CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SOARTA ULTIMULUI GRUP DE LUPTĂTORI ANTICOMUNIȘTI PARAȘUTAȚI ÎN ROMÂNIA COTROPITĂ DE SOVIETICI LA 1 IULIE 1953


1 iulie 1953. Aviația militară SUA parașutează ultima echipă anticomunistă în România ocupată de sovietici. Destinul tragic al căpitanului Mare.

Sursa. Incorect Politic, Via Fundația Ion Gavrilă Ogoranu:

În noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953, un avion militar american pătruns pe teritoriul României la o distanță mică de sol, pentru a evita interceptarea de către radarele comuniste, lansa trei parașutiști în pădurile de la contactul județelor Satu Mare și Sălaj.

Cei trei, Sabin Mare, Gavrilă Pop şi Ilie Rada fuseseră instruiți de de serviciile secrete franceze şi americane pentru acţiuni de gherilă și informative pe teritoriul României comuniste. Ei urmau să realizeze o rețea informativă și să pregătească oameni în tehnica radiotelegrafiei, pentru transmiterea de informaţii.

De asemenea, urmau să ia legătura cu rezistenţa armată anticomunistă din Munții Făgăraşului. Misiunea lor avea să eșueze pe 13 august 1953, din cauza unei trădări.

Căpitanul Sabin Mare, erou tragic al Armatei Regale Române

Cine se gândea prin 1949-1950 că în cofetăria sasului Embacher din centrul Făgărașului, partizanii anticomuniști din munți găseau un neprețuit și constant sprijin.

Este vorba de ginerele renumitului cofetar făgărășean, căpitanul Sabin Mare (foto), ofițer de carieră, a devenit unul dintre principalii susținători ai luptătorilor anticomuniști, procurându-le de-a lungul timpului, nu doar informații strategice de o importanță vitală, ci și armament, muniție, bani, echipamente, o moară portabilă pentru măcinarea porumbului, dar și un șapirograf cu ajutorul căruia partizanii au multiplicat primele manifeste răspândite în satele făgărășene, menținând astfel moralul țăranilor oprimați de comuniști și spiritul de rezistență împotriva colectivizării forțate.

Ion Gavrilă Ogoranu vorbește mult despre acest brav ofițer în cartea sa, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. “Pe atunci cei ce-l cunoșteam nu-i pronunțam niciodată numele adevărat. Îi spuneam „Nea Cutare”.

(…) Căpitanul Sabin Mare era de patru ani în armată, făcuse frontul de Răsărit; fiul unui învățător din județul Satu-Mare, urmaș al unei familii de români naționaliști.

N-a fost nici o mirare când, în primul grup de ofițeri deblocați, căpitanul a fost pus pe liber. S-a înscris la Academia Comercială Brașov, la fără frecvență, unde eram și eu student, și în această calitate l-am cunoscut. Am călătorit odată împreună de la Brașov la Făgăraș și am stat două ore de vorbă, desigur despre viața politică. Eu îl cunoșteam din ce se vorbea în Făgăraș despre el, el nu mă cunoștea.

Din discuție am bănuit două lucruri: căpitanul făcea parte dintr-o organizație anticomunistă și eu îl interesam în vederea aceluiași scop. Lucrul l-a mărturisit mai pe urmă. La rândul meu l-am dat în obiectiv inginerului Gheorghe Toader.

Prin inginer, ne-a găsit el pe noi. Acum, plecați la munte, au fost organizate mai multe întâlniri cu el.

De obicei mergeam cu Baciu și cu Profesorul sau numai cu acesta din urmă. Rețin o mărturisire de-a lui făcută în casa unui preot: „Precum preoția e o pecete, pe care o porți toată viața și nu te poți lepăda de ea, tot așa pentru mine e jurământul militar.

Cât voi trăi, eu voi fi ofițer al Armatei Regale Române și voi acționa în consecință.” Îl informarăm despre ce făceam. Ne-a sfătuit să luăm legătura cu frații Arnăuțoi. De Arsenescu i-am spus ce-am aflat: că e mort.

El a subliniat: „Atunci e bine să se știe că e mort”.

Ne-a dat o mulțime de sfaturi scrise pentru viața de partizani. Ne-a făcut rost de echipament militar, în special hărți, binocluri, busole, ceasuri, foi de cort și o moară în miniatură, pe care am folosit-o până în 1954.

Mi-a plăcut felul serios cum punea problemele. Să nu considerăm lupta ca pe un joc sau ca pe o aventură. Ne-a dat o serie de cărți militare, de obicei traduse din germană: „Războiul de iarnă”, „Partizanii vagabonzi”, „Distrugerea de partizani”.

Din ele am scos învățături potrivite pentru viața și lupta noastră. În una se vorbea de atragerea partizanilor ruși legând niște vite în apropierea locului unde acționau; s-a instalat un dispozitiv militar care să-i distrugă, când ar veni să captureze animalele.

Pesemne că și Securitatea studia aceste broșuri, că prin 1951 au folosit de câteva ori acest vicleșug, dar noi nu ne-am lăsat prinși.

Avea posibilitatea să afle știri de la Securitate despre efectivele lor și uneori afla și despre planurile lor. Spre toamnă, la întâlnire a venit însoțit de căpitanul activ Traian Monea, pe care ni l-a recomandat în caz că s-ar fi întâmpla ceva.

Întâlnirile, de obicei, le aveam la podul Berenișului, pe drumul dintre Hurez și Iași. Ultima dată când l-am întâlnit a fost într-o noapte de octombrie, sub același pod. Era grav și necăjit.

Atunci ne-a spus: „Am fost lăsat liber numai pentru banii și cadourile ce le-am făcut. Peste câteva zile ar urma să fiu arestat. Nici nu aș mai avea din ce să le fac cadouri. Eu voi dispărea. Încerc să trec în străinătate, cred că am șanse multe. Voi lua legătura cu emigrația românească și mă voi întoarce. Să fixăm un sistem de întâlnire.”

Partizanii au fixat cu căpitanul Mare un sistem de legături cât mai sigur. Trei oameni din trei sate diferite, intelectuali de sat, care se ocupau și cu apicultura, urmau să fie contactele sale la revenirea din Occident. Partizanii urmau să treacă periodic pe la ei să-i întrebe dacă el a sosit.

El le-a mai comunicat partizanilor că la Făgăraș exista o organizație militară anticomunistă, în legătură cu altele din țară, sub un comandament unit, pregătită să acționeze într-un moment favorabil. Șeful acesteia rămânea, în locul lui, căpitanul Monea.

Ieșit clandestin din România și ajuns în Franța, căpitanul Mare a prezentat Comitetului Național Român și serviciilor secrete americane cazul rezistenței armate din munții României, cerând ajutor pentru acești insurgenți.

Nu a fost singurul emisar al rezistenților făgărășeni care a dus la serviciile occidentale cererea de sprijin din România ocupată. Un alt caz a fost cel al fiului notarului Moise Cîlția, despre care vom vorbi într-un alt articol.

Căpitanul Mare avea să fie recrutat de servicile secrete vestice în amplul proiect secret de parașutare a unor insurgenți în România ocupată de sovietici, acțiuni desfășurate între 1951 și 1953.

De altfel, ca și Ion Golea, Ion Samoilă și alții, el evadase din România doar cu gândul de a se întoarce cât mai curând, într-o eventuală acțiune occidentală împtriva comunismului din estul european. Instruirea acestor voluntari s-a făcut în baze militare americane de pe teritoriul Franței și din zona americană de ocupație din Germania.

Unii dintre cei lansați în România au reușit să se mențină și să acționeze timp de doi ani, din 1951 până în 1953, deși astăzi știm că agenți infitrați de KGB în CIA, din rețeaua trădătorului britanic Kim Philby, anunțaseră de la început pe sovietici cu privire la aceste operațiuni. Spre comparație, anticomuniștii parașutați tot atunci în Albania și Ucraina au fost neutralizați imediat de comuniști.

Instruiți de serviciile secrete americane

Unul dintre instructorii CIA ai acestor eroi a fost chiar Neagu Djuvara, care în memoriile sale îl amintește pe căpitanul Sabin Mare, vorbind deosebit de elogios despre el. De asemenea, Regele Mihai, care era informat și aviza personal, odată cu Comitetul Național Român, toate recrutările și parașutările, într-un interviu acordat lui Mircea Ciobanu, vorbește cu amărăciune despre faptul că oficialii americani i-ar fi spus ulterior că au trimis echipa deși căpătaseră informații că Securitatea deja aflase de aceste operațiuni, dar că nu au mai anulat-o pentru că… operațiunile fuseseră deja foarte costisitoare și trebuiau duse până la capăt.

Căpitanul Mare a fost repartizat într-o echipă cu Gavrilă Pop, subofițer al Armatei Regale Române și cu Ilie Rada. Acesta din urmă fusese sublocotenent al Securității, dar împreună cu căpitanul Elekes Tamaş, pe 29 iulie 1949 încărcaseră toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, și fugiseră cu un avion până la Belgrad, unde se predaseră Ambasadei SUA.

În zilele următoare, postul de radio Vocea Americii anunța că doi ofițeri ai Securității române se predaseră la Belgrad, împreună cu dosarele politice din întreaga regiune Crișana.

La radio au fost date citirii toate grupurile de luptători anticomuniști din zona, arestați la acel moment.

Echipa alcătuită din cei trei a purtat numele Fiii Patriei și a fost lansată dintr-un avion militar american în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953. Ea a fost ultima dintr-un șir mai lung de echipe parașutate.

Căpitanul Mare a venit în Țara Făgărașului căutându-i pe cei trei localnici dați ca legătură în 1950 de Ogoranu și ai săi.

Din păcate, nu a mai putut găsi pe nici unul din ei, deoarece în 1951 avuseseră loc ample arestări în regiune, mii de oameni fiind ridicați, uneori doar preventiv, și internați la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

De aceea, el nu și-a putut îndeplini misiunea de a-i contacta pe partizanii făgărășeni, cărora avea să le aducă importante mesaje și dispoziții din Apus.

Generalul de Securitate Neagu Cosma, care a investigat la acel moment cazul, declara într-un interviu la Radio România Actualități, după 1990, că Sabin Mare fusese şeful echipei, răspunzând  de culegerea de informaţii, pe care Ilie Rada le transmitea prin radio, iar Gavrilă Pop era responsabil cu implantarea, cu găzduirea grupului.

După paraşutare, au găsit pentru început ca loc de instalare a bazei o gospodărie din marginea unei localități a județului Satu Mare, lângă un lan de porumb, de aici efectuând și primele transmisii radio.

Gavrilă Pop a fost trimis de Sabin Mare la o călugăriță catolică de la fostul Institut Sfânta Maria din București, acum stabilită în Satul Mic, aproape de Baia Mare, cu o scrisoare de la sora ei, maica Anunciata, care fugise din țară cu părintele Florian Muller și se stabilise în Spania. Scrisoarea era contrasemnată de părintele Muller:

„Dragă surioară, noi ducem o acţiune în folosul Patriei. Să ne ajuţi şi tu! Vezi că cel care îţi prezintă această scrisoare are nevoie de ajutor, fă ce poţi! ….”.

Din păcate însă, sora rămasă în țară era informatoare a Securității.

Călugărița i-a dat lui Pop o cană de lapte și o bucată de pâine, cerându-i să stea ascuns în porumb până seara, când să se apropie de locuința ei din nou. În acest timp, ea a luat legătura cu şeful magazinului de peste drum, cerându-i să anunțe Securitatea, transmițându-le ca semn al prezenței lui Pop în casa ei întinderea unui prosop roșu pe sfoară.

În felul acesta a fost capturat și anchetat Gavrilă Pop, care a cedat torturii, divulgând misiunea cu care era venit și locul bazei.

Trei plutoane de Securitate au pornit, acționând din trei direcții diferite, neacoperind însă și flancul unde era lanul de porumb. Cei doi, surprinși chiar când emiteau prin radio, au părăsit dispozitivul și au reușit să scape prin lanul de porumb. Se pare că s-au despărțit, pentru eficiență.

Cert este că, după trei zile, Sabin Mare avea să fie găsit într-un lan de grâu, împușcat în tâmpla stângă. Realizând că au fost deconspirați și că întreaga misiune a eșuat, iar întreaga Securitate se afla pe urmele lor, el a făcut sacrificiul suprem, luându-și viața cu un glonț.

Nu din lașitate, ci pentru a evita, în urma capturării și torturilor, divulgarea atât a secretelor militare ale misiunii, pe care le cunoștea, cât și numele persoanelor de contact ori ale celor care îl ajutaseră, ceea ce însemna tragerea după sine, în beciurile Securității, a altor zeci și zeci de oameni. La căpătâi, își așezase o cruce improvizată din snopi de spice.

Gavril Pop a fost arestat după scurt timp. Ilie Rada s-a refugiat pentru un scurt timp în Munții Apuseni, la un văr de-al său, iar ulterior a reușit să iasă din țară în Iugoslavia.

Ilie Rada, singurul parașutat revenit în Occident

Ilie Rada a trăit la Paris până în anii 2000. Într-un interviu acordat în 1999 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Neagu Djuvara, instructor CIA al echipelor parașutate, declara:

“Nu aveau mijloace, trebuia fiecare să se descurce cum poate şi dovadă cum a putut Ilie Rada să scape, a fost miraculos cum a fugit pe jos prin pădure. Le-au trebuit americanilor luni de zile ca să-l scoată din Iugoslavia.

Probabil că serviciile speciale iugoslave au vrut să îl ţină ca să scoată şi ele maximum de informaţii şi l-au bătut la cap, săracul, până când, în fine, i-au dat drumul şi a venit la Paris. În momentul acela, francezii şi americanii au spus că nu mai poate fi folosit, asta este clar, dar voiau să ştie dacă ceea ce povesteşte este adevărat.

Şi m-au trimis cu el într-un sat la câteva zeci de km. de Paris unde am stat, nu mai ţin minte cât, dar săptămâni de-a rândul, zi de zi, să-mi tot povestească, să ne împrietenim, să luăm masa împreună. Şi eu când am terminat acest interogatoriu am spus serviciilor aliate că sunt 100% convins că omul spune adevărul, că aşa s-au întâmplat lucrurile.”

Tot în 1999, Ilie Rada declarala Paris, tot pentru Radio România:

“Nu m-am dus la primul “rendez-vous” pentru că era prea aproape de casă şi îmi era frică că ăştia cu jeepul mă prind, pentru că era prea aproape de satul în care eram. Şi m-am dus la al doilea rendez-vous, după două zile, pentru că ăla era mai departe şi nu aveam nici un mijloc de transport. Am făcut pe jos, de la Baia Mare, până la frontiera iugoslavă, vreo 15 zile. Am fost obligat să trec din nou în Iugoslavia.

Ei spuneau că m-au prins, dar eu m-am dus să mă predau fiindcă aşa aveam consemnul de la americani. Iugoslavii m-au băgat în închisoare, am stat în închisoare într-o celulă singur vreo şase luni. După 6 luni, mi-au dat drumul, m-au adus până la frontieră şi mi-au dat drumul în Italia. De acolo a venit cineva şi m-a căutat, la Trieste, am găsit nişte prieteni americani şi a venit şi cineva din Franţa cu care m-am întors.”

După aproape 7 decenii de la aceste eroice operațiuni împotriva comunismului, în ciuda sacrificiilor omenești colosale și resurselor financiare uriașe investite de americani și francezi, subiectul parașutărilor în România comunistă este aproape necunoscut în România, manualele școlare nu menționează nimic despre el, iar autoritățile statului român mențin în uitare deplină eroismul acelor oameni care s-au sacrificat, acceptând să părăsească confortul Occidentului și să vină să lupte pentru România.

Și asta în condițiile în care România este astăzi stat mebru NATO și are un parteneriat strategic cu SUA. Un motiv ar putea fi faptul că o mare parte a celor parașutați au fost membri ai Mișcării Legionare, subiect considerat tabu de vigilența corectitudinii politice care domină establishmentul politic românesc și internațional.

Singura comemorare anuală a celor parașutați de aviația militară americană este ținută an de an, în ultima sâmbătă de octombrie, de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, la Fortul 13 Jilava, locul execuției celor capturați de Securitate.

Dumnezeu să îi odihnească în pace!

CITIȚI ȘI:

04/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

EROUL REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE ION GAVRILĂ OGORANU VORBEȘTE DESPRE LUPTĂTORII PARAȘUTAȚI ÎN ROMÂNIA DE AVIAȚIA AMERICANĂ ÎN ANII 1951-1953. VIDEO

Povestea luptătorilor anticomuniști parașutați de americani în România și  executați la Jilava | CER SI PAMANT ROMANESC

Vom vedea în cele ce urmează o mărturie filmată pentru istorie despre luptătorii anticomuniști parașutați de aviația militară americană, a eroului luptei împotriva terorii comuniste, ION GAVRILĂ OGORANU.

Au fost vremuri cumplite de ocupație străină, vremuri în care spectrul înspăimântător al criminalului Stalin stăpânea jumătate din Europa. România era controlată de Armata Roșie și NKVD-ul sovietic, care zămislise și aici un pui de-al său – Securitatea, omniprezentă pretutindeni cu teroarea ei.

Pe un astfel de fond un grup de români patrioți stabiliți în Occident au ales să se întoarcă în țară pe calea aerului dincolo de Cortina de Fier, mesageri ai Libertății.

Ion Gavrilă Ogoranu vorbește despre operațiunile serviciilor secrete americane și franceze, de parașutare în România comunistă a unor luptători instruiți în scopuri informative și de rezistență.

procesul-parasutistilor-in-presa-comunista-2

Foto: Presa comunistă relata despre luptătorii anticomuniști parașutați de aviația americană au fost executați la 31 octombrie 1953, în urma unui proces reflectat strident de presa comunistă, dar și în ziarele occidentale, iar povestea lor este extraordinară.

Prima echipă, ai cărei membri au fost parașutați în noaptea de 18/19 octombrie 1951, în zona Munților Făgărașului, era alcătuită din: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm și Ilie Puiu s-au dovedit o pradă ușoară pentru Securitate, vădind carențe de instrucție.

Guvernul comunist va trimite SUA o notă de protest, acuzând ingerințe în problemele interne ale României și faptul că agenții fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”.

Cu excepția unuia din ei, care apucase să folosească fiola cu cianură, membrii echipei aveau să fie judecați și executați la sfârșitul lui 1951.

Tot în 1951, în noiembrie, a fost parașutată lângă Agnita echipa numită “Jaques”, formată din Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan. Aceștia se vor menține aproape doi ani, transmițând informații în vest, făcând legătura cu rețele clandestine de anticomuniști.

În noaptea de 1/2 octombrie 1952, undeva în zona Calafatului, a fost parașutată echipa cu numele de cod „Robert”, alcătuită din Mircea Popovici și Alexandru Tănase.

Împreună cu cei din echipa Jaques, vor răspândi mii de manifeste în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la București, din vara lui 1953.

Echipa “Pascal”, compusă din Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, a fost lansată la 1 iulie 1953, în Munții Apuseni.

Este relatat și cazul altui grupului Săplăcan, alți insurgenți trimiși prin parașutare. Între ei s-a aflat și căpitanul Sabin Mare, ofițer care ajutase gruparea lor de partizani după 1949.

De asemenea, Ioan Gavrilă Ogoranu relatează despre inițiativa grupului său de luptători de a contacta, printr-un emisar, Comitetul Național Român din Occident, în vederea transmiterii către americani a unei solicitări de ajutor pentru Rezistența din munții Făgărașului.

Este descrisă tentativa unui avion american sosit la data stabilită în mesaj, de a lansa ajutoare partizanilor, dejucată de efective imense ale Securității, care fusese informată, via NKVD, de rețeaua de cârtițe infiltrată de sovietici în CIA și în serviciul de spionaj britanic, condusă de vestitul spion britanic trădător Kim Philby.

Soarta luptătorilor parașutați a fost cumplită. În noaptea de 31 octombrie 1953, ora 23, ei aveau să cadă secerați de gloanțele represiunii comuniste, la zidul execuțiilor din Fortul 13 Jilava.

Dar crezul acestor eroi nu a dispărut odată cu așternerea lințoliului morții peste ochii lor luminoși. Ei continuă să vegheze de acolo din CERURI, Țara pentru care s-au jertfit.

14/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Comunismul s-a instalat în România prin imense fraude și prin minciună. VIDEO

Carta stalinismului național

La fel ca în Rusia şi în alte ţări, comunismul a început în România printr-o imensă minciună. Imediat după război, comuniştii promiteau egalitate şi o viaţă mai bună pentru muncitori şi ţărani.

Se afişau sub nume precum Frontul Plugarilor, Blocul Popular Democratic şi mai târziu, Partidul Muncitoresc Român. În fapt, urmăreau să obţină controlul absolut.

Condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, desemnat de Stalin pentru că era etnic român, deci mai uşor de lansat în piaţa politică, Partidul Comunist Român avea în frunte o serie întreagă de agenţi sovietici, în frunte cu Ana Pauker. Organizaţia de tineret era condusă de Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu, scrie https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/comunismul-a-inceput-in-romania-printr-o-mare-minciuna-model-impus-de-urss

PCR | Structură militarizată condusă de agenți URSS

În toamna lui 1944, partidul comunist era un partid de buzunar, de circa 1000 de membri. Dar ca şi puciştii lui Lenin, PCR se comporta ca o formaţiune paramilitară de elită. Acţiona disciplinat, se folosea inteligent de propagandă şi de slăbiciunea partidelor tradiţionale, afectate de dictatura lui Carol al II-lea, de regimul fascist al legionarilor, apoi de autoritarismul generalului Ion Antonescu.

Pauker, Luca, Bodnăraș, Roman erau agenți URSS

Imediat după semnarea armistiţiului la Moscova, liderii comunişti au presat guvernele regale Sănătescu, apoi Rădescu, să iasă din scenă. O făceau prin infiltrarea sindicatelor şi a unui potop de false acuzaţii de fascism. Manifestaţiile şi contra-manifestaţile turbulente se ţineau lanţ:

1944-1947 | Uzine inflitrate de activiști comuniști

Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: Partidul Comunist a avut cea mai bună organizare din toate timpurile, pentru ei era simplu să spună 200 de muncitori din ziua de cutare, sunt aduşi cu atâtea camioane, li se face loc pe strada cutare.

Oamenii aceştia care se şi cunoşteau între ei, producţia presupune o disciplină, ceea ce e mai mult decât ce se poate obţine pe baza simplei aderenţe, a afectelor. Practic era o structură aproape militarizată.

Şi oamenii aceştia apăreau, apăreau cu lanţuri. Sigur că erau printre ei şi cei care erau pregătiţi.

Viitorul șef al MapN, dezertor cooptat de Moscova

Să nu uităm, Emil Bodnăraş care era primul în ierarhia românească a Serviciului Special de Informaţii avea o foarte bună pregătire de ofiţer, la care se adăuga pregătirea în materie de informaţii în perioada în care se aflase în Uniunea Sovietică. Erau apoi Pantiuşa, Nikonov erau câteva zeci care fuseseră arestaţi anterior pe teritoriul României şi eliberaţi. Lor li se adăugau şi emisarii sovietici şi aceştia asigurau o foarte bună coordonare.

6 martie 1945 | PCR, creștere exponențială

Sub ocupaţia a sute de mii de ostaşi sovietici, românii începeau să înţeleagă că noul regim avea să fie de lungă durată. Oportunismului obişnuit i se adăugau cele mai negre temeri. La instalarea primului guvern pro-sovietic, la 6 martie 1945, PCR număra peste 30.000 de membri.

Petru Groza | Ardelean bonom, vechi om al Moscovei

Regele Mihai a acceptat să îl numească premier pe avocatul din Orăştie, Petru Groza, la capătul unor presiuni teribile, inclusiv patrularea cu tancurile pe Calea Victoriei. Politician interbelic, vorbitor de germană, Groza se afla în fruntea Frontului Plugarilor, dar se comporta ca un burghez bonom şi manierat. Puţini ştiau că prin cabinetul său de avocatură, Moscova stipendia de mulţi ani partidul comunist, interzis din cauza misiunii sale de a dezmembra România.

Cabinetul Groza preia Transilvania de la ruși

De altfel, guvernul Groza şi-a făcut intrarea în istorie prin două măsuri salutate de majoritatea românilor.

În martie 1945, administraţia sovietică s-a retras din Transilvania de Nord şi a revenit administraţia românească, ceea ce însemna că teritoriul nu va rămâne la Ungaria, iar la 23 martie, a fost adoptată o nouă reformă agrară prin care toate terenurile de peste 50 de hectare erau împărţite ţăranilor săraci pentru o plată de numai 10%.

Reforma agrară din 1945, o capcană pentru țărani

Ca să nu dea impresia că atacă în stil sovietic instituţiile tradiţionale ale ţării, au fost exceptate de la expropiere bunurile Bisericilor, ale Coroanei, ale fundaţiilor spitaliceşti, ale Academiei şi ale Casei Şcolilor, de asemenea proprietăţile colective ale ţăranilor, ogoare, păşuni sau păduri. Propagandistic, se putea pretinde că la putere a venit un regim care are grijă de cei mulţi. Nu se spunea că urmează colectivizarea şi că toţi îşi vor pierde pământurile.

Promisiuni exorbitante muncitorilor

Aceste decizii erau dublate de nenumărate altele, impregnate de populism. Cele mai multe se adresau muncitorilor cărora activiştii de partid infiltraţi în sindicate le spuneau că vor fi stăpânii uzinelor şi că vor trăi regeşte. Ilegalistul Constantin Doncea, cu antrenament politic la Atelierele CFR Griviţa, apoi în războiul civil din Spania şi la Moscova, devenit viceprimar în Capitală, a stârnit admiraţia multor naivi cerând serviciile de lux ale Athenee Palace pentru foştii săi camarazi:

Chelnerii de la Athene Palace servesc la Grivița

Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: Fostul ilegalist Constantin Doncea, a avut o viaţă extraordinar de aventuroasă, luptător în Spania, pe urmă a trecut la Moscova, adjunct de primar în Bucureşti, iar după aceea primar. El fiind foarte legat de aceşti muncitori de la Griviţa, în calitatea lui de ajutor de primar, a comandat chelnerii la Athenee Palace cu meniul, cu veselă, cu feţe de mese, să servească prânzul celor de la Griviţa.

Şi într-adevăr, chelnerii de la Athenee Palace în ţinuta respectivă, s-au prezentat la atelierele Griviţa, au transportat vesela, muncitorii plăteau, dar banii lor nu acopereau nici 5% din cheltuielile de la Athenee Palace şi cine ar fi îndrăznit să se opună. TC 38.25 Peste câteva zile, cei de la Malaxa au vrut şi ei. Or, unde găseai atâţia chelneri şi putea să facă faţă Athenee Palace ca să hrănească toţi muncitorii din capitală? Dar vă daţi seama ce însemna pt. stima de sine a unui muncitor?

1946 | Șeful PCR, Dej, lasă românii pradă foametei

În acest timp ce ministrul Economiei, Gheorghe Gheorghiu Dej, în vârstă de 44 de ani, trimitea Uniunii Sovietice aşa-numitul ajutor frăţesc, lăsând românii pradă foametei din decembrie 1946 – august 1947, cu 12.000 de morţi lunar.

1946 | Ceaușescu participa la falsificarea votului

Tânărul său protejat de nici 30 de ani, Nicolae Ceauşescu era activist agitator în judeţul Constanţa, apoi în judeţul Olt, chiar în timpul uriaşei fraude electorale din 19 noiembrie 1949. Se pare că s-a făcut vinovat de înjunghierea unui alegător indignat de încălcarea legii chiar într-o secţie de votare din Slatina, dar condamnat la 3 ani a fost şoferul său.

1946 | Partidul comunist fura majoritatea voturilor

Rezultatul alegerilor pe ţară, a fost realmente inversat în favoarea formaţiunilor pro-sovietice, care au obţinut oficial 78% din sufragii. Nicolae Ceauşescu îşi va reînnoi mandatul astfel obţinut inclusiv la Congresul a XIV-lea din 1989.Ceaușescu | Minciună, furt, crimă, dictatură

Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: N-a existat, se poate spune, nici un proces semnificativ din ceea ce înseamnă marea schimbare din România, de distrugere, de deconstrucţie a unei lumi şi de înlocuire a acestei construcţii cu o alta, la care Ceauşescu să nu fi fost prezent. Şi în felul lui de a fi, atât de dur, atât de încrezător în rolul lui pe acest pământ, în mesianism, el a fost convins că rostul lui pe această lume este de a o schimba. Dar nu o schimbare cu duhul blândeţii. Pentru că schimbările acestea cum erau înţelese în lumea comunistă presupuneau sânge, presupuneau moarte, pentru victoria comunismului este posibil orice, viaţa nu are valoare. De fapt aceasta este credinţa care a alimentat continuu această lume a comunismului. Pentru că credeau ei, spuneau ei, liderii aceştia că răsplata va fi atât de mare încât merită orice sacrificiu.

1948 | Statul preia fabrici, bănci, transport

După instaurarea Republicii Populare, la 11 iunie 1948, comuniştii au trecut în proprietatea statului toate fabricile şi uzinele din metalurgie, energie, construcţii, petro-chimie, industria uşoară şi alimentară, reţelele de transport de toate felurile. Zeci de mii de familii au pierdut averi muncite în generaţii. Tergiversarea sau diminuarea naţionalizării erau pedepsite cu zece ani de muncă silnică, amenzi şi confiscarea totală a averii. Transferul de proprietate se făcea în prezenţa activiştilor de partid şi sub stricta supraveghere a Securităţii.

1949 | Declanșarea colectivizării, încheiată în 1962

Peste un an, în martie 1949, a fost declanşată colectivizarea. Ţăranilor li se cerea să renunţe la pământul lor şi să se înscrie în CAP-uri altfel erau înfometaţi de impunerea unor cote uriaşe. Nenumăraţi opuneau rezistenţă astfel că în câţiva ani, 80.000 de ţărani se aflau oficial în închisori, pedepsele fiind de regulă de 15 ani de temniţă. Dar sute de oameni au căzut victimele execuţiilor sumare, iar mii erau închişi fără să existe vreun proces. Nicolae Ceauşescu, adjunct al ministrului agriculturii, a luat parte direct la represiune.

Ceaușescu ia parte direct la reprimarea țăranilor

În Vrancea, la Vadu Roşca, se afla la faţa locului când, în decembrie 1957, armata a tras în ţaranii răsculaţi, fapt soldat cu 9 morţi, 48 de răniţi, apoi cu zeci de arestări.

Gheorghe Gheorghiu Dej şi-a certat protejatul pentru imprudenţa de a aprinde un focar de rezistenţă, după care l-a desemnat şef al Direcţiei Politice a Armatei şi adjunct al ministrului apărării, NKVD-istul Emil Bodnăraş. De aici, viitorul dictator a ajuns la un stagiu de pregătire la Moscova, iar la întoarcere a fost promovat general maior.

Urmăriți VIDEO:

https://www.digi24.ro/embed/special/campanii-digi24/comunismul-a-inceput-in-romania-printr-o-mare-minciuna-model-impus-de-urss-1148023?video=0&width=570&height=320

22/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: