CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Reacția lui Iuliu Maniu când a aflat că Churchill i-a vândut România lui Stalin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când a aflat Iuliu Maniu că Churchill i-a vândut România lui Stalin ?

Atunci cand privim atitudinea lui Churchill față de Uniunea Sovietica, automat am fi tentati sa credem ca Churchill a fost unul dintre cei mai vocali avocati ai luptei impotriva bolsevicilor.

Discursul sau de la Fulton (Missouri) a fost considerat de multi istorici ca fiind prima salva trasa in timpul Razboiului Rece.

In timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, atunci cand Uniunea Sovietica a devenit un aliat important fara al carui ajutor razboiul din Europa nu ar fi fost castigat, atitudinea sa a fost complet diferita.

Intorcandu-ne si mai mult in istorie, pe vremea cand Churchill era ceva mai tanar, acesta avea niste convingeri pe care avea sa le uite peste 30 de ani.

Foarte greu s-ar gasi in istorie un alt personaj politic marcant, care să fi rostit atâtea cuvinte urâte la adresa Uniunii Sovietice:

“Comunismul este o epidemie mult mai periculoasa decat ciuma sau tifosul” – Illustrated Saturday Herald, 25 ianuarie 1920

“Politica pe care o voi preconiza intotdeauna fata de Uniunea Sovietica este aceea de rasturnare si distrugere a acestui regim criminal” – The Times, 10 noiembrie 1920

“Bolșevic este sinonim cu sângeros și masacru în masă!”

 

 

Dualul Churchill si sovieticii

 

Churchill a avut un singur obiectiv: chiar daca detesta pana la Dumnezeu (daca Churchill avea vreun Dumnezeu…) regimul sovietic, el nu a contenit vreodata in a planuin sa-i atraga pe-acestia in postura de aliati pentru a distruge nazismul. Asta ar fi provocat, evident, o emotie mult mai puternica in fata omenirii.

Cabinetul britanic nu a fost alarmat deloc atunci cand Uniunea Sovietica a invadat Polonia. Britanicii au rasuflat usurati atunci cand au aflat ca, in baza Acordului anglo-polonez semnat in august 1939, acestia nu sunt deloc obligati sa intervina impotriva rusilor.

Churchill chiar le-a urat bun-venit rusilor intr-un memorandum. El stia ca rusii vor incerca sa construiasca un bloc, in Balcani, pentru a-si proteja propriile interese din zona, dar si pentru a avea un tampon in fata unei posibile amenintari din partea Germaniei.

Scarba lui Churchill pe care bolsevismul i-o provoca palea, insa, in fata urii fata de nazisti. Un alt episod interesant din istorie: atunci cand Uniunea Sovieica a atacat Finlanda, populatia britanica a fost cuprinsa de emotie iar sentimentul popular era de sustinere a finlandezilor, care au luptat eroic in fata sovieticilor. Vazand reactia populatiei britanice, Churchill trimite de ochii lumii ajutor militar aviatic si a facut presiune si pe SUA sa ajute Finlanda.

Motivul era altul, nu grija sa fata de Finlanda: Churchill se folosea de finlandezi pentru un atac surpriza asupra Norvegiei, pentru a opri tranzitul de fier dinspre Suedia spre Germania.

Churchill ii vinde Europa de Est lui Stalin pe o bucatica de hartie

Pe 9 octombrie 1944, Roosevelt il delega pe ministrul de externe Averell Harriman sa-i asiste la Moscova pe Stalin si pe Churchill la impartirea lumii. Aceasta ar putea fi numita Noaptea Infamiei.

Asteptandu-l pe premierul polonez, Churchill considera “ca este momentul potrivit pentru afaceri” ii spune lui Stalin: “Hai sa aranjam treburile noastre in Balcani. In ceea ce priveste Marea Britanie si Rusia, ce ai spune dumneata  sa aveti 90% predominare in Romania, noi sa avem 90% in Grecia  si Iugoslavia sa o avem 50%/50%?””

Desigur, Churchill nu a facut-o de capul lui. Pe 20 februarie 1943, Roosevelt vorbeste cu cardinalul Spellman, caruia ii impartaseste ideile sale despre organizarea lumii dupa razboi, vorbind categoric despre “zona de influenta rusa din Europa de Est” si de o zona de influenta anglo-rusa in Europa de Apus.

In memoriile sale, Churchill admite: “No such ideea had ever crossed my mind!”

O astfel de idee nu mi-a trecut niciodată prin minte!

Era vorba despre Europa de Est… Churchill nu a avut niciodata in plan ca alianta anglo-americana sa debarce in Balcani si sa le taie calea sovieticilor. Churchill voia sa protejeze Mediterana si sa inainteze pana la Trieste, apoi pana la Ljubliana, Zagreb si Viena, pentru a nu mai inainta nimeni spre Marea Britanie. In plus, lui Stalin trebuia sa i se ofere un targ pentru a intra in razboi alaturi de americani si britanici impotriva Japoniei.

Cui ii păsa sa debarce in Balcani? Balcanii nu aveau nicio miza pentru Churchill! In 10 martie 1943, adica in plin razboi, aparea un articol tulburator in The Times. Ziarul era detinut, la acea vreme, de Lord Beaver, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Churchill si ministrul armamentului.

“Trebuie subliniat ca politica de splendida izolare a Marii Britanii a incetat prin distrugerea raportului de forte de pe continentul european. Acelasi lucru se poate spune si despre politica de izolare a Rusiei prin dezinteresarea ei voita de treburile europene. Marea Britanie are, ca si Rusia, acelasi interes comun in participarea amandoua la afacerile continentale, fiind ca nu poate fi vorba de securitatea Europei de Apus fara securitatea Europei de Rasarit, care securitate a Europei de Rasarit nu poate fi asigurata si bazata decat pe puterea armata a Rusiei! Realizarea securitatii in Europa nu se poate face decat printr-o continua politica de colaborare intre Rusia si Marea Britanie.”

Cand a aflat Opozitia ca Romania a fost vanduta?

La Yalta, Churchill a vandut Europa de Est pe o bucatica de servetel. Simtind ca, daca ar iesi la iveala, imaginea sa ar fi fost complet deteriorata, Churchill l-a rugat pe Stalin sa arda hartia. “Poti sa o pastrezi tu”, i-a spus Stalin.

In Noaptea Infamiei, Churchill ii spune lui Stalin: “Este mai bine sa exprimam aceste lucruri in termeni diplomatici si sa nu folosim fraza <<impărțind in zone de influență>>, intrucât americanii ar putea fi indignați.”

Opozitia româna, condusa de Iuliu Maniu, se pare ca ori a avut informatii, ori a intuit ca se intampla ceva. De gandit le-a dat modul in care se comportau sovieticii in Romania, de parca erau stapanii absoluti ai tarii.

La sase saptamani dupa acordul Hitler – Stalin, pe 27 noiembrie 1944, Iuliu Maniu il implora pe Chrchill, prin reprezentantul politic al Marii Britanii, sa-i spuna adevarul. Le Rougetel trimite o telegrama ultrasecreta guvernului de la Londra:

L-am vazut azi pe Iuliu Maniu. Era deprimat si perplex.” Le Rougetel admitea, in telegrama, ca situatia din tara era ingrijoratoare si suveranitatea Romaniei era intr-un pericol iminent.

Maniu i s-a adresat si lui Stevenson, maresalul de aviatie, ca “daca imprejurarile o impun si guvernul englez vrea ca Romania sa intre sub sfera de influenta sovietica, as fi recunoscator domnului Chrchill, daca mi-ar da un raspuns precis la aceasta chestiune!”

Maniu se temea de un război civil si a primit un raspuns de la Churchill pe 1 decembrie 1944, dupa 50 de zile dupa ce a vândut România la Uniunea Sovietica absolut incredibil:

“Bineinteles, noi nu avem cum sa facem asemenea marturisiri!”

Nici Stevenson si nici Le Rougetel nu stiau despre pactul Churchill – Stalin.

Opozitia romana simtea ca Churchill le pregateste ceva. Nicolae Penescu, fostul secretar al PNT, afirma in cartea sa, La Roumanie de la Democratie au Totalitarisme ca, “pe când guvernul Groza se afla la Moscova, noi am aflat in octombrie 1944 ca s-ar fi incheiat un acord intre Churchill si Stalin privind Romania.”

Secretarul de Stat al SUA ii scrie ambasadorului american din Uniunea Sovietica, pe 9 decembrie, faptul ca “membrii guvernului si oameni de afaceri romani considerau ca Marea Britanie si SUA si-au incalcat promisiunile si au abandonat Romania rusilor.

Poporul roman, care a crezut ca tara nu-i va fi ocupata de rusi, zice azi ca guvernul sau l-a inselat. Maniu este profund deceptionat de Marea Britanie!”

Tot pe 9 decembrie, Burton Berry consulul SUA la Bucuresti, ii scrie secretarului de stat american:

Cu o deosebita emotie, Iuliu Maniu mi-a cerut sa-i spun daca America si Marea Britanie isi doresc ca Romania sa faca parte din Uniunea Sovietica. Daca este asa, va rog sa-mi spuneti, va rog sa-mi spuneti deschis, pentru ca eu pot, asa tarziu cum este acum, sa aranjez lucrurile pentru Romania mai bine decat o vor putea face ciomunistii. […]

I-am spus lui Maniu, ca din cate stiu din declaratia lui Molotov facuta in primavara, armistitiul indica faptul ca cei trei mari aliati se asteptau ca Romania sa fie un stat independent si suveran.

Burton Berry mai vorbea despre lichidarea României democratice. Stia foarte bine ce rol juca Maniu in România:

Maniu a stat ca o stânca si ca un campion al sentimentelor si actiunilor pro-aliate, chiar si in zilele negre ale dictaturii lui Antonescu. De aceea este important ca Maniu sa nu fie lasat sa impartaseasca convingerea generala ca dizolvarea si lichidarea Romaniei democratice este in curs a se consuma!

Iuliu Maniu credea cu tarie ca semnarea de catre Rege a armistitiului de la 23 august 1944, la care el nu a participat in niciun fel, a fost o greseala. Maniu era convins ca armata romana putea sa mai reziste mult si bine pe linia Focsani – Galati si aproba intrutotul semnarea armistitiului, dar de pe o pozitie de forta. Dar, capitularea neconditionata a facut din Romania o victima sigura iar Maniu nu mai putea decat sa-si planga durerea sa si a poporului roman, luandu-i la rand pe Le Rougetel si pe Burton Berry.

 

 

08/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

20 mai 1990 – Ziua în care românii şi-au amanetat viitorul

 

 

Ziua când ne-am amanetat viitorul. 20 mai 1990

de Florin Dobrescu

20 MAI… Tot o duminică, precum azi. Era în 1990, acum 28 de ani… Poporul român se dezmeticea, după 45 de ani de beznă. Dar se dezmeticea prost.

Acele luni de zile, de după evenimentele​ de la sfârșitul anului 1989, avuseseră darul de a arăta toate metehnele și relele apucături ale românilor, capacitate și cultivate diabolic de regimul comunist, concomitent cu anihilarea virtuților sale, inclusiv prin nimicirea elitelor.

Se adevereau cuvintele profetice ale lui Corneliu Codreanu, cel care, înainte de a fi martirizat, proorocise că, de vor intra trupele sovietice la noi in țară și, în numele diavolului, vor ieși biruitoare, nu vor pleca înainte de a ne sataniza. 

Poporul român, în covârșitoarea sa proporție, dezvolta un adevărat cult pentru călăii săi, pentru exponenții direcți ai tiraniei, asmuțindu-se împotriva celor ce luptaseră​ pentru libertatea sa, suferind ani lungi de temnițe și suferințe.

Iliescu, Brucan și Petre Roman erau adulați de masele in extaz, macar că aceștia sau părinții lor aveau mâinile mânjite de sânge. În schimb, aceleași mase mancurtizate se lăsau asmuțite împotriva lui Corneliu Coposu, pe care au fost la un pas să îl ucidă.

Icoana milioanelor de iobagi scandând „noi muncim, nu gândim” și purtând portretele lui Iliescu și Roman, este avatarul oricărui popor care se familiarizează cu lanțul robiei.

 Nepregătiți să primească povara Libertății, românii se asemuiau în acele zile cu evreii din vremea Exodului, întorcându-se împotriva celor ce îi scoteau din robie și regretând tacâmurile și cartelele Egiptului roșu.

În lozinca femeilor de la APACA – „Nu vrem Kent, cafea, valută, / Vrem pe Roman să ne…” – se rezumă întreaga concepție de viață a unei populații pe care marxismul a coborât-o, paroxistic, în tenebrele robiei fiziologicului.

Chemați la vot pentru a alege între „liniștea” continuității structurilor comuniste și neliniștile eforturilor construirii propriei libertăți, românii s-au manifestat asemenea gadarenilor care au cerut lui Iisus să părăsească ținutul lor, prețuind mai mult porcii înecați în mare, decât sufletul izbăvit din robia vrășmașului și zăbovirea dumnezeirii, o vreme, în mijlocul lor.

Anticomuniștii au acuzat, în acele​ zile, fraudarea alegerilor precum în 1946.

În realitate, în 1990 nu mai era nevoie de așa ceva. Poporul român a avut posibilitatea de a alege și a ales robia sa și a urmașilor săi.

Există ceasuri astrale ale Istoriei. Ele sunt rare, iar ratarea lor condamnă la perioade lungi de calvar. Începutul ultimului deceniu al secolului trecut a reprezentat un astfel de ceas. Iar noi, românii, l-am ratat cu un entuziasm decerebrat.

Ne plângem azi că nu putem avea integritatea polonezilor în fața germenilor totalitari ce mijesc la Bruxelles, dar uităm că în 1990, la fel, nu am putut avea tăria polonezilor de a alege vicisitudinile unui drum către progres, preferând paleativele subzistenței într-o certitudine fără perspectivă și fără glorie.

Alegerile din 20 mai 1990 au pecetluit soarta României pentru încă o eră. Tot ce a urmat și trăim și astăzi reprezintă consecințele alegerilor părinților noștri și ale noastre. 

Învierea are astăzi conotația unei legende în care ne este greu să mai credem.

Norii negri ce întunecă zările Europei găsesc la Pontul Euxin un popor care, de 28 de ani, orbecăie prin preajma Mării Roșii.

Povestea spune că totul a început într-o zi de 20 mai…

http://www.buciumul.ro/2018/05/20/ziua-cand-ne-am-amanetat-viitorul-20-mai-1990/

24/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

Harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940 –  Executarea silită a României

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

HARTA CARE NE DOARE –  Executarea silită a României. 1920-1940

  Ori de câte ori privim, retrospectiv, tragicele evenimente ale anului 1940, când marile puteri europene ale momentului, sfidând orice normă de drept internaţional, realitatea istorică şi demografică, au sfâşiat România, ne vin în minte, involuntar cuvintele rostite de Juan Ruiz Alemansa: “Istoria fără demografie este o enigmă”.

Eruditul spaniol a făcut această remarcă în anul 1948, la finele semnării tratatelor de pace care încheiau al doilea război mondial, ocazie cu care diplomaţii şi politologii, conştient sau nu, invocaseră permanent etnodemografia.

     Recurgând la “Histoire a rebours” se poate spune că aceeaşi situaţie a existat neîntrerupt în timpul tuturor discuţiilor premergătoare sau finale ale unui război. Cazul României este concludent în această direcţie! În zilele precizării sistemului de tratate de pace cunoscute sub numele Versailles-Washington, pentru stabilirea hotarelor României Mari a fost invocată permanent situaţia etnodemografică.

S-a ajuns astfel la conturarea hotarului României Mari cuprinzând o suprafaţă de 295.049 km pătraţi şi 15.900.000 locuitori în 1919, ţinându-se cont de situaţia ei etnodemografică şi de un element determinant pentru epoca modernă: niciodată nu se poate trasa o linie de marcaj între state, astfel încât să se ajungă la separarea absolută a unor grupuri umane pure din punct de vedere etnic. Totdeauna vor exista interferenţe între popoare, în special în zonele de graniţă şi grupuri etnice mai mult sau mai puţine compacte, în teritoriile din interior.

     Urmărirea hărţii României sub aspect etno-demografic, în sensul larg al noţiunii, care depăşeşte limitele strict cantitative, permiţând corelări şi deschideri de perspective, arată respectarea acestor principii. Graniţa de sud a ţării cu Bulgaria era convenţională pe o lungime de 232 km, prin Dobrogea, şi naturală, cu o lungime de 388 km pe cursul firului apei Dunării.

În continuare, către sud, şi sud-vest, România se mărginea cu Iugoslavia, de-a lungul unei frontiere naturale de 40,8 km, urmând firul apei Dunării şi a alteia, convenţionale, de 283,6 km prin Banat.

Către vest, cu Ungaria este o graniţă naturală de 208 km, succedată de alta convenţională de 407,2 km. Stabilirea acestei graniţe a impus cele mai ample discuţii în preajma semnării tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920. În final, delegaţia română condusă de dr. Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu şi cea maghiară avându-l în frunte pe contele Albert Apponyi au convenit să aibă ca temei pentru trasarea frontierei demo-politice, harta întocmită de Kosuth Lajos căreia i s-au adus corectivele necesare.

     La rândul lui, către nord, hotarul cu Cehoslovacia era natural, pe o lungime de 66 km, pe firul apei râului Tisa şi 135 km convenţional. În continuare, cel cu Polonia, situat tot către nord, măsura 271 km în forme naturale şi 75 km în cea convenţională. În fine, către est, cu U.R.S.S. hotarul, exclusiv natural, lung de 812,6 km, era fixat pe firul apei fluviului Nistru.

     În acest cadru locuia marea masă compactă a românilor. La frontierele României Mari, în afara lor, trăiau numeroşi români, fie în grupuri compacte, fie dispersaţi. În părţile meridionale, în Bulgaria şi Iugoslavia vieţuiau atât români emigraţi din nordul Dunării, în special datorită procesului de transhumanţă, cât şi români băştinaşi: daco-români din ramurile sudice (aromâni, meglenoromâni şi istroromâni) extinşi până în Grecia.

Nu s-a putut stabili numărul lor nici relativ nici absolut deoarece lipsesc datele statistice oficiale concludente. Se ştie însă că era şi este vorba despre milioane de suflete! Aceeaşi situaţie a existat către vest, la hotarul cu Ungaria.

Nu s-a putut ajunge la o cifră, acceptată ştiinţific, pentru structura etnodemografică a Ungariei, datele oferite de diverse lucrări variind între 200.000 şi 800.000 de români, datorită modului de lucru al recenzorilor.

Criteriile folosite de slujbaşii guvernelor horthyste, moştenite de la cei din Imperiul Habsburgic, au fost două: cel lingvistic şi cel religios. Neîndioelnic, ele nu pot reda realitatea apartenenţei etnice deoarece limba vorbită curent – umgangs – nu se suprapune celei materne, iar religia a avut totdeauna un caracter polietnic.

     Spre nord, în Cehoslovacia şi în Polonia, au existat şi pot fi încă identificate, zone relative cu sate româneşti. Spre deosebire de celelalte puncte cardinale, se poate aprecia că numărul lor a fost mai mic în această direcţie, dar nu este posibil să se facă aprecieri absolute.

     În fine, spre est, la frontiera cu U.R.S.S., numărul românilor aflaţi în afara statului lor, în Transnistria, a fost însemnat. Acceptându-se cu rezervă cifra indicată de Ştefan Ciobanu, pe baza statisticilor sovietice, de o jumătate de milion, dintre care 173.000 formau o masă compactă, se poate susţine că ea justifică întemeierea, din 1924, a Republicii Sovietice Autohtone Moldova, care grupa însă, simbolic, doar o mică parte a băştinaşilor români neslavizaţi.

     În interiorul hărţii etnodemografice a României din anul 1940 se remarcă uşor că cifrele şi procentele populaţiei avansate de diverşi autori, au la bază datele recensământului din decembrie 1930. El rămâne singurul izvor autorizat, serios care a fost acceptat ca instrument unic de lucru de toţi demografii, sociologii şi istoricii reputaţi.

Două exemple sunt concludente şi suficiente în acest sens. În Germania nu s-au folosit cifrele statistice fanteziste publicate în “Porunca vremii”, ci acelea din recensământul oficial socotit un “model de lucru statistic”. La rândul lor, cifrele oficiale maghiare pentru populaţia de origine etnică maghiară din Transilvania au fost corectate prin prisma recensământului din 1930.

A reprezentat o necesitate deoarece evreii de acolo, vorbitori de limbă maghiară, fuseseră incluşi, ca şi ţiganii, slovacii, rutenii şi numeroşi germani, nejustificat, între etnicii maghiari.

     Criteriile utilizate de Sabin Mănuilă pentru recensământul din 1930 au fost trei: “cel de neam”, prin care s-a înţeles originea etnică, “cel de limbă”, prin care s-a înţeles limba maternă şi “cel de religie”, prin care s-a înţeles confesiunea sau religia căreia îi aparţinea fiecare. În cadrul recensământului, recenzorii erau obligaţi să înregistreze declaraţia liberă a fiecărui subiect la aceste trei rubrici şi, în final, să stabilească apartenenţa şi procentele etnice generale.

Ca urmare, s-a conchis şi s-a acceptat de către toţi demografii probi şi serioşi, că în decembrie 1930, România număra 18.052.896 suflete, dintre care 71,9 la sută erau români, 7,9 la sută maghiari, 4,1 la sută germani, 4 la sută evrei, 3,2 la sută ruteni şi ucrainieni, 2,3 la sută ruşi, 2 la sută bulgari etc. Situaţia statistică oficială permite să se tragă mai multe concluzii:

     1. Statul român s-a aflat în situaţia oricărui stat modern unitar unde există o majoritate etnică net dominantă alături de care vieţuiesc, firesc, minorităţi stabilite pe pământul majorităţii, de-a lungul vremii;

     2. Procentul impresionant de mare al românilor explică neîntrerupta depăşire a graniţelor de stat către toate punctele cardinale;

     3. S-a realizat în timp, ca urmare a convieţuirii şi realităţilor politice din diferite etape istorice, atât un proces de “românizare” prin asimilarea alogenilor cât şi unul de deromânizare în zonele în care alogenii trăiau în mase compacte sau când aceştia (cazul ungurilor) au făcut din sporirea pe cale artificială, un scop în sine.

     În legătură cu ultimul punct, al treilea al primelor concluzii parţiale, afirmaţia este susţinută de privirea şi discutarea hărţii etnodemografice din anul 1940. Din 71 judeţe câte număra România în perioada ianuarie-iunie 1940, numai 7 aveau o componenţă etnică încât să poată menţine procentele din recensământul efectuat în anul 1930. Celelalte 64 judeţe, adică 91 la sută aveau o populaţie majoritară românească în continuu proces de mărire prin spor natural.

     Urmărirea repartizării ei arată că în 1940 circa 75 la sută din total locuia în mediu rural. Dar, după cum a remarcat Hansen, satul invada oraşul. Fenomenul definit plastic de Pierre Chaunu ca fiind al “oamenilor născuţi la ţară, veniţi să trăiască la oraş” a contribuit la “românizarea” oraşelor din regiunile de colonizare medievală ungaro-germană unde alogenii au fost pur şi simplu înecaţi de băştinaşi.

     În favoarea acestui proces pledează cifrele din Anuarul Statistic 1940 care arată că, faţă de 1930, procentul general al populaţiei de origine etnică românească a sporit la 75 la sută. Prin prisma acestui procent, România se prezenta aşadar, în 1940, ca cel mai mare şi unitar stat etnic din sud-estul Europei.

     Evoluţia evenimentelor istorice nu a ţinut seama de situaţia etnodemografică din Europa, în general, şi din România, în special. Consideraţiile etnodemografice, ades invocate în timpul discuţiilor pentru semnarea tratatelor de pace din sistemul Versailles-Washington, al discursurilor de la  L.N.U. au fost brusc preluate de politologii statelor revanşarde, semnatare ale “Pactului de Oţel”: Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia militarist-imperială.

O preluare deformată însă, deoarece ele au invocat criteriul etnico-demografic, în primul rând prin formularea teoriei “spaţiului vital” pentru a-şi fundamenta doctrina politică expansionistă, agresivă, lipsită de orice esenţă etică. Văzând succesele acestor state, politologii, aparţinând unor state mai mici, au adoptat aceeaşi doctrină.

Profitându-se astfel de indiferenţa marilor puteri liberale, preocupate să menţină pacea cu orice preţ, după repetate încălcări ale tratativelor de pace de la Versailles-Washington, la 23 august 1939 s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis porţile celui de-al doilea război mondial.

     Din punctul nostru de vedere, al evoluţiei hărţii etnico-demografice a României, în anul 1940, pactul din 23 august 1939 şi, mai ales, revizuirea lui în noiembrie 1939 au avut implicaţii tragice.

Încă de la 23 august 1939, clarvăzătorul premier român Armad Călinescu nota în jurnalul său “Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic: Socotesc situaţia foarte gravă! S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Conducătorul guvernului român, care va sfârşi asasinat la 21 septembrie 1939, s-a vădit un om cu o intuiţie politică remarcabilă. La 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S. la Moscova, V.M. Molotov a declarat că o ţară cu care U.R.S.S. nu a încheiat un pact de neagresiune este România. Situaţia se datora numai nerezolvatei probleme a Basarabiei a cărei unire cu Ţara, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Stalin nu voia s-o recunoască. Imediat au început presiunile concertate ale Moscovei asupra Bucureştilor.

Ele au avut loc în condiţiile ofensivei reuşite a celui de al treilea Reich împotriva Franţei, ale renunţării guvernului român, prezidat de Ion Gigurtu, la garanţiile oferite de Franţa şi de Anglia şi, în fine, ca  noutate documentară, în clipa de faţă, ale sprijinului necondiţionat oferit Moscovei de Berlin, credincios pactului de la 23 august 1939.

Punctul culminant al presiunilor sovietice asupra românilor a fost atins la 26 iunie 1940, orele 22, când reprezentantului diplomatic al României la Moscova, Gh. Davidescu i s-a înmânat un ultimatum prin care se cerea ca, în termen de 3 zile, să se cedeze U.R.S.S.-ului Basarabia ca fostă parte integrantă a Rusiei Sovietice “…populată în special de ucrainieni”.

Drept „despăgubire”, după cum se exprimă comunicatul Molotov, pentru că România ocupase şi deţinuse 22 de ani Basarabia, trebuia cedată U.R.S.S.-ului Bucovina de nord, adică regiunea Cernăuţi şi, suplimentar, ţinutul Herţa.

     În cadrul consiliilor de coroană convocate de regele Carol al II-lea, dintr-un total de 26 prezenţi, numai 6 membrii – N. Iorga, Şt. Ciobanu, V. Iamandi, E. Urdăreanu, S. Dragomir, T. Pop – s-au pronunţat ferm împotriva cedării de teritorii U.R.S.S., cerând să se ajungă până la luptă armată dacă va fi cazul. Alt element nou, rezultat din stenogramele inedite ale guvernului, constă în relevarea opoziţiei premierului Ion Gigurtu la cesiuni teritoriale.

El s-a referit, expressis verbis la Bucovina asupra căreia ruşii nu puteau invoca nici măcar prtextul unei ocupaţii anterioare, aceasta fiind smulsă prin forţă Moldovei de Imperiul romano-german în 1775 şi deţinută de Habsburgi până în 1918. Numai intervenţia regelui la presiunea ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius, l-a determinat pe premier să-şi schimbe atitudinea.

     La 28 iunie 1940, României i s-au luat Basarabia cu o suprafaţă de 44.500 km pătraţi şi o populaţie de 3.200.000 suflete, dintre care 62 la sută erau români şi Bucovina de Nord cu ţinutul Herţia, cu o arie de peste 6.300 km pătraţi şi o poulaţie de circa 500.000 suflete.

 

 

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

     Discutând problema componenţei etnice a populaţiei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, profesorul Vladimir Trebici a conchis că numai aparent se poate afirma că acolo a existat o populaţie majoritară ucraineană, deoarece, în realitate, cifrele indică – aici intervine o altă noutate – că erau numeroase sate ucrainizate ai căror locuitori ştiau că erau şi se declarau de origine română. Fiind un studiu nefinalizat, nu ne este posibil să avansăm procente absolute astfel încât ne menţinem în stadiul unei aproximaţii relative.

     După acest prim act de modificare brutală, nejustificată, a hărţii etnodemocratice a României, s-a permis statelor vecine mai mici, cu obiective revanşarde mari, să emită şi să-şi materializeze pretenţiile – Ungaria a reluat vehement contestarea tratatului de pace semnat la Trianon şi a cerut României să-i cedeze Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, iar Bulgaria a pretins Dobrogea.

     După tratativele de la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii, Budapesta a cerut ajutorul Berlinului şi al Romei. Din nou intervine o noutate documentară: ea a primit şi sprijinul nesperat al Moscovei.

Ca urmare, s-a convocat conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei.

Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu, avându-l ca expert principal în probleme etnodemografice pe Anton Golopenţia.

Este astăzi unanim recunoscut că discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Argumentele solide prezentate de Anton Golopenţia nu au fost luate în seamă, iar unele nu mai pot fi reconstituite total astăzi, deoarece arhiva lui s-a pierdut, el însuşi pierind în condiţii tragice.

S-a folosit expresia “argumentele nu pot fi reconstituite total” deoarece s-a reuşit să se regăsească o parte a schiţelor hărţilor demografice folosite la Viena, la executantul lor, octogenarul geograf Nicolae Economu.

Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat noua hartă a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

     Sentimentele lor au fost împărtăşite de toţi românii deoarece, fiecare avea în familie cel puţin un membru care se jertfise în anii războiului de reîntregire a ţării, între 1916-1918, pentru eliberarea şi unirea Transilvaniei cu România.

Astfel au fost atunci răpiţi României, 43.492 km pătraţi din nordul Transilavaniei, cu o populaţie de 2.609.000 suflete.

Anuarul Statistic arată clar că, la 1 ianuarie 1940, în acea zonă locuiau 50,2 la sută români şi numai 37,1 la sută unguri, secui şi maghiarizaţi, deci nu a existat nici o justificare etnico-demografică, aşa cum s-a căutat să se susţină de către revizioniştii unguri.

     În fine, concomitent cu dictatul de la Viena, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci, fără o justificare etnodemografică, Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a rupt din trupul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori.

Fiind pierdute sau inaccesibile documentele din arhivele referitoare la populaţia judeţelor Durostorum şi Caliacra, se poate face numai o apreciere aproximativă pe baza Anuarului Statistic din 1940, afirmându-se că acolo românii reprezentau circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

     Astfel, în mai puţin de trei luni, între 26 iunie şi 7 septembrie 1940, harta etnodemografică a României s-a schimbat prin pierderea unei suprafeţe de 100.913 km pătraţi adică 33,8 la sută din totalul naţional al ţării şi a 6.777.000 locuitori reprezentând 33,3 la sută din populaţie la 1 ianuarie 1940.

Image result for sfasierea romaniei photos

 

 

În cifrele absolute se indică o scădere a numărului locuitorilor de la 20.088.968, câţi erau la 1 ianuarie 1940, la 13..311.969 suflete, dar şi o întărire a componenţei naţionale – 11.380.000 adică 85,6 la sută erau români, şi numai 536.000, adică 4 la sută maghiari, 525.000, adică sub 4 la sută germani, 328.968, adică 2,4 la sută evrei, 75.000, adică 0,6 la sută ruteni, ucrainieni şi ruşi, 17.000, adică 0,1 la sută bulgari etc.

     Cum a fost privită şi ce rezultate a avut noua hartă etnico-demografică a României?

     Nu se va stărui asupra manifestaţiilor de mulţumire din Ungaria şi Bulgaria către Germania şi aliaţii ei, nici asupra demonstraţiilor de protest ale românilor din toate pământurile rupte de patria mamă şi ale celor de acasă, căci ele sunt cunoscute.

Pe baza unor documente inedite se va releva starea de spirit a conducătorilor politici şi a românilor conştienţi de realitatea nou apărută în sud-estul Europei în vara anului 1940: datorită intervenţiei brutale a marilor puteri, România nu mai era cel mai mare şi mai puternic stat din această zonă a pământului lui Jaffet.

Exprimând gândurile celor care au înfăptuit raptul, Hitler i-a declarat lui Sztoyai, la 10 septembrie 1940, că n-a fost uşor să fie siliţi românii să cedeze un teritoriu atât de mare, “dar.. dacă puterile Axei pierd războiul… aceste revizuiri devin nule”.

Conştienţa Führerului asupra fragilităţii acestor acte dictatoriale, împărtăşită şi de guvernanţii celorlalte state participante la raporturile teritoriale, se baza pe o realitate. Se ştia din toate rapoartele secrete ale observatorilor diplomatici de pe pământurile româneşti, că românii priveau cesiunile teritoriale numai ca pe nişte acţiuni temporare.

     Istoria a arătat că românii au avut dreptate să considere că atunci nu s-a rezolvat problema naţională. Între 31 august şi 25 octombrie 1944, trupele române au făcut din nou ca pământul Transilvaniei să fie udat de mai mult sânge românesc decât de apa ploilor, dar au realizat, prin acest sacrificiu, o primă şi parţială revenire la harta etno-demografică a României dinainte de iunie 1940.

În ceea ce priveşte restul teritoriilor pierdute, dacă a fost şi este îndreptăţită credinţa Românilor în România Mare, ne-o va arăta evoluţia evenimentelor viitoare!

 

Dr. Radu-Ştefan Vergatti

http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

 

17/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: