Secularismul şi societatea modernă

 

 

 

 

 

Adjectivul secular poate fi intâlnit şi folosit in limba română cu două inţelesuri:

1. Care durează sau are o vechime de o sută de ani, centenar (şi, prin extensie, foarte vechi, străvechi);

2. Care nu ţine de biserică, laic, mirean, lumesc.

 

Dicţionarele româneşti de limbă (diferite de cele de tip enciclopedic sau de cele dedicate terminologiilor de specialitate) consemnează, toate, primul sens al lui secular.

In ediţiile din 1975 şi 1984 ale DEX-ului sensul al doilea nu apare, el făcându-şi intrarea abia in Suplimentuldin 1988, fără a i se indica, insă, etimologia.

Nici Dicţionarul de neologisme, in multiplele lui ediţii, nu consemnează sensul al doilea – o face insă Marele dicţionar de neologisme din anul 2000, indicând greşit, ca unic etimon, pentru ambele sensuri, fr. séculaire.

Singurul dicţionar care face o dublă trimitere etimologică, la fr. séculaire şi la fr. séculier, este Noul dicţionar explicativ al limbii române, din anul 2002, dar acesta… nu consemnează decât primul sens.

Un singur sens şi o singură etimologie, un singur sens şi două etimologii, două sensuri şi o singură etimologie – toate variantele greşite se oglindesc in dicţionarele noastre sub cuvântul-titlu secular.

Date fiind sensurile actuale distincte (chiar dacă la originea indepărtată, in latina ecleziastică, filiaţia dintre ele era transparentă) şi date fiind etimoanele directe (franceze) şi ele diferite (sensul 1 din lat. saecularis şi fr. séculaire, iar sensul 2 din lat. saecularis şi fr. séculier), ar fi mai potrivit să vorbim despre două cuvinte secular, despre două omonime (aceeaşi formă, dar sensuri şi provenienţe diferite), in loc de un singur cuvânt cu două sensuri, aşa cum fac (cele care o fac) dicţionarele româneşti.

La Tertulian (sec. II), saeculum căpătase deja sensul de „veac, viaţă lumească”, iar la Sfântul Ieronim (sec. IV) intâlnim şi adjectivul saecularis „propriu lumii, profan, secular”, ambele cuvinte fiind perpetuate de latina ecleziastică şi alunecând de acolo in limbile vernaculare.

In franceză, séculier „lumesc” are prima atestare in secolul al XII-lea, pe când séculaire„centenar” apare abia la Rabelais, in secolul al XVI-lea, cu referire la jocurile seculare (context oricum ambiguu, pentru că ludi saeculares ale Romei antice erau sărbători păgâne).

Şi spaniola are, pornind de la lat. saecularis, un dublet etimologic: sp. seglar „lumesc”, mai vechi, şi secular „centenar”, mai nou (sunt, aşadar, omonime). In italiană, in schimb, secolare acoperă ambele inţelesuri (este polisemantic).

Engleza l-a imprumutat pe secular din franceza veche (sfârşitul sec. al XIV-lea), l-a folosit cu ambele sensuri ale lat. saecularis şi, la mijlocul veacului al XIX-lea, prin pana agitatorului agnostic (cum se considera el insuşi) George Holyoake (1817-1906) i-a imbogăţit familia cu termenul secularism, doctrină care, fără a se declara antireligioasă, proclama dreptul omenesc la bunăstare in viaţa aceasta, refuzând orice trimitere la credinţă sau la viaţa de apoi.

Pe scurt, despărţirea bisericii de stat, laicizarea vieţii sociale. De aici până la despărţirea omului de credinţă nu mai este decât un pas.

„Unele state cum este Anglia, au biserici naţionale (sau de stat),  în timp ce altele ca Franţa, practică un secularism agresiv (laicité) in domeniul public” (Idei in dialog II 07 p. 18).

Despre „Legea secularizării averilor mănăstireşti” a lui Cuza-Kogălniceanu în 1863, al cărei rezultat a fost crearea Domeniilor Statului, a auzit toată lumea, chiar dacă puţini îi cunosc cu adevărat motivele, reale sau declarate.

Dincolo de naţionalizarea operată de Cuza-Kogălniceanu, secularizarea desemnează un proces mai larg, de debarasare a statului, a sferei politice şi a celei civile, de ceea ce modernitatea simte a fi un lest: religia şi biserica.

Iar rezultatul acestui proces este starea de secularitate.

Mulţi sociologi au postulat că pe măsură ce societăţile evoluează, știinţa și raţiunea vor înlocui orientarea acestora către religie și misticism.

Iată însă că numeroase studii publicate în ultimul timp , arată că nevoia de Dumnezeu nu a murit în sufletele oamenilor nici până în ziua de azi.

Secularismul  reprezintă un cumul de idei, conform cărora statul sau orice altă entitate socială, trebuie să fie complet separate de religie si de diferite alte instituții religioase și doctrine.

Secularismul se referă în principal la faptul că religia nu ar trebui sa aiba influență asupra instituțiilor sociale, în timp ce secularizarea se referă la procesul de transformare socială a unei societăți, prin  aplicarea secularizării în practică, prin  separarea dintre biserică şi stat.

Rădăcinile secularismului au fost identificate în gândirea unor filosofi greci și romani antici, cum ar fi Epicur sau Marcus Aurelius , filozofii arabi medievali , cum ar fi Averroes , gânditorii Renașterii, cum ar fi Voltaire, John Locke, James Madison și Thomas Jefferson dar și la numeroşi sceptici moderni, agnostici și atei, cum ar fi Bertrand Russell și Robert Ingersoll .

Termenul “secularism” a fost  folosit pentru prima dată în 1850 de către G.J. Holyoake și se referă la un sistem de gândire care interpretează viața în funcţie de  principiile luate din această lume, fără să recurgă la credința în Dumnezeu. Mai târziu, ideile lui Holyoake au fost dezvoltate în ateism.

Secularismul are o atitudine negativă față de creștinism și în general faţă de religie, ignorand sau mai bine zis negand, preceptele biblice în interpretarea creației lumii și a existenței ei.

Cu alte cuvinte, chiar dacă istoria modernă datorează imens creștinismului, astăzi știința, industria, educația, comerțul și arta funcționează fără a face referire la valorile sau practicile creștine.

În ultimul timp vedem că din ce în ce mai mult știinţa și raţiunea sunt folosite pentru a legitima aranjamente sociale, precum educaţia sau familia, care altădată erau considerate ca aparţinând autorităţii religioase .

Multe instituţii sunt acum apanajul secularismului, iar participarea la viaţa religioasă a scăzut, în timp ce a crescut înclinaţia spre știinţă și s-a menţinut ideea falsă că religia și știinţa se află pe poziţii opuse, ireconciliabile.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că trăim încă într-o epocă marcată de autoritatea secularismului, unii observatori (Habermas, Taylor) arată că influenţa religiei asupra societăţii nu a fost înlocuită de știinţă, ci a fost transformată, subliniind că, în timp ce instituţiile civice, politice și economice şi-au schimbat orientarea către secularism, mulţi indivizi continuă să folosească perspectiva religioasă în deciziile lor de zi cu zi.

Ceea ce înseamnă că, deși religia şi-a pierdut autoritatea formală, continuă să influenţeze societatea prin felul în care oamenii gândesc și se comportă.

Când vorbim despre secularism, de obicei ne referim la trei lucruri: separarea bisericii de stat, privatizarea religiei si pluralismul cultural.

Ideea separării bisericii de stat a făcut parte din principiile Marii Revoluției Franceze din 1789 şi presupune neutralitatea religioasă a statului, dar și implicarea activă a acestuia în reglementarea aspectelor vieții religioase.

Mulţi continuă să creadă că separarea bisericii de stat e o invenţie comunista, ca iluminismul a adus doar rău, ca biserica si statul ar trebui sa se unească pentru binele poporului.

Totusi, separarea bisericii de stat nu este o inventie comunistă, ci un principiu iluminist pe care comunismul l-a preluat.

Nu exista obligatia sociala de a fi credincios si nici individul nu este obligat ca in timpul vietii sa fie fidel unei religii, dacă nu este multumit cu raspunsurile acestei religii la intrebarile sale. (…)

Privatizarea convingerilor religioase duce la pluralism cultural-religios, astfel încât individul poate sa fie ortodox, dar si budist, sau să creada in Alah, conform alegerii sale personale.

Ţările  Europei se luptă cu reţelele fundamentaliste într-un moment în care  intre secularismul european si islamismul terorist,a apărut  o bizară alianţă.  Secularismul vede in islamul radical un aliat de bază intr-o  batalie în care scopul scopul său ultim  este anihilarea  influenţei religiei şi eliminarea acesteia din spaţiul public şi in primul rând, marginalizarea si eliminarea crestinismului. Scopul islamismului terorist este identic – eliminarea creştinismului.

Cu toate acestea, reperele culturale ale lumii occidentale sunt profund înrădăcinate în creştinism şi, chiar dacă secularismul ar interzice orice fel de citate din clasici ca Dante, Cervantes, Dostoievski, aceste repere sunt adânc înrădăcinate atât în limba pe care o vorbim cât  şi în  viaţa de fiecare zi.

Dacă, aşa cum doresc seculariştii, creştinismul ar fi într-adevăr eradicat din Europa, interzis ca referinţă şi trimis în catacombe, alternativa există deja : islamul.

Creştinii sunt expuşi zilnic unui val propagandistic  ateist sau gnostic anti-creştin.

 

• Inchiziţia Spaniolă a făcut într-adevăr un număr de 20 000 de victime de-a lungul mai multor secole, lucru, în sine, foarte urât, doar că reproşurile şi indignările nu ar trebui să vină dinspre adepţii ideologiilor ateiste, care care au ucis peste 100.000.000 de oameni numai în câteva decenii ale sec XX;

•  cei mai mari savanţi ai omenirii au fost evrei sau creştini, iar ştiinţa ca atare a putut să apară, numai datorită formării unei gândiri raţionale şi riguroase, în cadrul culturii iudeo-creştine;

•  democraţia nu numai că nu e în contradicţie cu religia creştină, dar chiar nici nu avea cum să se nască în afara ei, modelul cel mai grăitor fiind în acest sens sistemul politic american, aşa cum a fost conceput el de către Părinţii Fondatori, pe baze creştine;

Secularismul nu a creat niciodată vreo civilizaţie, ci s-a exprimat în cadrul unei civilizaţii gata create de religia creştină. Nu creştinismul a fost grefat pe secularism, ci invers.

Ce s-ar mai cânta în sălile de concerte, dacă UE ar interzice toate Missele, Requiem-urile şi Kaddish-urile, pe motiv că ofensează sensibilitatea ateilor, gay-lor, musulmanilor sau sataniştilor. Ce a adus ateismul în muzică, ştim deja, marşuri militare sovietice şi naziste, Cântarea României, dansurile tematice chinezeşti pe stadioane.

În afară de statele care formal recunosc separarea bisericii de stat, pe continentul european mai există state în care biserica națională reprezintă o parte indispensabilă a sistemului politic, oferindu-i un fundament etic și moral.

În multe privințe, aceste țări funcționează mult mai bine decât cele “laice”.

În cea mai mare parte, e vorba de state din nordul Europei.

Norvegia

Conform unui amendament adoptat în 2012 de către parlamentul Norvegiei, Biserica Evanghelic-Luterană este declarată drept “biserică a poporului” (Folkekirken), fiind susținută de stat. Constituția Norvegiei stipulează că “valorile norvegiene au la bază moștenirea creștină și umanistă”, iar regele norvegian trebuie să fie în mod obligatoriu un creștin luteran.

Danemarca

În Danemarca, biserica Evanghelică-Luterană este statul de “biserica națională” („Den Danske Folkekirke”). Regele danez este considerat autoritate laică supremă al bisericii, fiind obligat să fie membru al bisericii luterane. Străinii care intenționează să adere la familia regală sunt obligați să se convertească la luteranism.

Islanda

Constituția Islandei proclamă libertatea religioasă, însă în același timp obligă statul să protejeze Biserica Evanghelică-Luterană, în calitatea ei de „biserică națională a Islandei”. Președintele țării este consederat și capul bisericii. Statul colectează taxele în favoarea bisericii de la membrii înregistrați la Biroul de Statistică (Hagstofan), pe care le distribuie proporțional asociațiilor religioase.

Finlanda

În Finlanda două culte beneficiază de un statul special de “biserici naționale” – Biserica Evanghelică-Luterană și Biserica Ortodoxă.

Marea Britanie

Biserica Anglicană este o parte inseparabilă a statului, iar canoanele bisericii fac parte din sistemul juridic al Angliei, cu excepția Scoției (unde există o biserică națională separată), Irlandei de Nord (unde biserica a fost separată de stat în 1869) și Wales ().

În anul 2014, prim-ministrul britanic David Cameron declara că Marea Britanie trebuie să-și păstreze statutul de țară creștină.

Grecia

Articolul 3 al Constituției Greciei stipulează că  „Religia predominantă în Grecia este cea a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos”. În afară de aceasta, Constituția protejează textul Bibliei, al cărui traducere fără permisiunea Bisericii este interzisă.

Așadar, tentativele mișcărilor anticlericale de a asocia religia cu evul mediu şi laicitatea cu progresul, e falsă din start.

Separarea bisericii nu are nicio legătură cu ideea de „modernizare” şi de „progres”, ea fiind mai curând un moft al secolului XX, care nu mai are niciun fel de justificare rațională.

Faimosul politolog Francis Fukuyama, a prevăzut o întoarcere inevitabilă a societăţii seculare la o formă de religie. Analizând ruptura produsă de tranziţia de la lumea industrială la cea postindustrială (pe care o numește „Marea Ruptură” și care este caracterizată de fenomene negative precum creșterea delincvenţei, destrămarea familiilor, neîncredere și individualism), Fukuyama spune că religia poate oferi o șansă unică de refacere a ordinii sociale.

Teoria lui prevede o întoarcere la religie tocmai din cauza nivelului de secularizare la care a ajuns societatea și care ne-a deposedat de tradiţii, de sentimentul de apartenenţă la o comunitate și de legături umane profunde.

„N-am devenit atât de moderni și laici, încât să ne putem lipsi de religie. Dar nici nu ne lipsesc într-atât resursele morale înnăscute, încât să ne așteptăm la un mesia care să ne salveze”, spune el.

Ceea ce este din ce în ce mai evident, în urma eşuării secularismului în dictaturi naziste şi comuniste şi ulterior în aşazisele democraţii ateiste, este faptul că el nu poate oferi împlinire sufletească omului, aceasta fiind dată numai de CREDINŢĂ.

Ideile lui Fukuyama referitoare la apariţia unei noi forme de religie în societatea postmodernistă, după eşecul secularismului, nu pot decât să ne conducă la reflecţia că practic, nu e nevoie de o nouă religie care să o înlocuiască pe cea creştină de două ori milenară.

Se cuvine sa arătăm, cât mai clar, că valorile creştine sunt perene, supra-civilizaţionale pentru toate epocile si societaţile şi mai ales că acestea au capacitatea de a îndruma spre desavârşire, atât în  plan personal cât şi interuman.

Este suficient să privim umanitatea pe parcursul întregii sale existenţe – din antichitate şi pâna astazi –  pentru a descoperi valenţele şi carenţele ei definitorii, pentru a imprăştia fumul iluziilor de pe faţa crispată a civilizaţiei actuale, arătând că unica ei posibilitate de supraveţuire şi inflorire este întoarcerea la izvoarele credinţei, la adevărul dumnezeiesc.

Surse:

http://www.crestinortodox.ro/interviuri/desavarsirea-crestina-secularismul-actual-70476.html

http://semneletimpului.ro/religie/secularism/secularismul-nu-l-a-omorat-pe-dumnezeu.html

https://octavianracu.wordpress.com/2017/01/11/tarile-europene-in-care-biserica-nu-este-separata-de-stat/

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/misterele-cuvintelor-secular-de-un-secol-si-ceva-5703093/

Publicitate