CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Destrămarea URSS – o istorie multietnică

Uniunea Sovietelor s-a născut în anul 1917. Era anul în care revoluţionarii bolşevici alimentaţi anterior cu banii ne cesari de către unele cercuri de putere din Occident (Statele Unite şi Germania) îl detronau pe ţar şi înfiinţau primul stat comunist din istorie pe teritoriul care a aparţinut dintotdeauna imperiului rus. În anul 1922, Rusia Sovietică începea sângerosul proces de acaparare sub cleştele sovietelor a viitoarelor republici cu care urma să creeze URSS-ul.

Primul lider al sovietelor unite era revoluţionarul marxist Vladimir Ilici Lenin. Pe hârtie şi în declaraţiile oficiale, Uniunea Soivietică se dorea a fi  o „societate a adevăratei democraţii”, dar în realitate avea sp devină cu mult mai represivă, absurdă şi sângeroasă decât autocraţia ţaristă care o precedase. Era condusă cu mână de fier de către Partidul Comunist şi Sovietul Suprem.

După anul 1924, când cumplitul dictator Iosif Vissarionovici Stalin a ajuns la putere, statul sovietic şi-a accentuat controlul totalitarist asupra economiei, relansând activitatea industrială şi obligându-i pe oameni să intre în fermele agricole comune, aşa numitele sovhozuri şi colhozuri.

 

Organizarea administrativă a URSS în 1989. Foto: wikipedia

În 1917, revoluţiile naţionale au dublat protestele sociale din capitala statului.

Ele au fost determinate mai ales de război, ale cărui dificultăţi au sporit neîncrederea faţă de centru şi
au încurajat popoarele din Rusia să se organizeze. Astfel, în septembrie 1917, la Kiev s-a
desfăşurat un congres al popoarelor, la care au participat 93 de reprezentanţi.

Ei au căzut de acord că Rusia trebuia organizată într-o republică democrată federală. Desfăşurarea la Kiev a
congresului nu era întâmplătoare. Ucraina devenise în 1917 un teritoriu foarte activ în direcţia cererilor de autonomie.

În iunie, peste 2000 de ţărani au participat la Congresul ţăranilor ucraineni, care cerea rezolvarea problemelor pământului şi autonomie. Sub presiunea ţăranilor, Rada (Consiliul central, un fel de proto-parlament, înfiinţat în februarie 1917) a declarat autonomia Ucrainei, în iunie 1917.

Guvernul provizoriu rus a fost obligat să recunoască Rada ca reprezentant al naţiunii ucrainene, fiind pentru prima dată când guvernul rus ceda o parte din putere unui organism naţional şi recunoştea principiul naţional ca bază a unei unităţi administrative.

Multe alte grupuri etnice non-ruse s-au mobilizat pentru cereri politice şi sociale.

În mai toate cazurile, mişcările naţionale conduse de intelectuali au fost forţate de masele de
ţărani să ţină cont tot mai mult de scopurile agrarienilor socialişti.

Astfel, o serie întreagă de partide naţionale, care la începutul lui 1917 înclinau mai degrabă către cadeţii liberali, s-au apropiat, în toamnă, de revoluţionarii socialişti.

În plus, socialiştii militau şi ei pentru reorganizarea federativă a statului.

Mişcările naţionale au fost iniţial cucerite de promisiunile egalitariste ale bolşevicilor, dar au realizat repede că erau doar discursuri de propagandă, pentru a câştiga sprijin popular.

Astfel, în ianuarie 1918, Finlanda, Estonia, Lituania, Ucraina şi Basarabia s-au declarat independente.

Războiul şi pierderile teritoriale au complicat şi mai mult situaţia, aşa încât, la 6 luni de la preluarea puterii, bolşevicii nu mai controlau nicio zonă de la periferia imperiului.

Aceste regiuni şi-au păstrat un timp independenţa, fiind legate de Rusia doar prin alianţe militare şi înţelegeri economice.

Până în 1921, însă o bună parte din teritorii au revenit la Rusia, bolşevicii speculând antagonismele etnice şi sociale locale pentru a atrage vechile provincii în graniţele noului stat.

În 1922 s-a format URSS, prin includerea Ucrainei, Bielorusiei şi a Republicii Transcaucaziene. În 1936, aceasta din urmă a fost dizolvată şi s-au format 8 republici sovietice: Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kazakstan şi Kîrghîzia.

Împărţirea noului stat federal se baza pe teritorii definite de limbă şi naţionalitate.

Aceasta nu doar că încălca principiul comunist, conform căruia naţionalităţile trebuiau să dispară, dar ignora şi realităţile demografice şi compoziţia etnică a zonelor.
NEP-ul a fost acompaniat de o politică flexibilă faţă de naţionalităţi. Una dintre primele măsuri a fost de a înlocui principiul autodeterminării cu cel al egalităţii popoarelor din URSS.

Guvernul central a cooperat cu elitele non-ruse locale, atrase în noile structuri de conducere comuniste, astfel încât, în anii 20-30, pe fondul insuficienţei cadrelor ruseşti, evreii, georgienii şi armenii au fost supra-reprezentaţi în structurile centrale ale partidului şi statului, la cel mai înalt nivel.

Tot în acea perioadă s-a pus în practică politica de „indigenizare” a aparatului local, prin care creştea numărul de persoane aparţinând altor naţiuni care ocupau poziţii de conducere şi administrative.

De exemplu, ucrainenii ocupau 59% din aparatul birocratic din Ucraina, bieloruşii – 66% în Bielorusia, armenii – 95 % în Armenia.

În Asia centrală, din cauza nivelului scăzut de instrucţie, majoritatea o deţineau europenii. Limbile neruse au devenit tot mai utilizate în administraţie şi tribunale, iar pentru a combate analfabetismul au fost acceptate şcoli cu predare în limba maternă.

Aceste transformări au dus la formarea unei elite neruse puternice, la multiplicarea numărului de
publicaţii periodice în limbile naţionale (în 1933 – 37% din publicaţii nu erau în rusă) şi la înflorirea literaturii.

Regimul liberal privind naţionalităţile avea ca scop crearea unei elite loiale faţă de noul imperiu şi de putere, abandonarea tensiunilor dintre centru şi periferie, deci stabilitate internă şi alfabetizatea în spiritul regimului, pe limba popoarelor, adică răspândirea comunismului printre neruşi.

Această linie, urmată până la mijlocul anilor 30 a avut efecte profunde: a permis difuzarea ideilor comuniste sau cel puţin a neutralizat anumite grupări şi ideologii concurente şi a consolidat naţiunile din cadrul URSS. Guvernul central a sperat că dând astfel de drepturi va reduce sentimentele naţionale şi va contribui la crearea
sentimentului apartenenţei la URSS.

Fenomenul a fost, însă contrar, elitele neruse dorindu-şi treptat şi drepturi politice în stat.
De la sfârşitul anilor 30 a început un proces de lichidare (chiar şi fizică) a elitelor politice şi intelectuale neruse.

De exemplu, toţi membrii Politbiroului ucrainean au dispărut şi din 102 candidaţi la Comitetul Central Ucrainean au supravieţuit 3.

Sovietele au fost plasate sub controlul deplin al guvernului central, politica „indigenizării” a fost abandonată, noua birocraţie era formată doar din cadre ruseşti, politicile culturale liberale au fost oprite, iar
sistemul de învăţământ unificat.

A fost creată o nouă ideologie a „integrării” , plecând de la cultul pentru patriotismul sovietic, iar apelurile la solidaritatea internaţională au fost înlocuite cu dragostea pentru URSS şi Stalin, formule care aminteau de propaganda ţaristă.

Stalin a profitat de război pentru a reface vechiul imperiu, căruia i-a adăugat şi alte teritorii, pentru a
deporta aproape 2 milioane de cetăţeni sovietici în Asia centrală, din care o treime au murit şi pentru
a aduce elită rusă în noile teritorii ocupate.
După moartea lui Stalin s-a revenit la politica din anii 20, însă de la jumătatea anilor 70 măsurile restrictive au fost reluate.

Cu toate acestea, expansiunea sistemului educaţional şi urbanizarea au permis crearea unei elite educate, care acţiona dincolo de limitele impuse la centru.

Aceaste elite au revigorat limbile, literaturile şi învăţământul naţional şi au devenit tot mai critice faţă de politica de tip paternalist şi de deciziile guvernului de la Moscova.

b. Revoluţiile democratice din republicile unionale

 

Unul dintre principalele efecte ale perestroikăi şi glasnostului a fost relaxarea sistemului centralizat. Introducerea libertăţii de exprimare şi suprimarea mijloacelor de represiune la scară largă au determinat o mişcare reformistă în toate republicile unionale. În 1990, URSS era formată din 15 republici sovietice: Rusia, Letonia, Estonia, Bielorusia, Ucraina, Moldova, Kazahstan, Kârghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan,
Azerbaidjan, Armenia, Georgia.

Revoluţiile democratice au început în statele baltice.

La 23 iunie 1988, Prezidiul Sovietului Suprem din Estonia a decis să restabilească drapelul naţional, iar în noiembrie a proclamat suveranitatea Estoniei.

Transformările din Lituania au început tot în 1988, când mişcarea reformistă Sajudis a devenit în partid ce milita pentru independenţa statului.

La 8 oct. 1988 s-a hotărât arborarea propriului drapel, s-a adoptat un nou imn şi s-a introdus lituaniana ca limbă oficială. În 1990, au avut loc alegeri pentru Sovietul Suprem, iar candidaţii Sajudis au obţinut majoritatea, proclamând ulterior independenţa Lituaniei.

Mişcarea letonă de democratizare a început în mai 1989, prin introducerea letonei ca limbă oficială şi a
culminat în iulie 1989, când a fost proclamată suveranitatea statului. Gorbaciov era dispus să acorde republicilor drepturi mai largi, dar nu era dispus să accepte o secesiune teritorială, mai ales că republicile baltice făceau parte din sistemul defensiv al URSS.

În aceste condiţii, în ianuarie 1991, armata sovietică a intervenit în zonă, intervenţie care s-a soldat cu zeci de morţi şi răniţi.

Protestele internaţionale şi amploarea evenimentelor l-au determinat pe Gorbaciov să decidă retragerea armatelor şi recunoaşterea independenţei statelor.
Dacă naţionalismele din zona Baltică s-au dezvoltat în paralel şi cooperant, în zona Transcaucazului ele au avut un caracter antagonist şi conflictual.

Cea mai disputată problemă a fost a provinciei Nagorno-Karabah, pe care şi-o disputau Armenia şi Azerbaidjan. În 1988,
în Armenia s-au declanşat manifestaţii care cereau alipirea regiunii aflate în graniţele Azerbaidjanului, deoarece era populată în majoritate de armeni.

La 28 februarie, 32 de civili armeni au fost masacraţi pe ţărmul caspic al Azerbaidjanului, fapt ce a amplificat tensiunea şi a declanşat o rundă de ciocniri violente. În asemenea condiţii, armata sovietică a intervenit,
dar nu a reuşit decât să îngheţe conflictul pentru moment.

O altă problemă de nerezolvat pentru URSS a fost secesiunea celor două minorităţi importante din Georgia – osetii şi abhazii, care în 1990 şi 1991 şi-au proclamat independenţa, provocând încă o criză în zonă. În
contextul valului de revoluţii democratice şi al procesului separatist, toate celelalte republici
transcaucaziene şi-au proclamat pe rând independenţa.

Ucraina era, după Rusia, cea mai mare, cea mai populată şi mai productivă republică.
La sfârşitul anilor 80 s-a conturat şi aici o mişcare naţională, mai întâi cu caracter religios, prin ieşirea catolicilor din clandestinitate, apoi cu aspect politic, prin înfiinţarea grupării numite Mişcarea Populară a Ucrainei.

Pe fondul valului reformist, prim secretarul Vladimir Şcerbiţki (care guvernase 26 de ani) a demisionat, iar la alegerile organizate în 1989 au venit la putere comuniştii ucraineni, transformaţi peste noapte în naţionalişti, în frunte cu Leonid Krawciuk.

El a proclamat suveranitatea Ucrainei, la 16 iulie 1990.
După 1988 mişcarea de masă bielorusă a prins şi ea amploare, mai ales după descoperirea mormintelor comune a victimelor represiunilor lui Stalin.
În zona musulmană opiniile în favoarea ruperii de URSS s-au exprimat mai puţin violent. Mişcările naţionale şi islamice, însă, venite mai ales dinspre elite şi fără o aderenţă masivă în rândul populaţiei, au intrat în conflict unele cu altele.

În zona uzbekă a regiunii Fergana populaţia turcă a fost persecutată, iar kîrgîzii şi uzbecii îşi disputau sângeros teritorii.
Înţelegând dorinţa de libertate a acestor naţiuni, Gorbaciov a elaborat un proiect al Uniunii, care să împace tendinţele separatiste cu necesităţile centraliste ale Moscovei.

Astfel, la 17 martie 1991 a avut loc referendumul pentru menţinerea URSS sub forma unei federaţii
de republici suverane.

Ideea a fost respinsă categoric de 6 state: cele trei baltice, Moldova, Georgia şi Armenia. Celelalte 9 au cerut reformarea sistemului federativ. De aici până la formarea CSI nu a fost decât un pas.

La 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au publicat o declaraţie conform căreia Uniunea Sovietică era dizolvată şi înlocuită prin Comunitatea statelor independente; această Comunitate era o entitate
interguvernamentală compusă din 12 foste republici sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan, Kîrghistan, Moldova, Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina, Georgia – care a părăsit ulterior CSI). Conform actelor constitutive de la Minsk şi Alma-Atta, CSI era lipsită de personalitate juridică internaţională.

c. Criza internă şi căderea lui Gorbaciov

În încercarea de a-şi consolida puterile în detrimentul partidului, Gorbaciov a determinat decizia Plenarei CC din februarie 1990 de a abandona rolul conducător al PC, introducând multipartitismul şi punând bazele unui regim prezidenţial.

Prins de valul reformist, Gorbaciov a anunţat trecerea la economia de piaţa, ceea ce însemna că se anulau principiile economiei socialiste şi dogma marxist—leninistă, iar în iulie 1991, cu ocazia altei plenare se abandona şi principiul luptei de clasă.

Nemulţumiţi de aceste reforme, conservatorii au decis organizarea unui puci, la 18 august 1991. Gorbaciov a fost arestat la reşedinţa sa de vară, iar puciştii l-au numit preşedinte pe Ianaev (care era atunci vice preşedinte). Puciul a fost organizat de înalţi demnitari, şefi ai poliţiei, armatei şi KGB, ceea ce indică în mod clar
că reformele nemulţumiseră profund categoriile ce se bucurau de privilegiile statului socialist.

Rezistenţa contra puciului a fost condusă de Boris Elţân, care a primit sprijinul larg al populaţiei nu din admiraţie pentru Gorbaciov, ci pentru că prinseseră prea tare gustul libertăţii şi nu doreau să se întoarcă la sistemul comunist propus de pucişti.

Gorbaciov (foto) a fost eliberat din arestul la domiciliu, instituit de pucistii care isi faceau iluzii ca vor putea pune mana pe putere.

 

 

 

Gorbaciov

 

 

 

Deconcertaţi de această întorsătură a evenimentelor, puciştii au abandonat lupta, fiind ulterior arestaţi. La 22 august, Gorbaciov a revenit din Crimeea şi şi-a reluat funcţia, numai că populaţia şi-a continuat manifestaţiile anticomuniste, distrugând simbolurile regimului – adică statuile lui Lenin şi Djerdjinski.

 

 

 

25 decembrie 1991

 

 

Sub presiunea populară, Gorbaciov a anunţat la televiziune in data de 25 decembrie 1991 demisia sa din funcţia de secretar general, iar Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice s-a autodizolvat.

 

 

 

Mihail Gorbaciov demisie

 

Imediat dupa demisia lui Gorbaciov, Boris Elţân, aflat la conducerea Rusiei, statul cel mai puternic si mai populat din componenta muribundei URSS, a preluat geanta care permitea accesul la arsenalul nuclear sovietic.

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/20/ziua-de-20-noiembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/20/o-istorie-a-zilei-de-20-noiembrie-video/

 

 

 

 

SURSE:

 

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă
ISTORIA RUSIEI/URSS (1917-1991)
(Curs special de istorie contemporană universală)
Autor şi Titular: Lect.univ.dr. Ionuţ NISTOR

Dă clic pentru a accesa 2015sem2-Istoria-Rusiei-URSS-_1917-1991_.pdf

Foto: http://www.ziare.com/international/rusia/20-ani-de-la-demisia-lui-gorbaciov-si-prabusirea-urss-galerie-foto-1141487

20/11/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Bizarul război pentru independenţă al Ucrainei de la începutul secolului trecut. VIDEO

Harta republicii ucrainene în timpul războiului pentru independenţă

 

 

 

Războiul de independenţă al Ucrainei a fost, de fapt, o înşiruire de mai multe conflicte, de obicei incluse, istoric vorbind, în războiul civil din Rusia de după revoluţia bolşevică şi a durat trei ani, din 1917 până în 1921, ducând la înfiinţarea unui vremelnic stat ucrainean independent care, ulterior, a devenit parte a Uniunii Sovietice – URSS, cu numele de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

După ce bolşevicii ucraineni preiau puterea în urma revoluţiei din Kiev, învingând trupele ţariste din Districtul Militar Kiev, se declară independenţa Ucrainei faţă de Rusia, dar organul reprezentativ, Rada, devine dominat de naţionalişti, iar bolşevicii creează un stat ucrainean „concurent” la Harkiv/Harkov – Republica Populară Ucraineană, cu sprijin rusesc.

Între cele două entităţi are loc un conflict, dar comuniştii, mult mai dotaţi cu tehnică şi superiori numeric, ocupă oraşe importante, înfiinţând republici sovietice la Odessa şi Doneţk-Krivoi-Rog.

În paralel, armata condusă de Nestor Mahno formează în sudul Ucrainei un aşa-numit „Teritoriu Liber”, cu un regim anarhist. Ulterior, acesta se aliază cu bolşevicii.

La 9 februarie 1918, Gărzile Roşii – armata bolşevică ocupă Kievul. Naţionaliştii din Rada se evacuează la Jitomir şi cer sprijin militar Germaniei Imperiale. Este momentul în care România readuce în teritoriul ei Basarabia şi Bucovina.

Puterile Centrale, respectiv Germania şi Austro-Ungaria, vin în sprijinul naţionaliştilor ucraineeni şi îi alungă pe bolşevici, ocupând Kievul la 1 martie 1918.

Două zile mai târziu este semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care încetează ostilităţile pe Frontul de Est, iar Ucraina rămâne sub influenţă germană.

Ostilităţile continuă în estul Ucrainei, unde bolşevicii, împreună cu formaţiuni paramilitare ţărăneşti numite „Armatele Verzi” şi cu anarhiştii din Armata Revoluţionară Insurecţională refuză să se supună germanilor.

Pe 29 aprilie are loc o lovitură de stat condusă de generalul Pavlo Skoropadsky proclamă Hatmanatul Ucrainei, o entitate conservatoare, care anulează toate iniţiativele ideologice socialiste.

Hatmanatul îşi păstrează o oarecare neutralitate, deşi sub influenţa Berlinului, nedeclarând război Aliaţilor.

Ucraina devine şi un loc de refugiu pentru cei care fugeau din calea bolşevicilor din Rusia. În noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale sunt declarate înfrânte în Primul Război Mondial, germanii se retrag din Ucraina, iar Skoropadsky părăseşte Kievul, refugiindu-se la Berlin. Puterea în Ucraina este preluată de un Directorat de orientare socialistă.

Imediat după înfrângerea Germaniei, sovieticii anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, armatele lor invadând Ucraina.

În paralel, ucrainenii din Galiţia, ocupată de Austro-Ungari, proclamă Republica Populară a Ucrainei de Vest, militând pentru unirea cu Republica Populară Ucraineană, în vreme ce polonezii din aceeaşi regiune, concentraţi în zona Lwov-ului, doresc unirea cu proaspăta Republică Polonă.

 

 

Pe 22 ianuarie 1919, Ucraina de Vest se uneşte cu Ucraina, dar Galiţia de Est este cucerită de polonezi în octombrie, acelaşi an.

România, confruntată la rândul ei cu naţionalismul ucrainean şi revolutia bolsevică, a trebuit sa intervină în mai multe “zone fierbinţi” pentru a stabiliza situaţia în teritoriile situate la graniţele sale :

  • Bucovina, unde a trebuit sa intervina in sprijinul populatiei romanesti si impotriva incercarilor deputatilor ucraineni la Viena (vara lui 1917) de a include Bucovina, Galitia si Rusia Subcarpatica într-o provincie autonomă în cadrul unui stat federal şi ulterior intenţiilor nou formatului stat ucrainean (19 octombrie 1918) de a anexa aceste regiuni.

  • In urma proclamarii Unirii, la 27 octombrie (consfinţită la Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie), guvernul roman a hotarat sa trimită divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi.

    Naţionaliştii ucraineni au încercat în mai multe rânduri să alipeasca Bucovina unor formaţiuni statale ucrainene. Astfel, în noiembrie 1918, a fost  proclamata o republică ucraineană cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, care urma sa fie alipită Ucrainei, proiect impiedicat de intrarea trupelor române în Bucovina.  

  • Pocuţia (partea de sud a actualei regiuni Ivano-Francovsk din Ucraina). In ianuarie 1919 comandamentul aliat şi Polonia cer Romaniei sa ocupe Galitia Orientala si sa o mentina pana la sfarsitul negocierilor de pace de la Paris, iar intre 20 mai şi 24 august vor intra sub ocupatia trupelor romane (Divizia 7 infanterie condusa de generalul Iacob Zadik) orasele Kolomyja (Colomeea), Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow, lucru care a provocat o reactie dezaprobatoare din partea ucrainenilor (“1919: Ocuparea Pocutiei de catre Armata Româna “ .

Armata română, sub comanda generalului Prezan, a avut si un puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocutia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române sa rămână în Pocuţia”), însă România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei, preferand sa o cedeze in final Poloniei, prin semnarea la Riga in martie 1921 a tratatului care stabileste granita Poloniei incluzand Pocuţia şi Lvovul.

Aflaţi mai multe în articolul “Totul despre românii din Pocuţia” : http://www.mdn.md/index.php?day=1405 .

O alta încercare a fost formarea unui stat ucrainean condus de arhiducele Wilhelm de Habsburg,  în Galiţia, cu capitala la Lvov si care ar fi inglobat si Bucovina.

Însă şi de această dată, intervenţia rapidă si conjugată a armatelor române şi poloneze în Pocuţia în vara lui 1919, a dus la arestarea arhiducelui de către militarii români.

La mijlocul lui decembrie 1918, o forţă multinaţională aflată sub comandă franceză debarcă la Odessa şi la Sevastopol, apoi la Kerson şi Nikolaev.

Campania este confuză, nereuşindu-se să se facă mai nimic din cauza lipsei de unitate şi comportamentului faţă de populaţie al forţelor anti-bolşevice.

Francezii nu au sprijin clar nici din partea ucrainenilor naţionalişti, care îi consideră doar „forţe străine”, nici chiar din partea Parisului, ei fiind înfrânţi de trupele „roşii” şi fiind obligaţi să se retragă din Crimeea.

 

La începutul lui 1919, bolşevicii lansează o ofenisvă puternică împotriva centrului şi estului Ucrainei aflate sun directoratul lui Simon Petliura, reinstaurându-se guvernul sovietic urcainean, pe 15 martie instaurându-se Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Dar ofensiva „albilor” (trupe pro-ţariste) din sudul Rusiei şi Urali, care ameninţa existenţa noului stat comunist sovietic face ca estul Ucrainei să fie ocupat, în primăvara şi vara lui 1919, de trupele anti-bolşevice ale Armatei de Voluntari a lui  Anton Denikin şi ale Armatei de Don.

  • La 16 august 1919, in acord cu maresalul Jozef Pilisudski si cu Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat oficialilor romaniprima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele romane si polone. Se avea in vedere o gestionare polono-roman a Ucrainei, administratia romaneasca fiind propusa pentru un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara o limita nordica clara, variata cea mai probabil fiind delimitarea de administratia polona pe paralela orasului Lvov. Interesul Romaniei si Poloniei era evitarea bolsevizarii Ucrainei prin asigurarea  „stabilitatii la frontierele rasaritene”. Exista si varianta efortului minim, propusa de partea polona :”teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite ulterior ca „zone tampon”.

  • la 20 septembrie 1919, Skrzynski, devenit ministru plenipotentiar al Poloniei la Bucuresti, a revenit cu un nou proiect de colaborare: stabilirea in Ucraina a unui protectorat sub egida Societatii Natiunilor, dupa ocuparea ei de catre alianta polono-romana. Desi era deja in conflict militar cu Sovietele si diplomatic cu Lituania, Polonia a incercat sa atraga Romania intr-o alianta creand impresia ca avea aprobarea Aliatilor, asa cum facuse Romania in luptele cu Ungaria bolsevica.  

  • Insă raspunsul primului ministru roman, Ionel C.Bratianu, a fost respingerea oficiala a acestui plan si continuarea negocierilor pentru o alianta politica si militara romano-polona, mai ales ca semnalele ministrului roman la Varsovia, Alexandru Florescu, calificau oferta polona de „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.

  • În octombrie 1919, România transmite Poloniei ca nu doreste anexarea Ucrainei ci sa sprijine o Ucraina independenta, prin “raporturi directe” cu Directoratul de la Kiev, lucru ce a starnit ingrijorarea Poloniei si acuze la adresa României de abandon al “politicii rasaritene comune”.

  • De asemenea, Polonia a atras atentia României ca ocuparea si administrarea la comun a Ucrainei este cheia unei alianţe “de neclintit” intre cele 2 ţări, sporind pacea si securitatea regionala si contribuind la sporirea prestigiului celor doi viitori “lideri regionali”. Reacţia este analizata si catalogata intr-un amplu raport, datat 7 noiembrie 1919, realizat de generalul Florescu: : „Polonia nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

  • Dupa semnarea tratatului din 1920, care transforma statul ucrainean intr-o posesiune polona, Pilsudski a retras, in favoarea sa, initiativa in relatiile cu Semion Petliura; seful statului polonez considera indispensabila participarea Bucurestiului la solutionarea problemei ucrainene, dorind sa creeze un condominiu romano-polonez, economic si politic. Asfel se planifica  constituirea unuiProtectorat Polono-Roman asupra Ucrainei, sub egida Societatii Natiunilor, si pentru a salva vecinul comun de la est de pericolul bolsevic, Ucraina constituindu-se astfel in zona-tampon.

  • In urma ocuparii Kievului de catre polonezi, generalul Tadeusz Rozwadowski propunea in timpul vizitei sale la Bucuresti dinmai 1920 o granita care avantaja Romania, conform planului francez prezentat mai sus, oferta fata de care Regele Ferdinand si-a declarat intentia de a o accepta intervenind cu armata romana in sprijinul celei polone. Insa liderii politici, in special ai Partidului National Liberal, au manifestat prudenta, refuzand oferta, sprijinind insa interesele polone pe plan international si tranzitand prin porturile de la Marea Neagra armamentul aliat destinat Poloniei.

Victoria forţelor antibolşevice este vremelnică, din iarnă până la începutul anului 1920 Urcaina fiind reocupată de bolşevici.

În aprilie 1920, ceea ce a mai rămas din Directoratul lui Petliura şi bucata sa de teritoriu caută şi găseşte alianţa Poloniei. În schimbul ajutorului dat împotriva sovieticilor, Petliura recunoaşte anexarea Galiţiei.

Ofensiva polono-ucraineană face ca centrul şi sudul statului să fie recuperat de la bolşevici, ocupându-se inclusiv Kievul, la 7 mai 1920.

Trupele sovietice organizează o contraofenisvă în zona Jitomir, aruncându-i efectiv pe polonezi afară din Ucraina, cu excepţia Lwov-ului.

  • Infrangerile armatei poloneze în centrul Ucrainei, retragerea din fata bolsevicilor si  replierea in fata Varsoviei in august 1920, au amânat discuţiile pentru incheierea unui tratat româno-polonez.

În paralel, bolşevicii sunt înfrânţi de polonezi la porţile Varşoviei. De această situaţie profită trupele „albe” conduse de generalul Vranghel,care, reocupă sudul Ucrainei.

La 12 octombrie 1921, se semnează armistiţiul sovieto-polon. În paralel, forţele ucrainene ale lui Petliura plănuiesc o contraofensivă în centrul Ucrainei, dar sunt atacaţi de bolşevici. Pacea semnată între URSS şi Polonia, la 18 martie 1921, încheie efectiv relaţia dintre poloni şi Petliura.

Sovieticii recunosc controlul Poloniei asupra Galiţiei şi Volâniei de Vest, în schimbul cedării către Ucraina Sovietică a teritoriilor centrale estice şi sudice.

Având asigurată pacea pe frontul vestic, bolşevicii pornesc o campanie pentru lichidarea rămăşiţelor armatelor „albe”.

Directoratul lui Petliura continuă să controleze o parte din forţele armate, lansând acţiuni de gherilă.

La 17 noiembrie 1921 trupele sale sunt încercuite şi distruse.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/14/dupa-primul-razboi-mondial-romania-a-refuzat-sa-ocupe-ucraina/

https://www.google.ro/search?q=1919+razboiul+de+independenta+al+ucrainei+photos 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.tribuna.ro/stiri/descopera-lumea/razboaiele-mai-putin-cunoscute-ale-europei-iv-125815.html

http://www.rumaniamilitary.ro/viitorul-ucrainei-in-contextul-parteneriatului-romano-polonez-o-re-editare-a-situatiei-din-1919

04/07/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

METODE DE „LUPTA”ALE SERVICIILOR SECRETE SOVIETICE SI RUSE

22/12/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: