Originea slavilor si apariţia primelor state slave în Europa (secolele VI-XI)

 

 

 

 

 

Europa la  anul 700

 

Discuţia în jurul originii slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele antice nu conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor sau germanilor.

Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei şi la nord de Dunărea de Jos.

Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI-lea cu numele de anţi şi sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri: venezi, anţi şi sclavini.

La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei că anţii şi sclavinii se aseamănă în ceea ce priveşte modul de viaţă, moravurile şi dragostea de libertate.

Cert este că, slavii în migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii.

E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula.

De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga şi lacul Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre Munţii Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavinii.

În noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei.

Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti.

La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte a funcţiei eligibile de jupan (şef de trib) în funcţie ereditară – cneaz -, iar pe de altă parte prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.

Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în decursul aşezării lor definitive în trei mari grupuri:

– slavii de est: ruşi, ucrainieni, bieloruşi;

– slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croaţi, sârbi, macedoneni, bulgari;

– slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.

Slavii de răsărit. Rusia kieveană. Slavii de răsărit populau în special teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului, grupul principal fiind localizat pe cursul superior şi mijlociu al Niprului. S-a constatat că între anţii din secolele VI-VII şi triburile slavilor rărsăriteni din secolele următoare există o succesiune culturală şi istorică.

Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii cercetători vechea vatră de formare a slavilor şi pe acest teritoriu, triburile slavilor de răsărit, organizate – în timpul unei îndelungate faze tribale – în sate şi târguri de-a lungul Niprului, au fost unificate în urma acţiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datorită activităţii lor preponderent comerciale, în oraşe mari precum Novgorod şi Kiev.

Întregul secol X e marcat de încheierea de contracte comerciale care organizează sosirea convoaielor de monoxile concentrate la Kiev.

Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de ameninţate de învaziile diverselor popoare ale stepei, care căutau să-şi impună puterea între Volga şi Dunăre.

Acţiunea unificatoare a acestor negustori scandinavi nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui proces de stratificare socială în rândul triburilor slave de răsărit.

Acest proces a fost generat de apariţia unor conducători de triburi – jupani/cnezi – care, sprijinindu-se pe mici armate personale – drujine – îşi impun autoritatea şi pun bazele unor conduceri ereditare. Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de stratificare socială şi intervanţia scandinavă.

Descoperirile arheologice au arătat că, o dată cu veacul al VIII-lea, ordinea patriarhală a început să se destrame, constituindu-se grupuri familiale fără legături de rudenie între ele. Pe cursul superior al Niprului aceste comunităţi erau autonome, graţie abundenţei pădurilor ce formau un obstacol de netrecut.

În sud, comunicaţiile mai lesnicioase, precum şi existenţa pericolului invaziilor nomade au făcut necesară agregarea unor sisteme de alianţă între diferitele familii, apoi între uniunile tribale. Numele triburilor ce figurează în Cronica vremurilor trecute reflectă tocmai acest tip de organizare socială.

În secolul al IX-lea varegul Rurik a întemeiat un centru de putere care va deveni ulterior unul dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei.

Rolul lui Rurik este subliniat doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor, scrisă în secolul al XII-lea, deci aproximativ două secole mai târziu, cronică ce nu este confirmată şi de alte izvoare în acestă privinţă.

Harta arheologică a secolelor II-V, pentru regiunile la care se referă Nestor, este aproape în concordanţă cu informaţiile cronicii.

În primul rând ritul de înmormântare descris de el – înhumarea rămăşiţelor corpului ars în urne – corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat de aşa-numitele câmpuri de urne.

În al doilea rând, drevlianii, care locuiau în regiunile păduroase de pe dreapta Niprului, radimicii şi viaticii aveau într-adevăr în perioada menţionată o cultură inferioară polenilor.

Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin uzurpare, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod. Urmaşul său Oleg este confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi bulgăreşti, ca domnind în Novgorod înrtre anii 879-912, perioadă în care reuşeşte să anexeze cnezatului de la Novgorod oraşele Kiev şi Smolensk, unind triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni.

Oleg îşi stabileşte capitala la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată intreprinde în 907 o amplă expediţie împotriva Bizanţului, ajungând până la Constantinopol şi impunând în urma tratalui de pace o serie de condiţii economice favorabile negustorilor kieveni.

Creşterea teritorială şi consolidarea Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici (980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fos subordonat cnezatului rus. De-a lungul întregului secol al X-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.

 

 

 

 

 

 

 

Europa la  anul 1000

 

Puterea supremă în noul stat creat aparţinea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza puterea pe drujină, împărţită în drujina mare (boierii) şi drujina mică (garda cneazului).

Bazându-se pe aceste forţe Rusia kieveană îşi va lărgi posesiunile, influenţa politică şi comercială, bazându-se şi pe legăturile matrimoniale cu curtea bizantină, dar tendinţele expansioniste au fost de foarte multe ori stopate ca urmare a problemelor create în teritoriile cnezatului kievean de populaţiile migratoare târzii, cum au fost pecenegii, uzii şi cumanii.

Împotriva primilor cneazul rus Vladimir Sviatoslavici a fost nevoit să construiască în sudul ţării o linie de fortificaţii pe râurile Stugna, Irpen, Trubej şi să întărească fortificaţiile Kievului.

Religia creştină era bine cunoscută de ruşii secolului al X-lea, negustorii şi mercenarii varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la Constantinopol.

Convertirea ruşilor la creştinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine. Vladimir a uşurat introducerea creştinismului, pe de o parte datorită creştinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea.

Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creştină şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor.

Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creştinism de la bun început, iniţial limitându-se doar la câteva oraşe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-lea.

Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franţei, la mijlocul secolului al XI-lea, dar după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea ţării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naştere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate a fost menţinută doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor.

Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord.

Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migraţia slavilor într-o nouă regiune şi contactul cu lumea bizantină au influenţat viaţa lor economică şi socială. Acţiunile de jaf şi pradă în Imperiul bizantin au contribuit la o mai mare diferenţiere de avere, destrămând vechea comunitate gentilică.

Aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică a intensificat evoluţia slavilor nu numai din punct de vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice. Primele astfel de formaţiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.

 

 

 

 

 

Bulgaria.

 

În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei.

Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile slavilor. Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior.

În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh.

Aceşti protobulgari[1] vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în cursul secolelor VII-VIII.

În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii.

În cursul secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar. În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii.

Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul.

În urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme – Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.

 

Slovenia.

 

Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde.

Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor.

Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.

 

Serbia.

 

Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi.

Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria.

Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor.

Renaşterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta.

Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege.

Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.

 

Croaţia.

 

Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor.

În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea.

Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.

Slavii de vest.

Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice, s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi pe râurile Vltava şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.

Statul lui Samo şi Moravia Mare. Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ muntos, denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici. În această zonă ocupaţia economică principală a fost creşterea vitelor, completată de agricultură în zonele de şes. Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea dovedesc că în Cehia şi Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în special meiul, orzul.

Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea unor mijloace perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi trecerea la utilizarea roţii olarului. Apariţia timpurie a oraşelor cehe este legată de progresul meşteşugurilor şi comerţului, oraşele fiind la început aşezări întărite – gradî -, locuri destinate reşedinţei cnezilor.

Începând cu 531 dinspre vest au apărut, la graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile de triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub influenţa khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul Pannoniei. Uniunile triburilor ceho-moraviene au intrat la sfârşitul secolului al VI-lea sub influenţa francilor şi a avarilor, ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct.

Începând cu secolul al VII-lea puterea avarilor a început să decadă şi în anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus, în fruntea căreia s-a aflat Samo – după unii un negustor franc, după alţii un slav moravian.

Una dintre menţiunile documentare cu referire la acest „cneaz unificator” este la cronicarul franc Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo că a fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta provine dintr-un izvor hagiografic, ce se referă al convertirea triburilor carantane şi care consideră că Samo a fost un slav. Oricare ar fi adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria de est şi teritoriile până la Elba.

Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35 de ani, aproximativ până în 658/659, dar nu avem alte ştiri cu privire la evoluţia politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus, menţionându-se doar că, armata sa era formată din cete numite drujine, conduse de o aristocraţie militară.

Prin coroborarea informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie de atacuri pe care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul secolului al VII-lea. Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert I (629-639), dar în urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la Wogastisburg, statul lui Samo a obţinut independenţa.

În prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie şi cursul superior al fluviilor Elba şi Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu reşedinţa la Velehrad. În aceeaşi perioadă a început şi activitatea de creştinare, prin misionarii catolici, a slavilor apuseni.

Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846), care a reuşit să unească triburile slavilor moravieni şi slovaci sub autoritatea sa şi a destrămat alianţa îndreptată împotriva sa, alianţă a francilor cu cnezatul în fruntea căruia se afla cneazul Pribina din Nitra. Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui Pribina, care se refugiază la franci, fiind un permanent pericol pentru cnezatul moravian.

Ludovic Germanicul a reuşit să-l răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa nepotului acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a impune statului slav dominaţia germană şi de a răspândi credinţa creştină, prin misionari germani, a stârnit protestul slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-870), care s-a răsculat împotriva regelui german.

În încercarea de a contrabalansa politica de forţă a lui Ludovic Germanicul şi de a stopa expansiunea germană spre răsărit, Rostislav a pus bazele unei organizaţii bisericeşti moraviene şi astfel a încercat o apropiere politică de Bizanţ[2], solicitând misionari din imperiu care să definitiveze organizarea acestei biserici.

În acest context au fost trimişi fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu care au contribuit de o manieră decisivă în crearea la aceste populaţii slave a unei biserici creştine de orientare răsăriteană.

Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc (870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic Germanicul, a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfinţită printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim. După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi asupra Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra teritoriilor locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului.

Sub urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de lupte interne, care în majoritatea cazurilor au dus la separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit puterea militară a cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace. Din acest moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.

Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la sfârşitul secolului al IX-lea.

Cehii au ieşit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de destrămare şi sub cneazul Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor maghiare. Boleslav I (935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au finalizat acţiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari părţi din cnezatul moravian după bătălia de la Lech.

La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi cnezatul kievean au ajuns să aibă o graniţă comună, care a dus la strângerea relaţiilor politice între cele două state nou create şi cu tendinţe expansioniste în centrul şi estul Europei. Relaţiile politice au fost strânse şi ca urmare a unor căsătorii dinastice ce au avut loc între reprezentanţii ambelor curţi slave.

[1] Sunt numiţi aşa deoarece cu numele de Bulgaria este numită ţara slavilor din sudul Dunării.

[2] Apropierea de Bizanţ s-a produs ca urmare a eşecului misiunii diplomatice a moravienilor la curia papală a lui Nicolae I.

Conform unei surse contemporane Rostislav, în încercarea de a se elibera de dominaţia politică şi religioasă a germanilor a solicitat papei Nicolae I, în anul 860, trimiterea de misionari care să introducă creştinismul în rândul slavilor moravieni, dar datorită faptului că Roma nu a trimis pe nimeni, cneazul s-a orientat spre Bizanţ, ce era una din principalele puteri ale Europei.

Publicat de  moldovlah

 

Publicitate

TRANSILVANIA SI OCUPATIA MAGHIARA

 

 

Unităţile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX

 

 

Scurta istorie a Ungariei

 

Teritoriul Ungariei de astazi era locuit in trecut de triburi dacice, tracice si ilire. Imperiul Roman a cucerit acest teritoriu in anul 35 i.e.n, transformandu-l in  provincie sub numele de Panonia.

Intre anii 400 – 600 e.n., Panonia a fost invadata de popoare migratoare, precum hunii, ostrogotii, lombarzii, iar mai apoi de avari.

 Hunii, condusi de Attila, au facut alianta cu Imperiul Roman, care i-a  folosit in luptele impotriva galilor.

In anul 453 Attila moare, o data cu el dezmembrandu-se si imperiul sau , iar hunii au fost alungati de catre triburile germanice ale lombarzilor si  gepizilor, care au pus stapanire pe acest teritoriu.

In jurul anului 560, avarii il cuceresc si il pastreaza sub controlul lor timp de 200 de ani.

A urmat o perioada de dominatie a francilor, a regatului slav Moravia Mare si a principatelor Balatonului pana in secolul IX, cand maghiarii au pastruns in Panonia.

 

 

  Invazia maghiarilor

 

Ungurii descind din ramura ugrica a familiei de triburi fino-ugrice,fiind  originari din Asia, din regiunea muntilor Altai.

 Erau mici de statura cu  pometii obrajilor iesiti in afara, ochii putin oblici, pielea de culoare mai inchisa, iar parul il purtau de obicei impletit in cozi.

Au patruns in Europa pe cursul mijlociu al Volgai si muntii Urali, iar mai apoi, in jurul anului 830 au trecut intre Don si Nipru , intrand in Campia Panonica prin trecătorile Carpaţilor Păduroşi din Nord, urmând văile cursurilor de apă din acea regiune.

Cele şapte triburi maghiare şi-au stabilit aşezările definitive pe locurile de la şes, ocolind regiunile muntoase, puţin prielnice felului lor de viaţă.

S-au asezat in campia Tisei in anul 896, unde au intalnit o populatie de limba latina, dar si sclavi aproape asimilati.

Acestia s-au autodenumit „maghiari”, insemnand „om / fiinta umana”.

Etimologia cuvântului folosit în limba română, isi are originea in limba turcă veche, On-Ogour, care se traduce prin Zece săgeţi.Etnonimul a aparut in diverse izvoare medievale  sub mai multe forme precum: „Uggroi”, „Ugry”, „Ungari”, „Hungari”.

 

 

 

Harta migratiei ungurilor

 

 

I. Alföldul

 

Pe câmpiile întinse ale Panoniei – Alföldul cum îl numesc maghiarii – străjuite la răsărit şi la miază-noapte de munţii Bihorului şi ai Maramureşului, strămoşii ungurilor de azi au găsit cadrul cel mai prielnic  pentru  dezvoltarea lor  istorică.
„Pe această câmpie unită cu marea – zice marele poet naţional ungur Petöfi – mă simt acasă”, iar francezul Sayous prezintă următorul tablou sugestiv al legăturii inextricabile între unguri şi vastele câmpii ocupate de ei: „Adevărata patrie a maghiarului este Alföldul, câmpia joasă.

Acolo şi-au stabilit populaţiile cuceritorilor aşezările lor compacte sub Arpad; acolo, mai ales, trebuia să se împlinească, în cursul secolelor, istoria lor; acolo, această istorie, trăieşte şi astăzi în plenitudinea ei.”

 

 

II. …Şi Transilvania

 

Transilvania, cu platoul ei, cu depresiunile muntoase şi cu şirurile de munţi ce o înconjoară, din toate părţile, nu a fost deci, pentru poporul ungar – popor al şesului, popor al pustei – o împlinire geografică, după cum ea nu a fost nicio împlinire istorică.
În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident. De acest ţinut îi despărţeau pe unguri munţii acoperiţi de păduri.

Pentru ei, ţara Transilvaniei era un ţinut  aflat peste munţii acoperiţi de păduri: Ultrasilvaniae = Erdély (erdö = silva şi elu = ultra).
Dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în expediţiile lor din Apus, desigur că niciodată Transilvania nu ar fi ajuns sub stăpânirea lor.

Pentru români, în schimb, el era însăşi inima Daciei, prin care pulsa de mii de ani acelaşi sânge.

Ceea ce Alföldul reprezenta pentru strămoşii ungurilor de azi, pământul Transilvaniei reprezenta pentru strămoşii românilor, o citadelă de aparare împotriva atacurilor din afară.

În munţii împăduriţi şi în cetăţile de pe coline au rezistat populaţiile paşnice din Dacia Traiana invaziilor care s-au succedat în cursul veacurilor. Acolo s-a zămislit însăşi fiinţa neamului românesc.

 

 

III. Cucerirea Transilvaniei

 

Întreaga istorie a acestui ţinut, din clipa în care cuceritorii unguri şi-au întins stăpânirea asupra lui şi până în epoca contemporană, este un exemplu viu al voinţei sale neclintite de a-şi păstra nealterată românitatea.

Cucerirea Transilvaniei este cu mult ulterioară cuceririi Panoniei de către triburile maghiare.

Ea s-a înfăptuit în etape şi a fost urmarea unor lupte crâncene purtate de populaţiile româneşti cu noii năvălitori.
Aceste lupte, care s-au terminat cu actele de supunere ale populaţiilor româneşti din cele trei voievodate din Transilvania – sunt amintite pe larg în cântecele şi baladele populare ungare străvechi.

Timp de un secol au dus lupte aprige cu romanii pentru cucerirea Transilvaniei.
In Crisana era voievodatul condus de Menomorut, in Banat era voievodatul lui Glad, iar in Transilvania de nord–est cel al  lui Gelu Romanul.

Abia sub Ladislau cel Sfânt, care a domnit între anii 1077-1095, Transilvania a fost înglobată Ungariei (Röesler).
În voluminoasele memorii prezentate de unguri la Conferinţa de Pace din 1920, se spune textual: „Istoria Transilvaniei, după moartea Sfăntului Ştefan până în epoca Sfântului Ladislau, este învăluită într-o mare întunecime”.
Vechile cronici ungureşti au înlăturat în mare parte negura care învăluia acele timpuri, dar, fapt curios: tocmai ungurii se ocupă mai puţin de vechile lor cronici, adică de primele surse naţionale ungare privitoare la cucerirea Panoniei şi la supunerea teritoriilor de la răsărit.

 

 

IV. Luptele cu românii

 

Mult hulitul notar anonim al regelui Bela ne oferă o descriere, bogată în detalii, cu privire la luptele pe care cele trei triburi ungare ale lui Tuhutum, Tosu şi Eleud le-au purtat cu ducii provinciilor româneşti pe care le-au supus: Menumorut (în Dacia Porilissensis), Gelu (în Dacia Apulensis) şi Glad (în Dacia Malvensis).

Părerile ungurilor cu privire la valoarea istorică a operei lui Anonymus sunt împărţite, tocmai din cauza extinderii pe care notarul anonim al regelui Bela o dă descrierii populaţiilor autohtone româneşti găsite de unguri în Transilvania.
Indiferent de părerea ungurilor asupra valorii operei lui Anonymus, fapt cert este că, în secolul al XII-lea, un scriitor ungur afirma în mod categoric că românii erau prezenţi pe teritoriul Transilvaniei în clipa în care ungurii invadau această provincie.
Istoricii unguri trec cu vederea faptul ca „Gesta Hungarorum” ale notarului anonim, nu sunt singurele cronici care relatează despre existenţa românilor în Transilvania în momentul invaziei ungare.

Avem mărturii precise despre existenţa românilor în Transilvania în acele timpuri si  în cronica lui Simonis de Kéza (Chronicon Hungaricum), în cronica pictată de la Viena, în cronica germană de la Hildesheim şi în toate diplomele regilor unguri în care se  menţioneaza   Transilvania.

 

 

V. Bloc maghiar pe fundament românesc

 

Maghiarizarea românilor din sud-estul Transilvaniei nu este rezultatul unui proces natural, ci consecinţa deznaţionalizării forţate a românilor din aceste regiuni.

Iată un adevăr de care  s-a tinut  prea puţin   seamă atunci când s-a procedat la ciuntirea ţinuturilor româneşti, împlântându-se pintenul maghiar în inima românismului .
După una sau două generaţii de la secuizare, românul secuizat îşi renegă obârşia, sau dacă nu şi-o renegă, îşi împroşcă cu noroi foştii conaţionali .
Ar fi, desigur, imposibil să se stabilească, pe bază de simple mărturii şi de  documente genealogia românească a fiecărei familii secuizate de mai bine de două generaţii.S-a recurs atunci la metoda ştiinţifică.

„Într-o conştientă acţiune de deznaţionalizare – spunea profesorul Iuliu Mordovan din Cluj-Napoca -, secuii şi-au sporit forţa lor numerică şi cu sânge românesc.”
S-a procedat deci, pe cale ştiinţifică, la cercetarea originii etnice pe baza compoziţiei serologice a sângelui. Experienţa a îmbrăţişat un număr fără precedent de mare în istoria medicinii.

Doctorii P. Rîmneanţu şi P. David, care au întreprins această vastă experienţă, au efectuat 10.600 analize serologice asupra secuilor şi 3.856 asupra românilor.

Rezultatul  are  deci, tăria unei certitudini . Cercetătorii au ajuns la următoarele concluzii: indicele sanguin al românilor din secuime este egal cu acela al românilor de dincoace de Carpaţi şi, ceea ce este mai concludent încă, în quasiunanimitatea cazurilor, el este egal cu cel al secuilor şi diferă radical de cel al ungurilor propriu-zişi.

Din rezultatele obţinute s-a putut trage concluzia că secuizarea românilor datează din secolul al XII-lea.
Iată un auxiliar al istoriei, pe care nu îl puteau, desigur, prevedea ungurii la începutul operei lor nefaste de transformare a unui pământ curat românesc, într-unul cu aspect „curat maghiar”.
O altă dovadă peremptorie a obârşiei româneşti a unei părţi importante din masa secuiască de astăzi, o formează numele de localităţi, de văi, de dealuri, lunci, câmpii din această regiune. Cităm, printre altele, numele topice: Desiş, Coasta, Frumoasa, Fântâna, Zăpada, Lunca, Vadu, Murgu, Izvor, purtând pecetea indiscutabilă a românismului.
Odată cu românii au intrat în secuime şi multe cuvinte din limba românească de origine latină.

Pentru multe dintre aceste cuvinte împrumutul este direct, iar pentru altele, el trece prin filiera slavă.
Dar în ce domeniu oare nu se oglindeşte influenţa veche românească?

În artă avem construcţii de lemn, copii fidele ale construcţiilor caracteristice românilor; avem motivele muzicale care apropie mai mult muzica secuiască de aceea a românilor decât de aceea a ungurilor din Pustă.
Până în ultimul timp, de altfel, secuii se simţeau cu mult mai aproape de români decât de unguri, pe care-i socoteau drept străini.

Este mai presus de orice îndoială că nu ne aflăm în faţa unor cazuri izolate de simpatie faţă de poporul vecin al românilor, ci în prezenţa unor simţăminte (adânc înrădăcinate) de atracţie faţă de poporul ce a servit de element component al maselor secuieşti de azi.
Dacă secuii s-ar fi simţit unguri veritabili, desigur că nu am fi asistat la atâtea manifestări net anti-ungureşti, din partea lor, şi desigur că nu ne-ar fi fost dat să citim într-o cronică secuiască străveche o frază ca aceasta:

„NENOROCIREA TRANSILVANIEI, TOTDEAUNA DIN ŢARA UNGUREASCĂ ŞI DE LA UNGURI S-A TRAS”.

În diferitele armate recrutate pe teritoriul Transilvaniei în secolul al XIII-lea, trupele de secui sunt menţionate în mod separat de cele ale ungurilor.

În însuşi actul de bază al guvernării Transilvaniei, faimoasa „Unire a celor trei naţiuni” încheiată în 1437 („cea mai atroce dintre conspiraţiile de care pomeneşte istoria”, cum o numeşte ardeleanul G. Moroianu), secuii apar din nou ca o naţiune distinctă de cea a ungurilor, părţile contractante fiind ungurii, saxonii şi secuii.
Ar fi să enumerăm absolut toate documentele istoriei Transilvaniei, dacă am vrea să cităm toate mărturiile acestui adevăr, azi incontestabil: ungurii şi secui sunt două naţiuni cu totul distincte pe care le uneşte doar limba, dar pe care le desparte tot ce separă un neam de celălalt.

Ne vom mărgini să cităm numai ultimul document maghiar asupra Transilvaniei, şi anume memoriul prezentat de delegaţia ungară la Conferinţa de Pace de la Paris.

Citim acolo că „secuii sunt de origine avară”, deci, ei nu sunt unguri propriu-zişi, şi mai citim că „în Evul Mediu ei au încheiat cu ungurii şi cu saşii, CELELALTE două naţiuni cu care conlocuiau pe pământul Transilvaniei, un fel de contract social, fiecare dintre ele fiind stăpână pe propriul ei teritoriu”.
Aşadar, în virtutea cărui principiu pot ungurii reclama reîntoarcerea secuilor la… Patria-Mamă? A identităţii de limbă?

Dar atunci, Belgia şi Elveţia romană ar trebui încorporate Franţei, Zurich-ul şi Berna anexate Germaniei şi vaste porţiuni din sudul Peninsulei Balcanice alipite României.
Când o construcţie politică se sprijină pe un asemenea pilon şubred, este fatal ca într-o zi sau alta, ea să se prăbuşească cu zgomot.

În viaţa popoarelor, ca şi în viaţa indivizilor, nedreptatea şi situaţiile false nu pot da naştere decât la provizorate, care întotdeauna se termină cu triumful dreptăţii… chiar atunci când unele dintre ele durează un mileniu.

 

NU TOATE PROVIZORATELE, ÎNSĂ, DUREAZĂ UN MILENIU…!

 

„Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi, ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşiţele încă a vechilor daci.”
Memoriul unor ţărani ardeleni, circa 1770 (după D. Prodan, Supplex…, p. 220).

 

 

Drapelul Transilvaniei pe la 1350

 

In anul 1301 au inceput luptele pentru ocuparea tronului Ungariei, nobilii profitand de acestea pentru a-si consolidanda puterea.

In 1308 Carol Robert de Anjou, sustinut de Papa, de clerul catolic si de o parte din nobilime, a reusit sa urce pe tronul Ungariei si a  incercat sa-si extinda stapanirea asupra Tarii Romanesti si a Moldovei, insa a fost invins,

In 1330 este intemeiata Tara Romaneasca, iar in 1359, Moldova.

In secolul al XV-lea expansiunea otomana ameninta si Ungaria. Conducatorul luptei anti-otomane, Iancu de Hunedoara,era de origine romana .

Dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, la conducerea Ungariei a venit fiul acestuia Matei Corvin (1458 – 1490), care a continuat lupta dusa de tatal sau..

La trei decenii dupa moartea lui Matei Corvin,in 1525, dupa batalia de la Mohacs, turcii i-au zdrobit pe unguri, Ungaria incetand sa existe ca stat.
Partea de mijloc a Ungariei cu capitala la Buda a devenit pasalac turcesc, adica provincie turceasca, iar nordul si vestul Ungariei au fost anexate de Habsburgii austrieci .

Din anul 1541 voievodatul Transilvaniei a devenit principat autonom, sub suzeranitate turceasca.

In 1683 turcii asediaza fara succes Viena. In urma infrangerii otomanilor, prin Tratatul de la Karlowitz din 1699, Imperiul Habsburgic anexeaza Ungaria si Transilvania .

In timpul revolutiei de la 1848  revolutionarii au incercat sa obtina  independenta Ungariei.

Din pacate,ei au inteles libertatea doar pentru natunea maghiara, nu si pentru romani sau celelalte natiuni traitoare pe cuprinsul Ungariei.

 Revolutionarii romani au trecut de partea Imparatului Habsburgic iar acesta a cerut  ajutorul Imperiului Rus si inabusa revolutia .

In 1867 Austria  incheie un pact dualist cu  Ungaria, aceasta devenind regat in cadrul Imperiului Austro-Ungar,cu imparatul Austriei  rege  Ungariei.

Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincţie între naţionalităţi (distincţie făcută pe baza limbii materne), a fost efectuat de către autorităţile austro-ungare în 1869.

Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporţiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populaţia din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporţie de 62,3% români şi 23,3% maghiari.

Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 şi până în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:

 

An	Total	Români	Maghiari	Germani
1869	4.224.436	59,0%	24,9%	11,9%
1880	4.032.851	57,0%	25,9%	12,5%
1890	4.429.564	56,0%	27,1%	12,5%
1900	4.840.722	55,2%	29,4%	11,9%
1910	5.262.495	53,8%	31,6%	10,7%
1919	5.259.918	57,1%	26,5%	9,8%
1920	5.208.345	57,3%	25,5%	10,6%
1930	5.114.214	58,3%	26,7%	9,7%
1941	5.548.363	55,9%	29,5%	9,0%
1948	5.761.127	65,1%	25,7%	5,8%
1956	6.232.312	65,5%	25,9%	6,0%
1966	6.736.046	68,0%	24,2%	5,6%
1977	7.500.229	69,4%	22,6%	4,6%
1992	7.723.313	75,3%	21,0%	1,2%
2002	7.221.733	74,7%	19,6%	0,7%

 

 

 

In martie  1919 puterea este preluata in Ungaria infranta in Primul  razboi mondial, de bolsevicii lui Bela Kun,unul din apropiatii lui  Lenin , acesta proclamand „Republica sovietica Ungara”
Bela Kuhn a profitat  de conditiile mult prea tolerante ale armistitiului acordate Ungariei de generalul Franchet Esperey , care oprise inaintarea trupelor romane in Ardealul reunit cu Romania la 1 decembrie 1918,actionand pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria odata cu declararea independentei popoarelor care faceau parte din Imperiul Austro-Ungar.
Primele luni ale lui 1919 au insemnat un sir neintrerupt de atacuri ale bandelor armate unguresti asupra trupelor romane, terorizarea permanenta a populatiei romanesti din teritoriul neocupat inca de Armata Romana , dar si o agresiva campanie de propaganda bolsevica.

 La 20 iulie 1919 au fost atacate unitatile romanesti de pe malul stang al Tisei, bolsevicii unguri repurtand chiar si unele succese.

Contraofensiva romaneasca declansata in noaptea de 30/ 31 iulie-12/ 13 august a insemnat sfarsitul tristei aventuri  a lui Bela Kuhn.Acesta s-a refugiat in Rusia lui Lenin,iar Budapesta a fost ocupata de Armata Romana.

Romania Mare proaspat infaptuita fusese amenintata simultan, pret de o clipa, atat la est de Sovietele rusesti, cat si la vest de Sovietele unguresti.

 

Scurta istorie a Transilvaniei

 

Pe teritoriul Transilvaniei s-a aflat in antichitate centrul politic al regatului Dacia, Sarmizegetusa Regia. Acum aproximativ 2400 de ani, venind dinspre apus, s-au stabilit pe acest teritoriu primele comunitati de celti.

Multiple dovezi arheologice din acea perioada atesta convietuirea pasnica dintre populatiile de daci autohtone si celti. In numeroase morminte celtice a fost descoperita ceramica dacica, dar si invers.

 

Chiar si podoabele au fost adoptate, dacii din Transilvania purtand podoabe celtice cum ar fi torcul, precum si diverse modele  decorative aplicate pe ceramica. GE de presupus ca gradul de asimilare reciproca dintre daci si celti a fost destul de mare.

 

 

 

 

In imagine, harta Daciei in perioada lui Burebista.In  centru, Romania de astazi.

In anul 106 e.n., teritoriul Daciei a fost cucerit partial  de catre Imperiul Roman sub conducerea imparatului Traian. Transilvania a fost organizata si inclusa in provincia Dacia Superior. Asezarile mai importante au fost ridicate la rangul de colonii si municipii.

Cateva dintre asezarile importante din Transilvania de astazi erau: Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa Porolissum, Aquae.
Dupa numeroasele atacuri ale dacilor liberi (carpilor) si  a gotilor, in anul 271 imparatul Aurelian a decis retragerea administratiei si a legiunilor romane in sudul Dunarii.
Teritoriul Transilvaniei a fost invadat succesiv pana in secolul X de catre goti, huni, gepizi, slavi, protobulgari si pecenegi,maghiari.

Unele popoare migratoare au reusit sa creeze structuri politice relativ stabile, cum a fost in cazul gepizilor.
Din anul 271 pentru Transilvania a inceput „mileniul intunecat”, un subiect de controversa cu caracter nationalist, iar continuitatea romanilor pe acest teritoriu este pusa la indoiala.

In secolul al X-lea maghiarii au inceput ocuparea Transilvaniei, procesul terminandu-se abia la sfarsitul secolului al XII-lea, in timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172 – 1196).
In paralel cu ocuparea, s-a desfasurat intre secolele XI-XIII un amplu proces de colonizare. Dificultatile nu au intarziat sa apara, in special din pricina impotrivirii ndelungate a populatiei romanesti autohtone .

In urma  marii invazii mongole din primavara anului 1241, organizarea politica si colonizarea Transilvaniei au inregistrat un recul semnificativ.

Izvoarele istorice contemporane ofera la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Dupa retragerea trupelor mongole, Bela al IV-lea initiaza un program de refacere a regatului si in special a Transilvaniei, dezvoltand unele orase (Sibiu, Cluj, Brasov, Bistrita si Sighisoara) si constructia unor cetati de piatra.

 

In 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul  Otoman ca stat independent, care platea totusi otomanilor un tribut  anual destul de redus.

In acea perioada principatul nu includea Banatul, acesta  aflandu-se  sub stapanire otomana.

In secolul al XVIII-lea au fost adusi colonisti svabi, si au fost admisi in Ardeal romani din Moldova si Tara Romaneasca, imigrati din cauza exploatarii fanariote. In acelasi secol, au avut loc si valuri de exod ale populatiei romanesti din Ardeal in sens opus, spre Tara Romaneasca si Moldova.

Intre anii 1867 si 1918 Transilvania a fost incorporata partii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. In aceasta perioada s-au intensificat masurile discriminatorii si de maghiarizare fortata impotriva romanilor, svabilor, slovacilor, sarbilor si chiar a sasilor.

La incheierea Primului Razboi Mondial, Ungaria isi proclama independenta, incluzand in teritoriul sau si Transilvania. Partidul National Roman si Partidul Social Democrat  infiinteaza Consiliul National Roman la Arad, in data de 3 noiembrie 1918 si cer desprinderea Transilvaniei de Ungaria si Unirea cu Tara Mama-Romania.

Guvernul Ungariei semneaza armistitiul cu Antanta.
Dupa armistitiu, romanii organizeaza o Adunare Nationala la Alba Iulia, la care sunt alesi 1228 delegati si la care au participat au participat aproximativ 100.000 de romani intr-o atmosfera sarbatoreasca,entuziasta.

Adunarea Nationalae la Alba Iulia a  hotarat unirea cu Romania a teritoriilor locuite de romani. Dupa unirea din 1918 cu Romania, Transilvania ramane o perioada scurta  autonoma in cadrul statului roman, fiind condusa de un Consiliu Dirigent.
Regele Ferdinand  sanctionat  unirea cu Romania, dar  cu toate acestea, autoritatile romane nu-si exercita controlul asupra tututor teritoriilor respective deoarece  armata romana se oprise pe linia Muresului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici Regatul Romaniei nu exercitau o autoritate efectiva.
Puterile Antantei ordonasera incetarea oricaror operatiuni militare in vederea negocierii pacii cu Ungaria.
In anul 1919, puterea  a fost preluata in Ungaria de comunisti, proclamand Rebublica Sovietica Ungaria, condusa de Bela Kun,un evreu  originar din Cluj.

In 1919 Antanta solicita armatei romane ofensiva contra fortelor maghiare.

Maghiarii au atacat atat trupele cehoslovace cat si trupele romane de pe teritoriul Transilvaniei, in speranta de a face jonctiunea cu trupele sovietice, care la randul lor, au atacat Basarabia si Ucraina.

 

 

 Armata romana in Budapesta.

 

Cucerirea Budapestei

Riposta armatei romane a venit in dimineata zilei de 24 iulie 1919 cand a fost declansat contraatacul care a distrus armata ungara bolsevica.
In fata ofensivei victorioase a Armatei Regale Romane,Bela Kun a parasit Ungaria pe data de 2 august.

Primul detasament romanesc condus de colonelul Gheorghe Rusescu a patruns in capitala Ungariei pe 3 august, iar pe data de  4 august 1919  intreaga  Budapesta a fost cucerita de Armata Romana aflata sub comanda generalului Gheorghe Mardarescu, regimul comunist fiind astfel inlaturat.

 Pe 16 noiembrie 1919 amiralul maghiar  Horthy intra in Budapesta si isi stabilea centrul de comanda  la hotelul Gellert.

La data de 25 februarie 1920 armata romana a parasit teritoriul ungar la solicitarea Antantei.

In timpul stationarii pe teritoriul Ungariei, armata romana a actionat pentru restabilirea ordinii, pentru combaterea anarhiei,pentru revenirea tarii la normalitate  si a  distribuit alimente populatiei maghiare infometate.

In 1940,Germania nazista si Italia fascista forteaza Romania prin Dictatul de la Viena,sa cedeze Ungariei Nordul Transilvaniei.

Autoritatile maghiare au savarsit in  Transilvania in timpul ocupatiei  atrocitati de nedescris  impotriva romanilor si a minoritatilor evreiasca,sarba,tiganeasca.

In Conventia de armistitiu semnata in 1944 de Romania cu Puterile Aliate, dupa lovitura condusa de regele Mihai, se prevedea ca statele aliate „sunt de acord ca Transilvania sa fie restituita Romaniei, cu conditia confirmarii prin Tratatul de Pace”.

In perioada dintre 1945 si 1947, pana la incheierea tratatelor de pace dintre Aliati si Romania si Ungaria, au existat demersuri ale Ungariei de a pastra chiar si o mica parte a teritoriului, fiind vizata in special zona actualului judet Satu Mare.
Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris din 1947 confirma revenirea la frontiera existenta la 1 ianuarie 1938 intre Romania si Ungaria si nulitatea dictatului de la Viena.

Astazi, pe teritoriul Transilvaniei, conform rezultatelor oficiale ale recensamantului din 2002, traiesc 74,7 % romani, 19,6 % maghiari si 0,7% germani,totalizand o populatie de 7.221.733 locuitori.

 

 

 

 Surse:

 

Marius Ignatescu , http://www.descopera.org si

Anca Bârlă   (Covasna) – „Transilvania după năvălirea ungurilor”

 

 

 

 

CITITI SI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/23/video-rani-care-nu-se-vindeca-masacre-in-transilvania-de-nord-1940-1944/

http://www.descopera.org/descopera-romania-transilvania/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania