CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MARELE ISTORIC GH.I.BRĂTIANU VORBEȘTE DESPRE EXPANSIUNEA RUSĂ LA MAREA NEAGRĂ

Un fragment din cursul„Problema Mării Negre”, susținut de istoricul Gheorghe I. Brătianu, în 1942-1943 la Universitatea din București

„Frumoasele perspective pentru chestiunea Mării Negre, libertatea de navigație și liberă trecere prin Strâmtori au fost în mod progresiv închise de condițiile care prevăd criza actuala și războiul.

Ne-am oprit prezentarea la Tratatul de la Lausanne. Acest tratat are deschise mari și frumoase perspective, care s-au dovedit a fi iluzii. Pentru prima dată s-a realizat pentru Marea Neagră un regim de asimilare a acesteia cu alte mări, libertate prin Strâmtori, nu numai pentru navele comerciale dar și pentru navele de război.

A existat doar o singură limitare: faptul că tonele navelor de război străine să nu depașească pe cele ale acelora din țările riverane la Marea Neagra – ceea ce înseamnă, de fapt, puterea flotei rusești.

Cu toate acestea, în comparație cu fostele prevederi, a fost un important pas înainte în normalizarea regimului naval pentru această mare și care dă o perspectiva foarte interesanta pentru țara noastră, pentru care regimul de la Marea Neagră și din Strâmtori a fost recent descris ca fiind plămânii României.

Situația încă depinde de câțiva factori permanenți, descriși de către istoricul american Gibbons în istoria sa a Imperiului Otoman din 1916, de la care eu însumi am împrumutat informații despre comerțul genovez la Marea Neagră: atâta timp cât această mare va avea apă și va fi grâu pe plaiurile Rusiei întotdeauna vor fi probleme în Strâmtori. (…)

Între timp a apărut o noutate, ceva care perturbă toate datele – așa cum perturbă toate problemele geopolitice ale acestei lumi. Nu aș îndrăzni să spun că este ceva permanent pentru că nu știm dacă acest nou element va rămâne timp de secole, nu se va schimba (…) trebuie să spunem că este vorba despre petrol – acesta este noul element care a apărut la sfârșitul secolului trecut, devenind din ce în ce mai important pentru timpurile noastre.

Deja se caută o înlocuire pentru această resursă, pregătind lumea pentru timpurile în care nu va mai fi disponibil. Sunt unii care spun chiar că aceste timpuri nu sunt atât de departe: copiii copiilor noștri e posibil că nu vor cunoaște ce este extracția de petrol.

Dezvoltarea industriei de petrol implica ambele extremități ale Mării Negre. Pe de o parte, în latura de est a Mării Negre, din ce în ce mai multe regiuni sunt deschise pentru extracția de petrol – a început la Baku, Peninsula Apcheron, către Groznîi, atât în Caucaz cât și în Maikop. Această regiune  pare a fi în întregime un lanț de câmpuri de extracție.

De asemenea, nu este nici un secret că în jurul Mării Caspice, aceste câmpuri de petrol ajung mai departe în est. Începând cu momentul în care resursele caspice curg către Batumi, petrolul devine elementul decisiv pentru Marea Neagră, prin dezvoltarea industriei petroliere în România, curgând spre Dunare. (…)

Mult regretatul Take Ionescu a avut dreptate spunând acestea, la o reuniune a partidului său: „Va fi o vreme când se va dovedi că atmosfera grea ce presează asupra României conține niște vapori de petrol”. (…)

În același timp cu dezvoltarea industriei românești de petrol, dincolo de Marea Neagră s-a dezvoltat industria caucaziana de petrol. Unii dintre autorii care s-au ocupat de această problemă, ne relateaza o conversație avută între Țarul Rusiei Alexandru al III-lea și ministrul său de finanțe; Țarul era interesat în materie de petrol, mai ales că, la Baku, se desfășura o activitate intensă, iar monarhul avea nevoie de informații despre acest subiect, astfel întrebându-și ministrul, contele Witte:

„În cele din urmă, spune-mi, ce este acest petrol? – Înălțimea Voastră – a răspuns ministrul – petrolul este un lichid ce izvorăște din pamant și are un miros urât. – Ce fel de miros? – Înălțimea Voastră, miroase a aur!” (…)

Spre deosebire de România – din cauza dimensiunilor sale – Rusia și-a apărat mai bine interesele. Majoritatea acestor interese în extracția de petrol în Caucaz se aflau în mâini rusești încă înainte de Marele Război – pentru că însuși Grupul Nobel a fost un grup rusesc.

Trusturi străine sunt din ce în ce mai mult interesate de aceasta situație, industria petrolieră era în plină expansiune, iar fluxul produselor sale la Marea Neagră explică în mare parte interesul rusesc pentru această mare și controlul strâmtorilor sale. (…)

Expansiunea sovietică la Marea Neagră între cele două războaie este un nou capitol. Această problemă are două laturi: una politică, dar de asemenea, alta economică. (…) La un moment dat a existat o adevarată descărcare pe piață a petrolului sovietic. Se poate afirma că petrolul a fost agentul principal al politicii sovietice în timpul deceniului al treilea al secolului XX.

De asemenea, petrolul este explicația pentru cum regimul sovietic s-a menținut pe sine și capacitațile sale financiare într-o țară răvășită de razboaie și experimente sociale – precum și ridicarea sa pe plan mondial ca și mare putere. Acțiunea dublă a răspândirii petrolului sovietic și a propagandei comuniste a fost simțită peste tot. (…)

(Odată cu avansul german, după preluarea puterii de către Hitler) politica europeană a intrat într-o nouă fază, iar aceasta a fost folosită de către Turcia și Soviete pentru a aduce o schimbare în politica Mării Negre.

Tratatul de la Lausanne a fost modificat într-o conferință de la Montreux, Elveția, când, pe data de 20 iulie 1936, s-a semnat un nou tratat, în care au fost schimbate dispozițiile de la Lausanne în sensul că regiunea din jurul Strâmtorilor, declarată neutră, nu se mai afla sub acest statut. Turcia a avut de atunci dreptul de a fortifica Strâmtorile și l-a folosit.

A doua schimbare a fost limitarea tonelor de deplasare pentru navele de război care intrau în Marea Neagră. S-a convenit asupra unei limite de 30.000 de tone, care ar putea fi ridicată la 40.000.

Al treilea punct era perioada în care navele de război străine aveau să rămână în Marea Neagră: 21 de zile. Fortificarea Strâmtorilor a fost un avantaj pentru Turcia, iar limitarea pentru navele de război străine a fost un avantaj pentru Rusia.

Acest lucru a fost subliniat de catre ministrul sovietic Litvinov: „Conferința a recunoscut, chiar dacă nu complet, drepturile speciale ale statelor riverane la Marea Neagră, la fel ca și situația geografică specială a Mării Negre unde nu se poate aplica în întregime ideea de libertate absolută a mărilor”. (…)

Acum, dați-mi voie să revin asupra ideii pe care am folosit-o pentru a deschide acest curs. Am spus că problema Mării Negre ne amintește de cei doi factori permanenți ai istoriei noastre: munții și marea. Munții – de unde provenim – și marea – de unde putem respira aerul libertății.

Aleg pentru acest curs problema mării din două motive. În primul rând, pentru că această parte a mării ne aduce în câmpul universal: prin mare intrăm în istoria lumii. Partea muntoasă este o problemă națională, limitată în spațiu. În al doilea rând, deoarece cred că această problemă a mării ar trebui inscripționată mai adânc în conștiința noastră.

A vorbi despre munți este precum am bate la uși deschise. Nu este nevoie să vorbim despre problema munților, căci se află adânc înrădăcinată în conștiința noastră; orice român își are gândurile ațintite în această direcție. Problema mării este una națională. Nu este pentru prima dată când avem această dilemă a inimii față de rațiune. În 1916 am ales inima, pentru că problema mării nu a fost așa de importantă precum este astăzi. Pe partea mării am avut o Rusie în cădere, în timp ce astăzi problema mării conține amenințarea unei puteri formidabile, Uniunea Sovietică de azi. (…)

Problema mării ne presează judecată mai mult decât cea a generațiilor trecute. Ni se cere, prin urmare, să avem o conștiință activă a datoriei noastre individuale și colective față de aceste probleme, să rămânem uniți, lăsând deoparte factorii care ne aduc diferențe naționale și sociale. Numai uniți vom fi capabili să rezolvăm aceste probleme și să apărăm existența însăși a poporului nostru.”

Gheorghe Brătianu (foto), a fost descendentul unei mari familii care a făcut istorie pentru România. 

Marele savant, dar și om politic român, născut la 3 februarie 1898, la Ruginoasa, județul Iași, era nepotul lui I. C. Brătianu și fiul lui Ionel I. C. Brătianu – două dintre personalitățile reprezentative al vieții politice ale României moderne.

 Primul a fost prim-ministru al țării în timpul războiului din 1877-1878, care a dus la cucerirea Independenței de Stat a României. Al doilea a fost prim-ministru în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului. Membru al Academiei Române, el merge pe front ca voluntar în Războiul Sfânt pentru reintregirea națională și eliberarea Basarabiei de hoardele bolșevice.

La propunerea lui Nicolae Iorga, la 23 iunie 1928, Secţiunea istorică a Academiei României îl alege pe Gheorghe I. Brătianu membru corespondent. Împlinise 30 de ani.

În anul 1929 a promovat doctoratul la Sorbona sub îndrumarea lui Ferdinand Lot. (1966 – 1952), cu teza principală Recherches sur le commerce genois dans la Mer Noire aux XIII-e siecle, apărută în acelaşi an la Paris şi comentată elogios în presa de specialitate.

În anii care au urmat, a desfăşurat o activitate ştiinţifică susţinută în acelaşi timp cu activităţile politice. Publică mai multe lucrări, între care cea mai interesantă este cartea O enigmă şi un miracol istoric: poporul român.

În luna septembrie 1938, a făcut parte din delegaţia română, condusă de N. Iorga, la cel de-al doilea VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Zürich.

Comunicarea sa, intitulată ”O nouă istorie a Europei în Evul Mediu: sfârşitul lumii antice şi triumful Orientului” s-a bucurat de o largă audienţă.

Publică de asemenea în două volume lucrarea Acţiunea politică şi militară a României în lumina corespondenţei diplomatice a lui I. C. Brătianu.

În anii premergători războiului, Gheorghe I. Brătianu s-a apropiat de mişcarea naţionalistă română, a militat pentru o apropiere de Germania. El a rămas constant pe poziţie că Uniunea Sovietică reprezintă cel mai mare pericol pentru existenţa Statului Român şi că o alianţă cu ea este contrară intereselor sale.La 1 octombrie 1940, devine profesor titular la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, care se pensionase. La 27 noiembrie este asasinat savantul Nicolae Iorga. Vestea l-a zguduit profund.

La 28 mai 1942, Academia Română consfinţeşte alegerea lui Gheorghe I. Brătianu printre membrii săi, în locul rămas vacant după moartea lui Nicolae Iorga, în Secţiunea Istorică, fiind, la 44 de ani, cel mai tânăr dintre aceştia.

În vara anului 1941 a fost concentrat şi a participat chiar din primele zile la războiul antisovietic. În anul 1941 a îmbrăcat uniforma de căpitan de artilerie şi s-a dus pe front în loc să accepte conducerea Ministerului de Externe, post pe care generalul Ion Antonescu i l-a oferit cu insistenţă.

Perioadele în care savantul a fost supus obligaţiilor militare au fost: 12 iulie-30 septembrie 1941 şi 16 iulie-24 septembrie 1942.

 La 28 mai 1942, Academia Română îl alege pe Gheorghe I. Brătianu printre membrii săi, în locul rămas vacant după moartea lui Nicolae Iorga, în Secţiunea Istorică, fiind, la 44 de ani, cel mai tânăr dintre aceştia.

Savantul Gheorghe I. Brătianu rămâne un produs al culturii române dintre cele două războaie mondiale, profund naţional şi european. El a fost adversar înverşunat al iudeo-bolşevismului şi al revizionismului maghiar.

În studiile sale, a abordat adeseori problematica expansiunii rusești prin ocuparea Gurilor Dunării și controlul Mării Negre.

După 1944 este înlăturat din viaţa politică şi ştiinţifică. În şedinţa din 9 mai 1946, Gheorghe I. Brătianu a compărut în procesul Mareşalului Ion Antonescu. Depoziţia sa a fost distrusă de autorităţile bolşevice.

În anul 1947 este suspendat de la Universitate şi de la conducerea Institutului de Istorie Universală „N. Iorga“. I s-a fixat domiciliul obligatoriu (Bucureşti, strada Biserica Popa Chiţu nr. 26) şi i-au fost interzise contactele externe).

În vara anului 1947 i s-a propus să se expatrieze, iar refuzul său a fost vehement: „Brătianu nu dezertează din România“.

După cum declară academiciana Cornelia Bodea, prezentă la întâlnirea dintre Alexandru Rosetti şi Gheorghe Brătianu, când Rosetti îi înmâna un paşaport semnat de ministrul de Externe – comunista Ana Pauker, agenta Moscovei –, savantul istoric a replicat: „Mă numesc Brătianu, domnişoară Bodea!“.

Ana Pauker nu suportat înfruntarea şi a ordonat suspendarea profesorului Gheorghe I. Brătianu din toate funcţiile publice pe care le deţinea şi fixarea domiciliului obligatoriu. În anul 1948 a fost înlăturat din Academia Română.

În noaptea de 7/8 mai 1950 este arestat şi întemniţat în închisoarea din Sighet, fără să i se intenteze proces.

Grav bolnav în închisoare, i se oferă tratament medical, cu condiția retragerii tuturor afirmațiilor sale privitoare la Basarabia și Bucovina ca pământuri românești.

Episcopul Alexandru Todea, aruncat și el în pușcăria comunistă, a povestit ce i-a spus Brătianu despre târgul pe care i-l propuseseră comuniștii.

„Mi-a spus că a venit o comisie şi, după cîte mi-aduc aminte, a fost expresia sa, o comisie de la Bucureşti care i-a promis tratament medical cu singura condiţie să renunţe la ce a scris referitor la faptul că Basarabia şi Bucovina sînt pămînt românesc şi să susţină în altă ediţie că aparţin Rusiei. Gh.B. mi-a spus că a răspuns: «Nu-mi voi trăda ţara; nu pot dezminţi un adevăr istoric şi nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească».

Atunci acele persoane i-au zis: «N-ai să primeşti îngrijire, nici tratament, nici medicamente, aici ai să pieri». Gheorghe Brătianu le-a răspuns: «Şi dumneavoastră o să pieriţi într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu laşitate». L-au privit în ochi, n-au mai spus nimic şi au plecat. A rămas mai departe, singur, în celula 71 a închisorii Sighet.

Marele savant, moare la Sighet în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, chiar de ziua lui de Sfânt. Avea 55 de ani.

În studiile sale, a abordat adeseori problematica expansiunii rusești prin ocuparea Gurilor Dunării și controlul Mării Negre.

13/03/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Statuia lui Eminescu de la Paris

Statuia lui Eminescu de la Paris se afla in Rue des Ecoles. E intr-un scuar aflat  vis-à-vis de Collège de France, în preajma Bisericii ortodoxe române „Arhanghelii Mihail şi Gavriil”, la capătul străzii Jean de Bouvais, aproape de Universitatea Sorbona.

A fost inaugurată în iunie 1989, când s-au împlinit 100 de ani de la moartea poetului nostru naţional. Monumentul confectionat din bronz, are o înălţime de 2,5 metri.

 

 

 

 

 

 

 

Sculptura este opera  lui Ion Vlad (n. 24 mai 1920, Fetești, Ialomița – d. 28 ianuarie 1992, Paris), un  sculptor român din emigraţie si infatiseaza un trunchi de copac firav din care rasare luceafarul poeziei noastre, el insusi un trunchi de bronz cu privirea spre cer…

Un alt Eminescu, asa cum l-a vazut artistul…

 

 

 

 

 

 

Tine in maini o carte, in care poti citi primele versuri ale odei in metru antic; fiecare pagina, intr-o alta limba.

 „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.”.

 

Pe placa bilingva se mentioneaza : „dernier grand romantique européen, propagateur de la culture française”; e totusi cam mare gogorita reprezentantilor  Ligii Culturale Române !…

Ne-am amintit de Mihai Eminescu (1850 – 1889) si anul acesta, in ziua sa de nastere (15 ianuarie),ii cinstim memoria si astazi, 15 iunie, ziua in care , in anul 1889 a plecat dintre noi, dar, ceea ce s-a scris de-a lungul timpului, tot pare prea putin pentru a mentine vie « icoana » genialitatii sale.

 

 

http://lestribulationsdekarla.blogspot.ro; http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro; https://parizian.wordpress.com.

15/06/2016 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: