CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Kosovo je Srbija? VIDEO.

 
1991 -Iugoslavia
 
 Demographics_Yugoslavia

 

 

 

“Lažemo da bi smo obmanuli sebe, da utešimo drugog; lažemo iz samilosti, da nas nije strah, da ohrabrimo, da sakrijemo svoju i tudju bedu, lažemo zbog poštenja. Lažemo zbog slobode. Laž je vid našeg patriotizma i potvrda naše urodjene inteligencije. Lažemo stvaralacki, maštovito, inventivno.”

“ Noi mintim ca sa ne deceptionam pe noi insine, ca sa consolam pe ceilalti. Noi mintim pentru mila, mintim ca sa inlaturam frica, ca sa ne incurajam pe noi insine si ca sa ascundem mizeria noastra, dar si a altora. Noi mintim pentru dragoste si onestitate. Noi mintim pentru libertate. Minciuna este o trasatura a patriotismului nostru si dovada a istetimii inascute. Noi mintim in mod creativ, imaginativ si inventiv.”

Dobrica Ćosić – scriitor sarb si nationalist renumit, presedinte al Yugoslaviei intre 1992 – 1993.

Am deschis acest subiect de discutie nu cu scopul de a lua partea sarbiilor sau albanezilor in aceasta disputa care a durat sute de ani. ‘’Kosovo je Srbija’’ este o expresie care s-a auzit si inca se mai aude pe straziile Belgradului, s-a auzit la Bucuresti si peste tot in Romania si intodeauna a fost insotita de un mix de sentimente.

Incercand sa evit sentimente pro sau contra sloganului ” Kosovo je Srbija”, va ofer o scurta prezentare a problemei, vazuta din unghiuri de vedere care pot ajuta pe oricine sa judece daca aceasta expresia are sens si baza istorica, sau este  rezultatul emotiilor complexe care au dominat Iugoslavia si tarile care s-au format dupa dastramarea acesteia.

1. Istorie

Albanezii.

– Din datele istorice, dar si din cele arheologice, lingvistice si antropologice, se poate trage concluzia ca albanezii sunt urmasii directi ai Ilirilor si de aceea sunt considerati primii pe  pamanturile in care traiesc si astazi.

Într-o excelentă lucrare, «Gli illiri», a cercetătorului croat Aleksander Stipcevici din Zagreb, publicată în anul 1966, când situaţia din Kosovo nu ridica probleme, aflăm că vechii greci numeau  iliri  «…populaţiile aşezate la nord de Macedonia şi Tracia, de la hotarele Caoniei şi de la Tesporţia până la Dunăre».

Autorul ajunge la concluzia că «…ilirii locuiau o întindere cuprinsă între Marea Adriatică la vest şi Alpii orientali până la Dunăre, Morava la est şi pământurile elenice la sud», ceea ce ne duce la concluzia că erau vechi locuitori ai Peninsulei Balcanice, având unele asemănări cu populaţiile din marea familie tracică şi fiind în contact direct şi cu cea dacică.

Ilirii vor fi romanizaţi pe coasta Mării Adriatice, dând şi unii împăraţi Romei, însă marea masă iliră îşi va păstra etnicitatea  până în secolul VII, când  începe asimilarea sa de coloniştii diferitelor neamuri slave, mai puţina  iliriilor   din Munţii Albaniei.

Albanezii se considera  a fi urmaşii vechilor iliri, spune Gelcu Maksutovici, doctor în istorie şi preşedintele Uniunii Culturale a Albanezilor din România.

 

 

 Harta Ilyriei si a Balcanilor in antichitate.

 

„Din toate timpurile, cele mai multe neînţelegeri între sârbi şi albanezi s-au concentrat asupra districtului Kosova, pe care sârbii, din interese politice, îl desemnează cu numele de Vechea Serbie.

Or, istoria ne arată că ţinutul pe care sârbii îl numesc astfel se numea, în antichitate: Dardania. Căutând etimologia cuvântului, vedem că albanezii traduc acest cuvânt, în limba lor, prin pară sau păr (dardha).

 În Albania sunt  şi astazi multe sate care  poartă numele de Dardha şi locuitorii lor se numesc Dardhani sau Dardhari, ceea ce corespunde exact cu numele vechilor Dardanieni, cari nu erau altceva decât strămoşii albanezilor ce locuiesc aceste ţinuturi şi azi.

Cât priveşte  sârbii, venirea lor în Balcani datează numai din anul 636 al erei crestine, cand au  inceput cotropirea  ţinuturilor  ocupate atunci de către albanezi, care au trebuit să le cedeze locul şi să se refugieze în munţi.

Atunci  ii vedem pe sârbi stabilindu-se în teritoriul  pe care  il numesc ” Vechea Serbie.“ (Nicolae Lako, „Drepturile Albaniei“, Tipografia Albania, Constanţa, 1921).

In anul 160 I.H Iliria este ocupata de catre Imperiul Roman iar  Dardania devine parte a Moesiei de Sus (Moesia Superiora), cu capitala la  Naissus. Regiunea  romana  a Dardaniei includea Kosovo de astazi  in est, si provincia nou creata a Prevalitanei, cu capitala in Doclea.

In anul 527 e.n., imparatul Justinian I incepe ocuparea  acestor regiuni si dupa cativa ani Dardania este inclusa in Imperiul Bizantin.

Cu incepere din  sec. VII in regiune incep sa se simta primele infiltrari ale slavilor. Intre anii 839 – 852 Dardania ajunge sub ocupatia imparatului bulgar, Khan Presian.

Putin mai tarziu,Imperiul Bizantin poarta  noi razboaie cu Imperiul bulgar si in anul 1018 reuseste sa re-ocupe Dardania.

In sec. XI prezenta Imperiului  Bizantin slabeste  si un nou imperiu incepe sa se faca simtit in viata Dardaniei: Imperiul Sarbilor.

 In 1018 Stefan Nemanja incepe razboiul pentru ocuparea Dardaniei, lucru care il reuseste in anul 1216. sarbii reusesc sa-si consolideze  imperiul (1346 – 1371), care includea Sarbia de astazi, Muntenegrul si o parte din Kosovo de astazi.

Sarbii

Sarbii sunt un popor care apartine grupului Indo-European si in acelasi timp rasei slave., de orgine balto-slava.

Exista 2 teorii despre venirea lor in Balcani :

 1.Ar fi migrat din  Muntii  Urali (aici se face o legatura probabila cu triburile sorb, care traiau in Muntii Caucazi);

2. Ar fi venit  din Europa centrala : sudul Germaniei si nordul Cehiei de astazi.

Exista si  o a treia varinata despre origina sarbilor, dar care nu gaseste un sprijin real in lumea oamenilor de stiinta, aceea ca  poporul sarb ar fi  urmas al ilirilor si ca Regatul Ilir era condus de sarbi.

Exista date istorice care dovedesc ca triburile slave au ajuns in Balkan in sec. VII intr-un numar nu foarte bine determinat, dar se crede ca au fost in jur de 10-20 000 de oameni.

 La inceput slavii nu au avut un teritoriu al lor, dar la putin timp dupa ce au ajuns in Balkan ei au cazut  la o intelegere cu Heraclius Flavius Augustus (Imparat Roman) si au ocupat teritoriul Dalmat.

Se pare ca numele de Sarb provine din latina – servus: servant. Prima organizare statala a sarbilor are loc in sec VII si VIII.

 Nu se stie care a fost prima capitala (se crede ca au fost mai multe orase importante), dar in croniciile istoricilor vremii se vorbeste de Ragusa (Dubrovnik de astazi) si Dostinika. Cu toate ca  multi cercetatori  au fost preocupati  de aparitia primelor forme  de organizare statala a sarbilor, nici unul nu a reusit sa stabileasca locul exact al orasului Dostinika.

In  anul 1018 incepe razboiul dus de sarbi pentru ocuparea Dardaniei, lucru care le  reuseste in anul 1216.

La venirea lor pe Pensinsula Balcanica sarbii erau  pagani. Nu exista date clare despre primele contacte ale sarbilor cu popoarele care traiau dejà in Balcani, dar se stie ca au existat imprumuturi de cuvinte,   ei adoptand multe din toponimele  popoarelor autohtone pentru munti, rauri sau  regiuni, dar au impus si noi denumiri slave.

De la vlahi ( numele dat tracilor romanizati) si de la albanezi sarbi au imprumutat  numerosi termeni legati de  cresterea animalelor, iar in schimb, vlahii si albanezi au imprumutat multe cuvinte din domeniul agriculturii.

Vlahii si albanezii foloseau aceasi cuvant pentru a-i  distinge pe sarbi de la alte popoare – ” skje”. Acest cuvant a ramas si in ziua de astazi in limba albaneza.

 

2. Demografie.

1455

– Recensamantul funciar (Sûreti defter-i sancak-i Arvanid, H. Inalcik, Ankara 1954) din 1455, inregistreaza un total de 480 de sate, din care doar 23 aveau denumiri in limba albaneza, 45 in limba vlaha, cateva in limba greaca, croata, bulgara si evreaisca. Restul satelor (majoritatea lor) aveau denumiri in limba sarba. Bazandu-se pe aceste date se poate presupune ca sarbii au fost majoritari in Kosovo.

1487

– Recensamantul dinastiei Brancovic. Acest recensamant acopera regiunile : Vucitrn, Ipek, Klinje e Poshtme, Decani si Metohija. Populatia acestor regiuni se imparte in crestini si musulmani, neoferind vre-o informatie despre etnia locuitorilor.

Sec. XVII si XVIII

Intre anii 1683–1699 are loc razboiul intre Impriul Otoman si cel Habsburg. Albanezii, condusi de Pjeter Bogdani, reusesc cu sprijinul armatei austriaca sa elibereze Kosovo (de catre turci) in 1686. Cativa istorici (Mile Bjelajac, Istvan Deak) pretind ca un numar de 60 000 de sarbi au fost obligati sa lase Kosovo si sa mearga in Vojvodina.

Aceasta miscare a populatie este recunoscuta in istoria sarba ca  „Marea migratie a sarbilor”, dar  exista si alte puncte de vedere, bazate in mod special pe teoriile istoricului  Noel Malcolm care explica faptul ca  mitul migratiei sarba este o teza politicianista  sarba menita sa justifice  existenta unei majoritati albaneze in regiunea Kosovo.

Sec. XIX

In urma asa numitei  Revolutii Sarbe este declarata  in 1867 independenta Serbiei.

 Kosovo nu este parte a Sarbiei. Nu exista vreun recesamant care sa ofere date exacte despre populatia lui Kosovo. Recensamintele din acest secol sunt contradictorii (de multe ori albanezii sunt majoritari, de alte ori sarbii) si aceasta se datoreaza in mod special datelor oferite de catre Imperiul Otoman, care impartea cetatenii in functie de religie si nu de etnie.

Statisticiile austriece din 1899 prezinta astfel situatie demografica din Kosovo :

  • 182,650 albanezi (47.88%)
  • 166,700 Sarbi (43.7%)

Sec. XX

In 1906, jurnalistul britanic H. Brailsford estimeaza ca 75% din populatia lui Kosovo este albaneza. Alfred Stead, publica o harta demografica care arata ca albanezi reprezinta doar 50% din populatia lui Kosovo.

Cel care a oferit date mai exacte a fost istoricul german  Gustav Weigand:

  • Pristina: 67% Albanezi, 30% Serbi;
  • Prizren: 63% Albanezi, 36% Serbi;
  • Vučitrn: 90% Albanezi, 10% Serbi;
  • Uroševac: 70% Albanezi, 30% Serbi;
  • Gjilan: 75% Albanezi, 23% Serbi
  • Mitrovica: 60% Serbi, 40% albanezi.

1921

Primul recensamant din Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, ofera urmatoarele date, privind populatia din Kosovo (bazandu-se pe limba maternal a locuitorilor lui Kosovo):

  • Albanezi: 288,907 (65.8%)
  • Serbi sau croati: 114,095 (26.0%)
  • Turci: 27,915 (6.4%)
  • Romani: 402
  • Sloveni: 184
  • Nemti: 30
  • Unguri: 12

1931

Recensamantul din 1931 separa populatia de 552,064 locuitori astfel :

  • Albanezi: 331,549 (60.06%)
  • Sarbi, Croati, Sloveni si Macedonieni: 180,170 (32.64%)
  • Unguri: 426 (0.08%)
  • Nemti: 241 (0.04%)
  • Alte popoare slave: 771 (0.14%)
  • alti: 38,907 (7.05%)

1940

Kosovo 1940

 

 

1948: 727,820 locuitori:

    • 498,242 Albanezi (68.46%)
    • 171,911 Serbi (23.62%)
    • 28,050 MunteNegreni (3.86%)
    • 11,230 Roma (1.54%)
    • 5,290 Croati (0.73%)
    • 1,315 Turci (0.18%)
    • 526 Macedonieni (0.07%)
    • 362 Russi (0.05%)
    • 283 Sloveni (0.04%)
    • 197 Nemti (0.03%)
    • 83 Unguri (0.01%)
    • 77 Bulgari (0.01%)
    • 39 Italieni
    • 29 Cehi
    • 18 Romani
    • 2 Slovaci
    • 9,679 Musulmani (1.33%)
    • 456 fara etnie (0.06%)

1953:  808.141 locuitori:

    • 524,559 Albanezi (64.91%)
    • 189,969 Serbi (23.51%)
    • 34,583 Turci (4.28%)
    • 31,343 MunteNegreni (3.88%)
    • 6,201 Croati (0.77%)
    • 972 Macedonieni (0.12%)
    • 411 Sloveni (0.05%)
    • 6,241 Yugoslavi (0.77%)

1961: 963,959 locuitori:

    • 646,604 Albanezi (67.08%)
    • 227,016 Serbi (23.55%)
    • 37,588 Muntenegreni (3.9%)
    • 8,026 Musulmani (0.83%)
    • 7,251 Croati (0.75%)
    • 5,203 Yugoslavi (0.54%)
    • 3,202 Roma (0.33%)
    • 1,142 Macedonieni (0.12%)
    • 510 Sloveni (0.05%)
    • 210 Unguri (0.02%)

 

Kosovo 1986

 

 

3. Serbia Veche

Teoria despre Serbia Veche puteam sa-o includ la inceputul acestei discutii, dar nevrand sa adorm curiositatea cititorului, am lasat-o la sfarsit. Raspunsul despre istoria Serbiei Veche am gasit-o la mai multe carti scrise de istorici, insa aceasta lucrare am bazat-o cel mai mult (sub sugestia unui prieten sarb) pe cartea istoricului si academicului Sima Ćirković (nascut la Osijek, 29 ianuarie 1929) – The Serbs.

 

 

Cele mai importante personajele istorice din perioada a asa numitei Serbia Veche (Stara Serbia) sunt Stefan Nemanja (Sfantul Simeon) si fiul sau Ratsko (Sfantul Sava). Cel mai important oras din Serbia in sec. XII a fost orasul Ras, care a fost fondat de catre Imparatul bulgar Peter.

Nemanja a luat puterea intr-o perioada nu tocmai stralucita si activa pentru istoria Serbiei. El a ales sa-i se opune Imperiul Bizantin si pentru a reusi acest lucru a stabilit relatii cu Frederick Barbosa, Imparatul Sfant al Romei si cu Republica Veneta. Aceste relatii nu au fost de durata si Nemanja a capitulat in fata Imperiului Bizantin (1172).

Ca pedeapsa bizantinii l-au luat pe Nemanja la Constantinopol unde l-au umilit. Dupa putin timp petrecut in centrul Imperiului Bizantin, Nemanja se intoarce din nou in Serbia, unde devine din conducatorul tarii.

Chiar daca pierduse in fata Imperiului Bizantin Nemanja a reusit sa mentina influenta in regiune. Stefan Nemanja si familia lui au avut sub conducere teritorile Serbiei Sfante (Baptised Serbia – Serbia botezata) si Zahumlje, Travunia si Duklja.

Nemanja a stapanit si pamanturile care se aflau in nordul raului Drin. Insa, trebuie inteles ca aceste teritorii nu erau unite si nu creau un singur stat. Fiind regiuni cu obiceiuri si traditii diferite erau conduse de conducatori autohtoni. Observand acesta structura Stefan Nemanja si-a dat seama de pericolul conflictelor interne si a inceput incercarile pentru a mentine aceste regiuni sub influenta sa.

Dupa  Asamblea din Ras, 1196 Nemanja lasa  puterea la al doilea fii al sau, Stefan, si  se retrage si se face calugar. El a ales sa petreaca restul vietii la prima manastire mare din Serbia, manastirea din Studenica, care a fost construita chiar de el in 1183.

 

 

Manastirea din Studenica

Dupa intrarea in manastirea din Studenica, Nemanja isi schimba numele in Simeon (calugarul Simeon). In 1198 el paraseste manastirea si se duce  in muntele Atos dupa fiul sau, Rastko, deja numit calugarul Sava. Nemanja moare in 1199.Studenica, locul unde a fost prima manastire sarbeasca, de catre Stefan Nemanja

Impreuna cu fiul sau, calugarul Sava,  Nemanja fondeaza manastirea Hilandar ca “sa serveasca ca un loc care sa primeasca oamenii Serbiei”. Din acest moment Sarbii au un loc al lor care ii reprezinta in lumea ortodoxa, la fel ca pe greci, rusi, georgeni si bulgari.

Muntele Athos, unde se afla manastirea sarbeasca, Hilandar, construita de catre Ratsko Nemanja

In timpul ceremoniei ingroparii ale celor mai importante relice ale lui Stefan Nemanja la Studenica, se observa un ritual plin de respect care mai tarziu avea sa constituie baza  cultului Sfantului Simeon. El avea sa devina patron sfant al tuturor urmasilor sai, inainte lui Hristos si Sfantei Maria si intermediar al poporului sau.

Deci, Nemanja a jucat un rol important in istoria Serbiei, mai mult dupa moartea sa, decat atunci cand a fost in viata. El a fost pus in capul dinastie sacre care la randul ei a oferit ortodoxismului sarb o multime de sfinti.

Istoria Serbiei a fost scrisa pentru prima data in sec. XVII si incepe cu Stefan Nemanja.

Mai tarziu, printre alte personaje istorice care au jucat rol in istoria Serbiei au fost si:

–          Regele Urosh II Milutin (cel care construieste prima manastire mare de langa Prizren – manastirea din Gracanica);

–          Stefan Urosh I – cel care in 1276, pentru a se feri de atacurile venite din nord (unguri etc.) muta centrul regatului sau la Pec. Regele a inceput exploatarea minelor de langa Pristina avand in acest fel posibilitatea imbunatetirii relatiilor comerciale cu diferite tari, in mod special cu Italia si Franta. Stefan Urosh a construit manastirea din Sopocani, langa Novi Pazar de astazi.

–          Stefan Dusan, regele declarat ai Sarbilor si Grecilor. Sub conducerea lui sarbii au ocoupat, Albania, Epirul, Aetolia, Acamania, Macedonia si Thesalia.

Situl Albaniaperomaneste wordpress.com

28/03/2011 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN EROU ALBANEZ: Gjergj Kastriot – Skenderbeg

Skenderbeg s-a  nascut in localitatea Diber, din nord-estul Albaniei. Tatal sau era conducatorul Albaniei centrale, care includea judetele (de azi): Mirdite, Kruje, Mat si Diber.

Numele sau adevarat era  Gjergj Kastrioti (numele de familie vine din regiunea Kastrati, unde s-a si nascut Gjergj), iar denumirea Skenderbeg ,care nu este  numele lui, i-a fost data de turci in amintirea lui Alexandru Cel Mare. (Skenderbeg : Skender – Alexandru, Beg – Mare).

 Textul  urmator , scris de catre Gabriel Tudor,a aparut la revista Magazin, din 12 octombrie, 2006:

” Situat intre coastele stancoase ale muntilor Epirului si tarmurile domoale ale Adriaticii, regatul Epirului a fost candva locul unde principesa Olympia, mama faimosului Alexandru Macedon vedea lumina zilei. La multe secole de cand Alexandru pornea, din acest aspru colt de Balcani sa cucereasca lumea, un demn urmas de-al sau ridica stindardul luptei de eliberare a neamurilor din Epir si din intreaga Albanie, de sub jugul otoman: George Castriotul, ramas in istorie sub porecla de Skanderbeg – „domnul Alexandru”.

Cand tatal sau, nobilul albanez Gjon Kastrioti (Ioan Castriotul), care era vasal al Imperiului Otoman, s-a stins din viata, sultanul Murad al II-lea, in loc sa permita familiei acestuia sa conduca in continuare tara, l-a insarcinat pe guvernatorul de Kruja, Hasan-Beg, sa preia controlul tuturor cetatilor albaneze.

La putin timp dupa aceea, in 1443, a fost lansata o cruciada, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara.

Profitand de acest fapt, precum si de razboiul declansat de emirii Karamanului, in Anatolia, impotriva turcilor, fiul lui Gjon, Gjergj, a socotit ca venise vremea sa se scuture de sub jugul otoman. Pana atunci, el fusese crescut la curtea otomana, fusese circumcis, educat in spiritul religiei musulmane si i se incredintasera mai multe comandamente.

Dovada a increderii de care se bucura este faptul ca, la putin timp dupa moartea tatalui sau, sultanul tocmai ii incredintase comanda unei armate care trebuia sa faca jonctiunea cu grosul ostirii otomane la Nis. Impreuna cu cei 300 calareti de elita din subordine, Skenderbeg nu s-a mai prezentat la locul de intalnire ci, obligandu-l pe secretarul sau, Reis Efendi, sub amenintarea hangerului, sa ticluiasca o scrisoare ca din partea sultanului, prin care acesta ii daruia firmanul de conducator al Albaniei, a prezentat documentul fals lui Hasan-Beg, guvernatorul  tinutului Kruja.

Credinciosul Hasan nu a banuit nici macar o clipa inselaciunea si a acceptat sa predea comanda. Dar imediat ce s-a vazut stapan pe cetatea Kruja, Skenderbeg a proclamat ca renunta la islamism si redevine crestin, si ca va lupta impotriva turcilor pana la moarte, pentru eliberarea patriei sale. Pe toti cei care au refuzat sa accepte religia crestina, in frunte cu Hasan-Beg, i-a tras in teapa. Curand, focul revoltei s-a extins in toata Albania.

 Singuri in fata Semilunii 

 Skanderbeg stia ca greul luptei anti-otomane abia acum incepea. Spre a putea face fata turcilor, ce aveau cea mai puternica armata a vremii, trebuia sa ii uneasca mai intai pe toti liderii albanezi sub conducerea sa.

In martie 1444, el a convocat o adunare a acestora, la Lezhe, oras detinut pe atunci de Venetia, care de asemenea a fost invitata sa participe. Toti nobilii sositi l-au ales pe Skenderbeg comandant cu puteri totale, oferindu-i trupele lor si acceptand sa i se supuna de buna voie.

Pentru prima oara in istorie, Albania era unita sub o conducere unica. Skanderbeg a impus un sistem de taxe si, folosindu-se de averea familiei sale, precum si de veniturile aduse de marile ocne de sare de la Selina, si-a putut echipa oastea cu piese de artilerie si arme.

Asa cum prevazuse abilul conducator, riposta nu a intarziat: in primavara lui 1444, o mare armata otomana a pornit spre Albania. Liderul albanez a hotarat sa atace la trecerea printr-un defileu stramt, unde numarul mare al turcilor nu mai constituia un avantaj, ci dimpotriva.

Batalia s-a dat in iunie si a adus turcilor o infrangere umilitoare, sporind considerabil prestigiul lui Castriota. Dar planul sau, de a elibera Balcanii de sub turci, prin crearea unei largi coalitii crestine, s-a spulberat, dupa infrangerea suferita de cruciati la Varna.

De acum, albanezii erau iarasi singuri in fata Semilunii. In 1449 si 1450, turcii au invadat Albania, in fruntea lor aflandu-se de aceasta data insusi sultanul Murad al II-lea. Dupa un scurt asediu, ei au cucerit cetatea Svetigrad si au obtinut cateva victorii minore.

Skenderbeg, incapabil sa se opuna uriasei forte de invazie, a acceptat sa se inchide sultanului si sa plateasca un tribut de 6000 de ducati, dar nu s-a conformat niciodata.

Mai mult, la mai putin de un an, el a refuzat sa mai recunoasca suzeranitatea otomana, pregatindu-se iar de razboi.

Luptand cu propriul nepot 

 Maniat din cauza „tradarii” lui Skenderbeg, in 1450, Murad a pornit iarasi in campanie, avandu-l alaturi pe fiul sau, Mehmed, viitorul sultan. O suta de mii de turci – dintre care saizeci de mii de spahii si patruzeci de mii de ieniceri – au luat cu asalt Kruja, unde Skenderbeg lasase o mica garnizoana, sub conducerea lui Vrana Konti, el, cu restul trupelor retragandu-se in munti.

De aici, a lansat numeroase atacuri de noapte impotriva taberei otomane, macinand in continuu fortele sultanului pana cand ordiile (ostile) au fost nevoite sa se retraga, cu pierderi grele.

Dar Castriota cunostea, crescand de mic printre turci, tenacitatea acestora. Cum din partea venetienilor, ce adesea se dovedisera mai hulpavi decat turcii, nu putea spera la ajutor, a apelat la regele Alfonso de Neapole si, in 1451, a traversat Adriatica si a depus juramant de credinta fata de acesta.

Ajutorul primit de la Alfonso nu a fost nici el pe masura asteptarilor, dar chiar si asa, vitejia oamenilor lui Skenderbeg a facut din nou minuni, o armata otomana fiind invinsa in muntii Albaniei, in 1452.

Din cauza faptului ca noul sultan, Mehmed al II-lea isi concentra atentia asupra asedierii Constantinopolului, timp de aproape trei ani, albanezii au avut pace. Abia in 1455, sultanul, ce-si luase intre timp titulatura de Fatih – „Cuceritor”, si-a indreptat atentia asupra albanezilor.

La asediul cetatii Berat, Skenderbeg a suferit una dintre putinele sale infrangeri. Patru mii de soldati de-ai sai au ramas pe campul de lupta. Dar Mehmed nu a putut profita de victorie si a fost nevoit sa se retraga, din cauza apropierii iernii.

In 1457, o noua armata otomana, a invadat Albania. Armata era condusa de Evrenos Pasa si de Hamza Castriotul, chiar nepotul lui Skenderbeg. Dupa ce au pustiit tara in lung si-n lat, turcii au ridicat tabara la Ujebardha, intre Lezha si Kruja.

La inceputul lui septembrie, Skenderbeg, cu o armata de cinci ori mai mica, i-a atacat prin surprindere, iar in panica creata mii de turci si-au pierdut viata. Evrenos a fost nevoit sa faca imediat calea intoarsa, spre Constantinopol – numit de acum Istanbul.

In 1466, sultanul Mehmed s-a pus in fruntea unei puternice armate, dorind sa obtina ceea ce tatal sau nu reusise, in urma cu saisprezece ani: capitularea cetatii Kruja. Aceasta era aparata de 4.400 de oameni, condusi de printul Tanush Topia. Dupa cateva luni, sultanul si-a pierdut rabdarea si, lasand in urma o insemnata parte a armatei, s-a intors in capitala imperiului.

O armata turca a primit ordinul de a impresura imediat cetatea Kruja. In acest timp, din toate colturile Balcanilor, corpuri de oaste otomane se indreptau spre Albania. Intreaga tara era inconjurata, liniile de comunicatie ale patriotilor albanezi distruse.

Castriotul a cerut Papei Pius al II-lea adapost, dar neprimind raspuns s-a retras, nadajduind sa stranga o noua armata, la Lezhe, oras aflat in stapanirea venetienilor. Planurile sale nu aveau sa se mai implineasca: viteazul razboinic s-a imbolnavit de ciuma si a murit, pe 17 ianuarie 1468, dupa ce primise vestea ca o armata condusa de locotenentul sau, Leka Dukadjini, ii invinsese pe turci, la Skodra.

Rezistenta albaneza a mai continuat, sub conducerea lui Leka, timp de inca zece ani. Abia in 1478, asediul Krujei avea sa fie incheiat. Asediatii au cedat promisiunii lui Mehmed ca vor fi lasati liberi, dar, abia ce au deschis portile cetatii, ca turcii s-au napustit asupra lor, masacrandu-i pe toti barbatii si luand in sclavie femeile si copiii. Un an mai tarziu, Skodra, ultimul bastion al rebelilor, era cucerit. In 1480, turcii au navalit in biserica Sf. Nicolae din Lezhe si i-au profanat mormantul celui care ii infruntase timp de atatia ani.

Si poate cea mai elocventa marturie a valorii lui Skenderbeg ramane faptul ca, atunci cand au devastat locul unde Castriotul se odihnea pentru vesnicie, ienicerii i-au luat osemintele, spre a le purta mereu asupra lor, ca pe niste relicve sacre, de parca astfel ar fi vrut sa imprumute macar o farama din curajul viteazului razboinic…

Relatiile cu Papa

Succesele lui Skenderbeg impotriva turcilor au facut ca el sa fie admirat de catre Vatican, Venetia si Regatul din Napoli.

Acestia, vedeau in Skenderbeg aparatorul lor care in numele patriei sale, se lupta si ii tineape turci departe de Europa Occidentala. Deseori Skenderbeg a primit sprijin (in bani si uneori si oaste ) de la statele   sus mentionate.

Acest sprijin a fost insuficient pentru Skenderbeg si pentru visul lui de a creea Regatul Albanez. De mentionat este faptul, ca desi Skenderbeg a fost ajutat financiar de catre Venetia, Vatican si in mod special de catre regele Alfonso de Napoli, el nu a primit sprijin de la ceilalti vecini. Albania a fost singura tara din Balcani care nu a reusit sa aiba regatul ei.

Ca un aparator renumit al crestinismului, Skenderbeg a avut relatii foarte bune cu Vaticanul, in mod special cu Papa Pius II. Pentru politica comuna care Skenderbeg a avut cu Vaticanul, Papa Pius II l-a numit pe Skenderbeg Aparatorul Crestinismului si Campionul lui Hristos, dandu-i in acelasi timp titlul de Gideon.

Inaintea caderii Constantinopului, Skenderbeg a colaborat cu suveranii pontifi  Nicola al V -lea si Calixtus al III- lea.

Rezistenta albanezilor dupa moartea lui Skenderbeg

 Skenderbeg moare la 17 ianuarie, 1468 si Albania ramane independentainca 10 ani.

In 1478, turcii incojoara pentru a patra oara cetatea Kruja si promit albanezilor viata lor si a famililor lor daca se predau.

Obositi si infometati, luptatori descid portiile orasului, dar turcii omoara toti barbatii ,iar pe copii ii iau in Turcia, pentru a-i creste in legea mahomedana.

In 1479, turcii cuceresc Shkodra, iar in 1501 Durres.

Anul 1506 este anul cand Albania este cucerita de turci,dupa  care au supus  poporul albanez unui tratament de o cruzime fara seaman, care a durat pana in 1912.

blogul Albaniaperomaneste.wordpress.com

14/01/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: