CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MASONERIA, PLANUL SECRET„MARBURG”ȘI FINANȚAREA ACȚIUNII DE INSTAURARE A  COMUNISMULUI ÎN RUSIA

MASONERIA „TATĂL” COMUNISMULUI

În 1829 iluminista engleză Frances „Fanny” Vright ţine o serie de conferinţe la New York, la care participă inclusiv iluminaţii americani, susţinători ai lui Weishaupt.

Cei prezenţi sunt informaţi că Iluminaţii doresc să unească grupurile nihiliste şi ateiste cu toate celelalte organizaţii subversive şi să formeze o Organizaţie Internaţională care va primi numele de „Comunism”, scrie Teodor FILIP în https://doxpress.wordpress.com.

A fost alcătuit un comitet, format din Clinton Roosevelt – strămoş direct al lui F. D. Roosevelt -, Charles Dana şi Horace Greelcy, însărcinat cu strângerea de fonduri pentru această acţiune.
În 1843 este creată în SUA organizaţia B’nai B’rith (Fiii Alianţei), lojă exclusiv rezervată evreilor. Ea a înfiinţat loja israelită „Alianţa Drepţilor”, care a devenit societatea secretă „Liga Comuniştilor”.

Marx şi Engels confirmă în prefaţa la ediţia a doua a Manifestului Comunist, că această societate i-a însărcinat cu redactarea şi publicarea unui program teoretic şi practic al partidului. De reţinut că, pe 17.11.1845, Karl Marx a devenit membru al Lojii Socialiste din Bruxelles.

În 1864, La Londra, în sediul Marii Lojă Unite a Angliei (Freemasons’ Hall) au loc discuţii care au dus la înfiinţarea primei Internaţionale Comuniste. Lideri: K. Marx şi cneazul Bakunin, francmason de gradul 32 în ritul Scoţian Antic şi Acceptat.
„Internaţionalismul proletar sub forma socialismului a dat un nou avânt ideilor masonice. Războiul franco-german şi căderea lui Napoleon al III-lea favorizează preluarea puterii în Franţa de către masoni.

Din guvernul celor 11, 7 erau francmasoni. La 18 martie 1871 se proclamă Comuna din Paris. Victoria finală aparţine însă masonilor conservatori, conduşi politic de Adolphe Thiers. Această victorie duce la separarea comuniştilor de masonerie. Comuniştii îşi vor crea organizaţii proprii, paramasonice.

Ei vor prelua de la masonerie principiul internaţionalismului proletar, deviza „Libertate, egalitate, fraternitate” şi unele simboluri masonice (de exemplu steaua cu cinci colţuri” (1).
Profesorul suedez şi francmason Zimmermann a declarat la o Convenţie Masonică din Winterhur: „Marxismul este cel mai nobil fenomen al secolului XX”.

Un alt francmason proeminent a considerat marxismul ca fiind „o filozofie a francmasoneriei, o ştiinţă socială pentru controlul maselor”.

PLANUL „MARBURG” PENTRU INTRODUCEREA COMUNISMULUI


La începutul secolului XX, marii bancheri de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman ;I Frank Vanderlip au înfiinţat un cartel prin care au „comunizat” state importante.

Prin organizaţii oculte l-au scos în faţă pe Lenin care avea să declanşeze moda tiraniei totalitare individuale, asumată sub cauză generoasă. Nu pot fi de acord cu cei care consideră că bolşevismul transformat apoi în stalinism, comunism, socialism multilateral-dezvoltat, a avut iniţial, un filon umanist, pentru înlăturarea situaţiei mizere a maselor populare, a unor naţiuni întregi.

Multe popoare au plătit scump vina de a se fi lăsate înşelate de cea mai odioasă şi mai bine elaborată minciună „cea care promitea bunăstarea tuturor făcându-i să dispară tocmai pe cei care reprezentau forţa vitală a unei naţiuni: preoţi, intelectuali, liderii vieţii economice şi politice, ţărani avuţi tocmai graţie hărniciei lor şi care, angajându-se în luptă cu ciuma roşie aveau să ducă un cumplit război timp de 72 de ani” (2).
Nu voi intra în amănuntele modului în care a fost finanţată, şi cu cât, „revoluţia bolşevică”, desfăşurarea ei, nici izbucnirea Primului Război Mondial.

În schimb voi oferi câteva informaţii în premieră. Cartelul marilor bancheri internaţionali a întocmit „Planul Marburg”.

La New York acest sindicat al „bancherilor internaţionali” a fost numit „Trust of money” („Trustul banilor”), care a finanţat şi revoluţia lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu.
Există o documentaţie foarte vastă privind implicarea acestui cartel al „bancherilor internaţionali” în revoluţia chineză condusă de Sun Yat-sen. Bancherul Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui „Westinghouse”, este cel care a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectul financiar al revoluţiei.
În 1905 a finanţat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, condusă de Părintele Sapon, un agent al Ohranei – poliţia secretă rusă.

Prin banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul promarxist Olof Aschberg, au finanţat apoi instaurarea comunismului în Rusia, la 7.11.1917.
„Acelaşi Charles B. Hill a folosit filiera „Westtinghouse” din Rusia pentru a-i finanţa generos pe bolşevici. În 1923 – când URSS şi-a creat prima bancă internaţională „Ruskombank” – asociatul lui J. P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg a devenit Preşedintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreşedinte la „Guaranty Trust (J. P. Morgan), a preluat funcţia de director al „Ruskombank”.

Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Matens – a fost susţinut financiar de „Guaranty Trust” al lui J. P. Morgan” (3).
Bolşevismul a fost prima formă de „globalizare” prin crearea unei structuri supranaţionale. Cominternul nu este altceva decât „bunicul” Uniunii Europene.
W. B. Thompson, unul din bancherii ce va finanţa generos propagarea „revoluţiei bolşevice” în
alte ţări, printre care şi România, era directorul lui „Federal Reserve” al SUA.

În mai 1918 acesta va înfiinţa în SUA o ligă pentru întrajutorarea şi cooperarea cu Rusia, iar Edwin Gay, de la Departamentul Comerţului de Război va expedia Departamentului de Stat, în iunie 1918, un memorandum în care recomandă „relaţii comerciale şi prieteneşti mai strânse între SUA şi Rusia”.

Mai prevedea că dacă populaţia din regiunile controlate de bolşevici va avea condiţii economice mai bune, aceasta va accepta puterea bolşevică fără a se opune.

Că apoi situaţia s-a schimbat mult în rău este o altă poveste…
Despre delegaţia „Crucii Roşii” americane, debarcată la Petersburg la 7.08.1917 iarăşi nu se vorbeşte nimic. Formată din 36 de „medici” şi „asistenţi medicali”, afişând scopuri pur umanitare, această delegaţie debarcase direct de pe Wall Street şi era condusă de „medicul” William Boyce Thompson, directorul lui Federal Reserve a SUA.

Alături de el mai erau încă 25 dintre cei mai mari oameni de afaceri, industriaşi şi bancheri americani.

Cele 10 cadre medicale autentice s-au înapoiat în America la începutul lunii septembrie 1917. În august, cei 26 de „medici” sunt primiţi în audienţă de Lenin şi se pun la cale toate detaliile pentru puciul planificat.
Thompson va deschide prima secţie de spionaj economic bolşevic în SUA cu sediul la New York, în aceeaşi clădire în care îşi aveau birourile 22 dintre cei mai influenţi bancheri de pe Wall Street.

GENERALUL LUDENDORFF: „RUSIA TREBUIE DOBORÂTĂ”


Pentru instalarea lui Lenin au conlucrat două puteri: SUA şi Germania. America avea nevoie să exploateze resursele uriaşe ale Rusiei.

Cu Germania, Lenin a propus un „troc” lui Max Warburg şi serviciului secret al acestei ţări: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, iar el, Lenin, va încheia o pace separată, în condiţiile propuse de germani.

Ceea ce s-a şi întâmplat la Brest-Litovsk, în 1918.
Decizia Germaniei de a sprijini „revoluţia” din Rusia avea un interes aparte: intrarea SUA în război de partea Angliei era iminentă, motiv pentru care germanii aveau interesul să încheie urgent o pace separată cu Rusia. Deci cu Estul, pentru a obţine „pacea separată” de la Brest Litovsk.
„Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff îşi cobora vocea când venea vorba despre ea. E adevărat, trebuie ţinut cont şi de riscurile disperate pe care comandanţii militari germani şi le asumaseră.

Ei se găseau în aceeaşi stare de spirit care îi condusese la declanşarea unui război submarin, ştiind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei. Totuşi, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveţia în Rusia, într-un vagon plumbuit…” (4).
Istoricii uită sistematic să vorbească despre o problemă. Max Warburg şi colonelul Nicolai din serviciul secret german au creat „legende” pentru câţiva zeci de ofiţeri ai acestui serviciu cărora le-au dat nume ruseşti şi i-au trimis la Petrsburg, ca experţi în organizarea puciului.

Ulterior, pe tot parcursul Războiului Civil, aceştia au ocupat funcţii de conducere în Armata Roşie, iar până în 1921 au asigurat securitatea şi gardarea conducerii bolşevice. De remarcat că acelaşi Max Warburg a finanţat şi Pravda.
În memoriile sale de război, generalul Ludendorff scrie că „el şi statul major au visat adesea să realizeze revoluţia rusă, care trebuia să uşureze sarcinile militare ale Germaniei” şi se preocupau de organizarea „unei propagande menite să răspândească în armata rusă germenii unei campanii pacifiste”. Şi mai scrie: „Expediindu-l pe Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere .

Această călătorie era justificată din punct de vedere militar, deoarece trebuia că Rusia să fie doborâtă. Dar guvernul nostru ar fi trebuit să ia măsuri ca să nu i se întâmple şi Germaniei acelaşi lucru”.
La mai bine de şapte decenii de la apariţia memoriilor generalului Lunderdorff, Marin C. Stănescu şi Costin Feneşan tipăreau la Bucureşti lucrarea „Lenin şi Troţki versus Ludendorff şi Hoffmann”, aducând la lumină documente „păstrate” cu grijă de guvernanţii roşii români, documente ce se află la Arhivele Naţionale Bucureşti, Colecţia C.C. al P.C.R., fond nr. 50, dosar 447, care sunt tratate cu indiferenţă de marii istorici ai comunismului. În baza acestora, reiese că activitatea „tătucului popoarelor” şi a acoliţilor acestuia, nu a fost tocmai patriotică.
Nu intru în amănuntele modului în care acest set de documente a ajuns, în primăvara anului 1920, în posesia organelor române de contrainformaţii, iar apoi la autorităţile de decizie ale statului. Autenticitatea acestor documente a fost confirmată de experţi internaţionali.

MAREA TRĂDARE BOLŞEVICĂ


În urma victoriei revoluţiei bolşevice din octombrie politica agresivă faţă de Antanta s-a intensificat. Normele dreptului internaţional au fost încălcate în mod grosolan. Echipe mixte de supraveghere, germano-bolşevice şi bolşevico-austriece au trecut la supravegherea directă a reprezentanţelor diplomatice ale statelor Antantei la Petrograd, dar şi la arestarea unor şefi ai acestora, cum a fost cazul trimisului român Constantin Diamandy.
Din numeroasele documente, cum ar fi şi Raportul liderului bolşevic Armand Joffe, reiese că, la şedinţa din 29.12.1917, generalul Max Hoffmann ceruse colaborarea bolşevicilor pentru ca armata română să accepte imediat încheierea unei păci „democratice” cu Germania.

În cadrul şedinţei, Troţki, pe atunci ministru de Externe, şi-a exprimat regretul că nu au nici un mijloc ”de a influenţa Statul Major român”.

În replică, generalul Hoffmann a evidenţiat necesitatea şi posibilitatea „trimiterii unor agenţi de încredere în rândurile armatei române (acelaşi lucru s-a întâmplat în Valea Jiului, când au fost trimişi agenţi NKVD pentru organizarea „nucleelor muncitoreşti” – nota T.F.), arestarea misiunii române la Petrograd (peste câteva zile s-a şi întâmplat – nota T.F.), şi luarea unor măsuri privind anihilarea regelui român şi a organelor de comandă ale armatei române” (2).

Krîlenko, comandantul-şef al trupelor bolşevice, a trimis în România, la 21.01.1918 un comando sub conducerea unui faimos terorist – Grigorii Semionovici Roşal, pentru a duce la îndeplinire cele stabilite.

La Iaşi, însă, într-o conlucrare perfectă, ofiţeri ai serviciilor de contraspionaj române, ruse şi franceze i-au atras într-o capcană, i-au capturat şi executat după legile nescrise ale războiului.
Colaborarea pe plan militar între bolşevici şi germani s-a soldat cu trădare din partea primilor, în urma căreia au avut de suferit trupele aflate pe câmpul de luptă. Urmările suportate de Armata română în urma trădării aliatului său, Rusia bolşevică, este un subiect ce va trebui aprofundat.

Pornind de la documentele nou apărute. Consider de o importanţă excepţională Nota secţiei de Informaţii din Petrograd a Marelui Stat Major german adresată lui Troţki la 12.01.1918, căruia i se aduce la cunoştinţă că ordinul de la Berlin era „pentru alegerea (în Comitetul Executiv al Partidului bolşevic) a următoarelor persoane: Troţki, Lenin,, Zinoviev, Kamenev…”
Prin prisma celor prezentate consider că teza potrivit căreia apariţia proletariatului, dar mai ales definirea lui ca o pătură socială conştientă de propria menire, capabilă să-şi creeze propria doctrină se dovedeşte a fi în întregime falsă.

Lenin şi acoliţii săi au fost plătiţi regeşte ca să distrugă Imperiul ţarist şi să instaureze bolşevismul „coafat” apoi în comunism În România „coafat” în „socialismul care creează societatea multilateral dezvoltată”.
Prima grijă a nucleului instalat la Petrograd a fost decretarea amnistiei generale. Imediat după lovitura de stat, „populaţia revoluţionară” a eliberat circa 300.000 de deţinuţi de drept comun, care au creat adevărate tulburări de masă. Mulţi dintre aceştia au devenit viitoarele „cadre de nădejde” ale partidului.

Acest aspect vă aduce aminte de ceva, stimaţi cititori? Între „capitalismul occidental” şi „bolşevismul sovietic”, ambele creaţii ale Masoneriei, au existat dintotdeauna legături strânse, avantajoase pentru ambele părţi., lucru ascuns cu grijă. Bancherii internaţionali au tratat direct cu guvernele impuse de ei, atât din punct de vedere financiar cât şi economic.

Astfel, prin înţelegeri directe cu guvernul sovietic americanilor le-a fost garantată exploatarea pe termen lung a bogăţiilor Rusiei. Cu garanţii guvernamentale. General Electrics, spre a da un singur exemplu, va obţine un contract deosebit de avantajos din punct de vedere financiar pentru electrificarea Rusiei.

„Lampa lui Ilici” despre care am învăţat în şcoală a fost o altă minciună a propagandei bolşevice.
Majoritatea masonilor din întreaga lume susţineau regimul de violenţă al sovieticilor. Colaborarea cu bolşevicii a continuat.

Mulţi masoni francezi au oferit ajutorul lor comuniştilor sovietici.
Un aspect mai puţin cunoscut este faptul că masonii bolşevici aveau nevoie de sacrificii umane în ritualurile pe care le făceau.

„Din dispoziţia lui Lenin, aceştia au sacrificat oameni către demonul Molok, aşa după cum relatează fostul lider Georges Solomon, care a părăsit tabăra bolşevicilor (el chiar a scris cartea „Printre cârmuitorii roşii”, apărută la Stockholm în 1930 – nota T. F.)

La cartierul general al securităţii – Ceka din Kiev – în 1920 exista o cameră care avea un bazin, altă dată plin cu caraşi roşii. Acest bazin era umplut cu sângele rezultat din sacrificiile umane. De-a lungul pereţilor erau amplasate cârlige de care erau atârnate corpurile umane.


În 1932, Marele Orient s-a întrunit în Convenţia extraordinară de la Paris, unde preşedintele Gason Bergler a afirmat: „Ni s-a raportat personal de către fratele Radek din Marele Orient din Rusia faptul că guvernul sovietic intenţionează să menţină o legătură strânsă cu francmasoneria mondială, şi ni se solicită totodată să îi influenţăm pe fraţii americani să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a determina guvernul Roosevelt să recunoască puterea sovietică.

Reprezintă o datorie morală pentru noi aceea de a-i susţine pe fraţii ruşi, şi împreună cu ei să continuăm lupta împotriva duşmanului comun” (6).
Vă mai prezint un scurt aspect al acestei colaborări în domeniul politicului, ascuns cu foarte mare grijă de cei interesaţi. La începutul anilor ’30, Iagoda, devenit celebru ca director al NKVD-ului, se afla în America.

Era în strânse legături cu Kenneth Durand, şeful serviciului de spionaj înfiinţat de Thompson la New York. Acesta l-a pus în legătură cu Joseph Lash, membru al Partidului Comunist american.

În noiembrie 1932, Iagoda îi trimite o scrisoare „tătucului” Stalin, în care îl sfătuia să finanţeze campania electorală a lui F. D. Roosevelt, ceea ce s-a şi întâmplat. Iagoda a avut legături strânse şi permanente cu familia locatarului de la Casa Albă, cu Departamentul de Stat.

Timp de 10 ani şi-a cultivat aceste relaţii după care a fost numit director al NKVD!!!
La intervenţia masonilor francezi şi a lui Iagoda, la începutul anului 1933, Statele Unite au recunoscut puterea sovietică.

Următorul pas pentru guvernul sovietic a fost legalizarea activităţii lojelor masonice pe teritoriul ţării.

07/02/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Revoluția Bolșevică a fost sprijinită de Wall Street

 

 

 

 

 

Foto: Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) istoric,economist,profesor și scriitor britanic și american, autorul cărţii „Wall Stret şi revoluţia bolşevică”.

 

Între cărțile de succes  publicate de Sutton, „Wall Street și Revoluția Bolșevică” este aceea care  a  detaliat documentat implicarea marilor rechini financiari de pe Wall Street în sprijinirea revoluției bolșevice.

Sutton a concluzionat că această acţiune a fost o parte a programului „de lungă durată a elitelor de putere economică” de cultivare a colectivismului și de promovare a „socialismului corporatist” pentru a asigura „obținerea monopolului  bogăției”.

O dovadă impresionantă a participării occidentale în faza incipientă a creșterii economice sovietice, este pomparea cu tehnologie occidentală menită să  dezvolte economia sovietică.

Antony C. Sutton susține că „dezvoltarea economică sovietică în perioada 1917-1930 a fost  în mod esențial dependentă de ajutorul tehnologic occidental”.

 

 

 

 

 

 

 

Wall Street și Revoluția Bolșevică

 

 

Istoria căderii Imperiul Țarist, în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici, câteva luni mai târziu, a fost, pentru multă vreme, tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă .

Prăbușirea catastrofală a ultimei autocrații ortodoxe era pusă pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea.

Triumful comuniștilor în octombrie nu a fost nici el pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii, fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit, în mai puțin de un an, să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur că este doar un fel de a spune că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor, al celor rămași credincioși țarului și al țăranilor.

Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton, și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

 

 

 

Foto: „Tovarăşii” Troţki” şi Lenin

 

 

 

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente.

Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană tocmai deoarece era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare, demonstrează Wall Street și Revoluția Bolșevică.

Bref, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice.

Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informații de acolo.

„Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției. Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.” 

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja, în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii admi- nistrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic.

Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal, poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, în treacăt, este adevărat, dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor în succesul bolșevismului țintește spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o econo- mie inovativă.

Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și, mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905.

Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cel de-al doilea apendice al cărții reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspira- ției evreiești, susținută în epocă, printre alții, de Winston Churchill, și subliniază rolul minor pe care bancherii cu origini iudaice l-au jucat în Revoluția din Octombrie, prin comparație cu oligarhia WASP.

Ba mai mult, același Schiff, de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare erau interesate să exploateze Rusia, au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai mari, au negat fără rușine că în URSS există lagăre de muncă forțată, însă filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensucăutarea profitului, ci dialectica.

 Vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi, radicalii, și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde, frecvent, companii sau personaje private stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton, de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele.

De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari.

Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate (https://magazin.anacronic.ro/)

 

 

06/07/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marxismul cultural și căile de distrugere a culturii occidentale şi a religiei creştine

După Primul Război Mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, o țară subdezvoltată economic, și nu prea a avut nicio legătură cu proletariatul.

„Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, cum o numea istoriografia comunistă, a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei, unde moralul și voința de luptă erau la pământ.

Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo-democratice din februarie, care l-a detronat pe țar, iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.

De această situație „revoluționară”, cum a numit-o Lenin, au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule.

De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, cu alte cuvinte, dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.

 

 

 

 

 

 

 

Vladimir Ilici Lenin

 

 

Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant, căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof!

Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune: „Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”.

O practică a filozofiei soldată cu asasinate în masă.
Înainte de Primul Război Mondial teoria marxistă spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă.

Când a izbucnit războiul, în vara anului 1914, acest lucru nu s-a petrecut, ci din contră, muncitorii din toate țările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic.

Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte țări, nefiind susţinută de muncitori.
După încheierea Primului Război Mondial, teoreticienii marxiști s-au întrebat oare ce n-a funcționat. Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala a III-a, comunistă, și o nouă teorie a revoluției socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezvoltată politic, unde apare o situație revoluționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic, cum a prorocit Marx!

În schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxiști, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai strălucit gânditor marxist după Marx încoace), în mod independent, au venit cu acelaşi răspuns: „cultura occidentală şi religia creştină au făcut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase”.

Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în Occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală, cât şi religia creştină.

Ca urmare, acestea au devenit cele două obiective principale ale marxismului cultural, şi nu s-au schimbat de atunci.

 

 

 

Antonio Gramsci

Foto: Antonio Gramsci

 

 

Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale, care s-a dovedit a fi foarte eficientă. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un „lung marş” al marxiștilor prin instituțiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.

Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent.

În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul efemerului regim bolșevic al lui Bela Kun din Ungaria. În această postură el îşi punea întrebarea: „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?”.

Și a instituit în cele din urmă ceea ce el a numit „terorismul cultural”.

Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării, atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria.

România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând guvernul bolșevic al lui Bela Kun.

Lukacs a dispărut, dar a reapărut în 1923, la „Săptămâna de studiu marxist” din Germania.
Georg Lukacs

Georg Lukacs (foto) a fost filosoful marxist care afirma prin 1970, deci la bătrânețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism.

Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulagurilor și după eșecul vizibil al socialismului în toate domeniile.

Mai rar atâta consecvență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?

În Germania, fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care moștenise o avere imensă și care, după modelul lui Frederich Engels – care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx -, dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială, Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a apărut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudine politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.

Aici, alături de Max Horkheimer, Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului, şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural.

Horkheimer şi alți membri ai Școlii de la Frankfurt au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud.

Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ trăiește într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de această represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.

Chiar şi mai important, ei au înţeles că psihologia le oferă un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lecție de marxism cultural fără ca să-şi dea seama.

De exemplu, pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care un homosexual este personajul pozitiv și acesta este oprimat de heterosexuali!
Un exemplu de condiționare psihologică „probabil involuntară” – căci nu credem că pe John Lennon l-au preocupat prea mult studiile Școlii de la Frankfurt dar, în același timp, el a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer – este ilustrat foarte bine în piesa muzicală Imagine.

În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc în orașul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel, obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru în Statele Unite.

Ceea ce se va dovedi o reușită pentru ei.

Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică”. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se pun la îndoială și sunt relativizate și orice fel de instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără încetare.

Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducând un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leagă credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism.

Astăzi, termenul preferat utilizat de personajul care se pretinde „corect politic” faţă de oricine nu este de acord cu el este „fascist”!

Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care susținea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de dominaţie asupra celorlalte grupuri. Anumite grupuri, şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă, au fost catalogate ca fiind „asupritoare”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca fiind „victime”.

„Victimele” au fost definite automat ca fiind „bune”, iar „asupritorii” ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte.

Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori, iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!
La începutul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă întrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revoluției marxiste?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În anii ’50, Marcuse a răspuns acestei întrebări spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre.

Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit, şi anume cel denumit „toleranţă”, pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinspre stânga, inducând antonimul de „intolerantă” pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta.

Astfel, atunci când îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la toleranţă, aceasta înseamnă, de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”.

Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbește despre „diversitate”, aceasta însemnând uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.
Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un nou limbaj cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment «1984» al lui George Orwell, unde Ministerul Adevărului stabilise că „Războiul este pace, libertatea este sclavie, iar ignoranța este putere”!
Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, ușor de înțeles pentru omul de rând, a scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt.

Cartea sa «Eros şi civilizaţie» a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersecție a lui Marx cu Freud, pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe”, s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. «Eros şi civilizaţie» a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

Deci, dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual, ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată, iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană, ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept „discriminare”!

Nu întâmplător un progresist român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie rromă, lesbiană şi atee, pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”.

Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii, adică verzi la exterior și roșii la interior!

 

Sursa: http://anonimus.ro/de-la-marxism-leninism-la-neomarxism-marxismul-cultural-si-corectitudinea-politica-de-astazi/

 

 

 

 

 

 

 

26/02/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: