CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PREMIERUL BRITANIC Boris Johnson a declarat că niciodată după al Doilea Război Mondial, Europa nu s-a mai aflat într-o asemenea primejdie

Noul Război Rece a început și va dura decenii

Toată lumea occidentală este, în aceste ore, frământată de întrebarea dacă Putin va ataca sau nu Ucraina. Președintele SUA, Joe Biden, a anunțat oficial la Casa Alba că Putin a luat decizia: va începe războiul.

La rândul său, premierul britanic, Boris Johnson, ne-a spus că niciodată după al Doilea Război Mondial Europa nu s-a mai aflat într-o asemenea primejdie de război. În sfârșit, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, ne-a spus și el că situația este ”extrem de gravă”.

Adevărul este că, în momentul acesta, există toate premisele declanșării și ocupării Ucrainei de către noua Armată Roșie. Circa 200.000 de militari ruși, cu toată tehnica din dotare, sunt masați la granița de est și de nord a Ucrainei. De partea cealaltă, la granița de Vest a fostei republici sovietice, adică ceea ce numim noi flancul de Est al NATO, din Polonia și până în România, este alertă generală. Astfel, 10.000 de militari americani sunt masați în Polonia.

În România, cu o reprezentare diplomatică mult inferioară Varșoviei, sunt circa 1.800 militari americani. La noi sunt așteptați și francezi, și portughezi. Nu tot flancul de Est al NATO vede la fel de clar precum Polonia și România pericolul rusesc. Astfel, Ungaria, Bulgaria dar și Cehia sau Croația au o altă viziune față de Moscova, Budapesta considerând oficial Moscova partenerul său strategic. O să întrebați cum se leagă acestea de decizia lui Putin de a ataca sau nu Ucraina?

În mediile diplomatice de la București sunt multe ecouri din marile capitale ale lumii, brusc interesate de România și Marea Neagră. Cel mai îngrijorător lucru ce riscă să iasă din logica politico-diplomatică tradițională este transformarea radicală, ca om și caracter, a lui Vladimir Putin.

De altfel, acum două săptămâni, după întâlnire de la Kremlin, la masa de marmură lungă de șase metri, altminteri fabricată în Italia, președintele Macron a făcut între altele o declarație esențială: ”Putin este cu totul alt om, de nerecunoscut, față de cel pe care l-am întâlnit acum 3 ani pe Riviera franceză”.

Produsul intern brut al Rusiei este mai mic decât cel al Italiei și este de circa 12 ori mai mic decât cel al statelor membre NATO

Un război Rusia-Ucraina nu este, din capul locului, sprijinit de nicio logică. Produsul intern brut al Rusiei este mai mic decât cel al Italiei și este de circa 12 ori mai mic decât cel al statelor membre NATO! Rusia avea enorm de câștigat din vânzările de gaz către Occident. Mai mult, politica discutabilă dintre SUA și China a ajutat la crearea unei noi alianțe între Moscova și Beijing.

Spre deosebire de Rusia, China nu mai e un gigant cu picioarele de lut. China are un PIB comparabil cu al SUA, produce tehnologie proprie și este principalul exportator mondial. NATO nu amenința sub nicio formă Rusia iar aceasta își păstra oricum Crimeea, ocupată în 2014, ca și Donbas-ul, unde Ucraina nu mai are de facto puterea administrativă. Nu exista niciun pericol pentru Rusia ca Ucraina să intre în NATO.

Cu o populație aproape dublă față de România, Ucraina a avut anul trecut un PIB de 140 miliarde de dolari, față de 248 de miliarde cât a înregistrat România, cu toate problemele sale. Ucraina rămâne, ca și Rusia cu care este atât de apropiată din punct de vedere cultural și etnic, un stat oligarhic fără o democrație autentică, fără justiție independentă – aici se aseamănă înspăimântător cu România – fără respectarea drepturilor minorităților. Practic minoritatea română din Ucraina nu este recunoscută.

Astăzi, pe 20 februarie, s-a încheiat Olimpiada de Iarnă de la Beijing. Se pare că președintele Xi Jinping al Chinei l-a rugat pe Putin să nu atace în timpul Jocurilor Olimpice. De astăzi tunurile pot începe oricând să tragă. Din oră în oră, presa aduce la cunoștință tot felul de conflicte armate din Donbas. Practic se furnizează constant pretexte pentru invazie. Problema fundamentală este cu totul alta: occidentali au aflat că Putin este înconjurat de fel de fel de persoane, presupuse cu puteri paranormale. De asemenea, el se consideră apărătorul creștinătății, iar Moscova ar fi a treia Romă. Această curte de vrăjitori și preoți ultranaționaliști ruși au, se pare, o mare influență asupra Președintelui Rusiei. Cu alte cuvinte, decizia de pace sau război nu e luată pe o analiză rece ci pe decizii pe care, în cel mai bun caz, le putem numi emoționale.

Al Doilea Război Rece a început în Europa

Pare ciudat, dar pentru noi, lumea din afara fostului spațiu sovietic, invadarea sau nu a Ucrainei nu mai este atât de relevantă. Din toamna trecută, de când Putin a masat primele trupe la frontiera Ucrainei, din Polonia și până în România și Bulgaria s-a ridicat o nouă Cortină de Fier. Al Doilea Război Rece a început în Europa. Câtă vreme Putin va fi la Kremlin – oficial el ar trebui să rămână acolo până în 2032 – Vestul nu va mai avea încredere în Moscova. Acest conflict izbucnit din senin și iarbă verde a atras atenția Occidentului că fosta URSS nu a capitulat definitiv în 1991, când a pierdut primul Război Rece. Pentru Moscova lui Vladimir Putin acesta a fost doar un Armistițiu. După 30 de ani, Rusia reîncepe ostilitățile.

În acest al Doilea Război Rece, România a picat de partea bună a graniței. Atenția Statelor Unite se va îndrepta, așa cum a fost și după al Doilea Război Mondial, spre întărirea acestei frontiere de Est. Lucrul acesta se va face în primul rând militar prin dislocarea de trupe și antrenarea soldaților români. Cinstit vorbind Armata de azi a României e doar puțin mai performantă decât Justiția și Administrația, care sunt practic nefuncționale.

Astfel, în 10 ani, probabil că România va avea o armata mică, dar puternică, așa cum sunt astăzi armatele din țările nordice sau din Polonia. Lucrul cel mai important este că Vestul va investi în soft power, în capacitatea României de a crea prosperitate și de a deveni atractivă, inclusiv pentru cei de dincolo de Cortina de Fier. Pentru asta UE și SUA vor fi mult mai atente la buna guvernare a României.

Desigur, aici nu putem decât să sperăm că nu vor continua să facă și confuzii majore, așa cum a fost cu așa zisa luptă împotriva corupției, în realitate o modalitate, adesea primitivă, de reglare de conturi politice și de eliminare a adversarilor.

Să fie clar pentru toată lumea: la început, cel puțin, țara noastră nu va trece ușor prin acest Război Rece. România nu are relații comerciale cu Rusia, în afara importurilor de gaz. Totuși, un embargou impus Moscovei va afecta grav și Bucureștiul. Germania depinde de gazul rusesc. Dacă intră în recesiune economia germană, intră în recesiune economia României, care produce pentru Germania.

Apoi, Bucureștiul are câteva probleme grave în acest moment, inclusiv un Guvern incapabil deocamdată să-și găsească o cadență sau absența, timp de prea mulți ani, a unei politici externe coerente.

Pare ușor ciudat să vorbești la București, astăzi, în traficul îngrozitor al orașului, printre construcțiile de tot felul, în cafenelele și restaurantele în care nimeni nu respectă regulile anti-pandemie, de un nou Război Rece.

Și totuși, treptat, el se va face simțit inclusiv prin manipulările de tot felul ce vor avea ca scop destabilizarea pe cât posibil a unui stat pe care însuși Președintele său l-a numit, într-un moment de criză, ”stat eșuat”.

20/02/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CRIZA GENERATĂ DE ARMATA RUSĂ ÎN ZIUA DE 12 IUNIE 1999, DUPĂ OCUPAREA UNUI AEROPORT STRATEGIC DIN KOSOVO, A FOST LA UN PAS SĂ PROVOACE AL III-LEA RĂZBOI MONDIAL

confruntare sua rusia shutterstock_549428905
Foto: Shutterstock

Rusia și Occidentul, care astăzi sunt adversari în conflictul din Ucraina, au trecut prin mai multe momente de tensiune de la destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991. 

Dacă, într-o primă fază,după destrămarea URSS, părea să se instaleze buna înțelegere între, pe de o parte Statele Unite și Uniunea Europeană, și, de cealaltă parte, o Rusie foarte slăbită în urma prăbușirii colosului sovietic, primele crize vor apărea la sfârșitul anilor 90, fără a duce totuși la o ruptură completă a relațiilor. 

Iată, în cele ce urmează, unul dintre momentele cele mai semnificative care au complicat relațiile ruso-occidentale după prăbușrea URSS:

Războiul din Kosovo

În 1997, Armata de Eliberare a Kosovo, cunoscută cu acronimul UCK, a întreprins o campanie de gherilă împotriva Serbiei. Sub pretextul contraterorismului, preşedintele sârb Slobodan Miloșevici a lansat o ofensivă de amploare împotriva Kosovo, provocând exodul a peste un milion de persoane. După experienţele din Croaţia, Bosnia şi Herţegovina şi temându-se de extinderea conflictului în Macedonia de Nord, ţările occidentale, cu SUA în frunte, au decis să intervină şi să pună capăt acestor violenţe.

Pentru a constrânge trupele președintelui sârb Miloşevici să se retragă din Kosovo, NATO a recurs la o campanie de bombardamente de 78 de zile, între 24 martie şi 10 iunie 1999, obligând conducerea de la Belgrad aliată a Moscovei, să se retragă din această veche provincie a sa.

La 10 iunie 1999, Kosovo trecea , în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate, sub administraţia ONU.

A urmat o perioadă de incertitudine cu privire la statutul acestui teritoriu.

Rusia, care amenințase NATO cu o revenire a Războiului Rece în cazul unei intervenții în Kosovo, a întrerupt cooperarea militară cu Alianța.

În cele din urmă, la 17 februarie 2008, noul stat Kosovo, – cu 1,8 milioane de locuitori – şi-a proclamat independenţa faţă de Serbia, recunoscută de 110 ţări, dar nerecunoscută până acum de Rusia.

Serbia continuă să considere Kosovo un teritoriu al său, ba mai mult, îi încurajează pe sârbii din Kosovo să sfideze conducerea albaneză de la Priştina.

Apariția statului kosovar generează multe controverse, în pofida Avizului consultativ al Curţii internaţionale de justiţie privind conformitatea acestei declaraţii cu dreptul internaţional, din data de 22 iulie 2010.

Pe de-o parte, se invocă „principiul autodeterminării popoarelor”, valabil în Europa încă de la sfârşitul Primului Război Mondial şi, ulterior, menţionat în Carta ONU (articolul 73).

Este important de precizat faptul că dreptul la autodeterminare aparţine unei populaţii şi nu unei minorităţi naţionale.

O primă viziune asupra dreptului la autodeterminare rezultă din Rezoluţia 1514 (XV) a Adunării Generale ONU privind acordarea independenţei faţă de fostele ţări şi populaţii coloniale. Cât priveşte Rezoluţia 1541 (XV) a Adunării Generale, aceasta se referă la populaţiile care nu sunt asociate la guvernare şi defineşte cele trei opţiuni pe care aceste populaţii le au pentru autoguvernare:

(1) formarea unui nou stat;

(2) libera asociere cu un stat independent;

(3) integrarea într-un stat independent.

Totodată, există aşa-numita clauză de salvgardare, afirmată prin Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale, conform căreia “Nicio dispoziţie nu va fi interpretata ca autorizând sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ameninţa, în tot sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politica a oricărui stat suveran sau independent, care se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparţinând teritoriului, fără distincţie de rasă, credinţa, culoare”.

Rezultă de aici două concluzii:

(1) Orice stat al cărui guvern reprezintă întregul popor, fără discriminare, pe baza de egalitate se bucură de protecţia integrităţii sale teritoriale;

(2) Autodeterminarea popoarelor, pe plan intern, se manifesta prin participarea la guvernarea statului.

Există o singură limită, respectiv cea impusă de doctrina Stimson: obligaţia de a nu recunoaşte acele modificări teritoriale sau acele state care s-au creat cu încălcarea principiului interzicerii folosirii forţei sau a ameninţării cu forţa.

Datoteka:Kosovo map-en1.svg - Wikipedia

Or, în cazul Kosovo ne putem pune o serie de întrebări: albanezii din Kosovo erau o populaţie sau o minoritate a fostului stat Republica Federală Iugoslavia? Dacă erau o populaţie, erau ei asociaţi la guvernare înainte de izbucnirea conflictului? (Aparent, aveau chiar autonomie înainte de regimul Miloševič). S-a creat statul Kosovo prin mijloace paşnice, fără a se recurge la forţă? (După cum am explicat mai sus, răspunsul este, evident, nu.)

Pe de altă parte, Kosovo poate fi un precedent pentru o serie de situaţii similare. Aceste este în fond şi motivul nerecunoaşterii noului stat de către o serie de ţări ale Uniunii Europene, care se tem de un eventual efect de domino în ceea ce priveşte propriile lor teritorii: Spania, Slovacia, România, Grecia şi Cipru.

 Din punct de vedere istoric, istoriografia sârbă întemeiază pretenţiile sârbilor asupra teritoriului Kosovo, pe imperiul din secol XIV al ţarului Stefan Dușan, precum şi pe bătălia de la Kosovopolje din anul 1389, în care sârbii şi aliaţii lor creştini au fost spulberaţi de turcii otomani.

Trebuie observat însă că Imperiul Sârb al lui Stefan Dușan nu reflecta realităţile etnice ale teritoriilor pe care le guverna.

De exemplu, capitala acestui țarat a fost orașul Skopje, devenit în secolul al XX-lea capitala Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (FYROM) sau, mai nou, a Republicii Macedoniei de Nord, fiind localizată într-o regiune populată de etnici macedoneni slavofoni, vorbitori ai unei variante a limbii bulgare, şi nu de etnici sârbi.

În schimb, spre deosebire de sârbi, care-şi pot identifica cea mai timpurie existenţă în regiune ca popor slav în secolul al VII-lea, când Imperiul Roman de Răsărit a pierdut cea mai parte a Peninsulei Balcanice şi și strămoșii lor slavii au traversat Dunărea în număr mare, albanezii sunt un popor sută la sută autohton, care au în Balcani un trecut de cel puţin patru mii de ani. 

Kosovo, un teritoriu de aproape 11.000 de kilometri pătraţi populat în proporţie de 92% de albanezi dar cu o comunitate sârbă compactă (circa 5% la nivel naţional) în partea sa de nord, a aparţinut mai multor entităţi statale de-a lungul istoriei. Prima sa formă în frontierele actuale datează din 1945, ca Regiunea Autonomă Kosovo şi Metohia în cadrul Iugoslaviei comuniste.

În urma ratificarii Acordului de Pace intre NATO si Iugoslavia, la 11 iunie 1999, războiul din Kosovo s-a încheiat și o forță comună de menținere a păcii NATO-Rusia urma să fie instalată în această regiune majoritar albaneză. Trupele federale iugoslave au inceput retragerea din Kosovo, iar Rusia a cerut o zona independenta de ocupatie si a refuzat categoric să-și puna soldații sub comandă occidentală. 

Harta Kosovo. FOTO Encyclopaedia Britannica

Corpul Aliat de Reacție Rapidă (ARRC) s-a desfășurat la Skopje în Republica Macedonia de Nord la începutul lunii martie 1999.

Aceasta era cunoscută ca Forța Kosovo (KFOR). Comandantul KFOR era general-locotenentul britanic Mike Jackson, iar superiorul său a fost amiralul american James O. Ellis , comandantul NATO pentru Europa de Sud, cu sediul la Napoli.

Ellis îi raporta lui Wesley Clark , Comandantul Suprem Aliat în Europa, deși în practică Clark îl ocolise adesea pe Ellis pentru a comunica direct cu Jackson.

Rusia se așteptase să primească un sector de menținere a păcii independent de NATO și a fost furioasă când acest lucru i-a fost refuzat.

În Occident exista îngrijorarea că un sector rusesc separat ar putea duce la o împărțire a Kosovo între nordul controlat de sârbi și sudul albanez. Se mai întâmplase în trecut și în alte părți ale lumii în care Rusia acționase în comun cu occidentalii.

În dimineața zilei de 11 spre 12 iunie 1999, o coloană de 30 vehicule de luptă rusești și un detașament al armatei ruse, având un efectiv de aproximativ două sute cincizeci de soldați, a mărșăluit peste 600 km prin Serbia și a intrat în Kosovo, la Priștina, pentru a ocupa aeroportul „Slatina” aflat în apropiere.

Acesta era singurul aeroport din zonă capabil să primească avioane grele de transport, iar NATO dorea să preia controlul asupra lui. ( https://en.wikipedia.org/wiki/Incident_at_Pristina_airport)

Comandanții ruși erau nemulțumiți de faptul că majoritatea deciziilor privitoare la Kosovo și Serbia erau luate la acea vreme fără ca SUA și NATO să se consulte cu ei.

Așa se face că rușii au decis să nu țină seama de NATO și să ocupe o parte din Kosovo, mișcarea surpriză a trupelor ruse dislocate din Bosnia împiedicând astfel forțele NATO să folosească acest aeroport strategic important și să controleze în acest fel toată regiunea din apropiere, ceea ce a dus la un impas tensionat, care a fost rezolvat pe cale pașnică.

Armata Rusă în Serbia, 1999

În noaptea de 11-12 iunie, un detașament avansat al Forțelor Aeriene de la contingentul rus de menținere a păcii SFOR s-a mutat din Bosnia și Herțegovina către Kosovo.
Sarcina este de a captura aeroportul „Slatina”, situat la 15 km distanță. de la Pristina, a fost finalizat până la ora 7 dimineața, au fost amenajate puncte de control, iar pista a fost pregătită pentru a primi forțele principale.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Soldațiloe ruși li s-a ordonat să părăsească baza NATO din Bosnia unde se aflau și să traverseze șase sute de kilometri prin Serbia spre Kosovo.

Soldații nu știau unde se îndreaptă și li s-a ordonat să meargă cât mai repede posibil.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Marșul rușilor a fost încetinit de populația locală sârbă, nu pentru că ar fi vrut să blocheze invadatorii ruși, ci pentru cădorea să le mulțumească și să dea le dea flori.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Militarii ruși au reușit să ocupe aeroportul Slatina de lângă capitala kosovară Priștina, înaintea forțelor NATO, care s-au apropiat de aeroport în jurul orei 11 dimineața, pe 12 iunie 1999, iar în câteva ore probabilitatea unei coliziuni directe a fost extrem de mare. Cei 250 de parașutiști ruși au împiedicat planurile NATO de a utiliza acest aeroport cheie cu o pistă capabilă să primească orice tip de aeronavă, inclusiv transportul militar greu.

În fața acestei situații, comandantul fortelor NATO in Europa, generalul Wesley Clark, a ordonat celor 500 de parașutiști britanici si francezi sa-i atace pe ruși si sa preia controlul asupra aeroportului dar a fost nevoit să renunțe, după ce a fost avertizat de ruși că vor opune rezistența armată.

Comandantul fortelor aeropurtate britanice, capitanul James Blunt, a refuzat sa execute ordinul si a cerut sprijin generalului englez Mike Jackson, caruia i se subordona direct si care a fost de acord cu Blunt. Jackson a refuzat si el sa dea curs ordinului și intr-o discutie telefonică i-a spus lui Clark: “Nu o sa pornesc Al Treilea Razboi Mondial pentru tine”.

Blindatele rusești împiedicau elicopterele NATO să aterizeze pe pista aeroportului din Slatina , blocând zborurile alianței.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Ca raspuns la aceasta situatie gravă de criza, Rusia si-a pus in alarmă mai multe unități si a pregatit avioane de transport pentru a trimite parasutiști la Pristina. Wesley Clark a raspuns cu noi ordine agresive, cerându-le britanicilor sa se pregateasca pentru un atac cu blindatele pentru a bloca pista aeroportului kosovar si le-a solicitat americanilor sa sprijine atacul cu elicopterele de asalt!

Nici aceste ordine nu au fost executate si acum și-au intrat in rol politicienii, care au facut presiuni asupra Romaniei, Ungariei si Bulgariei pentru a nu acorda culoare de zbor avioanelor rusești de transport.

Nu a durat mult până când militarii ruși au rămas fără hrană și apă. Conform planului inițial, provizii și noi trupe trebuiau să fie trimise din Rusia pe calea aerului,însă România, Ungaria și Bulgaria au refuzat avioanelor rusești accesul în spațiul lor aerian.

Armata Rusă în Serbia, 1999

În acest timp, soldații NATO i-au ajutat pe ruși cu apă și provizii, dar tot nu au fost lăsați să intre în incinta aeroportului.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Foto: un tanc NATO staționând lângă poarta închisă de la intrarea în aeroport.

Despre acest episod generalul Jackson a spus că „în practică a fost desemnat să-i ucidă pe ruși, ”ceea ce nu am plănuit să fac”.

Toate aceste ordine se pare ca i-au pecetluit soarta lui Wesley Clark. La o luna de la incident, in iulie 1999, a fost anunțat de secretarul american al apărarii, William Cohen, ca trebuie sa plece de la comanda în aprilie 2000.

Clark a fost surprins, pentru ca se astepta sa rămână in post inca trei ani, dar si-a acceptat soarta si cariera lui de militar activ s-a incheiat mai repede ca de obicei.

Au urmat negocieri intense incheiate cu o aparenta victorie a rusilor, care si-au pastrat comanda si un sector independent de ocupație la aeroportul din Pristina, dar pe termen lung interdictiile de zbor au ramas si ei nu si-au putut aduce mai multe trupe, astfel că occidentalii s-au asigurat că provincia Kosovo nu va fi impărțită între NATO si Rusia în două zone de ocupație militară.

Armata Rusă în Serbia, 1999

Mai multe amănunte pot fi citite în acest articol pe wikipedia.ro.

Fotografii: https://englishrussia.com/

La 10 ani de la independenţa Kosovo, încă putem vorbi despre un conflict îngheţat în această zonă, relaţiile dintre cele două comunităţi (sârbă şi albaneză) fiind în continuare tensionate.

În oraşul Mitrovica pe care râul Ibar îl împarte în două zone, una sârbească şi una albaneză, cele două comunităţi, despărţite de un pod controlat de forţe KFOR, se află într-o tensiune continuă.

Totuşi, putem spera că demersuile Serbiei de a adera la Uniunea Europeană, vor determina acest stat să ajungă la o conciliere cu Kosovo, în ciuda rănilor încă deschise de pe urma conflictului de la sfârşitul mileniului trecut, scrie https://www.historia.ro.

02/02/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Bucureştiul pare să se fi resemnat în ceea ce priveşte dispariţia comunităţii româneşti din Ucraina și i-a lăsat de izbeliște pe cei cca.500.000 de români care trăiesc în această țară

Pin on Ukrainian Language Facts / Українська мова

Foto: Harta lingvistică a Ucrainei

Abia acum s-a aflat de ce Bucureștiul i-a lăsat de izbeliște pe cei cca.500.000 de români din Ucraina

Cei cca. 500.000 de români din Ucraina au fost lăsați de izbeliște de București, după ce Kievul a introdus controversata lege privind învățământul în limba maternă.

Asta, în timp ce, de exemplu, Ungaria, cu o comunitate maghiară masivă în Ucraina, a anunțat că va împiedica aderarea țării la NATO, dacă nu se fac schimbări, consemnează publicația online FLUIERUL.ro.

Atât România, cât şi Ucraina sunt îngrijorate cu privire la influenţa Rusiei, astfel încât, din cauza politicii de securitate, România nu ia măsuri ferme împotriva privării de drepturi a minorităţii române din Ucraina, a declarat János T. Barabás, analist senior la Institutul de Afaceri Externe din Budapesta, într-o declaraţie dată cotidianului clujean de limbă maghiară, Krónika.

Cotidianul a solicitat opinia analistului, cu privire la acest subiect, după ce portalul Libertatea.ro a publicat, săptămâna trecută, un reportaj despre privarea de drepturi a românilor din Ucraina. Potrivit opiniei liderilor românilor din Ucraina care au fost citaţi în cadrul reportajului, noua lege a educaţiei din Ucraina – care va intra în vigoare începând cu următorul an şcolar – va accelera asimilarea comunităţii româneşti, estimată la o jumătate de milion de persoane, scrie rador.ro.

Românii din Ucraina care au fost întrebaţi de ziarul Libertatea, au criticat pasivitatea Bucureştiului.

Autorul reportajului a citat ceea ce românii din Ucraina obişnuiesc să tot menţioneze ca exemplu: modul în care acţionează Ungaria pentru a proteja identitatea comunităţii maghiare din Transcarpatia.

Consiliul Naţional al Românilor din Ucraina a adresat mai multe memorii către autoritățile române în care deplâng încălcarea dreptului la educație în limba maternă, pe care îl numesc „un genocid cultural-lingvistic”, și în care critică lipsa de acțiune a autorităților de la București în comparație cu Ungaria sau Bulgaria care a ajuns deja la înțelegeri cu autoritățile de la Kiev pentru asigurarea drepturilor respectivelor comunități.

Dând ca exemplu înţelegerile Ungariei (privind păstrarea limbii materne în şcolile comunităţii maghiare) şi Bulgariei (privind păstrarea unităţii comunităţii bulgare în cadrul reformei teritorial-administrative) cu Ucraina, comunitatea românească cere autorităţilor de la Bucureşti să negocieze şi să semneze acorduri similare.

Românii din Ucraina cer ca problema învăţământului în limba română să fie rezolvată după modelul adoptat pentru maghiarii din Ucraina și de asemenea, solicită adoptarea unei Declaraţii a Parlamentului privitoare la Legea educaţiei din Ucraina.

„În discursul public din Ucraina s-a creat imaginea faptului că doar Ungaria, Polonia şi Rusia au de obiectat faţă de politica asimilaţionistă ucraineană, în timp ce România e mulţumită de ceea ce se întâmplă”, afirmă reprezentanții Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina citat de https://romania.europalibera.org .

Ei reclamă că românii din Ucraina, care sunt aproximativ 500.000, a doua minoritate naţională în ţară după cea rusă, „sunt supuşi unui proces sistematic bine organizat, la toate nivelele politicii de stat, de ucrainizare forţată, sens în care a fost adoptată şi legislaţia necesară”.

S-a menţionat însă şi faptul că în 2017, după adoptarea Legii educaţiei, Ministerul Afacerilor Externe din România a cerut autorităţilor ucrainene să garanteze dreptul la educaţie în limba maternă a celor de etnie română.

Anul trecut, Ministerul Afacerilor Externe a negociat cu reprezentanţii minorităţii române din Ucraina textul unui acord de cooperare în domeniul educaţiei, între cele două ţări, la care încă se mai lucrează.

János T. Barabás a spus că, deşi de la dobândirea independenţei Ucrainei, în 1991, relaţia României cu Ucraina este una tensionată, după intervenţia Rusiei în Crimeea, din 2014, relaţiile dintre cele două ţări s-au îmbunătăţit, iar în prezent sunt definite de o cooperare în domeniul politicii de securitate.

Bucureştiul pare să se fi resemnat în ceea ce priveşte dispariţia comunităţii româneşti din Ucraina.

Pare să fie mai importante obţinerea, cu ajutorul SUA, a statutul de „lider al securităţii regionale” şi unirea cu Republica Moldova”, a spus expertul.

Potrivit acestuia, măturarea sub preş a problemelor dintre cele două ţări poate fi explicată prin faptul că, atât autorităţile de la Bucureşti, cât şi cele de la Kiev sunt îngrijorate din cauza influenţei Rusiei.

„Din cauza problemelor nediscutate din relaţiile bilaterale şi a atitudinii naţionaliste rigide care se regăseşte de ambele părţi, nu este de aşteptat ca în relaţiile dintre Ucraina şi România să existe vreun progres, însă, în acelaşi timp, datorită politicii de securitate, nu este probabil nici un regres”, a adăugat János T. Barabás.

Consiliului Naţional al Românilor din Ucraina, care reunește 20 de organizații neguvernamentale ale etnicilor români, relevând gravitatea situației create, a tras un semnal de alarmă, cerând ajutor de la București:

În aceste condiţii, este imperios necesar ca România să-şi revizuiască atitudinea faţă de comunitatea românească din Ucraina înţelegând că doar măsurile urgente pot să salveze de la dispariţie o comunitate istorică bine conservată.

Este cazul de a crea o celulă de criză pentru coordonarea tuturor activităţilor Deschiderea ICR-ului la Kiev, cu reprezentanţe funcţionale la Cernăuţi, Slatina şi Ismail nu mai poate fi amânată.

România nu poate tolera la nesfârşit atittudinea în forţă a autorităţilor ucrainene de a ne asimila prin toate mijloacele. niciun alt interes şi nicio altă posibilă influenţă din exterior nu pot justifica dispariţia unei comunităţi. Noi nu dorim să ajungem în situaţia confraţilor din Valea Timocului, pentru ca apoi să ne deplângem soarta”, avertizează românii din Ucraina.

19/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: