CUM S-AU FOLOSIT de-a lungul istoriei conducătorii moscoviți de numele statului medieval Kyivan Rus, pentru a justifica politica lor expansionistă

De-a lungul istoriei, criminalii de la Kremlin au folosit ilegitim denumirea statului medieval al rusinilor, Rusia Kieveană, pentru a justifica expansionismul rusesc.

Verdictul istoricului Christoph Mick

Specialist în istoria Ucrainei, a Rusiei și a Poloniei, cercetătorul Christoph Mick profesor de istorie europeană modernă la Universitatea din Warwick, Marea Britanie, explică faptul că, pe parcursul a mai multor secole, conducătorii ruși au abuzat de denumirea statului medieval Rusia Kieveană al rusinilor, pentru a-și justifica expansionismul și anexările de teritorii străine din estul Europei. 

WWW.podul.ro evidențiază că pentru a-și justifica planurile criminale vizând anexarea întregii Ucraine, Vladimir Putin s-a referit în mod repetat la ceea ce rușii numesc ”Rusia Kieveană”, considerând că acest stat medieval ortodox, centrat în jurul capitalei ucrainene contemporane, Kiev, este punctul comun de origine atât pentru ucraineni, cât și pentru ruși.

În opinia sa, acest lucru înseamnă că poporul ucrainean ar fi rus. Și mai crede că misiunea sa este de a restabili unitatea teritoriilor rusești, ca o condiție prealabilă pentru ca Rusia să fie o mare putere, scrie publicația online https://amp.scroll.in, citând The Conversation.

În același timp, ucrainenii se referă la Rusia Kyiviană ca fiind leagănul propriei lor națiuni. Acestea nu sunt pământuri rusești, ci „pământurile Rusi ( ь – de la rusini)”.

Cuvântul „rus” provine din vechiul cuvânt slav răsăritean Роусь (care se citește „Rous'” atunci când îl convertești din chirilică în litere romane). Cuvântul se referă la ținutul unui popor numit Rusi: strămoșii comuni ai rușilor, ucrainenilor și bielorușilor de astăzi.

De-a lungul istoriei, au existat conducători ruși care au crezut în misiunea lor de a „aduna pământurile rusești”, pământul Rusiei.

Alții s-au folosit pur și simplu de această idee pentru a justifica ambițiile hegemonice ale Rusiei.

Rusi(ь) kieveană

Principatul Kievului a fost fondat pe locul unde se află Kievul contemporan în secolul al IX-lea de către războinicii-trădători vikingi veniți din Scandinavia (numiți și Varangi sau Rus) care s-au amestecat cu populația locală slavă de est.

În anul 988, prințul Volodymyr de Kiev a adoptat creștinismul de la Bizanț, nu de la Roma, iar Rus – termen care se aplică acum și ținutului – a devenit parte a lumii creștine ortodoxe.

Putin se referă la acest eveniment ca la o „alegere civilizațională” care a modelat viitorul rușilor, ucrainenilor și bielorușilor.

A creat ceea ce el numește ”un spațiu spiritual comun”, un spațiu rus ortodox, distinct de lumea latină, romano-catolică. În schimb, popoarele vecine – polonezii și lituanienii – și-au preluat creștinismul de la Roma.

Odată cu sosirea trupelor mongole la mijlocul secolului al XIII-lea, teritoriul Rusiei kievene a fost dezmembrat. Părțile de vest și sud-vest, care constituie cea mai mare parte a teritoriului Ucrainei și Belarusului de astăzi, au fost împărțite între Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei. Între timp, părțile nordice și nord-estice au fost izolate de evoluțiile din Europa timp de 200 de ani.

Culegători de pământ

Prima mențiune istorică a Moscovei apare într-o cronică din 1147. Mai târziu, prințul Ivan I al Moscovei (circa 1288-1340), cunoscut sub numele de Kalita (sacul cu bani), a fost colector de taxe pentru sultanul Ozbeg, han al Hoardei de Aur. Ozbeg i-a acordat lui Ivan titlul de mare prinț, așa cum erau cunoscuți în mod tradițional conducătorii Kievului.

Iar Ivan și succesorii săi au folosit ulterior acest titlu pentru a revendica toate pământurile rusine, inclusiv cele aflate sub stăpânire lituaniană și poloneză, ca fiind patrimoniul lor.

Ivan al III-lea (1440-1505), fiul său Vasili al III-lea (1478-1533) și nepotul său Ivan al IV-lea, cunoscut sub numele de Ivan cel Groaznic (1530-1584) au fost cei mai de succes culegători de pământuri ale Rusiei în faza inițială, cotropind și anexând pământurile prinților Rusini rivali din nord și nord-est.

După cucerirea Constantinopolului de către armata otomană în 1453, liderii religioși ai Moscovei au susținut că a avut loc un transfer al imperiului bizantin: Moscova se credea a treia Romă și capitala creștinătății. Din acel moment, Ivan al III-lea nu numai că s-a autointitulat mare prinț, ci și țar, derivând de la „Caesar”, titlul folosit de împărații romani și mai târziu de împărații bizantini.

Țarii de la Moscova se prezentau ca protectori ai credinței ortodoxe. Aceștia au justificat intervențiile în afacerile interne ale țărilor vecine sub pretextul că i-ar fi protejat pe credincioșii ortodocși.

În mod similar, guvernul rus de astăzi justifică invadarea Ucrainei prin invocarea necesității de a proteja milioanele de vorbitori de limbă rusă care trăiesc acolo.

Marele duce al Lituaniei era principalul rival al țarului și pretindea, de asemenea, că este conducătorul întregii Rusii. Începând cu secolul al XIV-lea, Polonia și Lituania au început să se unească. Uniunea polono-lituaniană a fost înființată în cele din urmă în 1569.

Un adversar formidabil, până la mijlocul secolului al XVII-lea, Polonia-Lituania se afla în război cu majoritatea vecinilor săi. Și pe plan intern, Commonwealth-ul s-a luptat cu rebeliunile.

Cazacii ucraineni, conduși de hatmanul (lider militar și conducător) Bohdan Khmelnitsky, au încercat să se separe, în parte din cauza discriminării cu care se confruntau în calitate de creștini ortodocși sub un conducător catolic.

Foto: Jurământ – ceremonial de credință al cazacilor ucraineni față de țarul Rusiei. | Boris Chorikov/ Wikimedia Commons (domeniu public).

După câteva eșecuri, Hmelnițki a cerut sprijinul țarului ortodox al Moscovei, Alexis.

În 1654, cazacii și emisarii lui Alexis au semnat tratatul de la Pereyaslav, supunând astfel Ucraina stăpânirii rusești în contextul luptei lor împotriva comunității polono-lituaniene.

Istoricii au păreri diferite în ceea ce privește scopul pe care acest pact l-a avut în cele din urmă.

Din punctul de vedere al căpeteniilor cazacilor de atunci, precum și al istoricilor ucraineni de astăzi, a fost o alianță temporară, îndreptată împotriva Poloniei-Lituaniei.

Pentru țar, între timp, și pentru generațiile de istorici ruși care au urmat, a fost o recunoaștere a unei „suzeranități a Moscovei pentru eternitate”.

Rusia și Polonia au fost apoi în război până în 1667, când cele două părți au semnat armistițiul de la Andrusovo. Prin acest acord, Moscova a primit Ucraina la vest de râul Nipru/Dnieper, precum și partea estică a actualului Belarus.

În secolul al XVIII-lea, Polonia-Lituania a fost forțată să intre în sfera de influență rusă și, în 1772, a fost împărțită între Prusia, Austria și Rusia.

Imperativul istoric de a aduna ”pământul Rusiei” nu a fost scopul principal al acestui expansionism din partea Moscovei.

Mai degrabă, a fost justificarea ideologică dată de conducătorii săi pentru a consolida și extinde mai întâi statul moscovit în nordul Rusiei și apoi pentru avansurile imperiale în Ucraina și Belarus.

În perioada sovietică, încorporarea celei mai mari părți a Ucrainei în Uniunea Sovietică sub conducerea lui Lenin nu a fost determinată de ideea de a aduna pământul Rusiei, ci de dorința de a face din Ucraina un stat socialist.

Conceptul este însă conținut implicit în justificarea lui Stalin pentru invadarea estului Poloniei în 1939.

Propaganda sovietică susținea că aceasta nu era doar o „eliberare socială”, ci și o „eliberare națională” a „fraților și surorilor” belaruși și ucraineni.

Putin vorbește, de asemenea, despre „frații și surorile” ucraineni.

Dar el duce un război împotriva lor pentru că aceștia i-au arătat foarte clar dictatorului că nu doresc să fie din nou „adunați” – mai multe detalii AICI. 

Publicitate

PRĂPASTIA DE NETRECUT ȘI CELE MAI IMPORTANTE diferențe dintre ucraineni și ruși (-II-)

Continuarea articolului https://timpul.md/uriasele-si-esentialele-diferente-dintre-ucraineni-si-rusi-identitatea-etnica-si-nationala-a-ucrainenilor (I)

Satele sunt sufletul Ucrainei

Toponimia sau toponomastica. Este o subramură a onomasticii, o ramură a lingvisticii care studiază toponimele, originea acestor denumiri, sensul semantic, dezvoltarea, structura, ortografia și pronunția lor. De notat că toponimia e o disciplină științifică aflată la confluența a trei științe: geografie, istorie și lingvistică. 

Stabilite de populațiile autohtone, denumirile diverselor locuri sau localități comportă o anumită semnificație semantică. Ele încastrează informații aduse din cele mai vechi timpuri, analiza lor ajutând istoricii să studieze caracterul și dominantele vechilor civilizații. E motivul pentru care unii cercetători spun că toponimia este un fel de ”limbă”, o ”arhivă” sau o ”cronică a pământului”. 

Aceste denumiri ne vorbesc, peste ani și ani, despre particularitățile grupului etnic, despre spiritualitatea și nivelul de civilizație ale băștinașilor, toate raportându-se, în mod direct, la o identitate de sine.

Tocmai de aceea, atunci când o altă populație acaparează anumite teritorii, începe imediat să redenumească așezările, străzile și diversele regiuni, înlocuindu-le cu denumirile dorite de noii stăpânitori, care înalță monumente pentru personalitățile lor.

Câteva exemple ilustrative: așa au făcut rușii cu satele Ilyicha, Oktyabrskoye, Kalinin, Kirov, Voroshilov și Lenin, cu toate străzile redenumite ”Karl Marx” sau cu orașele Dnepropetrovsk și Kirovohrad. Asta a fost situația până de curând, dar și acum au mai rămas câteva rămășițe.  

Odată modificate de puterea cotropitoare, aceste toponime devin instrumente de propagandă și deznaționalizare. Un exemplu sugestiv: 80% dintre toponimele de origine tătărească din Crimeea au fost redenumite, procesul brutal de rusificare începând încă din 1944, după deportarea tătarilor. 

În general, oiconimele (numele așezărilor) ucrainene au fost afectate semnificativ și în diverse forme de rusificarea din secolul al XVIII-lea. Multe localitățile au fost redenumite cu numele unor personalități rusești – de exemplu ”Dnepropetrovsk”, în cinstea lui Grigory Petrovsky, sau ”Ekaterinoslav”, pentru a o onora pe Ecaterina a II-a, vechiului nume – Polovitsa – fiind prohibit). Totodată au fost impuse structurile morfemice rusești, de exemplu prefixul ”-sk”.

Firește, orașele ucrainene poartă nume frumoase, însă trăsăturile esențiale ale grupului etnic s-au păstrat cel mai bine în denumirile satelor noastre, deoarece orașul ca atare presupune un eclectism al diferitelor culturi, o imagine a noastră parcă destinată celorlalți, în timp ce satul e sufletul nostru, e lăuntrul identității ucrainene. 

Ucraina are 27.163 de sate. Dacă le veți citi numele, veți afla că, de multe ori, acestea conțin motive animale și vegetale. Denumirile se află într-o strânsă legătură cu natura înconjurătoare. Multe dintre acestea indică, în mod cert, un stil de viață sedentar și ocupațiile de factură agricolă (bunăoară, îngrijirea unei grădini de legume sau fructe). Nu este neobișnuit ca numele să trimită și la culori (ceea ce denotă un anumit tip de tandrețe, de afecțiune pentru loc).

Alte denumiri presupun o variație de adjective pozitive al căror caracter este descriptiv, de exemplu: ”vesel”, ”liber”, ”amabil”, ”însorit”, ”liniștit”, ”pașnic”, ”iubit”, ”curat”. Iată câteva exemple: Abrikosivka (adjectiv al cuvântului „caisă”), Borș (mâncare națională ucraineană), Velyka Yablunya (”Măr mare”), Vesela Dolyna (”Valea veselă”), Vilna Ucraina (”Ucraina liberă”), Vilne Zhytta (”Viață liberă”), Galyshky (”Găluște”), Didova Gora (”Muntele bunicul”), Dobra Krinitsa (”Fântână bună”), Dubovy Gay (”Livadă de stejari”), Zhyvopysne (”Pitoresc”), Zhutni Gory (”Munții de secară”), Zhaychiki (”Iepurașul”), Zolota Lypa (”Teiul auriu”), Medove (”Mierea”), Myluvannya (”Admirând”), Mriya (”Vis”), Mudre (”Înțeleptul”), Nove Zhyttya (”Viața nouă), Oselya (”Acasă”), Pryvitne (”Prietenos”), Pshenychne (”Grâu”), Radisne (”Vesel”), Ray (”Raiul”), Rubky (”Peștele”), Ridne (”Nativ”), Svoboda (”Libertate”), Syrnyky (”Plăcinte cu brânză”), Troyandove (”Trandafirul”), Hlibne (”Pâinea”), Charivne (”Vraja”), Chereshenka (”Cireș”), Chystenke (”Curat”), Chernozemne (”Pământul negru”), Schaslyve (”Fericit”) etc.

În Rusia există aproximativ 150.000 de sate. În locul altor comentarii, vă prezint o serie de nume ale unor sate rusești, chiar dacă unele sunt greu traductibile:

Musorka (cu sensul de loc murdar, de gunoi), Drochevo (face trimitere la masturbare), Galimiy (rău) Nedomerki (ceva umil, insignifiant), Zhadiny (lacom), Svinogorye (purcel), Svinosovkhoz (face trimitere la starea de a fi porc/porcos), Tupitsa (prost), Durakovo (prost), Durkino (prostălău), Durnoye (prost), Bukhalovka (beat), Boduni (mahmureală), Hrenovo (sensul e că te simți rău fizic), Shiryaevka (în slang-ul rușilor, „shirka” are sensul de injecție cu heroină), Lokhovo (prostie), Bolshoe Lokhovo (prostie mare), Maloe Lokhovo (prostie mică), Tatarskaya Bezdna (pustiiciune tătărească), Mutniy Materik (ținuturi noroioase), Deshovka (lipsit de valoare), Matyukovo (cuvinte rele/urâte), 

Mă opresc aici, deși lista ar putea fi uriașă. Adaug câteva nume rusești de râuri: Tukhlyanka (putred), Musorka (gunoi), Pyana (beat) sau Shavka (”cățea” cu sensul de ”curvă”, ”om de cea mai joasă speță”).

Toate aceste denumiri sunt derivate din cuvinte ce denotă oameni leneși, învinși, inculți, oameni lipsiți de valori morale. Pe lângă un stil de viață depravat și agresiv, remarcăm trimiterea la murdăria de toate tipurile, trimiterea la organe genitale și înjurături. 

Evident, nu spun că toate satele rusești au astfel de nume, însă există un procent semnificativ al denumirilor ce comportă o evidentă conotație negativă.

Așadar, odinioară au existat și numeroși ruși care și-au numit locul de reședință cu denumiri ce corespundeau viziunii lor asupra lumii și asupra semenilor. Pe o parte dintre acestea le-am prezentat mai sus. Omenirea se schimbă, populațiile se schimbă, însă toponimele rămân.

Denumiri cum sunt cele analizate de noi conțin adevărate relicve, perfect conservate ce rămân mărturie privind obiceiurile și apucăturile locale din cele mai vechi timpuri. 

Surse: podul.ro și https://timpul.md.

Autor: Anna Neplii

PRĂPASTIA DE NETRECUT ȘI CELE MAI IMPORTANTE diferențe dintre ucraineni și ruși (-I-)

Jurnalista și analista politică Anna Neplii de la publicația KYIVPOST, scrie in https://www.podul.ro despre identitatea etnică și națională a ucrainenilor, uriașele și esențialele diferențe dintre ucraineni și ruși și prăpastia de netrecut dintre două tradiții populare.

”Astăzi vom vorbi despre diferențele esențiale dintre ucraineni și ruși.  Vom folosi date istorice și cercetări științifice cu scopul de a analiza cele două paradigme. 

Cea mai mare parte a Rusiei moderne a fost ocupată, de-a lungul timpului, de popoare precum Murmuri, Chud, Meshcheri, Mari, Merya, Vede și Mordovieni – adică ugro-finlandezi. Sufocate de puhoiul ungro-finlandez, elementele identitare slave din partea de Sud a Rusiei fie au dispărut, fie s-au păstrat într-o proporție minimală. 

Psihologia etno studiază caracteristicile naționale ale proceselor cognitive, emoționale și volitive. Precum și trăsăturile de stat și de personalitate ale reprezentanților unor națiuni specifice. Și varietatea proceselor și a fenomenelor socio-psihologice care apar în interiorul unor națiuni, a unor popoare specifice.

Printre altele, această disciplină științifică examinează conștiința etnică și conștiința de sine, valorile și orientările naționale, imaginarul societății respective, obiectivele, personajele și, nu în ultimul rând, factorii socio-psihologici ai etnogenezei.

Cele patru criterii principale pe care cercetătorii le folosesc atunci când studiază mentalitatea diferitelor popoare sunt:

a) viziunea asupra vieții sociale,

b) religia,

c) atitudinile în raport cu natura înconjurătoare și d) atitudinile față de femei. Analizând folclorul pe baza acestor criterii generale, putem observa cu ușurință cât de diferiți sunt ucrainenii de ruși. 

Timp de secole, rușii le-au impus ucrainenilor mitul „leagănului comun al celor trei popoare fraterne”, conform căruia Rusia era „Fratele cel Mare” (apropo, această narațiune a fost amplificată de ideologia șovină specifică perioadei lui Petru I, ideologie a cărei justificare pseudoștiințifică se bazează pe ipotezele nedovedite ale lui M. Pogodin, O. Sobolevsky și mai târziu O. Shakhmatov). 

Produsul propagandistic și mincinos al ”leagănului” așa-zis ”comun” este fantezia numită ”Russkiy Mir”, obiectivul fiind preluarea ilegitimă a moștenirii culturale și politice a Rusiei Kieviene din vremea Bizanțului (chiar și numele statului e furat – cuvântul ”rusia” provine din limba greacă).

Cu toate acestea, istoria reală și argumentele cercetătorilor demonstrează că dintotdeauna au fost diferențe esențiale și majore între ucraineni și ruși – e vorba despre două națiuni diferite.  

Nomazii ruși 

Din cele mai vechi timpuri, ucrainenii au dus un stil de viață sedentar, în timp ce rușii erau nomazi. Nu este un secret că multe dintre mentalitățile prezentului sunt înrădăcinate în modul de viață al strămoșilor noștri. 

Fiind obișnuit să rătăcească de acolo-acolo, un nomad nu se raportează la niște valori permanente și nu are nici cea mai vagă idee despre practicile democratice (în consecință, orânduirea lor a fost una autoritară).

Transformarea haosului și a dezordinii în ordine a fost o capacitate a societăților care se ocupau cu agricultura. Nomazii nu erau capabili de așa ceva, pentru ei nu exista opțiunea staționării în aceeași zonă bine determinată, ei nu prindeau rădăcini. La urma urmei, de ce să lucrezi pentru a-ți subordona spațiul, dacă este temporar? Așa gândeau nomazii. 

Cultul tâlharilor 

Imaginile și mentalitățile vieții de odinioară se reflectă în arta populară orală (cântece, basme, tradiții, activități domestice cotidiene). În Rusia remarcăm un ciclu aproape interminabil de cântece și balade ale tâlharilor, cruzimea reprezentând o dominantă a acestora. Tematica amintită e încă la mare căutare în Rusia zilelor noastre. 

Colindele rusești

În condițiile în care ucrainenii s-au ocupat cu agricultura, fiind sedentari, pământul deținut și locuințele familiei au ocupat un loc central în toate tradițiile păstrate. De exemplu, colindele ucrainene îl laudă pe proprietar și îi urează o recoltă îmbelșugată, astfel conturându-se imaginea unui gospodar priceput și al unei gospodării căreia nu-i lipsește nimic.

În schimb, în unele colinde rusești se pune accentul pe solicitarea unor daruri bogate, uneori proferându-se amenințări brutale în vederea obținerii acestora. În Ucraina sărbătorim dintotdeauna unitatea diferitelor generații, Sărbătorile de Iarnă au avut mereu și o astfel de componentă. Avem cântecele și datinile noastre despre recoltă, despre începutul unui nou an agricol, despre înființarea propriei gospodării. „Shchedrivki”  e unic doar la ucraineni.

Apoi, în primăvară, ucrainenii au cântat „gaivki”, „vesnyanki” și „obzhinki”. Repet, toate acestea sunt despre recoltă, casă și despre gospodărie ca atare. Spre deosebire de paradigma ucraineană, stilul de viață nomad al rușilor nu a avut nimic al său, totul a fost la comun și totul putea fi savurat.

”O bate pentru că o iubește” – percepția tradițională rusească asupra relației dintre un bărbat și o femeie

În Ucraina, atitudinea față de o femeie a presupus întotdeauna și o idealizare a feminității. Tradițional, un bărbat și o femeie au drepturi egale (exemplu: traducere din ucraineană – ”căsătorește-te cu ea”  (adică un bărbat și o femeie consimt reciproc să facă acest pas); din rusă – ”căsătorește-te pe ea” (”ea”  cu sensul de obiect, de lucru). În general, atitudinea față de o femeie în Rusia este o atitudine față de un obiect de uz intern care își îndeplinește îndatoririle.

Atitudinea rușilor este întotdeauna pragmatică, în timp ce atitudinea a ucrainenilor este etică și estetică.

 „O bate pentru că o iubește”  – în general aceasta este percepția tradițională rusească asupra relației dintre un bărbat și o femeie. 

Nunțile 

Un exemplu ilustrativ – dacă în Ucraina o nuntă începea cu un cântec de binecuvântare al părinților, o nuntă rusească debuta cu ritualurile arcurilor pentru țari și familiile acestora, în timp ce nunta ca atare – motivul pentru care comunitatea se aduna – dispărea în fundal. 

Din cele mai vechi timpuri, nunțile ucrainene au fost pline de cântec și amuzament de calitate, dar și de momente solemne cu diverse încărcături ritualice pentru tinerii căsătoriți. După nuntă, noua familie căuta să își construiască o casă și să fie pe picioarele ei. 

Asta în timp ce în Rusia locuiau și câte 3-4 generații sub același acoperiș. Tot în Rusia, o lungă perioadă a existat (larg răspândit) și obiceiul „snohatstvo”  – când un tată locuiește cu soția fiului său în timp ce acesta din urmă lucrează). „Snohatstvo”  indică fără dubii puternicele influențe de proveniență asiatică. 

Basmele. De la eroii ucraineni la putorile rusești 

Haideți să analizăm puțin și basmele populare. În cele ucrainene, personajul principal trebuie să muncească, să fie inteligent și să facă o fapte bune pentru a fi ajutat sau pentru a primi un anumit premiu. 

În Rusia însă, Emelya zace pe aragaz și așteaptă cu pasivitate un miracol, recompensa fiind primită fără pic de efort și fără alte motivații. În basmele ucrainene, eroul învinge creaturi demonice numai datorită înțelepciunii, curajului, ingeniozității și a altor calități de invidiat. Astfel de eroi modelează comportamentul unei națiuni. În basmele rusești nu există un comportament activ și bine articulat al personajelor principale, însă există o permanentă încredere în puterea țarului. 

Dizolvarea în ”lume”. Negarea individului 

Viața socială în Ucraina este emanată de comunități funcționale – suma indivizilor. La ucraineni se pune accentul pe individualitatea fiecăruia, însă știm și ce ne unește, ce ne face să fim o societate. În schimb, rușii au o vorbă – „Toți suntem unși cu o singură lume” , or expresia asta denotă tocmai dizolvarea în ”lume”, astfel încât nu mai există individualitate, ci doar o masă abstractă.

Cu alte cuvinte, în Rusia nu înseamnă mai nimic persoana și realizările ei. Până la o limită, nici statutul în societate nu înseamnă mare lucru.  

Țarul, tiparul asiatic și natura despotică a Rusiei 

În Ucraina, hatmanul (conducător de oști – n. red.) nu putea fi venerat și umilit în același timp. Asta spre deosebire de Rusia, unde cel mai de preț premiu pentru un hatman victorios a fost ”o haină de blană de pe umărul Țarului/Domnului”  – adică i s-a dăruit îmbrăcăminte uzată, ceea ce la ucraineni ar fi trecut drept o insultă, o umilință.  

Paradigma europenismului înseamnă onorarea persoanei și a libertății sale, în timp ce tiparul asiatic al Rusiei presupune natura despotică a guvernării. 

Până la mijlocul secolului al XX-lea au fost culese și atestate aproximativ 20.000 de cântece și melodii populare ucrainene. „Cântecele populare ucrainene vorbesc despre starea reală a lucrurilor, istoria reală, oricât de neplăcută ar fi aceasta. În schimb, cântecele rusești vorbesc despre stări de fapt exagerate și distorsionate”, punctează Mykola Kostomarov, istoric ucrainean. Rușii au rescris complet toate evenimentele istorice care îi interesează într-un fel sau altul. Spre deosebire de ucraineni, rușii nu participă în mod activ la existența istorică a grupului lor etnic și, în consecință, nu e nevoie să o reproducă cu adevărat. Rușii s-au format ca Ulus al Hoardei de Aur și din când în când „observatorii” veneau la ei pentru a colecta tribut, așa că trebuiau să le facă pe plac.

În final, de dragul comparației, voi face o trimitere la celebrul tablou al lui Ilya Repin – „Cazacii scriu o scrisoare sultanului turc” –, devenit un fel de simbol al spiritului cazac. Pictorul, care a călătorit în Ucraina și a comunicat personal cu descendenții cazacilor, a fost într-atât de impresionat de iubirea de libertate a băștinașilor, încât a exclamat: 

„La naiba, oameni buni! Nimeni în lume nu a simțit vreodată atât de profund libertatea, egalitatea și fraternitatea. Zaporojia a rămas liberă toată viața, nu s-a supus la nimic!”

CONTINUAȚI LECTURA ARTICOLULUI ACCESÂND:

PRĂPASTIA DE NETRECUT ȘI CELE MAI IMPORTANTE diferențe dintre ucraineni și ruși (-II-)