CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mică lecție de istorie

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. Mică lecţie de istorie

 

 

  „Dragii mei prieteni, vin către voi cu o mare dilemă… Am un mai mult decât prieten, care, de câțiva ani, a descoperit… slavismul! Nu în sensul general, istoric, ci în permanența lui pe teritoriul ce formează azi România!

Îmi explica că, în fond, românii sunt slavi, că și dacii/geții erau slavi și că prezența lor pe acest teritoriu este de la… 3.000 de ani înaintea lui Hristos, că toponimele sunt majoritar slave, că boierii erau slavi, că Biserica, obiceiurile etc.!

Că țăranii noștri moldoveni fugeau în Basarabia rusească, căci era mai bine acolo (dixit Eminescu!?).

Inutil să va spun ca este un adept total și hotărât al teoriilor lui Neagu Djuvara în chestiunea cumanilor ca fondatori ai Munteniei, și un și mai mare admirator și apărător înverșunat al lui Boia, susținând că noi, românii, suntem practic niște erori ale naturii, care ar fi trebuit înglobați în fabulosul Imperiu Rus, pe de o parte, și în și mai fabulosul Imperiu Germanic (Austro-Ungaria de mai târziu)!

Toate acestea sprijinite de un document al unor analize de ADN, făcute la Oxford, pe care le servește cui vrea să le audă!

Bref: românii sunt niște gunoaie trădătoare, bune la nimic, mult mai urâți și fizic și, mai ales, moral și intelectual decât to vecinii noștri și mai ales decât marele nostru frate/ tată… slavi !

Cred că ezită să afirme că toata Europa era slavă grație haplogrupului R1a (tipic slavilor nordici).

Acum mă întorc către voi și va întreb cam cum trebuie sa reacționez? Îmi cunoașteți caracterul impulsiv, deci « blagosloviți-mă » cu un sfat, nu cu tipica noastră flegmă britanică, moștenită de la strămoșii noștri celți! Așteptând cu nerăbdare opinia voastră, Al Vostru, Bogdan.

P.S.: Inutil să precizez ca nu sunt un daco-maniac, nici un unicist genetic înfierbântat, cred în influența indiscutabilă a slavilor asupra noastră etc.”.

Mesajul acesta nu este singular și alternează cu multe altele, la fel de surprinzătoare.

În el nu este vorba nici despre romanitatea românilor și nici despre tracismul (dacismul) lor, cum ne obișnuiserăm. Este vorba despre slavismul românilor!

Ce să înțelegem din acest text? Primul gând se îndreaptă către ideea unei provocări.

De ce? Slavismul pretins al românilor a fost susținut fervent în „obsedantul deceniu” (circa 1950-1960), în prezența trupelor sovietice care aduseseră pe tancuri comunismul în România.

Atunci, românii erau – mai exact, trebuiau – să fie slavi.

În al doilea rând, textul are câteva elementare greșeli de ortografie (corectate de mine tacit), ceea ce ar arăta că autorul nu este român.

Se poate să fie o producție a unor troli ruși, bine ghidați, troli care tulbură serios opinia publică românească și mondială în ultimii ani. Totuși, cum se poate ajunge la astfel de aberații și cum ajung unii să le și creadă? Explicațiile sunt multe și complicate.

Alt text, de data aceasta din Horia Roman Patapievici, vol. Politice, 1996:

„Un popor cu substanță târâtă. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare[1], ochi mohorâți, maxilare încrâncenate, fețe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare”[2].

„Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roșu”[3].

„În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut.

Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoșească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog.

Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, așa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, și așa mai departe, la nesfârșit.

Apoi ne-au luat la urină rușii, care timp de un secol și-au încrucișat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o bășică a udului mai mare (de, bețiile…) i-au dovedit”[4].

Aici este vorba despre un intelectual care nu este istoric de meserie și care își spune părerea despre propriul popor și despre istoria acestui popor.

Firește, lucrurile nu trebuie luate neapărat literal și nici scoase din context, iar intelectualii subțiri, „boierii minții” ar putea spune că metaforele sunt chiar încântătoare și că, într-o țară liberă, oricine poate să spună orice etc.

În fond, în Franța, demult oamenii de artă (mai ales de film) i-au ironizat pe celți (gali) și aproape nimeni nu s-a supărat.

Lăsăm aici deoparte diferența de abordare și finețea spiritului francez în raport cu grosolănia abordării noastre dâmbovițene. Totuși, autorul citat, după asemenea rostiri virulente și indecente, a ajuns un mare demnitar român, care a ocupat nu demult o funcție echivalentă cu cea de ministru.

Orice om cu judecată sănătoasă se întreabă cum se pot scrie asemenea năzdrăvănii în cărți serioase, care nu cultivă satira și umorul. Cum și de ce ajung unii să se pronunțe despre trecut așa de nonșalant, ca și cum ar ști toată taina lumilor revolute și întreaga istorie a românilor? Oare oricine este capabil să cerceteze trecutul și să tragă concluzii despre acesta?
Oricum, în fața unor astfel de gânduri și idei nu se poate să nu ne punem întrebări grave.

Nu putem să nu ne întrebăm de unde vine atâta încrâncenare, atâta semeție, atâta ură și atâta răutate. Să avem noi dreptul, noi cei care ne înfruptăm din „pâinea noastră cea de toate zilele”, să urâm așa de mult poporul român?

Cum să putem spune că acesta este cel mai nevrednic popor din lume? Cum să vărsăm atâta venin asupra unui neam care trăiește alături și împreună cu alte neamuri și care nu o duce „ca în sânul lui Avram”, dar există pe această lume? De unde și de ce să vină toată hulirea aceasta?

Ca să putem răspunde unor astfel de dileme, trebuie să cunoaștem viața, adică istoria.

Noi nu suntem numai ființele actuale, de o vârstă anume, ci suntem și tot ceea ce a încorporat în noi, prin educație, experiența oamenilor de dinaintea noastră. Dacă nu ar fi așa, atunci am lua-o fiecare mereu de la capăt, ca Sisif.
Istoria este însăși viața noastră, în care este încorporat și prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Cum această viață de odinioară nu se dezvelește de la sine pentru a fi cunoscută, societatea are nevoie de specialiști care să descopere și să studieze urmele trecutului, adică izvoarele (sursele) istorice.

Studiul izvoarelor este o operațiune anevoioasă, pentru că ele, chiar dacă sunt, unele, nescrise, nu vorbesc de la sine. Sursele scrise folosesc, de regulă, limbi vechi, pentru cunoașterea cărora este nevoie de mari eforturi, de erudiție, de acribie.
Aceste dificultăți – dar și altele – fac reconstituirea lumilor de demult destul de relativă, dar nu atât de relativă încât criteriul adevărului omenește posibil să nu funcționeze.

Există reguli și principii care îi ajută pe istorici să ajungă la reconstituiri plauzibile, cât mai apropiate de modelul pe care îl studiază.

Totuși, în calea cunoașterii istoriei, există o serie de obstacole care vin din interiorul societăților contemporane, dar și din interiorul breslei istoricilor.

Din pricina acestor obstacole, unii pretind că istoria nici nu poate să fie cunoscută.

Trecutul a fost, însă, întotdeauna important pentru prezent și pentru viitor, pentru indivizi, dar și pentru comunități mari sau mici, de la grupuri regionale până la popoare și națiuni.

Întâmplările din trecut – ca și cele din viață, în general – sunt bune, rele, oarecare și pot fi selectate subiectiv, pentru a servi anumitor scopuri, uneori politice.

Cum politica înseamnă putere, istoria a devenit pentru multe regimuri un instrument de guvernare (instrumentum regni).

Această introducere a servit ca preambul pentru a ne referi mai în detaliu la istoria românilor.

Ca orice popor, și românii au istoria lor, care nu poate fi înțeleasă decât într-un context general, prin comparație cu istoria altor popoare.

Evident, cei care pot să scrie cel mai bine istoria românilor sunt specialiștii români, care au la îndemână cele mai multe izvoare (cele mai multe izvoare ale istoriei românilor se găsesc, de regulă, în România), care au limba română ca limbă maternă etc.

Cea mai mare parte a istoricilor de meserie au cercetat trecutul nostru în funcție de criteriul adevărului, dar cum acest adevăr nu este absolut – cum ar dori o parte a publicului – au apărut și exagerări grave, unele de forma extremelor.

Astfel, s-a susținut în anumite perioade fie că istoria românilor este glorioasă, plină de victorii și de realizări unice, fie că este rușinoasă, plină de înfrângeri și de cedări jalnice și lașe. O variantă a acestor extreme susține fie că istoria românilor reprezintă o reconstituire absolut veridică a vieții din trecut, fie că este o adunătură de mituri (adică de falsuri) naționaliste care nu au nicio legătură cu realitatea și pe care le-au perpetuat istoricii români.

Adepții gloriei eterne susțin, de regulă, că românii sunt cel mai vechi popor din lume, descins, dacă nu din pelasgi, atunci din traci (daco-geți), care erau cel mai numeros popor din lume, după indieni (Herodot), că daco-geții au construit o civilizație foarte avansată, situată deasupra celei romane, că romanii au învățat latinește de la daci etc.

Aceștia sunt chemați, în general, autohtoniști, tradiționaliști, naționaliști, antieuropeni etc. Adepții nimicniciei noastre spun că suntem un popor minuscul, fără personalitate, fără trecut și fără perspective, că nu ne cunoaștem originea (care a fost ba romană, ba dacică, ba slavă, ba cumană etc.).

Aceștia se consideră de multe ori europeniști, globaliști, internaționaliști etc.
Iată o crasă minciună susținută de autohtoniști și referitoare la Podul lui Traian:

„Toată lumea a învățat în școală, de la clasele primare până la liceu, că podul de la Drobeta a fost construit de arhitectul Apolodor din Damasc, în doi ani! Fals! Nu există nici un document despre asta! Podul nu apare monumentul de la Adamclisi, ceea ce e un argument că nu romanii l-au făcut.
– Romanii nu au putut face podul în doi ani, în condițiile în care unul dintre maluri era în stăpânirea dacilor.
– Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice, nu putea să stea cu mâinile în sân și să privească cum se construiește podul sub ochii lui.
– Cu tehnica actuală, ar fi necesari cinci ani pentru finalizarea unei asemenea construcții. Pe Columnă, apar romanii trecând pe un pod de vase. Cine a construit podul? Evident, dacii lui Burebista și Decebal, care stăpâneau ambele maluri ale Dunării și care treceau des Dunărea și nu numai când fluviul era înghețat. Pe unde, dacă nu pe un pod?”

Mai întâi, în acest text, apare disprețul față de școală, susținându-se că ceea ce se învață la școală este fals! De fapt, mărturii istorice (nu numai documente; autorul nu cunoaște noțiunea de izvor istoric, confundând documentul cu sursa în general) despre Apolodor din Damasc, despre operele sale și despre podul de la Drobeta, edificat sub Traian, sunt suficiente.

Să luăm doar inscripția de la piciorul podului (Tabula Traiana), de pe malul sârbesc:

„Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn, a făcut acest pod”.

Lipsa imaginii podului de la Drobeta pe monumentul de la Adamclisi este absolut firească.
Tropaeum Traiani este un monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului roman Traian între anii 106-109 d. Hr., pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în anul 102 d. Hr.

Or, în timpul primului război dacic, podul respectiv nu exista! Din anul 102, niciunul dintre malurile Dunării nu mai era în mâinile dacilor! Decebal a fost obligat să cedeze, prin pacea impusă în 102, toate teritoriile ocupate de romani în timpul războiului din 101-102, adică Banatul, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei și Moldova, până la gura Nistrului (numit atunci Tyras).

Expresia „Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice” vine din arsenalul secolului naționalităților, de pe vremea lui George Coșbuc și nu are legătură cu ideile și sentimentele de acum două milenii. Decebal, cu țara sa „secătuită de bărbați”, nu mai avea nicio alternativă, aflându-se la cheremul romanilor biruitori.

De aceea, a fost silit „să asiste” neputincios la construirea podului.
Podul nu a fost construit in doar doi ani, ci din 103 până în 105, iar dacă azi nu putem, noi, românii, să facem o astfel de construcție în circa doi ani, nu înseamnă că romanii nu puteau!

Sunt zeci de exemple de construcții monumentale, de aceeași amploare, făcute în Imperiu în secolele I-II d. Hr. Este destul a citi tratatul lui Vitruviu, De architectura, pentru a avea imaginea geniului de proiecție și de construcție al civilizației greco-romane. Dacii lui Burebista și Decebal nu aveau cum să construiască podul respectiv, decât dacă ar fi apelat la meșterii romani, iar aceasta nu s-a întâmplat.

Burebista nici nu a fost suveranul unui stat, în înțelesul dreptului roman, ci, mai degrabă, șeful unei uniuni de triburi destul de eterogene. Se știe clar că podul nu era acolo înainte de 103-105.

Faptul că daco-geții treceau Dunărea spre sud și când fluviul nu era înghețat (ceea ce nu s-a prea întâmplat!) nu presupune existența unui pod de piatră.

Sunt alte tehnici de trecere, despre care nu are rost să vorbim aici.
Iată cum, prin nonșalanță și tupeu, pot fi prostiți cei neștiutori și iată de ce nu mai este nevoie de cultură generală pentru tineri. Cum ar putea circula pe internet asemenea inepții, dacă oamenii ar fi instruiți?

Cum ar putea amăgi prezenteismul mințile oamenilor, dacă acești oameni ar ști că „logica” noastră de la începutul mileniului al treilea, este diferită de „logica” epocilor revolute?

Astfel de autori spun mereu că „este logic să…”, uitând complet izvoarele, datele efective pe care le avem din trecut și care, de multe ori, vin în contradicție cu „logica” noastră.

Noi trebuie să gândim trecutul cu inteligența noastră de azi, cu bagajul de cunoștințe pe care-l avem acum, dar nu după clișeele contemporane, fiindcă ajungem la grave erori.
Iată, de data aceasta, o minciună susținută de europeniști, referitoare la „capitulațiile” din Evul Mediu.

Chestiunea capitulațiilor, adică a tratatelor care s-ar fi încheiat între sultan și principii români din secolele al XV-lea – al XVII-lea, ar fi o falsă problemă, fiindcă aceste tratate nu ar fi existat niciodată. Românii ar fi fost cuceriți de otomani, ca toate popoarele creștine din sud-estul Europei, iar țările lor ar fi devenit provincii turcești.

Susținerea existenței capitulațiilor trebuia să servească naționaliștilor români din toate timpurile și mai ales regimului comunist ceaușist, obsedat de „continuitate, permanență și unitate” la români.

Statele românești (sau ale românilor) din trecut trebuiau să fi fost centralizate și independente sau să fi tins mereu spre independență, conform ideologiei comuniste. Este drept că dependența principatelor față de otomani, cu forme grave uneori, apărea cam stânjenitoare pentru regim.

Prin urmare, fuseseră reactualizate capitulațiile, deși Constantin Giurescu demonstrase convingător în 1908 că textele capitulațiilor („tratatelor” româno-otomane) prezentate de boierii români la finele secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea forurilor internaționale – și acceptate de acestea drept valabile – erau falsuri moderne.
Ideologii comuniști nu s-au împiedicat însă de acest „amănunt”.

Pentru ei, suzeranitatea otomană sau dominația otomană trebuiau intenționat diluate, diminuate, cu ajutorul unor unelte servile, cum a fost Nicolae Copoiu, care vorbea de tratate încheiate de la egal la egal între români și otomani.

Dar alăturarea numelor lui Nicolae Copoiu, politruc de serviciu, și Mihai Maxim, unul dintre cei mai buni specialiști români (la un moment dat, cel mai bun) în raporturile româno-otomane, este răuvoitoare și derutantă.

„Moderniștii” confundă aici evident planurile, persoanele și chestiunile: documentele prezentate de boieri în Epoca Modernă erau contrafăcute, cum a dovedit C. Giurescu, numai că credibilitatea falsurilor se baza pe acte autentice, „cărți de legământ” indubitabile, care, deși erau unilaterale, fixau drepturi și obligații reciproce.
Existența acestor documente medievale, specifice statelor necucerite de otomani, a fost demonstrată, fără putință de tăgadă, nu doar de Mihai Maxim, ci și de alți istorici profesioniști, între care Șerban Papacostea, membru al Academiei Române.

Profesorul Papacostea, independent de profesorul Maxim și lucrând pe surse latine occidentale, a evidențiat soarta „tratatelor” româno-otomane din secolele al XV-lea – al XVI-lea.

Ignorarea cercetărilor oneste ale lui Ș. Papacostea și reproșul adresat pe nedrept lui M. Maxim nu fac decât sa arate eludarea fondului chestiunii în speță, din dorința de a demonstra cu orice preț o teză. Românii nu au avut în Evul Mediu, cu otomanii, tratate de tipul celor din Epoca Modernă și Contemporană și nu au mai avut de la un timp state independente, dar au avut țări autonome, cu statut aparte, reflectat în acte. Aceste „tratate” nu trebuie nici supralicitate, dar nici minimalizate sau ignorate.
Falsurile boierești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au putut trece drept autentice pentru că exista în cadrul opiniei publice interne și internaționale tradiția vechilor acte de legământ reale, care reglementau statutul de autonomie al principatelor și raporturile lor cu Poarta.

Înlocuirea unei idei false (existența unor tratate pe picior de egalitate între Imperiul Otoman și Țările Române în Evul Mediu) cu altă idee falsă (inexistența oricăror acte cu rol de tratate – numite ca atare în Occident – între părțile menționate) nu poate decât să sporească o anumită confuzie și nu să limpezească lucrurile. Evident, dacă pretindem că istoricul nu trebuie și nu poate să ajungă la adevăr, că este cu totul imposibil ca istoricul să fie obiectiv, atunci orice afirmație se poate impune, fără argumentare.

În funcție de ce să mai argumentezi? După această logică, dacă investigatorul trecutului nu ajunge la adevăr, atunci se poate nega orice, înlocui orice cu orice sau cu nimic.
Aducem în atenție câteva lucruri relative la chestiunea limbii române. Unii spun că limba română este limba dacică eternă și nu are nicio legătură cu limba latină, iar dacă are, atunci înseamnă că limba latină este, de fapt, limba dacilor.

Alții susțin că limba română este o limbă balcanică, fără personalitate, sistematizată abia în secolul al XVIII-lea prin latinizarea sa de către Școala Ardeleană.

În fine, sunt și aserțiuni de genul: „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”[5].

De unde provin astfel de „sentințe” șocante despre limba română? Unele vin din prea mult și prea prost patriotism. O ființă poate să fie înăbușită de o dragoste excesivă, bolnavă. La fel se poate întâmpla și cu popoarele. Altele vin din ură față de români.
Cum adică, românii care au fost cândva supușii noștri (judecă unii dintre vecini!) să facă parte dintre popoarele romanice și să vorbească o limbă neolatină, precum franceza, italiana sau portugheza?

Altele vin din teribilist adolescentin, manifestat la persoane mature și chiar ajunse la senectute.

Adică decât să susții ceea ce au susținut generații întregi de savanți, mai bine să spui exact opusul, adică să epatezi, să surprinzi, pentru că atunci vei deveni interesant! Există și astfel de poziții care vin din spirit arghirofil, din lăcomie de bani, pentru că multe edituri publică cărți șocante, aberante, pe care le prezintă drept revoluționare și le vând miilor de naivi, de creduli, de amatori de inedit.  

Altminteri, orice popor își prețuiește limba și la fel fac și românii. Că unii s-au plictisit să audă că limba noastră este „ca un fagure de miere” sau că este „limbă sfântă, limba vechilor cazanii” sau că este principala formă de comunicare verbală și scrisă a poporului român, este treaba lor. Acum se pot duce liber în cele patru vânturi și alege altă limbă de comunicare. Evident, nu va fi precum limba care vine de la mamă și de la bunică, dar, pentru urmași, se pot schimba și mamele și bunicile.
Să ne înțelegem bine!

Românii nu sunt și nu au cum să fie nici englezi, nici francezi, nici nemți și nici americani. Ei nu pot avea performanțele acelor popoare, dar asta nu înseamnă că nu au realizări, că nu au un trecut și că nu se îndreaptă spre un viitor.

Românii știu, în general, de unde se trag, unde și când s-au format ca popor, ce fel de limbă vorbesc, cum și când și-au format statele și statul unitar, ce forme de guvernare au avut, ce victorii și ce înfrângeri au trăit, când au greșit și când au făcut bine, ce personalități au avut etc. Cunoașterea trecutului nu se poate face la întâmplare, ci ea vine din cercetările specialiștilor.

Românii nu se nasc cu românitatea în vine, așa cum nu se nasc nici oamenii altor popoare cu etnicitatea lor ca zestre ereditară.
Este o mare prostie să credem că un anumit ADN ne face români, sau francezi, sau chinezi.

Tradiția românească nu se transmite prin sânge, ci prin educație. Dacă un suedez este în pericol de moarte și un român îi donează sângele lui sau un organ al lui, suedezul nu se transformă peste noapte în român!

Dar vorba dulce a mamei și bunicii, pletele albe ale bunicului și privirea sever învăluitoare a tatălui, pâinea aburindă de pe vatră și mirosul de cozonac de la Crăciun ori de la Paști, neamurile care vin la colindat, vecinii care dau binețe în aceeași limbă, versul lui Eminescu, doina de jale prinsă în „Balada” lui Porumbescu și câte altele, te fac român!
Între atâtea elemente identitare, trebuie neapărat să pomenim și lecțiile de istorie.

Cunoașterea corectă a trecutului poporului nostru ne poate face să ne prețuim neamul sau măcar să nu-l urâm. Iar dacă mai apar cârtitori, este dreptul lor, fiindcă trăim într-o societate liberă. Dar nu se cuvine să-i credem, pentru că urmăresc, de cele mai multe ori, să ne disloce, să ne risipească, să ne dezorienteze.

Bunii și străbunii noștri au făcut o limbă și au făcut o țară, ba chiar mai multe țări. Și limba și țara (țările) ne-au ajutat să trăim până azi.

Și dacă ar fi numai aceste două lucruri – limba și țara – și tot ar trebui să fim încrezători și să ducem neamul acesta binecuvântat mai departe… Istoria noastră este viața noastră și, dacă învățăm și știm istoria, poate că nu devenim mai buni, nici mai deștepți, nici mai pregătiți pentru viitor, dar putem să ne simțim oameni între oameni și să știm de ce suntem români, ceea ce nu este puțin lucru[6].

Sursa: https://arhiva-romanilor.blogspot.com
–––––––––––––––––

Puteți citi mai jos  un apel- avertisment a  84 de academicieni români care atacă și probleme precum falsificarea istoriei României,  pierderea pământului și a resurselor, globalizarea nivelatoare, ștergerea identității și amenințarea integrității țării noastre:

 

IDENTITATE, SUVERANITATE ȘI UNITATE NAȚIONALĂ

Apelul unor academicieni români

Către Poporul Român,

Către instituțiile Statului Român

Având în vedere poziția Academiei Române, de instituție identitară fundamentală, aflată de un secol și jumătate în serviciul Națiunii Române,

semnatarii acestui Apel,

îngrijorați de evoluțiile interne și internaționale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă și alarmantă încercare de erodare a identității, suveranității și unității naționale a României, cu multe acțiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate ‘corectitudini politice’, dar și cu multe acțiuni îndreptate direct împotriva Statului și Poporului Român (rescrierea tendențioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naționale, subminarea valorilor și instituțiilor fundamentale, sabotarea viitorului, dezmoștenirea generațiilor care vin după noi prin vânzarea pământului, a resurselor solului și subsolului, prin defrișări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităților economice, prin degradarea învățământului și a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului și societății, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupția, lipsa de eficiență, apariția unor tensiuni sociale),

preocupați în mod deosebit de încercările recurente de ‘regionalizare’ a României sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice, contrare Constituției României și tendințelor de integrare europeană, total neproductive din punct de vedere economic, social, al calității vieții în aceste zone,

ne exprimăm ferm împotriva tuturor acestor acțiuni,

ne pronunțăm cu tărie în favoarea identității, suveranității și unității naționale,

solicităm instituțiilor abilitate ale Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze și să acționeze pentru a preveni, pentru a contracara și, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile și agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale a României și a stabilității statului de drept.

Chemăm alături de noi, în acest demers, întregul popor român, pe toți locuitorii acestui pământ,

ne adresăm în particular intelectualilor, invitându-i să fie exemplu de înțelepciune și de patriotism,

ne adresăm oamenilor politici, invitându-i să conlucreze cu responsabilitate și patriotism pentru binele României,

cu atât mai mult cu cât ne aflăm în preajma sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, a centenarului aducerii împreună a tuturor provinciilor românești, eveniment pe care poporul român l-a așteptat, pentru care a suferit, a lucrat și a luptat atâtea veacuri și pe care l-a realizat cu atâtea jertfe.

Să ne cinstim eroii, să fim la înălțimea lor, lăsând generațiilor următoare, tuturor locuitorilor României, o țară unită, suverană, cu dragoste pentru trecut și pentru cultura sa, cu respect de sine, stăpână pe pământul său, educată și prosperă, o țară a Europei Unite, dar cu identitate proprie, românească.

Așa să ne judece viitorul!

Note:

[1] Patibular vine de la substantivul latin patibulum, care înseamnă spânzurătoare. Patibular înseamnă, prin urmare, „bun de a fi spânzurat”.
[2] H.R. Patapievici, Politice, 1996, p. 34).
[3] Ibidem, op. cit. p. 64.
[4] Ibidem, op. cit. p. 63.
[5] Ibidem, op. cit, p. 64.
[6] http://revistaclipa.eu/o-mica-lectie-de-istorie/ – 2.01.2020

04/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Originea clasei boierești și a cuvântului boier

 

„La boiarie”

Dintre toate ţările, starea şi denumirea de boier, se întâlneşte numai în Rusia, România şi Bulgaria. În lucrarea sa ”Histoire des Etats Balcaniques”,(La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulaţie,eminentul istoric român Nicolae Iorga, emite la pagina 63 părerea că titlul de boier s-a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică:

„La boiarie, qui fut ajoutée a la ‘droujina’ scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux.”

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruşi, şi Românii au împrumutat – probabil – instituţia ‘La boiarie’, şi implicit ‘rumânia’ tot de la Bulgari.

Spun implicit ‘rumânia’, pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complementare, aceste două instituţii sociale: ‘boieria’ şi ‘rumânia’, fiind cele două feţe ale aceleaşi monede.

În această problemă, diferenţa dintre Ruşi şi Români, a fost că Ruşii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ‘pe ape’, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral ‘transhumanţă’, abia cinci secole mai târziu în secolul XIV.

Îmi pare rău, că în cursul evoluţiei poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalităţii româneşti, şi că multe îmbunătăţiri în situaţia ţărilor româneşti, au trebuit să fie adoptate şi împământenite, din afara hotarelor ţărilor locuite de români.

Întrebarea pe care orice popor ar trebui să şi-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, şi mândria naţională să fie o rezultantă a acestei constatări.

Dar ceea ce este şi mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluţionist, atunci când consideră că preluarea instituţiei sociale boier/mujic, de către Ruşi, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, şi că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluţionar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituţia boieri/rumâni la Vlachii munteni şi boieri/vicini la Moldoveni, s-a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominaţia alternativă a imperiul bizantin şi a ţaratului bulgăresc.

Bulgarii, a căror invazie s-a produs in anul 681, erau cantonaţi la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova şi Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, şi apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier/rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăţia bizantină tocmai pentru a-i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o convieţuire cu Vlahiile şi Slaviniile Transilvănene, Muntene şi Moldovene.

Activitatea economică a acestor populaţii clientelare, nu era concurenţială, ci complimentară cu economia călăreţilor din stepă Bulgari. Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanţi); Slavi agricultori şi pescari, semi-nomazi ei însăşi, Bulgarii puţin numeroşi, călăreţi stăpânind herghelii de cai şi cirezi de taurine, pe care le păşunau în regiunea de câmpie şi care recurgeau şi la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care-l controlau.

Este posibil ca relaţia de bază, dintre aceste seminţii omeneşti să fi fost: Bulgarii ofereau protecţie în contra altor călăreţi nomazi şi ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerţ sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunităţile de Români şi Slavi.

Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreţi din stepă, era comerţul, jaful fiind complimentar şi în funcţie de factori nu întotdeauna controlaţi de nomazii călăreţi din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populaţie, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii şi Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurenţă pentru aceleaşi resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediţie ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

„Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit dealungul fluviului numeroase fortăreţe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranţelor omeneşti, el se gândi ca dacă duşmanii reuşeau să treacă acest obstacol, ar găsi populaţii absolut fără apărare şi ar putea uşor să le ia în sclavie şi să le jefuiască proprietăţile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortăreţele de pe fluviu, ci înmulţi fortificaţiile în toate regiunile de câmpie, în aşa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într-o cetăţuie sau vecină cu un post fortificat.”

Organizarea de mai sus, demonstrează că în faţa pericolului micilor bande năvălitoare, deşi răspunsul nu putea fi, ca şi în Europa de Vest, decât localităţi fortificate, care să se apere singure, totuşi, imperiul bizantin stăruie şi în ideia apărării centralizate.

Chiar şi în cazul marilor năvăliri, aşa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, şi năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuşi jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcţiile.

Dar, cum bine se ştie că orice împrejmuire şi orice încuietoare, pentru a fi în siguranţă, trebuieşte a fi păzită, şi aceste localităţi fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostaşi care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, şi a cheltuielilor exagerate cu întreţinerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă ‘stratioti kai keteseis’.

Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme şi dacă era călăreţ, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să-şi trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moştenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obţinerea de împrumuturi;
f) şi nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.

Soldaţii recrutaţi în acest mod pot fi consideraţi antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, şi ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desfiinţată de Turci.

Fenomenul creşterii marii proprietăţii agrare, prin achizitionarea micii proprietăţi, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Aşa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost „marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin”.

Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăţi, erau: cumpărarea la preţuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forţă, sau achiziţia în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată.

Cea mai gravă situaţie a fost înregistrată în secolul al X-lea, şi de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 şi 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 şi în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să-l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul).

Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i-a trimes în ajutor o forţă expeditionară în număr de 6.000 de Ruşi şi datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reuşit să înăbuşe revolta.
Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achiziţiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, şi retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietăţile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziţionase. În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul ţăranului-moşier Filokales.

Acest ţăran a început prin a munci cu braţele, dar datorită inteligenţei sale, reuşise să ajungă la mari demnităţi în stat şi să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate şi împărţite la ţărani, iar construcţiile ridicate de acesta să fie demolate.
Contradicţia principală pe care novelele împărăteşti, doreau s-o combată prin forţa legilor, era ideia, că situaţia creată prin împroprietăriri, putea fi îngheţată în timp: toţi împroprietăriţii, fiind în acelaş timp pricepuţi agricultori şi soldaţi gata să-şi sacrifice viaţa în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care-l putea obţine numai dacă se spetea muncind.

Din cauza marii variabilităţi a situaţiei în care se aflau împroprietăriţii, unii având mulţi copii mici de hrănit, alţii nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, şi alţii, înfine, deşi erau în stare să lupte sub comandă, totuşi nu erau în stare să-şi conducă mica întreprindere agricolă, aşa că mulţi dintre ei recurgeau la arendaşi.

Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetoși, sau prea ploiosi, sau alte accidente climatice, împroprietăriţii, erau de multe ori fericiţi dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, şi care le oferea o arendă.

Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, şi atunci soţia care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaş.
Soluţia găsită de administraţia imperială, de a avea soldaţi, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să menţină sistemul împroprietăririlor.

Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care îşi dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care-l avea, şi care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârleţului, şi care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani şi viceversa, nu astepta decât să scape sănătos şi să se întoarcă cât mai repede acasă.

Această soluţie a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătăţită prin acordarea proprietăţii depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieşit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluţia soldatului profesionist, din două motive principale: primul, uşor de sesizat de oricine – armamentul trebuieşte mânuit de un profesionist – şi nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populaţiei, în locul unei folosinţe full-time, a forţei de muncă disponibile.

Aceleaşi cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societăţii, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare şi sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile şi acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile.

Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluţie, aşa cum este împroprietărirea, care pretinde că găseşte oameni care să fie buni soldaţi – acesta fiind scopul principal – care să se mulţumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să-şi scoată răsplata, sacrificiului vieţii pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forţă, ţinuse în loc procesul evoluţionar, sistemul loturilor militare individuale, s-a extins, la concesionarea de moşii şi silişti, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acordau în special ofiţerilor din armata bizantină, nu soldaţilor.

Este de fapt acelaş sistem care se aplică în cele circa 20 de principate ruseşti, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia şi Moldova, şi de fapt exact acelaş sistem care se practică în Ungaria.
Atât în principatele ruseşti, cât şi în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofiţerii din ‘drujine’ în Rusia, şi membrii ‘naţiunii’ Maghiare în Ungaria.

Atât în Rusia cât şi în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, şi deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât şi din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222).

Ca atare sistemul feudal răsăritean: relaţia boier/şerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria şi Imperiul Bizantin.

Imagine similară

Boierii, clasă socială la ruşi, români şi bulgari.

Separat de clasa prinţilor, a apărut la Ruşi o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruşi, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsite în Bulgaria din Peninsula Balcanică, unde această clasă feudală a boierilor care aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moşii din dominium eminens.

Prinţii se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia „dominium eminens”, şi ca atare şi pentru dreptul de a acorda moşii, membrilor drujinelor proprii.

Acordarea de moşii boierilor, de către prinţi, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor faţă de prinţ, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moşia, putea fi retrasă oricând, în caz de ‘hăinire’ (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moştenită, moştenindu-se în acelaş timp şi obligaţiile militare care se aflau la baza acordării donaţiei.

Dacă prinţul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetue dintre pretendenţi, boierul trebuia să se hotărască, dacă rămânea loial prinţului care pierduse lupta şi deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoţindu-l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prinţul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să-l recunoască) pe noul prinţ şi să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

„…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Consider că această definiţie, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcţie a boierilor, era de ordin militar.

Boierii primeau moşii din ‘dominium eminens’, de la un prinţ, cu scopul ca aceştia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată.

Desigur că la început, deoarece toate populaţiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată şi boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democraţii militare, făurită pe câmpul de luptă şi în condiţiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greşi, că clasa boierească s-a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mişcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot misca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă păşune şi în consecinţă devine asociabil.

Fenomenul sedentarizării este o consecinţă directă, şi în acelaş timp soluţia pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulţirea nomazilor.

Prinţii apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităţilor lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă şi mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moşiei) era funcţie de contribuţia boerului la armata prinţului.

Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într-o armată de soldaţi profesionişti mercenari, cu o compoziţie etnică variată şi care se mărea sau se micşora în funcţie de necesităţile momentului.

Mărimea cetelor boiereşti erau apreciate de prinţi, până la un punct, şi anume până la punctul în care, mărimea şi valoarea lor, nu altera balanţa de putere în principat.

Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de vieţuire nomadă la forma de vieţuire sedentară, relaţia socială, dintre boier şi ceata sa, se transforma dintr-o democraţie pastorală, într-o relaţie de boier/şerb.

Ca atare, starea de egalitate si camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligaţi să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, şi înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunităţii s-a slăbit, relaţia principală din cadrul comunităţii, care înlocuieşte acum, democraţia militară iniţială, devenind şi derivând din stăpânirea pământului.

Tentativă de a stabili originea cuvântului boier

 

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunţată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” şi pronunţată „pronia”; în limba română scrisă şi vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”., căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care ţin de geniul limbilor omeneşti,să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvantului „pronoia”, din ziua de astăzi, conform cu dicţionarul, sens preluat şi de limba română este „providenţă”. Intr-adevăr, concesionarea unei moşii, pentru boier (pronijar), era o providenţă … pământească.

Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag.105 , tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ‘pronoia’, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să-i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ‘dominium eminens’, o ‘pronija'(moşie), pe care se află întotdeauna un sat, deobicei unui ofiţer al armatei bizantine.

‘Siliştile'( moşii fără sate), se concesionau unui şef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreţii nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovaţie a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moşii şi silişti cu titlu ereditar.

Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreţi din stepă (Bulgari, Pecenegi şi Cumani) şi Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiţii de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizaţi, la fel ca în Rusia şi Ungaria.
‘Pronoia’ bizantină este sorgintea instituţiei boieriei din Ţările Româneşti şi Bulgaria.

Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ‘hăineau’ (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau şi împroprietăriţii individuali de pe loturile militare.

Obligaţia concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldaţi şi să se pună sub comanda ofiţerilor bizantini, denumiti ‘conţi’ sau ‘tribuni’, care comandau „bandas” sau „poteresiai”. Aceşti ofiţeri, se subordonau altor ofiţeri superiori lor, care se numeau „turmarc” şi care comandau formaţiunile denumite „turme”.

Turmarcii erau subordonaţi „strategului”, comandantul „themei”. Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituţiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în poziţiile de comandă, pe creştini cu turci.

Boierii, creştini ortodoxi şi ereditari au fost înlocuiţi cu spahii, islamici şi neereditari. Excepţia au constituit-o Muntenia şi Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali şi nu de paşalâc, aşa că nu au fost înlocuiţi. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creştini ortodoxi şi ereditari, cu nobili unguri, sau imigranţi din Europa şi nobili români maghiarizaţi, catolicizaţi şi ereditari.

Regimul themelor, reformă iniţiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfinţise descentralizarea militară a imperiului, şi creiase de sus în jos, adică prin ordonanţă imperială, vice-regi, – strategii – comandanţii themelor.

Ei erau în toate privinţele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăţia romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară şi civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcţionar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” şi puterile sale erau ereditare.

Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieţii rurale, pe bază de, moşii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituţii politice de tip feudal, întrucât esenţa feudalismului era moştenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii aşezaţi acolo, divizaţi prin trei religii: catolică, ortodoxă şi islamică, şi supuşi la patru influienţe culturale: bizantină, ungurească, germană şi veneţiană, au urmat şi ei tendinţa generală de sedentarizare şi concomitent feudalizare, însă sub influienţa atât a bizanţului cât şi a apusului. Aceste influenţe nu diferă atât de mult în conţinut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiş…pan”(castelan), după ce a trecut prin „iş…-pan” şi „foiş-pan”.

La slavi, jupanul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare şi civile, din jupanat, cu excepţia, finanţelor unde funcţionari specializaţi denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toţi cei care aveau o funcţie, de la primar la miniştri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latineşte înseamnă tovarăş sau companion, şi este echivalentul drujinei ruseşti (Scandinave), adică tovarăş sau companion al prinţului, cei care călăresc împreună cu prinţul.

În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte şi unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca şi în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s-au numit „voinici”, iar comandanţii militari se numeau „voevozi”.

Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioţilor greceşti.

Nobilimea a luat forma definitivă la sfârşitul secolului XII, şi ca şi în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baştină”, corespondentul domeniului ereditar „pronoia”, din Bulgaria.

Ţaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârşitul secolului al XII-lea, şi începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, Bucureşti 1999. Iată un pasaj de la pag. 81:
„Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi şi de vite, aceştia fiind, de obicei românii.

Nemulţumiţi, ei trimit la Constantinopol pe fraţii Petru şi Asan ca să-i ceară împăratului reducerea sau desfiinţarea acestor impozite, dar misiunea lor eşuează.[…] Întorşi acasă, Asăneştii îi cheamă la răscoală pe Români şi pe Bulgari în anul 1186″.

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria şi Civilizaţia Europei, care face pentru prima dată menţiune despre puterea ‘boierilor’ Români:
„În anul 1186, a izbucnit o revoluţie în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanţului.” […] „În ceea ce priveşte origina lui Petru şi Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privinţele, în primul rând, bulgăresc.”
Petru se proclamă ţar şi reuşeşte să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere şi domneşte până în 1196, când este asasasinat de o facţiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar şi el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge ţar cel de al treilea frate Ioniţă, în timpul căruia, Ţaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii.

Cumanii, cu un secol mai înainte, se aşezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei şi sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice şi a Mării Negre.

Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iaşi 1999, cu titlul Marile Migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârşitul secolului al XI-lea, s-ar fi „alăturat poporului creştin”, Românii, care locuia în preajma graniţei imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani şi al doilea Ţarat Bulgar al Asăneştilor şi deşi, cronicele timpului scoteau în evidenţă valoarea militară a Cumanilor totuşi în mod constant, Asăneştii au fost partenerul senior al alianţei.

În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât şi în Transilvania, Muntenia, Moldova şi Basarabia.

Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităţilor, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga ţară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri şi munţi, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparţin României.

Un secol şi un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s-au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.
În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbeşte şi-l închide într-o temniţă, în Constantinopol.

Se declară mai mulţi pretendenţi la tronul lui Isaac Anghelos. Printre aceşti pretendenţi declaraţi, la tronul imperial, era şi Ioniţă, Ţarul Bulgarilor şi al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondenţă cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoaşterii legitimităţii pretenţiei sale, în care susţine că era de origină nobilă romană.

S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaşte origina nobiliară romană a lui Ioniţă, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniţă era ‘schismatic’, adică creştin de rit greco-ortodox.
În 1202, Papa încredinţează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obţine de la Dogele Veneţiei Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război.

Pentru că cruciaţii nu reuşesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneţiei se lasă înduplecat să-i transporte, cu condiţia ca să jefuiască oraşul Zara.

Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată şi reuşeşte să-i convingă pe şefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să-l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos.

În iulie 1203, cruciaţii ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, şi-i ucide pe amândoi, tatăl şi fiul Anghelos, şi se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciaţii după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, şi-l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciaţii îl atacă pe Regele Ioniţă Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânţi de alianţa bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier şi moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine ştie ce ar mai fi realizat Ioniţă, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n-ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, aşa cum raportează un cronicar.

Ţaratul Bulgar durează până în 1393, când ultimul Ţar, Ion Şişman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceştia la moartea lui Şişman transformă Ţaratul Bulgar în paşalâc.

Toată cheia succesului celui de al doilea ţarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societăţii bulgaro-romane.

Feudalizarea societăţii bulgaro-române, face parte dintr-un proces care a cuprins întreg răsăritul şi sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societăţile omeneşti, un progres, faţă de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forţa muşchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeştri; navele fluviale sau maritime erau puse în mişcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi.

Invenţia, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă şi scăriţe pe care călăreţul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei muşchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiţia de energie, din dotarea călăreţului, în comparaţie cu posibilităţile ostaşilor pedeştri. Invenţia a fost introdusă în Europa de călăreţii Huni, şi după aceştia în continuare de toţi călăreţii turci sau mongoli care au invadat Europa.

Răspunsul, a constat în construirea de cetăţi, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreţilor, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieşi din cetăţi şi a elibera câmpiile din mâna călăreţilor stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanterişti, în armate de călăreţi.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societăţii, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreţilor din stepă, care nu posedau sclavi. Relaţia dominant/dominat, din cadrul comunităţilor omeneşti nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilităţii permanente a călăreţilor din stepă în căutare de păşuni pentru animalele lor.

Dar nu numai împiedicarea mobilităţii, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci şi faptul că un călăreţ, care trăieşte numai din proteine, grăsimi animale, lactate şi produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentaţie – şi care deci trebuie să planifice toate mişcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe.

În consecinţă acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu-se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber.

Pe aceşti călăreţi, oameni liberi, îi unea o democraţie pastorală-militară liber consimţită, fără de care simţeau că vor pieri.

 

Răspunsul Europei, la atacul călăreţilor din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esenţă, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală şi animală, pentru toată comunitatea.

Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să-şi aibă grijă de el însuşi, de scutierul său, de caii lor, şi ca atare lupta în baza unui contract.

Transformarea cea mai completă a suferit-o, lucrătorul din agricultură, şerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreţ din stepă pentru că devenea ca şi acesta un mic întreprinzător – primea o suprafaţă de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat şi zeciuiala bisericii catolice, şi primea în schimb protecţie de la cealalaltă parte a comunităţii, cavaleria feudală.

Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreţilor din stepă – început de Hunii conduşi de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s-a opus o nouă diviziune a muncii, o investiţie de energie superioară, şi o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societăţii călăreţilor din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentaţie şi de treaptă de civilizaţie, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, aşa cum trăiau călăreţii nomazi din stepă; nu puteau hrăni populaţia lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate şi oraşe, înzestrate cu universităţi, teatre, biserici, facilităţi la care nomazii nici nu visau.

Conform cu ştiinta darwinista, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democraţia pastoral-militară a călăreţilor nomazi, datorită organizării sale superioare. Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, „Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor.” Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

„Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acţionează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alţii, îşi transmit boli unii altora, şi la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câştigă bătălia”.(Charles Darwin, aprilie 1839).

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităţilor omeneşti, în comparaţie cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparaţie cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv şi decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a şerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii.

Europenii spre deosebire de călăreţii din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreţii din stepă, dar care era în stare să poarte călăreţii raselor omeneşti europene, mai înalţi şi mai grei, şi care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgeţile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre şi călări, mai uşor echipate.

Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călăreţul raselor omeneşti europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal şi călăreţ, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s-a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinşi şi au dispărut din istorie.

Dar motivul real, care a condus la dispariţia nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluţionist: dispariţia păşunilor disponibile pentru păşunatul hergheliilor lor, şi imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradiţional dispărea.

Singurii dintre nomazi care au înţeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, şi pentru acest motiv au supravieţuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea ), şi s-a desăvârşit, în apusul Europei, datorită faptului că împăraţii romani, atacaţi în permanenţă de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei şi s-au refugiat în partea răsăriteană a împărăţiei.

Imperiul roman de răsărit, a fost mai puţin atacat în prima parte a existenţei sale, şi pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul ‘themelor’, aşa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, faţă de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca şi în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească şi principatele ruseşti kievane. == Marea invazie tătărască 1236 – 1242 ==

Regiunile menţionate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreţilor mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, ţările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (ţara de dincolo de munţi), apartinând la acelaş mod de gândire, prin care părţi din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca şi când nu ar fi fost, locuite.

Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit.

În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenţie a mongolilor), unde se hotărăşte ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să-şi croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredinţată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni şi a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecţie de popoare, de origini etnice mongole şi turcice, unite între ele de un sistem de viaţă, a cărei primă coordonată era găsirea de noi păşuni pentru numeroasele lor turme, aşa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere.

În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece aceşti cai dintr-o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieţii lor, nici-un fel de grăunţe şi ca atare fiind hraniţi numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit.

Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza naşterilor dese, şi care prin creştere formau alţi luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, şi aşa mai departe, până când sistemul de viaţă al călăreţilor din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viaţă care dispărea, pentru că păşunile se împuţinau, au trebuit să dispară şi ei.

În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum(Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

„În acord cu cea mai liberală! gândire filozofică credem că nici-o piatră nu poate să cadă şi nici-o plantă nu poate să crească fără imediata intervenţie divină. Dar noi ştim din experienţă că aceste operaţiuni pe care noi le numim natură s-au produs aproape invariabil după legi fixe: şi de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaştem”. – „Aş aplica-o” <n.n. scrie Darwin> „nu numai la populare şi depopulare, ci şi chiar şi la exterminarea şi producerea de noi forme…”.
Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, şi ca atare Subotai le despărţi în mai multe corpuri de armată.

Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos şi apoi pe Kipchaki, o confederaţie de triburi turceşti pe care Ungurii îi numeau Cumani, şi Ruşii îi numeau Polovţiani.

Tribul de Kipchaki, denumiţi Cumani, numărând 40 000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest şi nu s-au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s-a acordat azil, un act politic, care le-a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credinţa că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.
Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepţia Republicii Novgorod; Kievul a fost distrus de aşa manieră încât nu s-a mai refăcut decât în timpurile moderne.

Cei câţiva fugari care au reuşit să scape şi să ajungă în Ungaria şi Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate. O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

„Am auzit că ai primit pe Cumani supuşii nostrii, sub protectia ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost şi să eviţi de a le face favoruri, ca să nu-ţi faci un duşman din mine. Va fi mult mai uşor pentru ei, care nu au case şi locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiţi în case şi sunteţi aşezaţi în orase. Cum vei putea fugi de mine?”

Toţi locuitorii Ungariei şi Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenţei Cumanilor, l-au ucis pe regele Cumanilor, Kuthen, pe care îi invinovăţeau că i-au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic.

La timpul lor, Hunii, Avarii, şi chiar insuşi Ungurii, se aşezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, şi ca atare se puteau organiza expediţii în toate direcţiile, la alegere, obtinându-se efectul de maximă surpriză.

Din cauza avantajului strategic menţionat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătăţii întreţinerii bazelor militare în comparaţie cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri şi alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară.

Pentru armatele călăreţilor din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungureşti, fiind că era un teren ideal pentru păşunarea marilor lor herghelii de cai şi turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forţelor poloneze cu cele ungureşti, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, şi pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobeşte cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei şi a Polonezilor reunite, şi deşi nu reuşeşte să cucerească Leignitzul şi Breslaul, totuşi satisfăcuţi de rezultat se repliază n Ungaria.

Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcţii: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, şi din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat şi apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aştepta, lângă mlaştinile Mohi – lângă Tokai – şi forţele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forţele ungureşti la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei.

Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfăşura bătălia, capturase tabăra armatei ungureşti, şi atacă armata ungurească din flanc şi spate.

O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, şi Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i-a propus veteranului Subotai să se retragă.

Subotai i-ar fi răspuns: „Prinţe tu te vei putea retrage dacă aşa doreşti, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.” Magnaţii unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen şi alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiţi cu braţele deschise de Asăneşti, şi unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ‘pronoia’.

Cucerirea taberei armatei ungureşti, de către forţele mongole de sub comanda lui Subotai s-a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puţini au reuşit, şi cei care au reuşit, au fost urmăriţi şi omorâţi, fiind măcelăriţi circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi şi toţi nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă.

Acest masacru dovedeşte că Mongolii, n-au intenţionat să ia prizonieri în vederea răscumpărării ci intenţionau să se aşeze în mod definitiv în Ungaria.
Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice.

Magnaţii Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223.

Cumanii fiind ameninţaţi de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinţilor Ruşi, pentru a la cere ajutor. Şase prinţi Ruşi, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu-i ajută, aceştia vor îngroşa numărul Hoardei Mongole.

Prinţii Ruşi au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicaţi de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda ruşilor într-o mare dezordine. Prinţii Ruşi au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.

Au pierit toţi şase prinţii, şaptezeci dintre boierii de frontieră, şi zeci de mii de soldaţi ruşi. Cumanii nu s-au oprit din fugă până în Panonia.
După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria şi au fost colonizaţi de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populaţie, prin boli şi înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor Maghiari, înainte de invazia Mongolă.

Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, aşa că au reuşit, fără a întâmpina opoziţie din partea Ungurilor, să repopuleze unele ţinuturi din Transilvania care le aparţinuseră anterior.

În Muntenia şi Moldova, casta militară – boierii – au reuşit să câştige încrederea a mai multora dintre români, care trăiau răzleţiţi, şi în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu paşi repezi spre o formă de stat Valahă şi Moldovenească, alternativ independente, dar şi uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migraţii din Estul şi Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noştri, atunci când la pag. 311 şi 312, afirmă următoarele:

„Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, şi Brodnici>, s-au sedentarizat şi s-au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală şi modernă conţine mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc.

Pornindu-se de la rezonanţa turcică a numelui Basarab<ă> şi de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Ţaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susţinut că şi întemeietorul statului independent al Ţării Româneşti ar fi de aceiaş obârşie.

Desigur că această aserţiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanţi ai boierimii din Ţara Românească şi Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, şi din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse.

Nu este mai puţin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc şi la membrii păturilor de jos ale societăţii.”

 

 

Imagini pentru boieri români photos

Imagine similară

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanaţie a poporului românesc, fiind constituită din aceleaşi elemente etnice din care a fost constituită naţiunea română.

Concluzia generală  ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reuşit să întemeieze ţările româneşti: Muntenia şi Moldova, să lupte pentru a le face independente, şi chiar dacă uneori nu au reuşit decât să le menţină autonomia, în cadrul unor vasalităţi schimbătoare, totuşi niciodată aceste două Ţări Româneşti, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărăţii învecinate, aşa cum s-a întâmplat cu toţi vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croaţi, Sârbi, şi Bulgari.

Mai mult de cât atât, chiar şi Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât şi împărăţiei austriece.

În special în cazul Bulgariei, Serbiei şi Transilvaniei, datorită faptului că în aceste ţări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându-le în naţiuni de ţărani, eliberarea lor, în naţiuni independente, în cazul Bulgariei şi al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecinţă a luptei României pentru propria ei independenţă.

Dobrogea, Transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul, şi Bucovina au fost încorporate României  în 1878 şi 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliaţii noştri: Ruşi (1878), şi Francezi, Englezi, Italieni şi Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei şi Germaniei.

„Până şi Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

FILOTTI ALEXANDRU GABRIEL – FRONTIERELE ROMÂNILOR 

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_romanesti&fisier=Filotti_Alexandru_Gabriel_-_Frontierele_romanilor-II5

05/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Apariția clasei boierești și originea cuvântului boier la români

 

 

În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populaţiilor migratoare: hunii,gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, uzii, alanii şi tătarii.

În secolele XII – XIII avea să se concretizeze procesul de formare a principatelor Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică şi mare parte din Ungaria au devenit provincii turceşti. Moldova, Ţara Românească şi Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.

Din cercetarea hărţii Europei de Răsărit de la sfârşitul secolului IX,  se constată existenţa a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză – din Albania de astăzi – unde populaţia de origină ilirică s-a putut menţine, enclava grecească din jurul oraşului Atena, şi marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru şi la apus de cursul mijlociu al Dunării.

Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s-a definitivat, printr-o coabitare de şapte secole cu Slavii, aşezaţi în acest teritoriu. Slavii, erau mult mai mulţi în Panonia, şi mult mai puţini, între Tisa şi Nistru. Partea de apus a acestei enclave – Panonia – fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruşi de Carol cel Mare.

Bazați pe tradiţia medievală, dar şi pe unele date istorice, unii autori, susţin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminaţi, cu ocazia cataclismului demografic produs de expediţiile Francilor, conduşi de împăratul Carol cel Mare.
După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceştia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul şi vestul Dunării, ca clienţi ai Avarilor şi a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorităţi româneşti în: Transilvania, Banat, Maramureş, Muntenia, Moldova şi Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:

„…dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micşorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populaţia romanică, va sfârşi prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care-i vor asimila pe băştinaşi, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu”.

Migraţia Slavilor la sud şi la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menţinerii superiorităţii numerice a populaţiei neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.
Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte.

În epoca, în care numeroase seminţii călări, treceau prin ţările locuite astăzi de Români şi care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, şi le-ar fi însuşit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le păşuneze.

Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, şi care cutreierau, munţii şi câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopţii, erau o garanţie de supravieţuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă.

În concluzie, este de luat în consideraţie faptul că tanshumanţa a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supravieţuirii, asupra Slavilor, în spaţiul mioritic, şi în acelaş timp, a reuşit să absoarbă, în masa lor pe cei care s-au aşezat în mijlocul lor.

Alţi Slavi, trăiau în comunităţi nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc şi Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menţionat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munţii, dealurile, pădurile şi mlaştinile.

Boierii, clasă socială la ruşi, români şi bulgari.

Separat de clasa prinţilor, în această perioadă a apărut la Ruşi, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruşi, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsite în Bulgaria din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moşii din dominium eminens.

Prinţii se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia „dominium eminens”, şi ca atare şi pentru dreptul de a acorda moşii, membrilor drujinelor proprii.

Acordarea de moşii boierilor, de către prinţi, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor faţă de prinţ, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moşia, putea fi retrasă oricând, în caz de ”hăinire” (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moştenită, moştenindu-se în acelaş timp şi obligaţiile militare care se aflau la baza acordării donaţiei.

Dacă prinţul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenţi, boierul trebuia să se hotărască, dacă rămânea loial prinţului care pierduse lupta şi deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoţindu-l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prinţul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să-l recunoască) pe noul prinţ şi să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

„…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Personal consider că această definiţie, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcţie a boierilor, era de ordin militar.

Boierii primeau moşii din ‘dominium eminens’, de la un prinţ, cu scopul ca aceştia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populaţiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată şi boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democraţii militare, făurită pe câmpul de luptă şi în condiţiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greşi, că clasa boierească s-a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari.

Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mişcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot misca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă păşune şi în consecinţă devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecinţă directă, şi în acelaş timp soluţia pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulţirea nomazilor.

Prinţii apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităţilor lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă şi mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moşiei) era funcţie de contribuţia boerului la armata prinţului.

Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într-o armată de soldaţi profesionişti mercenari, cu o compoziţie etnică variată şi care se mărea sau se micşora în funcţie de necesităţile momentului.

Mărimea cetelor boiereşti erau apreciate de prinţi, până la un punct, şi anume până la punctul în care, mărimea şi valoarea lor, nu altera balanţa de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de vieţuire nomadă la forma de vieţuire sedentară, relaţia socială, dintre boier şi ceata sa, se transforma dintr-o democraţie pastorală, într-o relaţie de boier/şerb.

Ca atare, starea de egalitate si camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligaţi să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, şi înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunităţii s-a slăbit, relaţia principală din cadrul comunităţii, care înlocuieşte acum, democraţia militară iniţială, devenind şi derivând din stăpânirea pământului.

 

Tentativă de a stabili originea cuvântului boier

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunţată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” şi pronunţată „pronia”; în limba română scrisă şi vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”., căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care ţin de geniul limbilor omeneşti,să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvantului „pronoia”, din ziua de astăzi, conform cu dicţionarul, sens preluat şi de limba română este „providenţă”.

Intr-adevăr, concesionarea unei moşii, pentru boier (pronijar), era o providenţă … pământească. Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag.105 ,tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ‘pronoia’, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să-i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ‘dominium eminens’, o ‘pronija'(moşie), pe care se află întotdeauna un sat, deobicei unui ofiţer al armatei bizantine.

”Siliştile”(moşii fără sate), se concesionau unui şef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreţii nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovaţie a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moşii şi silişti cu titlu ereditar.

Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreţi din stepă (Bulgari, Pecenegi şi Cumani) şi Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiţii de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizaţi, la fel ca în Rusia şi Ungaria.

”Pronoia” bizantină este sorgintea instituţiei boieriei din Ţările Româneşti şi Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ”hăineau” ( adică nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau şi împroprietăriţii individuali de pe loturile militare.

Obligaţia concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldaţi şi să se pună sub comanda ofiţerilor bizantini, denumiti ‘conţi’ sau ‘tribuni’, care comandau „bandas” sau „poteresiai”.

Aceşti ofiţeri, se subordonau altor ofiţeri superiori lor, care se numeau „turmarc” şi care comandau formaţiunile denumite „turme”. Turmarcii erau subordonaţi „strategului”, comandantul „themei”.

Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituţiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în poziţiile de comandă, pe creştini cu turci. Boierii, creştini ortodoxi şi ereditari au fost înlocuiţi cu spahii, islamici şi neereditari.

Excepţia au constituit-o Muntenia şi Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali şi nu de paşalâc, aşa că nu au fost înlocuiţi.

În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creştini ortodoxi şi ereditari, cu nobili unguri, sau imigranţi din Europa şi nobili români maghiarizaţi, catolicizaţi şi ereditari.

Regimul themelor, reformă iniţiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfinţise descentralizarea militară a imperiului, şi creiase de sus în jos, adică prin ordonanţă imperială, vice-regi, – strategii – comandanţii themelor.

Ei erau în toate privinţele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăţia romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară şi civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcţionar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” şi puterile sale erau ereditare.

Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieţii rurale, pe bază de, moşii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituţii politice de tip feudal, întrucât esenţa feudalismului era moştenirea ereditară.
În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii aşezaţi acolo, divizaţi prin trei religii: catolică, ortodoxă şi islamică, şi supuşi la patru influienţe culturale: bizantină, ungurească, germană şi veneţiană, au urmat şi ei tendinţa generală de sedentarizare şi concomitent feudalizare, însă sub influienţa atât a bizanţului cât şi a apusului.

Aceste influenţe nu diferă atât de mult în conţinut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiş…pan”(castelan), după ce a trecut prin „iş…-pan” şi „foiş-pan”.

La slavi, jupanul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare şi civile, din jupanat, cu excepţia, finanţelor unde funcţionari specializaţi denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.
În timpurile vechi, knezi se numeau toţi cei care aveau o funcţie, de la primar la miniştri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latineşte înseamnă tovarăş sau companion, şi este echivalentul drujinei ruseşti (Scandinave), adică tovarăş sau companion al prinţului, cei care călăresc împreună cu prinţul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte şi unitatea administrativă comitat.

Casta militară, ca şi în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s-au numit „voinici”, iar comandanţii militari se numeau „voevozi”.

Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioţilor greceşti.

Nobilimea a luat forma definitivă la sfârşitul secolului XII, şi ca şi în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baştină”, corespondentul domeniului ereditar „pronoia”, din Bulgaria.

Surse:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_romanesti&fisier=Filotti_Alexandru_Gabriel_-_Frontierele_romanilor-II5

adevarul.ro/news/bucuresti/istoria-romaniei-21-harti-evoluat-teritoriul-tarii-anul-1-anul-2000

05/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: