CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ÎNCEPUTURILE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza și începutul comunismului în România

La 6 martie 1945 se instalase la putere guvernul comunist al lui Petru Groza. Două zile mai târziu, Winston Churchill, prim-ministrul britanic, i se adresează, printr-o telegramă „personală şi strict secretă”, preşedintelui american Franklin D. Roosevelt.

Churchill prevedea „epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”.

Răspunsul lui Roosevelt: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. Şi aşa a fost.

Cei care au cutezat să se împotrivească regimului comunist au fost ucişi sau, în cel mai ”bun” caz, „reeducaţi” în lagărele staliniste sau deportaţi la mii de kilometri de România.

Bineînţeles, nici Churchill, nici Roosevelt nu au făcut nimic în această privinţă, scrie publicația online Anonimus . De România nu i-a mai păsat nimănui.

Ne întrebăm dacă merită aceşti doi indivizi adulaţia de care se bucură în manualele de istorie sau în rândul anumitor redacţii, în timp ce adevăraţii eroi români nu se bucură de aceeaşi atenţie sau, mai grav, sunt puşi într-o lumină proastă.

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Petru Groza (1884-1958): avocat, deputat (1919-1927), ministru în guvernele conduse de mareşalul Averescu (1920-1921, 1926-1927).

În 1933 a înfiinţat Frontul Plugarilor (organizaţie ţărănească radicală). A fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944-februarie 1945), prim-ministru (1945-1952), preşedinte al Prezidiului MAN (1952-1958).

Corneliu Coposu despre Petru Groza: Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoșteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aș putea spune că în conversațiile lui și în viață era șarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis și marșa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-și păcălească interlocutorii.

Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, și cum a beneficiat și de încrederea rușilor (…) Groza era un om abil care-și supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o șmecherie care să înfrângă toate rezistențele și să depășească vigilența și atenția interlocutorilor” (Din Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014).

Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea Românie (23 august 1944 – 6 martie 1945)

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând şi concepţia lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio”, am pornit la elaborarea acestui material.

Doresc să precizez de la început faptul că întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie, în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost următoarele:

  1. intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu;
  2. b) atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc);
  3. c) slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici.
  4. d) debarcarea „tovarăşilor de drum”sau absorbirea lor în partid; În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii.

Acestea sunt:

  1. publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului1 (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor intreprinderi), va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei;
  2. neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor.

În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii, dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei.

Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite.

Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe 4 aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”).

Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice.

Mareşalul Ion Antonescu (foto) şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august.

Regele Mihai citeşte la radio «Proclamaţia către ţară», în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste.

În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu.

Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce „fuseră închişi de mareşalul Antonescu”.

La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 miI. dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin:

a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii);

b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic;

c ) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”).

La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern.

Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne.

Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, În special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor intreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale.

Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D.

Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului.

Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci.

Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri. Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1150 in iunie 1944 la 35000 în martie 1945.

Echipe de şoc comuniste atacă la sfârştul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordine le comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu.

Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice.

Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. El gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele corn uniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti.

Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal.

Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru.

În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii con sfinţi seră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică.

Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai.

Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti.

Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”.

Primul ministru remite presei un «Mesaj catre ţară» ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului. În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio.

El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu”. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor Dreptatea şi Viitorul etc.

La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-l demită pe generalul Rădescu şi să-l numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”.

La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în «Declaraţia asupra Europei», numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este înconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-l demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa.

În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern.

Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, însă posturile cheie erau deţinute de comunişti.

Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri În favoarea acestuia.

Data de 6 martie 1945 marchează o importantă victorie a comuniştilor în acţiunea lor de preluare a puterii politice în România. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România.

În încheiere, se observă cu claritate faptul că Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie.

Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

De aici apare şi necesitatea creării, de către Partidul Comunist, a unor coaliţii şi fronturi politice de luptă împotriva partidelor democratice.

Ideal ar fi dacă din această tristă lecţie pe care ne-a dat-o nouă, românilor, istoria contemporană, factorii de decizie şi generaţiile viitoare vor putea trage concluzii şi vor acţiona pentru a nu se mai permite niciodată repetarea unei aşa de triste experienţe istorice.

Daniel Diaconescu, Universitatea «Valahia» Târgovişte

Publicitate

13/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Gheorghe Gheorghiu- Dej şi începuturile „comunismului naţional” în România

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Gheorghiu s-a nascut la Bârlad, in familia muncitorului Tanase Gheorghiu si a sotiei sale,Ana, in ziua de  8 noiembrie 1901. 

A fost liderul comunist al României din anul 1948, până la moartea sa şi Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965.

A urmat invatamantul gimnazial  la Moinesti, in corpul vechi al actualei Scoli nr. 1 „Stefan Luchian”, din localitate.

S-a calificat in meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR.

In 1930 a intrat in randurile Partidului Comunist Roman.

A fost  arestat din  martie 1933 pana in august 1944, ispasind o condamnare de 12 ani de inchisoare, ca urmare a rolului jucat in organizarea grevei de la Atelierele Grivita,  incepandu-si executarea pedepsei in inchisoarea Doftana.

In 1936 este ales membru al CC al PCR, devenind lider al factiunii din inchisori a partidului (termenul face distinctia dintre comunistii incarcerati in tara si cei aflati in exil in Uniunea Sovietica – factiunea moscovita).

Dat fiind statutul sau de lider comunist de frunte, in 1943 este transferat in lagarul de la Targu Jiu, unde isi va petrece cea mai mare parte a detentiei din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

A fost inchis in aceeasi celula cu Nicolae Ceausescu (ajuns şef al statului român în perioada 1965-1989), devenind mentorul politic al acestuia.

In august 1944, Dej a evadat din lagărul de la Târgu Jiu, actiunea fiind  pusă la cale de Emil Bodnăraş, care se afla la conducerea Partidului Comunist Român.

 

 

 

 

Imagini pentru ion gheorghe maurer

Ion Gheorghe Maurer        Emil Bodnaras

 

 

Bodnăraş i-a desemnat pe avocatul Ion Gheorghe Maurer şi pe Mihail Roşianu, secretarul Regionalei Oltenia  în ilegalitate al PCR şi inspector şcolar pentru judeţele Gorj şi Vâlcea, să se ocupe de evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu Jiu.

Roşianu fusese numit inspector şcolar în ’43, de către I.C. Petrescu, secretar de stat în Ministerul Învăţământului şi unul dintre liderii Tineretului Naţional Tărănesc.

Evadarea a avut loc în seara unei zile din perioada 9-12 august 1944. Există mai multe variante cu privire la ziua în care a avut loc evadarea.

Cei doi ar fi trebuit să fugă la ora 21.00, în timpul schimbului santinelelor.

 

 

 

 

Foto: Dej si Patriarhul Justinian Marina

Viitorul Patriarh Justinian Marina şi-a datorat  ascensiunea în ierarhia Bisericii, faptului că l-a ajutat, pe vremea cand era un simplu preot, să se ascundă în casa parohială a acestuia din Rm. Vâlcea, pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, dupa  evadarea  din lagar.

 Curand, Dej va ajunge la Bucureşti şi foarte curând va prelua  controlul partidului împreună cu grupul Pauker-Luca, întorsi din Uniunea Sovietică în septembrie 1944.

El era membru al Comitetului Central al PCR din 1935. 

Va fi ales secretar general al partidului comunist iesit din ilegalitate, la Conferinţa Naţională din octombrie 1945 si  a condus partidul împreună cu Pauker, Luca şi Teohari Georgescu, pana in 1952, cand a epurat conducerea partidului de membrii factiunii moscovite in frunte cu Ana Pauker, liderul neoficial al partidului , care se bucurase multa vreme de sprijinul lui Stalin.

 

 

 

 

Ana Pauker

Istoricii consemneaza ca Gheorghiu-Dej a fost cel care a decis asasinarea lui Foriş în 1946 , arestarea lui Pătrăşcanu în 1948 şi executarea acestuia  în 1954.

 

 

 

 

 Ștefan Foriș

 

Lucretiu Patrascanu

 

In 1946-1947, el a fost membru al delegatiei romane conduse de Gheorghe Tatarescu, la tratativele de pace de la Paris.

La nivel politic, toate initiativele romanesti trebuiau sa aiba aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de asa natura tendintele antisemite ale liderului de la Kremlin, din ultima parte a vietii sale, incat a obtinut permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiasca, acuzati de „cosmopolitism”.

In aceasta actiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securitatii Statului, creat cu sprijinul sovietic.

Miscarea lui politica s-a inscris in cadrul mai general al epurarilor, care s-au declansat odata cu Procesele de la Praga si al Complotului doctorilor de la Kremlin.

Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totusi sa fie considerat un antisemit.

Desi cei mai multi politicieni epurati erau evrei (in frunte cu Ana Pauker), in tabara proprie se aflau in egala masura evrei, asa cum a fost Gheorghe Gaston Marin.

El a tintit in principal cresterea gradului de control asupra partidului si s-a folosit de nationalism si antisemitism pentru a castiga simpatia populara.

Pana la moartea lui Stalin din 1953, Gheorghiu-Dej nu a schimbat cu nimic linia de represiune politica insuflata de la Moscova, represiune care viza intreaga societate romaneasca. (In Romania fusese instaurat un regim penitenciar asemanator Gulagului sovietic, principalul lagar fiind cel al Canalului, infiintarea carui fusese personal sugerata de Stalin).

Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a dat in laturi sa elimine si lideri de etnie romana, cazurile cele mai cunoscute fiind acelea ale eliminarii fizice a lui Stefan Foris si a  lui Lucretiu Patrascanu.

Cel putin in cazul celui din urma, motivul inlaturarii lui nu era nici cosmopolitismul, nici antisemitismul mascat – Patrascanu era unul dintre membrii factiunii secretariatului si unul dintre nationalistii ferventi ai partidului.

Reformele lui Nikita Hrusciov si   declansarea procesului de destalinizare, l-au deranjat pe Dej, pentru ca ii punea in primejdie pozitia din fruntea partidului, dat fiind statutul sau  de stalinist de pana atunci.

De aceea el a ales sa  devina la sfarsitul deceniului al saselea, arhitectul unei noi politici externe si economice semiautonome in cadrul Pactului de la Varsovia si a CAER-ului.

 

Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalenta.

Daca in 1954 el hotara eliberarea a numerosi prizonieri politici, dar, in acelasi an Securitatea organiza un nou val de arestari ale oponentilor regimului si  noi epurari.

Multi dintre supravietuitorii acestui nou val de arestari au fost eliberati in 1964, cand Dej mai era inca in fruntea partidului si statului.

 

Un alt  val de represiune a fost initiat dupa infrangerea de catre sovietici a revolutiei maghiare din 1956.

Unii dintre liderii acestei miscari antisovietice in frunte cu Imre Nagy, au fost detinuti de sovietici o vreme chiar in Romania.

 

Perioada de dupa Stalin

In acest timp, au fost initiati numerosi pasi pentru eliminarea influentei SovRomurilor si pentru eliminarea influentei culturale a URSS-ului, (desfiintarea editurii Cartea Rusa, de exemplu).

In 1958, Gheorghiu-Dej (secondat de mai vechiul sau protejat, Nicolae Ceausescu), a obtinut o victorie politica importanta, reusind sa determine guvernul sovietic sa retraga ultimii militari ai Armatei Rosii de pe teritoriul Romaniei.

Dupa aceasta data, Dej a incurajat sentimentele antisovietice.

Astfel,in scrierile istorice a inceput sa se faca referiri la Basarabia romaneasca, iar in ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx, care faceau referire la imperialismul tarist si la ocuparea teritoriilor romanesti, teritorii  care faceau parte atunci din Uniunea Sovietica.

In 1961, Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu, cu asentimentul lui Constantin Parvulescu, au incercat destituirea lui Dej din functia de prim-secretar al partidului, dar nu au reusit (datorita esecului de a castiga sprijinul lui Alexandru Moghioros).

Sub acuzatia de „Deviationism de dreapta” ei au fost apoi  scurt epurati din organele de conducere ale partidului.

In ultimii sai ani de conducere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotararea stabilirii de relatii diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii.

Astfel de initiative au fost incurajate de SUA, presedintele Lyndon B. Johnson considerand ca Romania devenise un stat comunist prieten (friendly communist country) in contextul Razboiului Rece.

In actiunile de strangere a relatiilor diplomatice, Dej a fost secondat de Gheorghe Gaston Marin, vicepremierul guvernului.

 

Personalitatea şi rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

 

Personalitate puternică şi contradictorie, Gheorghe Gheorghiu Dej s-a afirmat în prim-planul vieţii politice, din 1948 şi până la moartea sa în martie 1965.

A urmărit cu tenacitate două ţeluri esenţiale: întărirea Partidului Muncitoresc (Comunist) Român, a regimului „democrat-popular” si păstrarea şi consolidarea poziţiei personale în fruntea partidului.

A fost solidar cu ceilalţi membri din conducere în edictarea legilor şi măsurilor considerate atunci absolut necesare regimului de democraţie populară, în economie (industrie, finanţe, comerţ), în administrarea statului, în justiţie, învăţământ, armată.

Solidar cu ceilalţi tovarăşi din conducerea efectivă a P.M.R., împarte răspunderea pentru represiunea generalizată şi repetatele încălcări ale propriei „legalităţi socialiste” – abuzuri, bătăi, violenţe şi procese prefabricate de securitate, deportări, deţineri fără lege. Nu a exprimat vreodată un regret pentru represiunea aplicată la scara întregii ţări.

După 1953, a introdus pe etape „legalitatea socialistă” şi a dispus încetarea represiunii generalizate.

A ştiut să asculte necondiţionat de stăpânul de la Kremlin, Iosif Vissarionovici Stalin.

Când Cominform-ul a denunţat politica promovată de Iosip Broz Tito (iunie 1948), Gheorghiu Dej „s-a solidarizat cu poziţia P.C. (b) al U.R.S.S. şi a caracterizat comportarea conducătorilor iugoslavi ca trădătoare” raportau Jdanov, Malenkov şi Suslov lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Dej a  publicat apoi articolul „Clica lui Tito – duşman de moarte al socialismului” şi a prezentat în noiembrie 1949, la următoarea şedinţă a Cominform-ului, raportul pregătit la Moscova şi intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâna unor asasini şi spioni.

Dar după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, relaţiile bilaterale cu iugoslavii au fost  reluate, iar mareşalul Tito a fost   întâmpinat la Bucureşti (1956) cu deosebită cordialitate de Gheorghiu Dej.

Colaborarea cu Iugoslavia va rămâne constantă, iar liderul român a rostit o alocuţiune în faţa parlamentului iugoslav, fiind primul dintre conducătorii comunişti care a beneficiat de un asemenea protocol.

A avut un deosebit simţ politic în dirijarea politicii externe a Republicii Populare Române şi a ştiut să urmeze sfaturile lui Ion Gh. Maurer secondat de Corneliu Mănescu şi de diplomaţii din centrala M.A.E.

Schimbarea de esenţă pe care realizat-o a fost restabilirea relaţiilor cu ţările Europei de Vest şi cu Statele Unite ale Americii odată cu slăbirea dependenţei de Uniunea Sovietică, dar menţinând apartanenţa R.P.R. la aria de dominaţie politico-militară a U.R.S.S., potrivit cu aranjamentele dintre cele trei puteri învingătoare – U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie (1943-1945).

„Ghiţă ai să citeşti în ziare că România se află în război cu Statele Unite” – ar fi spus Ion Gh. Maurer lui Gheorghiu Dej, când ambii au aflat de amplasarea rachetelor sovietice în Cuba.

Ca urmare, Gheorghiu Dej trimite într-o misiune ultraconfidenţială pe Mircea Maliţa care a comunicat Secretarului de Stat Dean Rusk că, în caz de conflict între S.U.A. şi U.R.S.S., Republica Populară Română, nu va participa decât dacă va fi atacată.

Totodată, a dat asigurări că pe teritoriul român nu sunt amplasate rachete sovietice. Comunicarea a fost socotită atât de importantă, încât conducerea SUA nu a împărtăşit-o aliaţilor din N.A.T.O.

Politica de autonomie şi de păstrare a unei linii proprii în politica internă şi externă, a fost exprimată în documentul, viu comentat pe plan internaţional şi bine privit de opinia publică din România, intitulat Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Principiile enunţate în Declaraţia din Aprilie 1964 au fost aplicate şi în anii următori. Publicarea Declaraţiei din Aprilie a fost posibilă şi fiindcă Gheorghiu Dej şi Emil Bodnăraş au reuşit să sugereze conducerii sovietice şi lui Nikita Hrusciov, retragerea trupelor sovietice aflate în România din 1944.

 

 

 

Foto: Gheorghiu Dej si primul secretar al PCUS, Hrusciov

Prezenţa acestor trupe, spuneau ei, nu mai era necesară întrucât R.P.R. avea în jur numai ţări prietene şi aliate, iar regimul democrat popular intern se consolidase deplin.

Pentru considerente proprii ale politicii externe a U.R.S.S. conducerea sovietică a adoptat acest punct de vedere şi a dispus plecarea din România a trupelor, care, în fiecare gară importantă din ţară, au fost întâmpinate cu alai, fanfară, mâncare şi manifestări de prietenie şi solidaritate!

A fost, fără îndoială, o certă reuşită a politicii externe a lui Gheorghiu Dej.

În politica internă a ştiut să-şi apere şi să-şi întărească poziţia proprie, eliminându-şi fără ezitare, prin intermediari, adversarii – Foriş, deţinut ilegal, apoi ucis cu ranga (1946); Lucreţiu Pătrăşcanu, eliminat fizic în urma unui proces prefabricat, cu acuzaţii inventate, proces pe care Gheorghiu Dej l-a urmărit îndeaproape, prin intermediul lui Iosif Chişinevschi; Vasile Luca a murit în închisoare. Ceilalţi (de exemplu, Teohari Georgescu şi Ana Pauker) au fost neutralizaţi complet din viaţa politică.

Dacă în edificarea orânduirii democrat populare şi în represiunea generală împotriva „duşmanului de clasă”, conducerea P.M.R. a fost solidară, între liderii comunişti a avut loc o confruntare surdă pentru putere, însoţită de o intrigă mereu reluată.

Lovitura de maestru a lui Gheorghiu Dej a fost eliminarea, în 1952, de la conducerea P.M.R., a lui Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu.

În mai 1952 cetăţenii ţării au aflat cu totală surprindere şi nedumerire că unii din liderii văzuţi până atunci pe panouri mari la toate serbările oficiale, se făcuseră „vinovaţi” de „deviere de dreapta şi aventurism de stânga” (cum o fi asta? nota D.C.G.), de subminarea „rolului conducător al partidului”, de stimularea „elementelor capitaliste de la sate şi oraşe”, de încălcarea „în mod aluziv şi grosolan” a legalităţii populare etc., etc.

Eliminarea acestor rivali (din care doi vechi cominternişti – Vasile Luca şi Ana Pauker), a avut loc cu aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Nimic nu mişca în democraţiile populare (excepţie Iugoslavia), fără acordul stăpânului de la Kremlin.

Nu avem dovada documentară – se află, probabil (posibil), în arhivele sovietice – dar era practic imposibil în 1952 ca schimbări la un asemenea nivel în conducerea P.M.R. să aibă loc fără aprobarea lui Iosif Vissarionovici Stalin. După 1953, Dej a reuşit, prin mecanismele obişnuite ale vieţii de partid, să-şi îndepărteze şi alţi rivali potenţiali.

La Congresul al III-lea P.M.R. (iunie 1960) Gheorghiu Dej era liderul necontestat al partidului şi statului. A beneficiat de această poziţie trei ani şi jumătate.

De urmărit şi felul cum a evoluat acţiunea sa în politica internă. În impunerea instituţiilor şi mecanismelor statului democrat popular (după model sovietic) nu a făcut rabat – nici el, nici ceilalţi lideri – indiferent de confruntările şi intrigile de culise dintre ei. La fel şi cu lupta de clasă declanşată de sus în jos; duşmanul de clasă trebuia descoperit şi „nimicit”.

Până în 1952 inclusiv, presiunea şi represiunea au mers crescendo, promovate de toată conducerea P.M.R. Apoi, din 1953, la început prin indicaţiile primite de la Moscova, ulterior din proprie iniţiativă, chingile impuse cetăţenilor au început să slăbească, foarte încet şi sub control.

La retragerea trupelor sovietice (1958) şi odată începută faza a doua (şi ultima) a colectivizării agriculturii, represiunea s-a făcut din nou simţită în mediul rural, dar şi în lumea cărturarilor (evenimentele din Ungaria 1956).

Din 1962 relaxarea s-a generalizat. Satele de deportare au fost desfiinţate, deţinuţii politici graţiaţi de executarea restului pedepsei (14.056 persoane din care 90% în ultimii trei ani ai cârmuirii lui Dej).

Începând cu 1960, liderul P.M.R. a promovat o politică de deschidere în planul artei, literaturii, în domeniul istoriei şi umanistic, o revenire treptată spre valorile şi conceptele tradiţionale ale culturii româneşti, inclusiv readucerea, fie la Institutele Academiei fie în învăţământ sau alte sectoare, a specialiştilor formaţi înainte de 1944. Este fără îndoială că fără girul lui Gheorghiu Dej o asemenea politică nu ar fi fost pusă în practică. Tot el, în august 1965 a declarat public că în RPR a încetat lupta de clasă.

A ştiut să se consulte şi să pună în aplicare sugestiile şi ideile altora. S-a sfătuit repetat cu specialiştii în construirea barajelor (Bicaz şi pe Bistriţa). A colaborat direct cu I.G. Maurer în elaborarea politicii externe.

Până în 1964 Gheorghiu Dej nu a dat semne că puterea deplină i-ar fi schimbat mintea şi purtarea. Avea spontaneitate când era într-un cadru mai restrâns.

Iată pe Gheorghiu Dej la şedinţa Biroului Politic al P.M.R. din 26-27 februarie 1963: dacă deciziile politice s-ar lua de la un centru suprastatal – spunea el – „atunci guvernele ţărilor ce mai au de făcut, pot să se ducă la vânătoare în fiecare zi”[1]. Referitor la aceeaşi temă, a planificării suprastatale, Dej adăuga: „O să le dăm pâinea şi cuţitul şi să aşteptăm ca ei să taie felioare”! Ştia să formuleze esenţialul.

La aceeaşi întâlnire a Biroului Politic: „Problema cea mai importantă, care trebuie privită cu un înalt simţ de răspundere de către fiecare dintre noi este problema aceasta a suveranităţii, unde nu putem face nici un fel de concesie” (sublinierea D.C.G.)[2].

Punând în aplicare o politică de relaxare, Gheorghiu Dej şi-a dat seama de nevoia de a oferi ceva ce poate fi înţeles de majoritatea cetăţenilor.

Drept urmare, procentul alocat fondului de acumulare a fost redus sensibil. Mărirea fondului destinat consumului s-a văzut relativ repede în mediul urban prin mărfurile şi alimentele puse la dispoziţia cumpărătorilor.

În mediul rural, supus până 1962 ofensivei finale a colectivizării, efectele au fost cu totul modeste. Oricum, în 1964/1965 regimul democrat-popular nu mai avea temerea permanentă a ostilităţii opiniei publice. Supravegherea generală continua, fireşte.

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, România era o altă ţară, alta decât aceea din 1945-1947. Clasa politică tradiţională fusese lichidată şi individual şi ca factor constitutiv. Fusese înlocuită cu ierarhia de partid şi aparatul ei.

Puterea aparţinea în exclusivitate Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

Industria, finanţele, comerţul, transporturile, minele, de mult naţionalizate, erau gestionate de aparatul statului democrat-popular. Odată cu industrializarea, clasa muncitoare crescuse numeric dar şi calitativ.

Ţărănimea tradiţională, cu temeiul în proprietatea individuală a pământului, fusese colectivizată. Intelighenţia tehnică lucrase de la început în noul regim; lumea artistică; literară, ştiinţifică s-a integrat treptat.

Regimul era recunoscut pe plan internaţional şi ţara devenise membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Împărţirea Europei în cele două zone, aceea de sub dominaţie sovietică şi Vestul, era un fapt împlinit, statornicit, recunoscut şi juridic.

În România, ca şi în celelalte „democraţii” răsăritene (Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), transformarea politică, socială, economică şi culturală, era un fapt împlinit.

O altă Europă incepea sa prinda contur, iar România se afla în această parte a continentului.

[1] Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist în anii 1960. Documente, Editura RAO, Bucureşti, 2000, p. 71.
[2] Război politic…, pp. 85 şi 189.

 

 

Surse:

 

cultural.bzi.ro/viata-fostului-lider-comunist-gheorghe-gheorghiu-dej ; art-emis.ro/istorie/ personalitatea-si-rolul-lui-gheorghe-gheorghiu;  adevarul.ro/

28/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: