R.Moldova cere din nou evacuarea munițiilor rusești din Transnistria. Slovacia spune că e „nevoie de timp”

 

 

 

 

 

 

R.Moldova cere OSCE sprijin pentru evacuarea munițiilor rusești din Transnistria. Slovacia spune că e „nevoie de timp.

 

 

Sunt necesare verificări internaționale ale depozitelor rusești de muniții aflate în Transnistria, a declarat ministrul de Externe de la Chișinău, Tudor Ulianovschi, la întâlnirea cu președintele în exercițiu al OSCE, ministrul de Externe al Slovaciei, Miroslav Lajčák.

Depozitele de muniții din satul transnistrean Cobasna, situat nu departe de frontiera cu Ucraina, sunt dintre cele mai mari din Europa, notează agenția rusă RIA „Novosti”, citată de Rador.

 

 

 

 

„Aceste depozite devin un pericol social și umanitar atât pentru Republica Moldova, cât și pentru vecinii ei”, a declarat Ulianovschi.

Ministrul și-a exprimat speranța că vor fi găsite „soluții viabile” pentru soluționarea conflictului din regiune.

„Salutăm eforturile făcute de guvern pentru obținerea de rezultate și așteptăm pe viitor rezultate. Importantă este respectarea suveranității și a integrității teritoriale a Republicii Moldova, cu stabilirea unui statut special pentru regiunea transnistreană”, a replicat Lajčák, care a arătat că OSCE și Slovacia sunt gata să-i acorde Republicii Moldova sprijinul în această chestiune, „dar trebuie să se înțeleagă că soluționarea necesită timp”.

  Rusia s-a angajat, în 1999, la Summit-ul OSCE de la Istanbul, să-și retragă definitiv trupele și echipamentele militare (incluiv munițiile depozitate la Cobasna) din Transnistria până în 2002.

58 de garnituri de tren au fost evacuate pe parcursul câtorva ani, până în 2003, însă după eșecul „planului Kozak” de federalizare a Republicii Moldova, care prevedea și legalizarea prezenței militare rusești în regiunea separatistă din stânga Nistrului pe un termen de 20 de ani, Kremlinul a negat orice obligații pe care le-a semnat anterior în această privință scrie Radio Chișinău.

În localitatea Cobasna se află cel mai mare depozit de muniţii din Europa de Est. Localitatea se află sub jurisdicţia Tiraspolului, iar accesul în zonă este strict interzis, fiind controlat de forţele transnistrene şi forţele ruse de pacificare.

Nimeni, în afară de autorităţile transnistrene şi ruse, nu cunoaşte cantitatea, tipul şi starea muniţiilor din Cobasna. Aici se păstrează muniţiile fostei armate a 14-a, dar şi o parte din armamentul, evacuat în anii `90 de armata sovietică, din fosta RDG şi Cehoslovacia. Nenumăratele discuţii şi negocieri privind evacuarea acestora din regiune, precum şi tratatele semnate cu oficialii ruşi nu au dat rezultate, iar acestea ar putea fi folosite în orice scop.

Muniţiile din Cobasna prezintă un pericol pentru securitatea întregii regiuni, deoarece pot fi folosite inclusiv în scopuri teroriste.

 Conform documentelor mai sunt în jur de 20 000 de tone de muniţie de artilerie, de infanterie, echipament militar etc.

Conform unui studiu al Academiei de Ştiinţe al R. Moldova, în caz de deflagraţie puterea exploziei ar putea echivala cu cea a unei bombe atomice de 10 kilotone, aproximativ egală cu cele  din Hiroşima şi Nagasaki. Aceste muniții sunt cu termenul de utilizare expirat, iar unele şi cu termenul de păstrare expirat.

De aceea, la momentul actual, ar fi foarte bine dacă comunitatea internaţională ar putea să elaboreze un mecanism de control al depozitelor de la Cobasna, astfel ca munițiile păstrate aici   să nu ajungă o sursă de pericol , dar şi o posibilitate de înarmare a „omuleţilor verzi” şi a altor formaţiuni din afara ţării .

Publicitate

O inițiativă prin care cehii și slovacii anunță că vor să se reunească

 

Cehii si slovacii au demarat o campanie de colectare a semnaturilor, 150.000 in Slovacia si 50.000 in Republica Ceha, pentru o petitie comuna prin care doresc sa-i forteze pe oficialii din Praga si Bratislava ca in 2018 in ambele tari sa fie tinut un referendum cu caracter obligatoriu cu privire la reunificarea Cehoslovaciei, scrie blic.rs citat de glasul.info, preluat de Romanian Global News.

 

 

 

 

 

Miscarea numita „Cehoslovacia 2018„, considera ca slovacii si cehii formau impreuna un popor mult mai puternic, din mai multe puncte de vedere, si in 1992, atunci cand s-a facut dezmembrarea Cehoslovaciei, din motive pur politice, s-a facut o greseala pentru a destrama un stat care a functionat bine.

Acum sunt atat cehi cat si slovaci care spun ca ar fi fost normal sa fie mai intai consultati prin referendum daca vor sau nu ca cele doua popoare sa se desparta in doua tari separate.

Cehii si slovacii au lansat o initiativa prin care anunta ca vor sa se reuneasca „Potrivit sondajelor, o mare parte din populatie considera ca divizarea Cehoslovaciei a fost o greseala si nu ar fi fost de acord cu aceasta decizie.

De exemplu, intr-un sondaj ceh de televiziune, 70 la suta din cei intervievati indica faptul ca divizarea tarii a fost un pas greșit si ei sunt deranjati ca vocea lor nu a putut fi auzita.

Conform listei (Slovacia) a IMM-urilor, 40 la suta dintre slovaci ar dori sa traiasca din nou in Cehoslovacia, se arata intr-un comunicat de pe site-ul „Miscarii Cehoslovacia 2018″.

Cehoslovacia a fost o țară în Europa Centrală care a existat din 1918 până la 31 decembrie 1992.

La 1 ianuarie 1993, conform unei decizii politice anterioare a Parlamentului Cehoslovaciei a fost împărțită în Republica Cehă și Slovacia, conform unui proces politic pașnic cunoscut sub numele elegant de Divorțul de Catifea.

Dizolvarea federației cehoslovace a avut un impact negativ asupra ambelor economii, mai ales în 1993, din cauză că relațiile de import-export între cele două republici a trebuit să devină internaționale și să se conformeze la birocrația pe care acest proces o aduce.

Înaintea „divorțului”, au fost multe speranțe că dizolvarea federației va aduce beneficii economice pentru Cehia, care nu va mai trebui să suporte o Slovacie mai puțin dezvoltată. Aceste speranțe nu au fost realizate în plin, deși Cehia a demonstrat o creștere economică destul de semnificativă, în contextul tranziției, în anii 1990.

O altă prezumție economică a fost faptul că Slovacia va deveni o economie tip „tigru” nefiind eclipsată de Cehia.

Acest lucru s-a întâmplat, mai ales după 2000, când Slovacia a devenit o economie cu o creștere economică foarte puternică. Deși la ora actuală Cehia are un PIB pe cap de locuitor mai ridicat decât cel slovac, Slovacia a arătat o creștere economică mai mare ca Cehia în ultimii ani și a intrat într-o perioadă de boom economic.

 

 

 

 

 

Anul 2018 poate fi anul in care cehii si slovacii ar putea reface Cehoslovacia.

De ce n-ar putea ca tot in 2018 sa fie refacuta si Romania Întreagă?

http://www.expunere.com; Wikipedia.ro

 

ROMANII DIN CARPAŢII NORDICI ŞI AŞEZĂRILE ÎNTEMEIATE DE EI

 

 

VALAHII DIN CARPAŢII NORDICI ŞI SUTELE DE AŞEZĂRI ÎNTEMEIATE DE EI

Asupra unor populaţii din Carpaţii Nordici planează misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trăsături sufleteşti, port, obiceiuri, tradiţii sau arhitectură de masa slavă în care vieţuiesc.

Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi.

 Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: o vastă zonă din Carpaţii Nordici şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

Grupurile de populaţii din  Munţii Carpati de nord, atât cele cu origini latine cât şi cele slave, au fost consemnate în cronicile care descriu descălecarea ungurilor în Panonia anului 896.

Cronicarul Anonymus spune că ungurii i-au întîlnit pe slavii din Halici, iar după traversarea munţilor au dat de slavi, bulgari, vlahi şi de „păstorii romanilor”.

Cronica lui Nestor susţine că după trecerea Carpaţilor Nordici, ungurii s-au ciocnit atât cu volohii pe care i-au alungat, cât şi cu slavii pe care i-au supus.

Se consemnează chiar şi un război între ruteni şi valahi pe la anul 1277, dar sunt mici şansele să putem afla vreodată cine exact erau aceştia şi unde anume trăiau pe atunci.

Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita „Valahie Moravă”, în aşezări precum Rožnov pod Radhoštěm (unde există şi Muzeul Satului Valah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Vsetin, Karolinka, Slavičín, Vizovice sau Zubří.

În Silezia polonă sunt cunoscuţi sub numele de wałasişi sunt prezenţi mai ales în zona localităţilor Cieszyn şi Skoczow.

Dialectul lor, aproape dispărut, include termeni împrumutaţi din limbile cehă, poloneză, slovacă precum şi vreo 80 de cuvinte de origine română („bryndza”-brânză, „strunga”-strungă, „pastyr”-păstor, „bacia”-baci, „geleta”-găleată etc).

Ei au ajuns acolo prin secolele XIV-XVII, venind în grupuri mici dinspre Transilvania şi Maramureş, ca păstori de oi, fiind treptat asimilaţi în timp, spun actele de arhivă.

Nu am reuşit să aflu numărul actual al vlahilor din Moravia şi Silezia, dar în 1864 ei erau vreo 50 de mii.

Printre locuitorii Carpaţilor Nordici, astăzi pot fi remarcate cinci grupuri principale de populaţii diferite de cea slavă: huţulii, boikii, lemkii, goralii şi rusinii.

 Ei locuiesc, în principal, pe ramificaţiile Munţilor Beschizi, în zone care se întind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei, precum şi în părţile muntoase din nordul ţării noastre.

Numele acestor populaţii sunt de fapt porecle pe care şi le-au dat unii altora care, în timp, s-au transformat în supranume.
“Huţul” înseamnă “cel care se năpusteşte din munţi către locuitorii din vale”.

Uneori, termenul avea sensul de “om care ucide”.

Ţinutul huţul începe din Bucovina noastră, cuprinde părţi din regiunea Cernăuţi, între localitatea Putila şi râul Ceremuş, ajunge apoi în Huţulşcina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminându-se la Dilove din Ucraina de astăzi.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bâk”, care înseamnă bou, aceşti oameni fiind în mod predilect crescători de vite. Boikivşcina (Ţara boikilor) este cuprinsă în sud-vestul regiunii Lâviv, în nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, întinzându-se şi în sud-estul Poloniei şi nord-estul Slovaciei.

De o parte şi de altă a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok-Nowy Sacz din Polonia şi Presov din Slovacia, se întinde Lemkivşcina, adică Ţara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat în derâdere unei părţi a acestor crescători de vite, care foloseau în locul adverbului ucrainean “liş” (”doar”, “numai”) adverbul slovac “lem”.
Spre graniţa cu Cehia, se află “Ţara goralilor”.

 Numele de “goral” vine de la “gora” (”gura”), care înseamnă “munte”. Pentru oamenii de la şes, aceste populaţii sunt cu toţii munteni, adică locuitori ai munţilor.

“Rusinii” (rutenii) sunt o populaţie pe care o întâlnim în inima Europei Central-Răsăritene, cu o densitate mai mare în zonele Mukacevo şi Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatică, situată la intersecţia frontierelor ucraineană, slovacă şi polonă.

În afara teritoriului de baştină, rusinii trăiesc în nordul Serbiei, estul extrem al Croaţiei, în câteva sate maramureşene şi sucevene de la noi, precum şi în nord-estul Ungariei.

Pentru polonezi, nu mai este o curiozitate

Ustrzyki Dolne este un orăşel polonez din imediata apropiere a graniţei cu Ucraina.

Aşezarea a fost întemeiată pe la 1509 de un român din Maramureş, blazonul roşu, cu săgeată şi sabie, al primilor valahi sosiţi aici, fiind şi astăzi foarte preţuit de localnici.

 În studiul “Familia Dragoş în Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune că Dragoş a creat Episcopia de Halici, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova nordică şi Polonia meridională.

Ştefan din Maramureş, fiul lui Sas Vodă, a sosit în Polonia pe la 1340, cu o mică armată, obţinând diplome şi privilegii considerabile.

Istoria a consemnat în întregul spaţiu al Carpaţilor Nordici colonizări ale păstorilor valahi, începute la o dată incertă (sec. X-XIII) şi care s-au încheiat către secolul al XVIII-lea.

 Aici au fost atestate istoric peste 500 de aşezări întemeiate de urmaşii acestor păstori.

Slavizaţi, după un secol şi jumătate, totuşi, urmaşii lor se disting de restul localnicilor prin particularităţi fizionomice şi sufleteşti, remarcate de cercetători încă din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Ştiinţe, cercetător la Centrul Internaţional de Învăţământ Ecologic din Cracovia şi un împătimit cercetător al zonei Ustrzyki Dolne, a declarat că în Polonia sunt atât de multe sate întemeiate de români, încât acest lucru nu mai este astăzi o curiozitate.
În regiunea moravă Valassko, zona Fridek Mistek, trăiesc valahi care se laudă şi astăzi cu originea lor, deşi autorităţile nu-i recunosc ca o etnie de origine română.

Marele arheolog Sulimirski susţine şi el, cu dovezi, că toate populaţiile enumerate mai sus sunt urmaşii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintâi păstori în Carpaţi, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor să audă.

Valahii din sudul Poloniei 

Dreptul valah şi propriul episcop, contra arc şi săgeţi

Domnul Augustyn Maciey ne-a vorbit şi despre dreptul valah, care a funcţionat în aşezările întemeiate de românii ajunşi în zonele montane ale Poloniei de astăzi.
Emigrările valahilor către aceste zone au început pe la 1334, din Transilvania, când principele Vladislav de Oppelin, căsătorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Vodă al Ţării Româneşti, a avut patru fiice care au fost măritate cu nobili polonezi.

Pe vremea acestui principe se întemeiază cele mai multe sate româneşti în Polonia.

Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.

Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a încă cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.

Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor.

La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ (”mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.
În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe lanurile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi.

Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.
În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice.

În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.
Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Surse: Ziarul Lumina si contributors.ro