CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PANTELIMON HALIPA : „Aceste opt milioane de români formează un fel de cui între neamurile slavonești”

Spatiul_etnogenetic_romanesc

“Cu mult inainte de anul 1812, populatia romaneasca, indiferent din ce clasa sociala facea parte, suferea groaznic din partea armatelor de ocupatie rusesti; – suferea, dar tacea.

Bietul nostru popor era prima jertfa adusa intru indeplinirea testamentului lui Petru cel Mare. Prin anul 1709, cu ocazia razboiului ruso-suedez, armatele rusesti sub suprema comanda a imparatului Pentru I cel Mare, se deplaseaza spre sud.

Luptele decisive se dau la Poltava (in Ucraina) intre armatele rusesti si cele suedeze, de sub comanda regelui Carol al XII-lea, si succesul obtinut de Petru cel Mare asupra lui Carol al XII-lea il imbata pe țar. El constata entuziasmat ca regiunea sudica, cu clima ei dulce si vecinatatea cu Marea Neagra, este mai favorabila pentru o activitate economica decat nordul.

El si-a dat seama ca, daca ar stapani in intregime Marea Neagra, ar putea extinde contactul cu lumea apuseana si ca schimburile de marfuri s-ar face pe scara mare cu lumea intreaga. Din nenorocire pentru Rusia cheia iesirii spre Marea Mediterana era in mainile imperiului turcesc. Si atunci imperialismul tarist si-a pus problema izgonirii turcilor de pe malurile strimtorilor Bosforului si Dardanelelor, iar pentru aceasta trebuia ocupat cu orice pret Constantinopolul.

Deci, dorinta si testamentul lui Petru cel Mare pentru urmasii sai era ca sa ocupe Constantinopolul si sa deschida o fereastra ruseasca spre mari si oceane, folosindu-se pentru atingerea acestui tel de orice mijloace.

Imparatul Alexandu I al Rusiei, gelos fata de ispravile Ecaterinei a II-a, care ocupase si ultimul teritoriu polonez in 1792, impingand hotarele Rusiei pana la Nistru, se crede in stare sa devie executorul testamentar al lui Petru cel Mare.

In acest scop in 1806, armatele rusesti navalesc spre sud si ocupa Tarile Romanesti. De atunci, sufetintele poporului romanesc devin permanente. Enorma povara de aprovizionare cu alimente si furaje a armatelor rusesti cade in spinarea taranului roman. Mii de harabale taranesti, incarcate cu produsele muncii poporului roman, erau obligate sa urmeze armatele rusesti dincolo de Dunare prin Balcani, pana la Marea de Marmara. Acest chin al poporului roman impresiona pe toata lumea, chiar si pe rusi.

In lucrarea sa “Rusia la Dunare”, pag. nr. 227, fostul ministru al tarului Nicolaie al II-lea, Leon Casso, printre alte suferinte ale poporului roman, scria si urmatoarele: «Nu e greu ca taranul roman sa-si aminteasca ca inca nu de mult, el cu harabalele (carute trase de boi) lui, incarcate cu alimente si furaje, parcurgea in urma convoiurilor rusesti distanta pana la Marea de Marmara si in apele acestei mari isi scalda boii lui albi».

Dupa eforturile teribile si jertfe inutile, tarismul s-a convins de imposibilitatea de a cuceri Bosforul si a pune piciorul la Marea Mediterana, si n-a reusit sa-i momeasca pe slavii: sarbi, bulgari, muntenegreni, croati etc. de a se lipi de imperiul rusesc. Si aceasta nereusita o punea pe seama poporului roman. Pe romani ii considerau ca pe un cui infipt intre Rusia si popoarele slave din Balcani. Pentru acest lucru rusii ne urasc; ne-a urat tarismul si sfetnicii lui, dar nu poporul rus care nici nu stia ca noi existam. Si aceasta dezinteresare a poporului si a administratiei rusesti din Petersburg fata de Basarabia s-a dovedit a fi o realitate, nu numai in anii de agitatie, – cand tarul Rusiei, Alexandru I, dorea sa anexeze Basarabia la imperiul rusesc, fara vre-un drept de cucerire cu sabia, nici prin cedare de buna voie sau prin dreptul primului ocupant si nici prin dreptul gintilor – dar si o suta de ani dupa anexare.

Tot in lucrarea sa «Rusia la Dunare», pag. 228, Leon Casso scrie: «De la data anexarii Basarabiei la imperiul rusesc si pana ce a fost publicat studiul unui ofiter rus, Zasciuc, cam prin anul 1862, rusii nu stiau nimic despre Basarabia. Unii credeau ca Basarabia e in Asia, iar altii o confundau cu Gruzia. Pana astazi toate datele ce se transmiteau la centru despre Basarabia, nu corespundeau adevarului si realitatii.

Asa de exemplu in «Anuarul Rusiei», redactat de serviciul statistic de pe langa Ministerul de Interne, pe anul 1910, erau trecute toate nationalitatile ce locuiau pe teritoriul Basarabiei, iar despre moldoveni, care constituie marea majoritate a populatiei din Basarabia, nu scria nici un cuvant.

Iar cativa ani in urma, Departamentul Casatiei Civile scotea o hotarare, precum ca Basarabia si cu Moldova din dreapta Prutului erau parte integranta din imperiul bizantin, netinand seama ca puterea imparatilor din Constantinopol niciodata n-a depasit Dunarea spre nord.» – Am incheiat citatul.

Conducatorii tarismului rusesc, impreuna cu iscusitul grec Capodistria, erau convinsi ca Basarabia va constitui pentru ei prima treapta in drum spre cucerirea Bosforului si va alcatui prima etapa spre a pune mana pe Balcani. Dar acest vis nu s-a implinit si din aceasta cauza planurile politicii rusesti s-au modificat simtitor. S-a renuntat la cucerirea Bosforului, iar scopurile lor politice s-au redus numai la grija de a-i ajuta pe slavii din Balcani, si in primul rand de a apara religia pravoslavnica a slavilor sarbi si bulgari.

Apararea slavilor de sub dominatia otomana era ingreunata prin faptul ca poporul roman, din ambele jumatati ale Moldovei (adica Moldova de pe dreapta si stanga Prutului), precum si cei din Valahia, ii despartea pe slavii de sud de cei de nord si impiedica contpirea lor frateasca. Aceasta constatare o face chiar si un diplomat rus, cu numele F.P. Fonton, in amintirile sale de la Marele Cartier General al armatei de la Dunare. Redam textul acestor gandiri aflate in lucrarea „Rusia la Dunare”, a lui L. Casso:

Poporul acesta roman (are – n.n.) anume caracteristici aparte, si nu pot sa ascund – scrie el – ca uitandu-ma pe harta, ma intristez, ca aceste opt milioane (8.000.000) de romani, cu totul straini slavilor, s-au instalat aici pe stancile muntilor Carpati si formeaza un fel de cui intre neamurile slavonesti si impiedica contopirea lor”.

Si mai departe, cu un ton mai ridicat, spune: „Ei, daca in locurile acestor romani ar trai sarbi sau bulgari, cat de simplu s-ar fi rezolvat problema Rasaritului si a slavilor”, neprevazand, desigur, marile greutati de care trebuia sa se loveasca diplomatia ruseasca mai tarziu in legatura cu tarile slave din Balcani.

Dar, prin anul 1807, pofta imperialismului rusesc de a anexa tot ce vedea cu ochii, scade. Napoleon I se impotriveste imperiului rusesc, el nu admite ca Tarile Romanesti sa devie colonii rusesti; in anul 1807 se incheie intre Napoleon I si imparatul Alexandru I o intelegere, asa zisa intelegere de la Tilsit, prin care Alexandru I se obliga sa retraga toate trupele de pe teritoriul Moldovei si Valahiei.

Imperialistii rusi privesc influenta lui Napoleon I in toata Europa cu neliniste. Cercurile conducatoare rusesti sunt ingrijorate si le scade moralul; in loc sa se gandeasca la anexarea Tarilor Romanesti si celor Balcanice, pofta lor se reduce la anexarea macar a Basarabiei (Moldovei de Est – n.n.).”

Sursa: Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmasi, capitolul „Suferințele și sărăcirea poporului român provocate de invazia armatelor rusești din anul 1806”, Chisinau, ed. Hyperion, 1991.

 

 

 

Pantelimon Halippa ( Pan Halippa)  (n.1 august 1883 in localitatea Cubolta, jud. Soroca in   Basarabia tarista  –  d.30 aprilie 1979  in Bucuresti) .

A fost un  mjlitant pentru unirea Basarabiei  cu  Romania,  președintele  Sfatului Tarii care a votat Marea Unire dîn 1918 si  a  ocupat funcții de ministru în diferite guverne in Romania .

A  întemeiat  Universitatea  Populara  din Chișinău (1917), Conservatorul Moldovenesc,  Societatea iScriitorilor și Publiciștilor Basarabeni,  Societatea  de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău .

Membru corespondent al Academiei Romane, a fost exclus în 1948 din ordinul comunistilor  si  repus în drepturi în 1990 .

În 1932 a editat și a condus revista “Viata Basarabiei” și ziarul cotidian omonim.

În 1950 a fost arestat și închis  fără a fi judecat, la  inchisoarea Sighet , după doi ani fiind predat NKVD-ului -ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în  Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud , unde a fost reținut până în 1957.

A scris peste 280 poezii, articole, schițe, traduceri, memorii, reușind să editeze în timpul vieții doar un singur volum, Flori de pârloagă.

Postum i se publică în revista „Patrimoniu” din Chisinau  „Povestea vieții mele”  (1990) și un volum de publicistică (2001).

În colaborare a mai semnat și cartea Testament pentru urmași (1991).

 

29/05/2013 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNII AU AVUT O CONTRIBUȚIE FOARTE IMPORTANTĂ LA RIDICAREA CULTURALĂ A RUŞILOR ŞI A SLAVILOR ÎN GENERAL

ROMÂNII – CIVILIZATORI AI RUŞILOR ŞI SLAVILOR.

Motto: “Basarabenii, de la orăşeni la săteni, au fost sceptici întotdeauna când tot soiul de ‘eliberatori’ ţarişti sau comunişti încercau să le insufle ideea că noi am fi fost nişte analfabeţi, nişte “samoani” şi că ei ne-ar fi civilizat. Totul a fost invers”.

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Cultura rusă datorează atât de mult românilor, încât deşi în 1992 nu s-a găsit nici un rus care să spună lumii că “războiul din Transnistria este o acţiune genocidală a Rusiei imperiale contra poporului român”, rămâne un adevăr care merită readus în conştiinţa publicului.

Asta deşi, -după cum spune românul: “Recunoştinţa este floare rară, nu creşte pe toate gardurile!”-, populaţiile slavone, ar fi fost cu mult mai primitive decât acum, dacă mulţi iluminaţi români n-ar fi adus învăţături şi n-ar fii construit lăcaşuri academice pentru ele de-a lungul secolelor.
Intre timp, în prezent, în Ucraina şi Estul Moldovei (ocupat de armata rusească) sute de mii de copii care vor să înveţe carte în limba lor, limba română, nu au dreptul s-o facă, fiindcă imperialismul rusesc şi aghiotantul său, imperialismul ucrainesc, sunt din nou în ascensiune şi susţin regimuri criminale
Cu câteva secole în urmă, însă, românii erau acei care puneau umărul la formarea universităţilor ruseşti:
La începutul secolului XX, din nouă universităţi care activau (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odesa, Harcov, Varşovia, Tartu, Tomsk), patru erau ctitorite de compatrioţii noştri români.
Gheorghe Bezviconi chiar aşa şi-a intitulat unul din studiile sale “Contribuţia românilor la fondarea a patru universităţi din Rusia (Profiluri de ieri şi de azi)” – Bucuresti, 1943).

De aceea, basarabenii au fost sceptici întotdeauna când tot soiul de eliberatori încercau să ne insufle ideea că noi am fi fost nişte analfabeţi, nişte “samoani” şi ei ne-ar fi civilizat. Totul a fost invers.

Mai multe şcoli superioare şi medii, laice şi teologice i-au avut printre fondatori pe compatrioţii noştri.
Primul aşezământ de învăţământ superior la est de Nistru a aparut în 1632, la Kiev, fiind întemeiat de mitropolitul Petru Movilă (21.XII.1596-1.I.1647), fiul lui Simion Movilă, care a fost domnitorul Munteniei (1601-1602) şi al Moldovei (1606-1607).

Ideea învăţământului superior teologic Petru Movilă şi-o însuşise de la şcolile occidentale în care învăţase: Lvov, Paris (Sorbona).

La Kiev exista o scoală a Frăţiei ortodoxe înfiinţată în 1615 şi anume în baza acestei şcoli mitropolitul Petru Movilă, hirotonit în 1628 întemeiază Colegiul Kievo-Movilean, primul colegiu teologic. La 1701 acest colegiu îşi schimbă statutul, transformându-se în Academia Teologică din Kiev, iar după modelul acestei academii s-a format Academia Teologică din Moscova (1685), Academia Teologică din Petersburg (1721) şi Academia Teologică din Kazani(1723).

 În 1833, pe fundamentul Academiei Teologice s-a format Universitatea din Kiev.
Şi tot la Kiev, Grigore Gălăgan, istoric si etnograf, descendent din neam românesc, a fondat liceul care până la 1917 i-a purtat numele, instituţia fiind o scoală elitară.
Prima universitate din Rusia s-a deschis în 1724, la Petersburg, pe lângă Academia Imperială de Ştiinte. La deschiderea academiei şi a universitгtii a contribuit domnitorul Dimitrie Cantemir (26.X.1673-21.VIII.1723), membru al Academiei din Berlin şi unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Petru I. El s-a stins din viaţă înainte de inaugurarea instituţiei.

Să nu uităm că marele nostru înaintaş era omul de sfatul căruia ţinea cont împăratul Rusiei: contribuţia lui Cantemir la această întreprindere nu poate fi pusă la îndoială.
Universitatea din Moscova l-a avut ca director pe Mihail Heraskov (25.X.1733-27.IX.1807), nepotul căpitanului moldovean Udrea Andrei Herescu, refugiat în Rusia împreună cu domnitorul Dimitrie Cantemir după eşecul suferit în bătălia de la Stănileşti (1711).
Mihail Heraskov, scriitor cu o operă recunoscută în epocă, a rămas pentru eternitate reformatorul universităţii moscovite. Căci, numit director la 1763, apoi confirmat la 1778 curator al acestei instituţii, a reuşit s-o modernizeze, transfrmând-o într-o veritabilă cetate a culturii. Şi tot el a fondat la 1799 Pensionul Nobilimii din Moscova.

În 1783 a fost ales membru al Academiei Ruse. Biografia lui detaliată am descoperit-o într-o enciclopedie – Masoneria rusă 1731-2000 (Moscova, 2001).
Fosta Universitatate Imperială din Harkov astăzi se numeşte Universitatea Naţională din Harkov “V.N.Karazin”. Fondatorul ei, Vasilie Nazarie Carazin, a fost de origine român. Bunicul lui s-a refugiat în Rusia împreună cu Dimitrie Cantemir şi numele lui era Caragea. Ajuns în ţară străină, a decis să-şi rusifice numele, prefăcându-l în Carazin.

Feciorul Nazarie a fost colonel în armata rusă şi a luptat împotriva turcilor, participând la campaniile din Moldova şi Ţara Românească. Fiul acestuia, Vasile Carazin (30.I.1773-4.XI.1842), s-a născut la Crucic, mosia părintească din preajma Harkovului.

A făcut studii la Petersburg, iar în 1801, când pe tron s-a urcat Alexandr I, a avut curajul să scrie si să trimită împăratului un plan de domnie. Era un act de mare curaj, fiindcă putea să se prăpădească pentru totdeauna ca un temerar care îndrăznea să dea sfaturi mai-marilor vremii. Dar s-a întâmplat ceva neprevăzut.
Planul lui a plăcut împăratului. Gheorghe Bezviconi scrie despre acest caz : “Scrisoarea era anonimă, dar autorul a fost găsit şi împăratul l-a primit foarte călduros. Influenţa lui Carazin asupra domniei lui Alexandr I a durat numai trei ani.

 Totuşi, el a reuşit să realizeze foarte mult. Graţie inspiraţiei sale, a luat fiinţă Ministerul Instrucţiunii Publice. Carazin a fost numit la acest minister în calitate de conducător al administraţiei şcolare. El a scris regulamente pentru instruirea poporului, pentru universităţi şi academii. La baza organizării tuturor universităţilor din Rusia se află regulamentul său din 1804.

 Carazin era un susţinător al activităţii diferitilor fruntaşi, pe regiuni, şi un promotor al culturii în popor. Fire prea liberă şi sinceră, el a trebuit să se retragă de la conducerea instituţiei publice, la 1804, în vârstă de 31 de ani. Şi totuşi, după o activitate atât de prodigioasă!” (Profiluri de ieri şi de azi.– Bucuresti, 1943).
Istoria întemeierii Universitгtii Imperiale din Harkov este foarte instructivă. La 1786 s-a pus problema fondării a încă trei universităţi şi au fost desemnate tot atâtea oraşe : Pskov, Cernigov şi Penza. Vasile Carazin propune să facă o donaţie de 400.000 ruble, cu condiţia ca universitatea să fie înfiinţată la Harkov.

 Banii erau adunaţi de la nobilimea locală care a sprijinit o iniţiativă ce s-a dovedit a fi inspirată. De fapt, nobilimea din regiunea Harkov era urmaşă a boierilor români din Moldova, care s-au refugiat cu Dimitrie Cantemir şi au fost împământeniţi acolo. La 1804 s-a înfiinţat Universitatea Imperială din Harkov.

Aşadar, fondatorul primei staţii metereologice din regiunea Harkov, Vasile Carazin, a fost şi întemeietorul universităţii din localitate.
Basarabeanul Leon Casso n-a fost doar un simplu ctitor de şcoală, ci şi ministrul învătământului în Rusia ţaristă. S-a născut pe 8 iunie 1865, la Ciutuleşti, judeţul Soroca. Studiile secundare le-a făcut la Liceul “Condorcet” din Paris.

Tot acolo şi-a început studiile universitare la Facultatea de filozofie şi istorie, transferându-se în Germania, unde a studiat jurisprudenţa la universităţile din Heidelberg şi Berlin, obtinând, în mai 1889, titlul de doctor utriusque juris.
Examenele pentru titlul de magistru le susţine la Universitatea din Dorpat (Tartu), unde în 1892 este numit docent (dreptul bisericesc), iar în 1893 – profesor (dreptul baltic).

 Pregătindu-se pentru parcurgerea acestor trepte ale învăţământului superior din Rusia, care îi deschideau perspectiva unei strălucite cariere profesionale, el – parcă urmând exemplul unui alt mare român, contemporan al său, Pavel Stefan Leonard, – îşi editează prima scriere stiinţifică, Die Hasftung des Benefiziaberben nach romischem und heutingem Rechte. (“Răspunderea moştenitorului beneficiar după dreptul roman şi modern”, teza de doctorat), la Berlin, în 1889.
La Dorpat a tipărit o altă lucrare importantă: Obzor ostzeiskogo grajdanskogo prava(1894).

Tot acolo a editat studiul Ordinea succesorală a moştenitorului în obligaţiunile succedatului (1895). În acelaşi an, este transferat la Universtitatea din Harkov, la catedra de drept civil, iar de acolo – la Moscova, în funcţia de inspector şi, ulterior, de director al Colegiului Tareviciul Nicolai”.
Exponent al unei culturi de excepţie – îşi scria operele în ruseşte şi în germană, mai cunoştea limbile: română, franceză, italiană şi engleză.

 Era un profesionist fără egal, un bun cunoscător al dreptului civil, magistrat funciar. În septembrie 1910 este numit ministru al învătământului public. I-a fost recomandat lui Stolâpin de familia Krupenski, cu care era înrudit, şi care avea mare trecere la curtea imperială. Leon Casso s-a ferit de politică, preferând reformele administrative în limitele unui conservatism moderat.
N.I.Pavlov, în cartea M.S.Împăratul Nicolai II (Paris, 1927), îl pune pe Leon Casso, în rândul celor mai destoinici miniştri din timpul domniei lui Nicolai al II-lea.

 Basarabeanul Vladimir Puriskevici îi prezicea postul de prim-ministru, dar, spre stupoarea tuturor, la 26 noiembrie 1914 Leon Casso s-a stins din viaţă. Românului Leon Casso i-a fost dat să realizeze reforma învăţământului rusesc în momentele cele mai dificile, după revoluţia din 1905-1907, când nimeni nu-şi imagina cum va fi viitorul imperiului ce prinsese a se fisura.
Am certitudinea că nu i-am pomenit nici pe departe pe toţi acei care şi-au adus contribuţia la fondarea altor instituţii de învăţământ din Rusia decât cele amintite mai sus.

Am dorit doar să pun accentul pe nişte fapte uitate care, astăzi, în plină blocadă şi în adevărat asediu al şcolilor româneşti din Transnistria, ar trebui să trezească conştiinţa elitei ruseşti, desigur, în cazul în care ea are o brumă din nobleţea de care n-au dus lipsă fondatorii de şcoli superioare şi medii din Rusia – românii noştri.

Surse: AlterMedia si Basarabia literara md.

19/05/2011 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: