ReUnirea Republicii Moldova cu România este un proiect de țară pentru întreaga noastră clasă politică?

 

 

 

 

 

Universitatea de Vară de la Izvoru Mureşului este organizată de Centrul Cultural Topliţa, cu sprijinul Guvernului României, în parteneriat cu Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Federaţia Organizaţiilor Româneşti din centrul şi sud-estul Europei şi Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş.

 

DANIELA MEZEY în Informația Harghitei de la Izvoru Mureșului: ReUnirea Republicii Moldova cu România, un proiect de țară pentru români? Dar pentru clasa politică?

Republica Moldova în evoluțiile geopolitice din zonă și interesul național românesc.

La cea de-a XVII-a ediție a Universității de Vară de la Izvoru Mureșului participă cursanţi din ţară şi de peste hotare, din Bulgaria, Serbia, Republica Moldova, Ucraina și Ungaria, reprezentanţi ai românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, ai romano-catolicilor din Moldova, conferenţiari din principalele centre universitare ale ţării şi din străinătate, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai mass-media.

La fel ca la toate edițiile precedente, au fost invitaţi înalţi demnitari ai statului român, miniştri, parlamentari reprezentând întregul spectru politic românesc.


La dezbateri s-a discutat modul în care clasa politică românească se raportează la realitățile existente în Republica Moldova.

Ca întotdeauna, subiectul reunirii Republicii Moldova cu România a născut un interes aparte la Universitatea de Vară de la Izvoru Mureșului, pentru că orice român, fie el din țară sau din afara ei, rezonează cu acest deziderat, visul de aur al românilor de o parte și de cealaltă a Prutului de a recrea România Mare, scrie Daniela Mezey în Informația Harghitei, preluată de Romanian Global News.

Printre vorbitorii care au abordat această temă s-au aflat persoane reprezentative ale societății, între care jurnaliști, istorici, lideri ai mișcării naționale, un fost ministru al Apărării din Republica Moldova, reprezentanți ai organizațiilor nonguvernamentale unioniste și președinți de partid.

Deputatul Constantin Codreanu a amintit că, deși a existat o evoluție pozitivă în 2017 și în 2018, care a culminat cu declarația privind procesul reunirii cu Republica Moldova dată de plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului României în 27 martie 2018, când s-a afirmat că țara noastră este pregătită să răspundă dorinței organice de reunire a moldovenilor de dincolo de Prut, în 2019, „din păcate, situația s-a înrăutățit și am asistat la o involuție”.

„De remarcat cele două declarații nefericite ale președintelui în exercițiu, care a spus că în Republica Moldova și în România trăiesc două popoare diferite, ulterior rectificând și afirmând că sunt doar două națiuni. Și problema este și mai gravă, pentru că există toate șansele ca respectivul domn să rămână la Palatul Cotroceni pentru alți cinci ani, iar unul dintre contracandidații lui, reprezentantul USR, a vorbit în aceeași termeni nefericiți despre procesul de reunire, spunând că poate ar fi de dorit, dar nu există sub nicio formă voință politică. Or, nu poți să ai voință politică, dacă nu există demersuri în acest sens”, a arătat deputatul de diaspora, președinte al Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării.

S-a vorbit și despre situația geopolitică, despre situația Republicii Moldova, prinsă în menghina dintre Vest și Est, precum și despre recentele evoluții de la Chișinău, unde s-a instaurat un guvern „total anormal, total ilogic și total nefiresc”, unde rușii și țări vestice precum Germania, SUA, chiar și România au girat un Guvern format din partide politice cu orientări opuse: prorușii lui Igor Dodon și proeuropenii reprezentați de Maia Sandu și Andrei Năstase.

În acest context, vorbitorii au subliniat necesitatea coagulării forțelor unioniste în Republica Moldova, fiindcă deși procentul estimat de sondaje se ridică la 30%, crescând an de an, pe plan politic nu se poate capitaliza această evoluție.

Deputatul Codreanu a prezentat zece măsuri pe care statul român ar trebui să le adopte în viitorul apropiat pentru grăbirea reunirii cu Țara Mamă.

„Vorbim despre menținerea aceluiași cuantum de burse pentru etnicii români din Republica Moldova, pentru că în 2017 am avut, din păcate, bătălii cu Ministerul Educației Naționale pe această temă – și-ar fi dorit ei să micșoreze acest număr de burse.

2 – Refacerea celor 14 poduri peste Prut, distruse de sovietici – vorbim despre lucruri esențiale de infrastructură.

3 – Deblocarea procesului de dobândire a cetățeniei române, prin creșterea numărului de membri ai Comisiei pentru Cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, pentru că și eu și alți vorbitori suntem convinși că cetățenia română este vehiculul cel mai sigur pentru a grăbi reunirea.

4 – Accesul facilitat pe piața forței de muncă a etnicilor români din Republica Moldova, măsură pe care am propus-o ca parte a unui proiect legislativ, pentru a-i scoate de sub influența rusească pe etnicii români care nu au cetățenia română și care nu pot veni în România sau în alte state din Vest”, a explicat parlamentarul.

Alte măsuri au în vedere, potrivit sursei citate, 5 – Finanțare directă pentru comunitățile locale din Republica Moldova și nu prin intermediul Guvernului de la Chișinău, în condițiile în care nu de puține ori asistăm la deturnare de fonduri pe de o parte, iar pe de altă parte la alocarea acestor fonduri în funcție de apartenența politică a celor care beneficiază de ele.

O lată măsură, a șasea, vizează Spațiul informațional comun România – Republica Moldova, în contextul propagandei rusești „toxice” promovată pe teritoriul celei din urmă care ocupă mai mult de 80 de procente din spațiul media.

Ar mai fi 7 – Constituirea unei circumscripții electorale separate pentru Republica Moldova, o propunere făcută de reprezentantul Consiliului Mondial Român, cu care „rezonează” deputatul Codreanu, în acest sens fiind pregătit un proiect de lege.

O problemă punctuală se referă la 8 – Accelerarea procesului de recunoaștere a medicilor de cetățenie română din Republica Moldova.

„9 – Vorbim despre un proces care a început dar care, din păcate, stagnează și anume interconectarea energetică între cele două state românești, fie că vorbim de energie electrică, fie de gaze și ultimul, dar nu cel din urmă, este

10 – crearea unui Minister al Reîntregirii, pe modelul german, care să grăbească și practic să monitorizeze toate aceste procese.

Deși am început pesimist și toată discuția a avut parte de o atmosferă mai pesimistă, eu rămân optimist și încerc să vin cu propuneri constructive, pentru că am obosit să aud declarații patriotarde, care nu sunt dublate de măsuri concrete.

Având aceste măsuri, pot să le spun oamenilor: acesta este setul de măsuri pe care l-am propus, Guvernul știe despre aceste măsuri, colegii mei parlamentari știu despre ele și dacă nu le implementează, haideți să vedem ce putem face noi, mișcarea unuionistă din cele două state românești”, a continuat Codreanu.

Numărul unioniștilor este în creștere în Republica Moldova. Dacă în urmă cu 15-20 de ani se vorbea despre 2-3 procente care și-ar dori reunirea cu România, în prezent chiar și cele mai pesimiste sondaje, inclusiv cele comandate de socialiștii lui Igor Dodon vorbesc despre aproximativ 30% din populația Republicii Moldova.

„În realitate, sunt convins că suntem mult mai mulți. Marea problemă în acest moment este că Republica Moldova, fiind un stat eșuat, toți unioniștii, toți acești oameni cu viziune, bine educați, care cunosc adevărul și nu pot fi manipulați de propaganda rusească, pleacă și cu cât întârziem implementarea acestor măsuri, cu atât va fi mai complicat să transpunem în realitate reunirea cu România, dar eu sunt convins că mai devreme sau mai târziu ea se va produce, este un lucru inevitabil”, a conchis președintele Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării.

Auditoriul, români din țară, din comunitățile istorice, jurnaliști și invitați la dezbateri, deplâng imaginea actuală a mândrei Basarabii, prezentată de Ion Varta, istoric și om politic, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în Legislatura 2005-2009 și apoi director al Arhivelor Naționale de la Chișinău timp de opt ani, destituit din funcție de către puciști în ultima zi a mandatului său.

„Suntem în continuare sub ocupație străină, prezența militară rusească pe o parte a teritoriului național semnifică un lucru cert și greu de contestat. Nu suntem liberi, nu avem o independența integră, suntem mereu în pericol de a fi invadați, pentru că distanța între Chișinău și aceste unități militare rusești este de 20 de kilometri.

Structurile statului sunt penetrate de Coloana a cincea, care are grijă să servească alte interese decât cel național și de aceea suntem un stat cu o suveranitate ciuntită, cu o independență amputată, suntem în bătaia riscurilor și nu putem să acostăm la un mal, pentru că nu ne-am recuperat memoria istorică, suntem niște Ioani fără de țară, care nu ne cunoaștem istoria, nu avem conștiința națională integră, suntem în continuare sub impactul fatidic al propagandei rusești promovată zi și noapte prin intermediul unor televiziuni performante rusești, finanțate din abundență. Prin urmare, românul basarabean este derutat, nu mai știe cine este el în realitate, elitele au plecat, ne-am înjumătățit”…

Pe fundalul dezamăgirilor provocate în ultimii ani de „cei care au furat miliarde din Republica Moldova”, a crescut numărul persoanelor care au înțeles că singura cale de a ajunge în comunitatea europeană a rămas reunirea cu România.

În opinia președintelui Partidului „Democrația Acasă”, profesorul de Istorie și jurnalistul Vasile Costiuc, așa cum vocea deputatului Codreanu răzbate de la tribuna Parlamentului României, trebuie să existe o voce „clară, hotărâtă” și în Parlamentul de la Chișinău, care să vorbească despre imperativul, despre dorința

firească a românilor din Basarabia, să ajungă în „civilizația europeană”.

„Ca să înțelegeți cât de mare este propaganda rusească în Republica Moldova, toată ziua ni se spune că românii sunt răi, că sunt extremiști și, iată, pe 24 august, președintele Dodon are planificată o mare sărbătoare națională: eliberarea Basarabiei de către trupele fasciste române din ʾ44 și mulți moldoveni sunt ostatecii acestei propagande.

Aici ar fi minunat să intervină statul român, prin aducerea la Chișinău a unor posturi românești cu acoperire națională”, consideră profesorul Costiuc, doar să existe voință de la București.

Astfel, ar putea fi convinsă o mare parte dintre cei care acum sunt reticenți la ideea reunirii. „Astăzi l-am invitat, prin intermediul dnei consilier (Sandra Pralong – n.a.), pe președintele Iohannis la Chișinău, să-și vadă acel milion de cetățeni români care îl așteaptă, pentru că, indiferent de luptele politice, el este un simbol al statului român, care, dacă ar veni, ar transmite semnalul pozitiv că unirea este posibilă. Și sper să ajungă.

Chiar dacă avem un președinte prorus, n-ar trebui să-l intereseze pe Iohannis valoarea morală a lui Dodon, el trebuie să vină pentru cetățenii români din Basarabia. Dacă România nu va înțelege că avem nevoie de armata NATO pe Nistru, se va trezi cu armata rusă pe Prut, asta trebuie să înțeleagă frații noștri români, că problema nu mai este doar a noastră, ci și problema României”, a atenționat Vasile Costiuc.

Președintele Consiliului Mondial Român din SUA, Mircea Popescu, confirmă că în cei 30 de ani scurși de la căderea URSS, adevărata luptă politică din Basarabia a fost și este cea pentru renașterea națională românească, în pofida diversiunilor în care este atrasă populația și a presiunilor externe ale Rusiei, susținută de Germania.

De trei decenii, societatea românească cu precădere civică, dezbate și cere reîntregirea, fără să găsească voința politică necesară nici la Chișinău, nici la București.

Potrivit acestuia, pliticienii abat atenția de la Unire prin promisiunea fără acoperire a integrării europene a Basarabiei, deși este de notorietate faptul că Basarabia nu va deveni parte a UE decât și numai ca parte a României.

„Trebuie să fim realiști și să recunoaștem că acest deziderat și acest drept național sacru la reîntregire în actuala situație geopolitică și geostrategică, este un act politic complicat.

La Chișinău există o puzderie de partide cu veleități unioniste, dar nu există o forță politică comună unionistă de tip confederativ (bloc, alianță) care să constituie nucleul în jurul căruia să graviteze unuionismul basarabean și care să poată aduce unionismul în Parlament. (…) Dar un bloc confederativ nu este dorit nici de partidele din România, pentru că le defavorizează, acestea pierzând capitalul electoral pe care îl obțin prin fărâmițarea unionismului”, precizează Mircea Popescu.

Pentru promovarea intereselor naționale, mai spune domnia sa, Bucureștiul ar trebui să iasă din defensivă și să declare oficial necesitatea reunificării, „așa cum a făcut Germania, Vietnam, chiar și Koreea, fără ca nimeni să îndrăznească să înnăbușe tendințele unui popor de a trăi împreună”.

Popescu a avansat posibilitatea adoptării unei propuneri de modificarea Legii electorale, arătând că aducerea acasă a provinciei istorice Basarabia poate începe prin înființarea Circumscripției 44 Basarabia, în care vor putea candida exclusiv românii basarabeni, pe un număr suficient de locuri pentru a putea fi constituit grupul parlamentar al Basarabiei.

„Când reprezentanții Basarabiei vor avea putere legislativă în România, basarabenii vor înțelege că a început procesul politic de integrare românească”, argumentează președintele Consiliului Mondial al Român din SUA.

La postul public „Radio Moldova”, unde activează, Alina Chiriac Ivașcu înfăptuiește unirea prin cultură. Își amintește cu drag de duplexurile radiofonice pe care le-a realizat cu cei de la București, ani de zile.

Anul trecut, de Ziua Națională a României a intrat în direct cu frații de la Alba Iulia, transmițând emoții și trăiri care le-au încălzit inimile fraților moldoveni. După mulți ani „draconici”, șefii de la postul de radio nu-i mai stabilesc limite și opreliști.

„ Poate este un pas mic ceea ce facem noi la Chișinău, dar este un pas înainte spre unitate, spre a construi poduri de cultură. Eu sunt optimistă și cred că se va întâmpla odată și odată ceea ce ne dorim”, a încheiat Alina Chiriac Ivașcu.

După mai bune de patru ore de dezbateri, problema este departe de a se fi încheiat.

Dar ar mai fi zile și opinii destule, gata să fie prezentate.

  Izvoru Mureșului, România/Romanian Global News

Publicitate

Generalul de brigadă Vasile Hermeneanu vorbește despre societatea zilelor noastre

 

 

 

 

 

 

Generalul de brigadă Vasile Hermeneanu:

„Ați vrut o țară a procurorilor lui Lazăr și Kovesi, venali, corupți și aserviți unui președinte penal, cu salarii și pensii nesimțite de care nu se pot atinge nimeni! O aveți!”

 

Ați vrut o Poliție și Jandarmerie slabe, timorate și fricoase în urma incidentelor din 10 august 2018, de care să vă bateți joc și să le manevrați cum vreți pentru a vă realiza interesele meschine! Le aveți!

Ați vrut o țară condusă de un președinte slugarnic, care n-a făcut nimic bun pentru români, dezbinându-i și instigându-i la ură și răutate, dar care a făcut tot ce se putea face pentru interesul și bunăstarea lui personală! Și o aveți!

Ați vrut un referendum costisitor și neconstituțional contra corupților răi! L-ați avut și l-ați votat (degeaba)!

Ați vrut să nu se modifice legile justiției în folosul cetățeanului pentru că trebuiau apărați magistrații puterii, așa cum v-a ordonat Macovei, Junker și Timmermans! Și ați reușit!

Ați boicotat sau ați votat împotriva familiei tradiționale și a bisericii ortodoxe, militând pentru promovarea homosexualilor și lesbienelor într-o țară majoritar creștin-ortodoxă! Și ați câștigat!

Ați vrut să-l vedeți pe Dragnea la pușcărie, nu pentru motivul banal că ar fi angajat două funcționare la C.J., ci pentru că voia o justiție corectă și independența României față de multinaționalele nesătule din țară. Și ați obținut!

Ați vrut și vreți în continuare desființarea SIIJ! De ce vă nemulțumește faptul că-i anchetează pe magistrații corupți? E pe cale să obțineți și asta la cât de naivă e noua șefă a PSD!

Și dacă ați vrut toate acestea și le-ați și obținut, atunci de ce vă plângeți?

De ce deplângeți soarta Sorinei, săltată de procuroarea pe care ați apărat-o și adoptată în mod straniu de niște „americani” cu interese meschine?

De ce plângeți după Alexandra, fata de 15 ani ucisă cu sânge rece de criminalul din Caracal, ca urmare a incompetenței și indolenței sistemului mafiot din justiție, poliție și servicii pe care l-ați apărat, împreună cu președintele vostru?

 

Asta ați vrut, asta aveți! Vorba proverbului biblic: „Cine seamănă vânt, culege furtună!”

Când o să votați un președinte patriot român, cu dragoste de țară și popor, echilibrat și echidistant politic, atunci veți scăpa!

Când veți promova procurori și șefi de servicii corecți și independenți, nu slugarnici, corupți sau aventurieri, atunci veți avea liniște.

Până atunci, acceptați mizeria politică și morală în care trăiți!

 

General de brigadă (r) dr. Vasile HERMENEANU, Fost comandant al Brigăzii 9 Mecanizate Mărăşeşti din Constanţa

 

Sursa: Justițiarul

Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, în sec. XVIII-XIX. Prima încercare a Rusiei de anexare a Moldovei.

 

 

 

Harta Moldovei înainte de anexarea Basarabiei de către Rusia.

 

 

 

În urmă cu trei secole, în 1711, Rusia a încercat să-şi alipească  Moldova, tot aşa cum a făcut cu Ucraina în 1654.

Figura centrală a acelui proiect a fost prinţul Dimitrie Cantemir, ajuns agent secret al Rusiei încă din anul 1700. Timp de 10 ani D. Cantemir a interacţionat (la Constantinopol) cu diplomatul şi agentul rus contele  Piotr Andreevici Tolstoi, primul ambasador rus în capitala Imperiului Otoman, devenit ulterior şef al poliţiei secrete ruse.

Din 1710, prinţul  D. Cantemir a fost încadrat oficial în serviciul rus de spionaj, având drept misiune să afle toate detaliile legate de pregătirile de război contra Rusiei, cât şi despre relaţiile imperiului otoman cu ţările europene, scrie istoricul Veaceslav Stavila din Chişinău, în „Jurnalul istoricului de veghe”.

De asemenea, la indicaţia ţarului rus, D. Cantemir  dezinforma turcii în privinţa intenţiilor militare ale Rusiei.

Pe de altă parte, în schimbul ajutorului financiar necesar pentru obţinerea tronului Moldovei, D. Cantemir a promis ruşilor că dacă va deveni domn al Moldovei, imediat după începerea războiului ruso-turc va deveni aliat al Rusiei…

După 5 luni de domnie în Moldova, la 13 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir a semnat cu ţarul rus – Petru I, tratatul de la Luţk, care declanşa procesul de intrare a Moldovei în componenţa Rusiei.

 http://miaorth.narod.ru/D.Kantemir.html: (istoricul Petru Şornikov despre D. Cantemir-agent secret rus/aliniatul 8).

 

 

 

 

 

 

 

În mai-iunie 1711, în contextul războiului cu Imperiul Otoman declanşat în noiembrie 1710, trupele ţarului Petru I au trecut Nistrul, intrând în Moldova.

Era pentru prima dată în istorie când o armată a Rusiei ţariste pătrundea pe teritoriul Principatelor Române [1].

Avea însă să fie prima dintr-un lung şir de asemenea intruziuni, care au influenţat considerabil istoria României în secolele XVIII-XX.

În pofida faptului că domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a alăturat ţarului, otomanii s-au dovedit superiori, obţinând o victorie hotărâtoare în bătălia de la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711) [2].

Deşi marele vizir Baltaci Mehmet paşa a renunţat la distrugerea armatei ruse pe care o încercuise şi a preferat să încheie un tratat de pace cu ţarul, per total, victoria otomană a fost extrem de clară.

Rusia a trebuit să renunţe pentru mai multe decenii la planurile de expansiune spre sud-estul Europei, iar Dimitrie Cantemir şi-a pierdut tronul şi a trebuit să se refugieze în Rusia, unde a trăit până la moartea sa, survenită în 1723 [3].

(După ce ruşii au fost înfrânți de turci în Lupta de la Stănilești , neputând rămâne în Moldova, Dimitrie Cantemir s-a refugiat în Rusia însoţit de circa 4000 persoane.

Împăratul rus le făgădui tuturor fugarilor pământ, pe care în curând l-a şi dat   în Ucraina, punând pe toţi moldovenii refugiaţi sub jurisdicţia lui D. Cantemir, însă curând mulţi dintre ei hotărâră să revină în Moldova.

După câţiva ani, cam jumătate din fugari erau reîntorşi în patrie.(http://blog.nistru-prut.info/?p=833)

Înfrângerea din 1711 a avut  un impact negativ asupra Moldovei, care a continuat să se afle sub dominaţie otomană pentru mai mult de un secol.[4]

Multe dintre analizele referitoare la evenimentele din 1711 s-au focalizat fie asupra aspectelor militare, fie asupra aspectelor diplomatice ale războiului.

Opţiunea politică a lui Dimitrie Cantemir de a se alătura Rusiei în războiul cu Imperiul Otoman a suscitat, la rândul ei, destule discuţii.

Contrazicând opiniile potrivit cărora eruditul domn moldovean a pus în aplicare un plan îndelung premeditat de a dobândi independenţa principatului său faţă de Imperiul Otoman, Ştefan Lemny evidenţiază jocul dublu al lui Cantemir până în momentul când a trebuit „să depăşească tradiţionala duplicitate a predecesorilor săi şi să aleagă răspicat tabăra în care se poziţionează” [5].

 

 Potrivit lui Neculce, agitaţia antiotomană care a cuprins societatea moldovenească încă înainte ca domnul să-şi anunţe opţiunea politică antiotomană a făcut ca slujitorii,„cine cum putusă, să dusesie şi nu mai vinia nice la o slujbă” [7], în schimb, când un prim eşalon al armatei ruse, comandat de Şeremetiev, a intrat în Moldova, „s-au ridicat toţi orheianii, sorocenii şi lăpuşnenii, de au venit cu dânsul pân-au trecut Prutul” [8]. Iar un raport rusesc din acele zile relatează că „moldovenii vin la noi fară încetare, cu mare dorinţă de a ne ajuta, şi cei din urmă mujici vor să intre în slujba militară” [9].

După ce Cantemir a anunţat că se alătură ţarului, la Iaşi populaţia s-a năpustit asupra turcilor aflaţi în oraş şi

„să vedzi ispravă: îndată au dat de au jăcuit toate chervăsăriile, şi pe turci îi purta tot legaţi pre uliţă bătându-i şă-ş spune banii pe la cine sântu. Aşijdere şi pe la alte târguri au purces din slujitori, cine cum au putut pentru turci; pre unii i-au tăiat, pre alţii s-au poftit de i-au botedzat” [10].

În schimb, ţarul a fost primit la Iaşi cu un entuziasm evident:

„mergându-elu prin târgu, eşia norodul de-l privea, mulţămind lui Dumnezeu cu multă bucurie că le-au trimis împărat Creştinu, nădăjduind că vor ieşi de subt giugul păgânilor” [11].

Această atitudine nu a fost specifică doar moldovenilor. În Ţara Românească

„au făcut sfat întru ascunsu vlădica [Antim Ivireanul) cu o seamă de boieri: Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pârască pe Constantin vodă[Brâncoveanu]” [12],

iar drept rezultat, armata munteană a trecut de partea ruşilor, atacând alături de aceştia Brăila, deşi domnul Constantin Brâncoveanu se hotărâse să rămână alături de otomani.

Radu Greceanu, cronicarul de curte al lui Brâncoveanu, condamnând violent aceste fapte, dezvăluie că nu era vorba de o simplă acţiune a unei facţiuni politice aflate în opoziţie faţă de domn, ci că Toma Cantacuzino „făcut-au cu mişcarea lui pre mulţi din cei neajunşi dă minte din boerinaşii curţii dă s-au alunecat cu firea şi după dânsul au urmat” şi că Brâncoveanu a trebuit să dea dovadă de întreaga sa autoritate pentru a se opune

„sfaturilor şi îndemnărilor celor fără de socoteală a unora şi altora dintre boieri, carii necontenit îl supăra şi pă afară multe zicea […] îndemnându-l ca de către turci să să hainească şi moscalilor precum şi Dumitraşco Cantemir să să alcătuiască” [13].

Dacă în Ţara Românească domnul a ţinut piept presiunilor de a se ridica împotriva otomanilor, fără a putea însă împiedica trecerea unei părţi semnificative din oaste de partea ruşilor împreună cu spătarul Toma Cantacuzino, în schimb, mişcări antiotomane au izbucnit şi în alte părţi din sud-estul Europei, până în Muntenegru [14].

Această stare de spirit antiotomană nu era întâmplătoare, ci constituia momentul culminant al unor acumulări anterioare [15].

Pentru români, ca şi pentru mulţi dintre locuitorii sud-estului Europei, dominaţia „păgânilor osmanlîi” reprezenta o traumă, ceea ce făcea ca nădejdea eliberării să găsească mai mereu un teren fertil.

Sub impulsul unui catalizator extern, această speranţă latentă se putea transforma într-o adevărată explozie colectivă. Bineînţeles, adesea asemenea momente erau urmate de dezamăgiri colective, care însă, la rândul lor, alimentau dorinţa de eliberare, reluând astfel ciclul şi provocând o instabilitate emoţională extremă la toate nivelurile sociale [16].

O asemenea undă a speranţelor colective a zguduit societatea românească în anii 1709-1711.

Victoria lui Petru I la Poltava a potenţat imaginea acestuia ca ţar pravoslavnic, mereu biruitor şi potenţial eliberator (De remarcat totuşi faptul că speranţele într-o eliberare cu ajutorul ţarului erau mai vechi în spaţiul românesc.

Nu mă voi referi aici la tratatele lui Gheorghe Ştefan (1656) şi Ştefan Petriceicu (1674) cu ţarul Aleksei Mihailovici, ci la apelul din anul 1700 al mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti ca „cel mai mare şi mai puternic Ţar şi monarh al acestei mari şi puternice împărăţii” să aducă ortodocşilor „mântuire şi mângâiere” atât faţă de păgâni (otomani), cât şi faţă de „eretici” (austrieci).

La rândul său, Brâncoveanu îl compara pe ţar cu un „al doilea Mesia” şi îl ruga ca „Măria Voastră creştinească prealuminată să ne izbăvească de [robia] diavolului în carne şi oase şi de chinuitorul celor pravoslavnici”.

În fine, dar nu în cele din urmă, după o întâlnire la Bucureşti dintre patriarhul Ierusalimului, Dosithei Notaras, Constantin Brâncoveanu şi fraţii Mihai şi Constantin Cantacuzino, ceauşul David Corbea informa autorităţile ruse că, pe lângă cei menţionaţi mai sus, „toţi grecii şi sârbii, bulgarii, arnăuţii, moldovenii, precum şi românii din Transilvania” cer „izbăvirea tuturor pravoslavnicilor creştini care gem sub jugul necredinciosului tiran turc şi sunt tare năpăstuiţi de eretici, duşmani ai Bisericii răsăritene” [17].

Nădejdea venirii sale a fost întreţinută şi amplificată printr-o propagandă abilă şi susţinută, care folosea o gamă variată de mijloace de difuzare, circulaţia diverşilor călugări şi negustori de icoane [18], relaţiile cu intelectualii balcanici [19], „buletinele de ştiri militare” [20] şi, după declanşarea oficială a războiului, proclamaţiile generoase ale ţarului (Eficienţa acestei propagande poate fi cel mai bine măsurată după fascinaţia pe care ţarul Petru cel Mare a exercitat-o asupra cărturarilor români, moldoveni, munteni şi chiar transilvăneni din secolul al XVIII-lea) [21].

Rezultatul a fost o stare de exaltare, în care „Moldavos, Valacos et Bulgares, qui Serenissimum Moschorum Czarum, uti Judei Messiam, ansi expectant” [22].

Dimensiunea mesianică a aşteptărilor este confirmată şi de Axinte Uricariul, care îşi aminteşte că „erau înfiaţi mai toţi pământenii cu nădejdile cele deşerte […] se ţineau că sunt scăpaţi de sub giugul robiei” [23].

Entuziasmul a fost vizibil şi în felul în care moldovenii au răspuns chemării la oaste lansate de Cantemir:

„Atunce toţi se făcuse oşteni, slugile lăsau pre boieri, argaţii lăsau pre stăpâni, şi altă prostime mulţi au mers de au luat bani şi s-au scris la steaguri, mai mulţi fără de arme, că nu aveau de unde” [24].

Neculce arată deosebit de limpede că mişcarea cuprinsese mai ales pe micii boieri, pe slujitori şi pe orăşeni:

„Deci boierii mazilii au şi început a veni de prin bejenii la oaste. Foarte pre puţini n-au venit[…]. Aşijderea şi slujitorii, dac-au audzit, au şi început a veni toţi de toate părţile şi a să scrie la steaguri. Şi audzind de leafă, nu numai slujitorii să scria, ce şi ciobotarii, croitorii, blănării, cârşmarii. Slugile boereşti lăsa pre boierii săi şi alerga de să scria la steaguri” [25].

Spontaneitatea trăirilor determina atât virtuţile, cât şi limitele mişcării. Într-o primă ciocnire, elanul a putut suplini lipsa de pregătire şi de experienţă, astfel încât – se miră şi Neculce – „sta oarece bine şi bieţii moldoveni, măcar că era oaste de strânsură” [26], dar în momentul în care s-a ajuns la lupte de uzură, moldovenii nu au mai putut face faţă şi -după expresia aceluiaşi Neculce – „le-au dat turcii năvală, ca o noajă de lupi într-o turmă de oi” [27].

Sfârşitul rapid al războiului a împiedicat armata moldoveană să acumuleze experienţă şi să conteze efectiv în determinarea deznodământului conflictului.

Deşi atitudinea antiotomană şi filorusă exprimată de segmente largi ale societăţii româneşti în 1711 nu a putut influenţa cu adevărat deznodământul războiului, ea este cu atât mai semnificativă cu cât a fost recurentă în mai multe momente din secolul al XVIII-lea.

Aici nu ar fi de menţionat doar cariera pe care au făcut-o în Rusia membrii refugiaţi sau emigraţi ai elitelor politice din Ţările Române – Dimitrie şi Antioh Cantemir [28] sunt numai cazurile cele mai cunoscute dintr-o serie mult mai lungă, ce începuse înainte de 1700 cu Nicolae Milescu Spătarul.

Speranţa într-o solidaritate ortodoxă a făcut ca şi românii din teritoriile stăpânite de Habsburgi să le adreseze ţarilor ruşi frecvente solicitări de protecţie şi sprijin, stârnind serioase îngrijorări autorităţilor habsburgice [29].

Dar, mai important poate, Rusia s-a erijat în protector militar şi diplomatic al Moldovei şi Ţării Româneşti împotriva abuzurilor otomane, iar acest statut i-a fost recunoscut oficial prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) [30].

Cum până şi un istoric extrem de reticent faţă de politica rusă ca Vlad Georgescu admite, într-un text redactat în exil, că, per ansamblu, „politica rusă a fost favorabilă Principatelor, a avut un netăgăduit rost pozitiv, principalele revendicări politice româneşti au fost sprijinite de ea, principalele împliniri de până la 1831 au fost obţinute cu ajutorul ei” [31], nu trebuie să ne mire faptul că în cursul războaielor care au urmat în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea foarte mulţi locuitori ai Ţărilor Române au întâmpinat trupele ruse ca eliberatoare, iar unii dintre ei s-au înrolat, chiar luptând ca voluntari alături de ele împotriva otomanilor.

Mai mult, nu au lipsit nici solicitările unei anexări complete la Rusia, cum a fost cea exprimată în cererile delegaţilor munteni trimişi în 1770 în solie în Rusia :

„a. Ţara noastră să se facă tot una cu Eparhiile ce stăpâneşte prea puternica împărăţia Rusiei, şi la vremea păcii ce se va face, nicidecum să nu se lase să cadă iarăşi la tirăneasca cea dintăi a Agarinenilor.

b. De vremne că locul nostru, din nestatornicia Turcilor, au căzut sub desăvârşită neorânduială, ne rugăm ca să se aşeze în ţara noastră legile şi rânduielile Rusiei prea deplin” [32].

Filorusismul elitelor româneşti s-a epuizat treptat în prima jumătate a secolului al XlX-lea.

Deja în timpul războiului din 1806-1812 [33] atitudinile boierilor au fost destul de împărţite, moldovenii fiind totuşi mai apăsat filoruşi decât muntenii.

Astfel, un grup de boieri şi ierarhi moldoveni, în frunte cu mitropolitul Veniamin, au trimis memorii solicitând încorporarea la Rusia, în timp ce mitropolitul Ţării Româneşti s-a refugiat la Braşov şi solicita protecţia Austriei, iar alte grupuri de boieri se orientau spre Franţa.

La nivelurile sociale inferioare, atitudinile au fost mai pronunţat pro-ruse, astfel încât bucureştenii i-au alungat şi măcelărit pe turci încă înainte de sosirea trupelor ruse în decembrie 1806, iar mulţi voluntari au luptat alături de ruşi împotriva otomanilor.

Totuşi, experienţa ocupaţiei a fost atât de traumatizantă, încât, în 1811, potrivit unei relatări franceze, dorinţa generală în Principate era ca trupele ţarului să plece cât mai repede. Abandonarea unei mari părţi a Principatelor în favoarea otomanilor prin Pacea de la Bucureşti şi anexarea Basarabiei, au contribuit şi ele la estomparea filorusismului din Ţările Române.

Cu toate acestea, el a rămas semnificativ, mai ales în rândurile boierilor şi clerului. Pe de altă parte, deşi experienţa războiului din 1828-1829 şi a ocupaţiei militare care a durat apoi până în 1834 a fost mai puţin rea decât cea din 1806-1812, intrarea Principatelor în orbita culturii occidentale în anii 1830 şi 1840 [34] a făcut ca locul Rusiei ca principal reper să fie luat de Occident, iar Rusia să fie percepută tot mai mult ca bastion al reacţiunii la nivel european şi în raport cu aspiraţiile naţionale ale românilor.

  

Sursă: Bogdan Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Iași, 2012.

ADDENDA:

 

Rusofobia s-a impus treptat în cultura politică românească, fiind alimentată de periodicitatea  agresiunilor la care s-a dedat o Rusie aflată în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812 , ocupaţia armată rusă a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de depopulare şi sărăcire.

În toată această perioadă, armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile si  jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale, aduseseră Principatele române într-un un înalt grad de mizerie.

 

Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra pentru alipirea Principatelor Dunărene -, etapă necesară în drumul plănuit către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

Cronologia prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în secolul XX.

Prima pătrundere pe pământ românesc a ruşilor avea să se producă, aşa cum am văzut la 10 iunie 1711, când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând după aceea, nimicită la Stănileşti.

În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând „înmărmuriţi de beţi.”

Ulterior, invaziile ruşilor se vor repeta cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta era atacată de o Rusie aflata în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.

În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812, năvălirile armatelor ruse au provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de depopulare şi sărăcire a lor.

Armatele ţariste şi-au arătat atunci întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile si  jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale, transformaseră Principatele noastre în ţări ajunse într- un înalt grad de mizerie.

Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni îndată ce se întrema puţin situaţia în Principate.

Diplomatic, în tot acest timp Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor Dunărene -, etapă necesară în drumul plănuit către Constantinopol – şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls.

 

A şasea invazie rusească s-a produs în anul 1821, cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor şi încercarea de implicare a provinciilor româneşti în ea. 

 Anul 1828 îi aduce din nou pe ruşi în ţară. Ei invadează pentru a şaptea oară  Moldova şi Dobrogea, pe care le ocupă timp de 6 ani. Sărăcia la care ajunseseră românii, era extremă:  Ocupaţia rusească a venit cu cortegiul ei de rele: jafurile insuportabile, cererea continuă de căruţe pentru transporturi, brutalităţile şi maltratările ce cădeau asupra poporului.

 Revoluţia română din 1848 a fost şi ea înăbuşită prin intervenţia  trupelor ruse care invadaseră pentru a opta oară spaţiul românesc.

Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman stipula între altele, staţionarea în ţările noastre a 35.000 de soldaţi ruşi.

 1853. Se produce onouă invazie rusească. Este jefuită visteria ţărilor ocupate. În 1854, statele europene declară război Rusiei şi asediază Sevastopolul, în Crimeea. La încheierea păcii, se restituie Moldovei sudul Basarabiei, ocupat de ruşi în 1812.

 1877. Războiul de Independenţă. Principatele Române, reunite sub sceptrul lui Carol I, intră în războiul ruso-turc ca aliate ale Rusiei. Drept răsplată, ruşii, care printr-o convenţie parafată de însuşi împăratul Rusiei recunoşteau drepturile româneşti şi integritatea teritorială a ţării, ne răpesc cele trei judeţe din sudul Basarabiei, încorporate Moldovei în 1857.

1918. Basarabia, prin decizia poporului ei, revine la sânul naţiunii române de unde fusese răpită în 1811.

XI. România este ruptă din nou. Prin pactul Ribbentrop-Molotov, ruşii ne răpesc iarăşi Basarabia. Printr-un ultimatum brutal, duşmănos şi necivilizat ni se acordă trei zile pentru evacuarea întregii provincii, cu toată administraţia ei. Apoi armata română, ce avea ordin să nu riposteze, este umilită şi obligată să rămână dincolo de Prut.

În 1941, România, în alianţă cu fosta prietenă a ruşilor, Germania lui Hitler, trece înapoi Prutul. Armata română, ultragiată şi umilită în 1940, primeşte ordin de la Antonescu: „Vă ordon, treceţi Prutul!”, reuşind să recupereze Basarabia şi Bucovina de nord, străvechile pământuri româneşti .  

 A douăsprezecea, şi  ultima invazie rusească, a avut loc pe 23 August 1944. Trupele sovietice (ruseşti) au reanexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa  şi au ţinut sub ocupaţie întreaga Românie, pe care au jefuit-o până în anul 1958, când s-au retras. 

 

 

 CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/12/ziua-de-12-iulie-in-istoria-romanilor/

 

Note:

 

[1]. Facem abstracţie aici de trecerea prin teritoriile româneşti a unor forţe militare aparţinând Rusiei kievene, cum a fost expediţia lui Sviatoslav în Bulgaria în anii 969-971.

[2]. Cea mai completă prezentare a desfăşurării războiului, în Kurat Akdes, Prut seferi ve bariși 1123 (1711), Ankara, 1951-1953.

[3]. Pentru detalii, vezi recenta monografie Lemny Ștefan, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași, 2010, P. 89-153.

[4]. Am argumentat pe larg de ce nu se poate vorbi de o schimbare de regim politic în 1711/1716 şi de un veac distinct al aşa-numitelor domnii fanariote în interiorul perioadei de peste trei secole a dominaţiei otomane asupra Ţărilor Române în Murgescu Bogdan, Istorie românească – istorie universală (600-1800), București, 1999, P. 178-185.

[5]. Lemny Ștefan, Op. cit., P. 85.

[6]. Murgescu Bogdan, Factorul popular în lupta antiotomană a Țărilor Române. Un studiu de caz: 1711, Caietele Laboratorului de studii Otomane, 1990, Nr. 1, P. 153-164.

[7]. Neculce Ion, Opere, București, 1982 P. 535.

[8]. Ibid., P. 543.

[9]. Panaitescu Petre P., Dimitrie Cantemir. Viața și opera, București, 1958 P. 110.

[10]. Costin Nicolae, Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711, Iași, 1976, P. 327.

[11]. Pseudo-Muste, în Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. III, P. 46.

[12]. Popescu Radu, Istoriile domnilor Țării Românești, București, 1963 P. 201.

[13]. Greceanu Radu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod, București, 1970 P. 183, 188.

[14]. Papahagi Valeriu, Informații venețiene relative la războiul ruso-turc din 1711, la Carol al XII-lea, și la intenția turcilor de a recuceri Moldova, Revista istorică, 1932, Nr. 18, P. 109-114; Pippidi Andrei, Politică și istorie în proclamația lui Dimitrie Cantemir din 1711, Studii, Revistă de istorie, 1973, P. 929-931.

[15]. Murgescu Bogdan, Factorul popular în lupta antiotomană a Țărilor Române. Un studiu de caz: 1711, Caietele Laboratorului de studii Otomane, 1990, Nr. 1, P. 156-157.

[16]. Constantiniu Florin, Sensibilități și mentalități în societatea românească a secolului al XVII-lea, Revista de istorie, 1980 Nr. 33, P. 147-157; Pippidi Andrei, Cărturarul între cărturarii vremii, Viața românească, 1973, Nr. 9, P. 83-87.

[17]. Dragomir Silviu, Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia în veacul XVII, Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice, seria II, 1912 P. 1227-1229; Cernovodeanu Paul, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, 1997, P. 24, 90.

[18]. Cvetkova Bistra, Analyse d’un document ottoman concernant les relations entre la Russie et les terres balkaniquesnau debut du XVIII siecle, Cahiers du monde russe et sovietique, 1968, Nr. 9, P. 65-69.

[19]. Karathanassis Athanasios, Pierre le Grand et l’intelligentsia grecque (1685-1740), în Les relations greco-russes pendant la domination turque et la guerre d’independance grecque, Tesalonik, 1983, P. 43-52.

[20]. Velciu Dumitru, Un ”Universal” al lui Petru cel Mare folosit în Letopisețul Țării Moldoveipe anii 1661-1709 (Pseudo-N. Costin), Revista de istorie, 1975, Nr. 28, P. 345-363.

[21]. Bezviconi George, Contribuții la istoria relațiilor româno-ruse din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea, București, 1962, P. 109-110.

[22]. Apud Pippidi Andrei, Ecouri ale evenimentelor din 1711 în corespondența diplomatică, în Gorovei Ștefan, Izvoare străine pentru istoria românilor, Iași, 1988, P. 404-405. Un raport austriac relata că românii aşteaptă cu ardoare „mortuoram ressurectionem” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, 1878, Vol. VI, P. 75), confirmând astfel tenta milenaristă a aşteptării unui izbăvitor mesianic. Pentru analogii balcanice, vezi Stoianovich Traian, Les structures millenaristes sud-slaves aux XVII et XVIII siecles, Actes du premier congres international des etudes balkaniques et sud-europeennes, 1969, P. 809-819.

[23]. Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. II, P. 125.

[24]. Pseudo-Muste, în Kogălniceanu Mihail, Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, București, 1872, Vol. III, P. 45.

[25]. Neculce Ion, Op. cit., P. 546.

[26]. Ibid., P. 572.

[27]. Ibid., P. 577.

[28]. Pentru cariera acestuia din urmă, vezi Lemny Ștefan, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, Iași, 2010, P. 157-265.

[29]. Dragomir Silviu, Relațiile bisericești ale Românilor din Ardeal cu Rusia în veacul XVIII, Sibiu, 1914; Florovsky A. V., Russo-Austriac Conflicts in the Early 18th Century, The Slavonic and East European Review, N. 47, 1969, P. 106-114.

[30]. Text republicat în Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, 2001, P. 167-168.

[31]. Georgescu Vlad, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), Munchen, 1987, P. 311.

[32]. Text republicat, la fel ca şi un memoriu al clerului şi boierilor din Moldova, în Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, 2001, P. 167-167. Pentru situaţia Principatelor în contextul războiului din 1768-1774, vezi şi Boicu Leonid, Principatele române în raporturile politice internaționale. Secolul al XVIII-lea, Iași, 1986, P. 160-206.

[33]. În prezentarea din acest paragraf ne-am bazat pe informaţiile din Boicu, Principatele române în raporturile politice internaționale (1792-1821), Iași, 2001, P. 248-254.

[34]. Pentru această mutaţie, vezi analiza magistrală din Cazimir Ștefan, Alfabetul de tranziție, București, 1986.