RUSIA,INCOTRO? QUO VADIS RUSIA ?

Pe parcursul istoriei sale multiseculare Rusia a stat nu o dată pe marginea prăpăstiei. Pronia dumnezeească a avut grijă ca de fiecare dată să o salveze în situaţii care pentru oricare altă ţară ar fi însemnat sfîrşitul.

În secolul XIII, hoardele lui Batu-han au trecut prin foc şi sabie întreaga Rusie. Numai Novgorodul a scăpat de tăvălugul tătaro-mongol, dar şi această republică negustorească s-a văzut nevoită să plătească tribut cuceritorilor.

Profitînd de ruina şi haosul în care s-au pomenit cnezatele ruseşti, cruciaţii catolici suedezi şi germani au încercat în cadrul „cruciadei nordice” să răspîndească „credinţa cea dreaptă” (catolică, desigur) în rîndurile „schismaticilor” (aşa îi numeau catolicii pe ortodocşi). Succesul „cruciadei” ar fi însemnat dispariţia ruşilor de pe harta lumii, aşa cum au dispărut pruşii baltici. Tînărul cneaz novgorodean Alexandru Nevski a izbutit să astîmpere elanul „cuvios” al „ostaşilor Domnului”, scăldîndu-i în produfurile Nevei şi lacului Ciud.

La începutul secolului XVII, panii polonezi cu ajutorul cazacilor zaporojeni şi a trădătorilor ruşi (în marea lor majoritate din rîndurile boierilor), au repetat încercarea de a aduce Rusia sub egida Vaticanului. Tentativa poloneză era mai să izbîndească – în Cremlin a fost încartiruită o garnizoană poloneză, iar la tronul Rusiei a ajuns făcătura poloneză, impostorul Falsul Dmitrie I. Clica de boieri care a acaparat puterea după moartea acestuia a vîndut  ţara principelui polonez Vladislav.

Poporul rus, rămas credincios Credinţei adevărate, nu a răbdat batjocura la care era supusă credinţa sa de către stăpînirea papistaşilor şi s-a răsculat. Răspunzînd chemării la rezistenţă lansată de Biserica Ortodoxă (amestecul Bisericii în politică, nu-i aşa ?), toţi oamenii de dreaptă credinţă s-au organizat în miliţii populare. Conduse de cneazul Pojarski şi negustorul Minin, ele au izbutit să-i izgonească pe catolicii polonezi şi Apusul a fost silit, astfel, să lase în pace Rusia pentru o perioadă de aproape un secol.

În anul 1686, la tronul Romanovilor vine o adevărată slugă a antihristului – Petru I, pe care istoriografia oficială rusă l-a supranumit „cel Mare”. Biruindu-i pe suedezi, el a dezenclavizat Rusia la Marea Baltică şi a înfăptuit reforme radicale. Aceste schimbări, însă, au fost făcute pentru a occidentaliza statul şi societatea rusă.

 Ţarul a contaminat dvorenimea rusă cu morbul masoneriei şi a încercat să transforme Biserica într-o instituţie de stat asemenea bisericii anglicane sau luterane. Din acest moment se produce ruptura dintre masa principală a poporului alcătuită din ţărani care a rămas devotată Credinţei şi elita politică. Ea se va adînci şi peste două secole se va transforma într-o adevărată prăpastie în care s-a prăbuşit Imperiul Rus.

În anul 1812 invazia lui Napoleon mai pune o dată Rusia în pragul catastrofei. Armatele franceze au ocupat vechea capitală a Cnezatului moscovit – Moscova. Impostorul corsican a crezut că aristocraţia rusă franţuzită la maximum (într-atît, încît mulţi dvoreni ruşi vorbeau limba maternă … cu accent franţuzesc!!!) şi masonă pînă în măduva oaselor, va trece de partea sa. Poporul rus, rămas devotat credinţei ortodoxe, s-a ridicat la un adevărat război popular pentru apărarea Patriei. Marea Armată a lui Napoleon s-a topit fără urmă în întinderile înzăpezite ale Rusiei.

 Peste doi ani, cazacii ruşi şi-au adăpat caii în Sena şi au îmbogăţit limba franceză cu cuvîntul „Bistro” (cafenea cu deservire rapidă, denumirea căreia provine de la cuvîntul rusesc „Bîstro!” – „Repede!”).

În anul 1914, masonii anglo-francezi au atras Rusia într-un război sinucigaş cu Germania care s-a încheiat cu căderea monarhiei şi triumful ideii liberale. „Liberte! Egalite! Fraternite!” a devenit şi deviza „republicii democratice ruse” conduse de arhimasonii Kerenski, Gucikov, Lvov şi Miliukov. Pentru ca prăbuşirea să devină totală, Occidentul a infectat Rusia cu virusul comunismului.

Clica sionist-bolşevică în frunte cu tandemul Lenin-Troţki a cufundat ţara într-un război civil de o amploare şi cruzime nemaipomenită în istorie. Nimicirea Rusiei vechi a mers concomitent cu distrugerea bisericilor. Clerul ortodox, nobilimea rusă, cazacii, ţăranii înstăriţi şi burghezia au fost supuşi unui adevărat sociocid (nimicirea fizică a unor pături sociale).

Rusia, totuşi, a rezistat, deşi a fost silită să ia o altă formă absolut străină spiritului poporului rus şi credinţei ortodoxe. Pe ruinele Rusiei ţariste a luat naştere un cu totul alt imperiu – Uniunea Sovietică. Practic, s-a produs înlocuirea unui imperiu cu un cu totul altul, exact cum a fost înlocuit Imperiul Bizantin cu Imperiul Otoman.

 Nobilimea rusă a fost schimbată la cîrma ţării de nomenclatura sovietică de partid şi de stat. – o pătură socială pronunţat eterogenă după origini etnice şi materialistă, virulent anti-ortodoxă – după conţinutul ideologic.

În anul 1941, cercurile sioniste şi plutocrate din SUA şi Marea Britanie, au izbutit să asmută cel de-al III-lea Reich hitlerist asupra URSS. Atunci cînd diviziile Wehrmacht-ului se aflau la un pas de zidurile Cremlinului, Stalin (care avea studii teologice neterminate şi îşi dădea perfect seama de puterea credinţei) a apelat la sentimentele religioase ale poporului rus şi la lecţiile istoriei şi a repus parţial în drepturi Biserica Ortodoxă.

 Însufleţite de acest început promiţător şi sperînd la o renaştere spirituală, popoarele Uniunii Sovietice au zdrobit hidra hitleristă. Uniunea Sovietică, spre neplăcuta surpriză a Apusului, a renăscut din propria-i cenuşă şi a devenit o supraputere care timp de cincizeci de ani a ţinut în şah Occidentul.

Apusul, totuşi, a învăţat lecţiile istoriei şi a încetat să mizeze pe o victorie militară, punînd accentul pe erodarea din interior a sistemului politic sovietic. În acest scop au fost folosite asemenea arme încercate, precum pseudo-valorile societăţii de consum şi ale modului de viaţă occidental, ca: valorile „general-umane” şi cele ale „democraţiei autentice”, „drepturile omului”, prosperităţii generale, idolatrizarea banilor etc., etc.

De data aceasta, tactica apuseană a avut succes. În epoca stagnării, funcţiile de partid şi de stat au devenit, practic, viagere. Rotaţia cadrelor, aplicată de Stalin, a încetat să mai fie utilizată ca metodă de luptă cu corupţia şi nepotismul. Nomenclatura sovietică a devenit o pătură socială parazitară şi a căpătat trăsături pronunţate de castă.

 Discrepanţa dintre viaţa reală şi scopurile declarate a devenit atît de mare, încît regimul sovietic şi-a pierdut orice bază şi credibilitate socială. Încercările disperate întreprinse de ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, de a da socialismului de tip sovietic o „faţă umană” au avut consecinţe catastrofale. Colosul sovietic, putrezit de viu din interior, s-a prăbuşit fără nici un fel de impuls (militar, desigur, căci alt fel de impuklsuri au fost şi încă extrem de energice şi diversificate) din afară.

În anul 1991, pe harta lumii au apărut cincisprezece state noi – fostele „republici-surori” care odată alcătuiau „uniunea de nezdruncinat din jurul Rusiei Mari” (propoziţie din textul fostului imn al URSS). Succesor de drept al fostului imperiu sovietic s-a declarat Federaţia Rusă. A fost un moment, cînd se părea că ea va repeta soarta „defunctului”.

Boris Elţin, într-un acces de „delirium tremens” a lansat lozinca – „Luaţi-vă atîta suveranitate, cîtă puteţi duce!”. Consecinţele au fost nefaste, căci aproape toţi subiecţii federaţiei s-au grăbit să se distanţeze de centru. Tatarstanul, de exemplu, a cerut şi a obţinut să fie recunoscut în calitate de subiect al dreptului internaţional, iar Cecenia şi-a proclamat independenţa de stat.

Se ajungea, uneori, la grotesc. Astfel, primul preşedinte al republicii „Saha-Iakutia” (în care iakuţii alcătuiesc mai puţin de jumătate din populaţie), un oarecare Nikolaev, şi-a declarat intenţia de a introduce limba engleză… în calitate de a doua limbă de stat, alături de cea iakută. Despre limba rusă, maternă pentru majoritatea populaţiei, în textul proiectului de lege nu era nici un cuvînt!

Atunci cînd Elţin a încercat să readucă subiecţii rebeli în cadrul constituţional rus, s-a dovedit că este prea tîrziu. Cecenii nu numai că au refuzat să recunoască autoritatea centrului federal, ci s-au încumetat să opună rezistenţă. Primul război cecen s-a încheiat pentru gigantul rus cu o usturătoare şi ruşinoasă înfrîngere. La Hasav-Iurt, Rusia, în persoana secretarului Consiliului de Securitate Naţională, generalul Lebed (eroul de mucava al războiului de pe Nistru), a recunoscut „de facto” independenţa acestei autonomii nord-caucaziene.

Bumerangul s-a întors şi a lovit cu o putere înzecită vînătorul ce-l aruncase (în anul 1992, Moscova a stîrnit, a sprijinit şi sponsorizat mişcările separatiste din Gruzia şi Republica Moldova). Procesul de dezintegrare a Rusiei a luat proporţii ameninţătoare. În anul 2000, nefiind în stare să potolească avalanşă şi căutînd să-şi pună la adăpost propria-i persoana, familia şi miliardele furate, Boris Elţin s-a retras. În calitate de succesor l-a numit pe colonelul KGB în retragere Vladimir Putin care, după demiterea lui E. Primakov, a îndeplinit funcţia de prim-ministru.

 Pînă atunci el nu s-a făcut remarcat prin nimic deosebit. După retragerea trupelor sovietice din fosta RDG, el a făcut parte din camarila rău famatului „părinte” al liberalismului din Sankt-Petersburg, Anatolii Sobciak. Devenind preşedinte al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin şi-a adus de pe malurile Nevei foştii săi colegi de lucru şi prieteni.

RUSIA SE RIDICĂ DIN GENUNCHI ???

Aura invincibilului serviciu secret sovietic şi amintirea despre scurta, dar energica conducere a lui Andropov (fost şef al KGB-ului pe timpurile lui Brejnev), l-au ajutat pe Vladimir Putin să urmeze fără prea mari probleme coruptului şi alcoolicului Boris Elţin. În ajun, el începuse cel de-al doilea război cecen.

Drept motiv au servit atentatele cu bombe din Moscova, Volgodonsk şi încercarea lui Şamil Basaev de a lărgi „kalifatul caucazian” în Daghestanul vecin (pe atunci încă fidel centrului). Armata rusă a izbutit, de această dată, să înfrîngă rezistenţa organizată a rebelilor ceceni, aplicînd tactica unui război de nimicire, folosită anterior în Vietnam de mentorii americani ai Cremlinului.

Concomitent cu victoriile pe plan militar, au apărut semne îmbucurătoare şi pe cel financiar. Preţurile la petrol şi gaze naturale (principalele articole ale exportului rusesc) au început să crească ca pe drojdii şi către vara anului 2008 cele la petrol au atins fantastica cifră de 145 dolari barilul. Asupra Rusiei s-a abătut o adevărată ploaie de petrodolari.

Cu această ocazie au fost relansate programele sociale. Bugetarii şi bătrînii au primit salarii şi pensii mărite.

După pedepsirea exemplară a Ceceniei, periferiile naţionale ale Rusiei s-au mai domolit. Kazan, Ufa, Nalcik, Maikop şi Mahacikala nu prea ardeau de dorinţa să repete soarta capitalei cecene care a fost transformată de aviaţia, artileria şi tancurile federale într-un morman de ruine fumegînde. Putin a întărit „verticala puterii” cu foşti colegi de lucru din KGB şi generali ai armatei şi MAI.

 În capitalele Rusiei (Moscova, Sankt-Petersburg şi Orenburg) a început să se înfiripeze pătura „guleraşelor albe” („the middle class”), care este bază socială a liberalismului şi a democraţiei de factură occidentală.

Apogeul „ridicării din genunchi” a Rusiei putiniste a fost atins în august 2008, cînd preşedintele gruzin, Mihail Saakaşvili, a făcut prostia, supraapreciindu-şi forţele, să reacţioneze în forţă la provocările repetate din partea separatiştilor şi a militarilor ruşi aflaţi în enclava separatistă Osetia de Sud sub paravanul eufemismului de „forţe de menţinere a păcii”.

Zdrobitoarea superioritate numerică a grupării de armate ruseşti concentrate din timp în imediata apropiere de zona conflictului şi-a spus cuvîntul. Gruzia a fost răşluită de o cincime din teritoriul său naţional. Tancurile ruseşti au ajuns la un pas de capitala gruzină şi numai intervenţia diplomatică a Occidentului a salvat ţara de o nouă ocupaţie, asemeni celei din anul 1920.

Urmînd exemplul Norvegiei şi a emiratelor din Golf, guvernul rus a creat un fond de stabilizare pe conturile căruia s-au acumulat sute de miliarde de dolari şi care urma să devină un fel de rezervă pentru zile negre. Dacă mai adăugăm şi sumele considerabile ale fondului de pensii şi rezervele în aur şi de valută – căpătăm o cifră cu mai multe zero-uri care insufla ruşilor o încredere oarecare în ziua de mîine.

Tandemul Putin-Medvedev, îmbătat de miliardele căzute din cer (de fapt, ţîşnite din pămînt), a născut în durerile facerii „geniala” idee ca Rusia ar putea să devină un nou centru financiar, gen Honkong, Tokio, City, Wall-Street. Aceasta – în proiect, iar ca o ţintă mai apropiată – transformarea ţării într-o supraputere energetică. Or, în condiţiile în care Iranul este supus unei blocade din partea Apusului, cea mai mare parte din nevoile de gaze naturale ale UE sînt acoperite de gazoductele ruseşti. Unde mai pui că apele Oceanului Indian prin care trec navele-cisterne cu gaze lichefiate venite din Golful Persic sînt ameninţate de piraţii somalezi.

Pentru a rezolva care-cumva problema demografică, guvernul rus acordă tot felul de îndemnizaţii familiilor care se hotărăsc să aibă unul şi mai mulţi copii. A fost lansat un program de reîntoarcere în ţară (un fel de „zuruck nach Vaterland” – „înapoi în Patrie”) a celor peste douăzeci de milioane de ruşi care locuiesc în afara graniţelor Federaţiei Ruse.

Pe plan internaţional, totul parcă s-a aranjat. Speriat de şantajul energetic rusesc, Apusul a înghiţit docil hapul amar al Abhaziei şi Osetiei de Sud. Summit-urile la nivel înalt cu liderii occidentali cu şi fără cravate, în saune şi la iarbă verde, urmau unul după altul.

 În protocolul diplomatic au apărut „neologisme” deocheate de genul –  „prietenul George”, „Tony”, „Nicolas”, „Helmuth”, „Huy”, „Barack” etc. – în funcţie de ţară.

„Prietenul Volodia” a continuat tradiţia „prietenului Boris”, doar că fără beţiile de pomină ale ultimului (de altfel, succesorul său, Medvedev, nu a lăsat să moară tradiţia şi a făcut-o lată la un summit împreună cu Berlusconi şi Sarcozy).

 Toracele muşchios al judokanului din KGB a umplut paginile ziarelor , revistelor şi site-urilor spre marea satisfacţie a „băieţilor veseli” (cam aşa s-ar traduce răscunoscutul cuvinţel englezesc „gay”) din întreaga lume.

Victoria în războiul de cinci zile cu Gruzia a făcut ca isteria patriotardă să atingă paroxismul, dincolo de care începe demenţa. Un şovinism belicos deosebit de respingător, dacă ne gîndim că se serba biruinţa asupra unui popor-frate, a pus stăpînire pe minţile ruşilor – de la văcari la academicieni şi de la boschetari la posesorii vilelor luxoase din Rubliovka. Ţara a fost cuprinsă de o adevărată psihoză. De la mutrele radioase ale cinovnicilor din Cremlin puteai să aprinzi ţigara.

Ceea ce a urmat a fost prăbuşirea preţurilor la petrol şi gaze naturale – principalul (de fapt şi unicul) articol de export al Federaţiei Ruse. „Miracolul rusesc” s-a dovedit a fi un uriaş balon de săpun. Regele era gol şi nu s-a găsit măcar un ac de brad (nu mai vorbim de vreo frunzuliţă uscată de smochin) pentru a-i ascunde ruşinea.

Astăzi, cînd Rusia s-a înglodat din nou în datorii, declaraţiile făcute de tandemul guvernant despre posibilitatea transformării Rusiei într-un nou centru financiar mondial, par a fi o glumă de prost gust. Cu doi ani în urmă, însă, mass-media rusească analiza acest proiect la modul cel mai serios. Peste ţară ploua cu petrodolari şi perspectivele erau dintre cele mai roze.

 Optimiştii au uitat că numărul banilor aflaţi în circulaţie într-o ţară trebuie să fie, cel puţin, egal cu cel al mărfurilor produse în ea. În afară de petrol şi gaze naturale, însă, Rusia nu produce practic nimic. De fapt ele nici nu sînt produse, ci exportate în aceeaşi stare în care le-a produs natura. O astfel de politică, altfel decît compradoră,nu poate fi numită. Federaţia Rusă s-a transformat definitiv într-un apendice de materie primă al Apusului.

Regele Henrick al VIII-lea al Angliei, încă în secolul XVI a emis o lege, conform căreia oricine care scotea peste hotarele ţării mai mult de o livră de lînă neprelucrată era pasibil de pedeapsa cu moartea. Astfel, el a stimulat dezvoltarea manufacturilor de postăvuri. Ca urmare, Anglia a devenit în scurt timp „atelierul industrial al lumii”.

 Regii saudiţi au ordonat construcţia celor mai mari rafinării de petrol din lume (în Yanbo şi al-Hassa), la fel ca şi ceilalţi emiri din Golf. Qatarul şi alţi exportatori de gaze naturale le exportă în stare lichefiată, Rusia – prin gazoducte. Ele sînt lichefiate în ţările vecine care le reexportă acolo unde nu ajung gazoductele.

Moscova preferă proiectele costisitoare de gazo- şi petroducte submarine dezvoltării capacităţilor industriei de prelucrare. Exportînd materia primă brută la preţuri derizorii, diriguitorii de la Cremlin condamnă ţara la perpetuarea stării de dependenţă de Occident şi o lipsesc de orice viitor. Or, petrolul şi gazele naturale nu fac parte din resursele regenerabile, iar preţurile la acest gen de mărfuri sînt foarte sensibile la conjunctura economică de pe piaţa mondială.

În plus la toate, rezervele valutare ale Federaţiei Ruse au fost plasate în băncile străine, motivîndu-se că acestea oferă o dobîndă mai înaltă decît cele naţionale. Aflîndu-se pe conturile băncilor altor state, banii lucrează pentru economia acestora şi nu a ţării de origine. Este imposibil ca consilierii tandemului să nu cunoască asemenea lucruri elementare. Deci, este vorba de o politică conştientă de trădare a intereselor şi securităţii naţionale.

Prăbuşirea bursei de valori de pe Wall-Street a provocat urmări catastrofale pentru toate ţările care şi-au legat sistemul bancar de cel american. Acest tzunami financiar distrugător nu a ocolit nici Rusia, deşi tandemul, iniţial, afirma contrariul.

Băncile şi companiile ruseşti care au investit mijloacele clienţilor în business-ul ipotecar american, s-au pomenit în pragul falimentului. Pentru a rămîne pe linia de plutire, ele au recurs la creditele apusene care le-au impus o dobîndă de-a dreptul cămătorească. Pentru a atenua consecinţele sociale ale crizei, Cremlinul a recurs la mijloacele fondurilor de pensii şi de stabilizare. Banii au fost cheltuiţi în cîteva luni şi tandemul a apelat la aceleaşi credite srtăine. Cercul s-a închis. La orizont a apărut din nou pericolul default-ului – înjosire prin care Rusia a mai trecut o dată – pe timpurile „ţarului Boris”.

BIRUINŢĂ ASUPRA TERORISMULUI?

Nu este de prisos să amintim, că popularitatea extraordinară de care s-a bucurat Putin la începuturile venirii sale la putere (la început – ca prim-ministru, iar mai apoi – ca preşedinte) s-a datorat în mare măsură acţiunilor energice înfăptuite împotriva separatiştilor ceceni. Fraza sa „pe terorişti îi vom lichida oriunde s-ar afla, chiar şi în closete”, a făcut înconjurul lumii.

De menţionat că de data aceasta Putin s-a ţinut de cuvînt. Liderii cecenilor rebeli erau lichidaţi în luptă, în închisori, ascunzişuri şi chiar peste hotarele ţării (Qatar, Abu-Dhabi ş. a.).

Armata şi-a recîştigat încrederea în forţele sale şi a reuşit să pună capăt rezistenţei organizate a mojahezilor. Urmînd exemplul americanilor şi al israelienilor, Moscova a ameninţat ţările (în primul rînd Gruzia) pe teritoriul cărora vor fi depistate tabere de instrucţie a teroriştilor cu raiduri aeriene. Kremlinul a încheiat o alianţă strategică cu Washingtonul în lupta cu terorismul internaţional. Rapoartele victorioase de pe fronturile luptei cu terorismul urmau unul după altul.

 Dar, prima euforie a trecut, emoţiile pozitive s-au mai aşezat puţin şi s-a văzut clar că problema terorismului a nu a fost rezolvată, ci numai amînată.

În urma unor operaţii speciale, organizate defectuos de către serviciile secrete ruseşti, împreună cu teroriştii au murit sute de ostatici nevinovaţi (Beslan, „Nord-Ost” ş. a.). Agenţii serviciilor speciale care au lichidat teroriştii ceceni în Qatar şi Abu-Dhabi au fost depistaţi şi arestaţi de poliţia locală. Acţiunile teroriste pe teritoriul Federaţiei Ruse, după o scurtă pauză, au reînceput.

De data aceasta, arealul lor a cuprins un teritoriu cu mult mai mare – de la Sankt-Petersburg (acţiunea teroristă de pe calea ferată de lîngă Bologoe) – la Nalcik şi de la Kandalakşa – la Mahacikala. În fiecare zi, mass-media publică ştiri despre noi acţiuni teroriste.

Ideologia wahhabită a cîştigat teren în Daghestan, Inguşetia, Kabardino-Balkaria şi îşi găseşte tot mai mulţi adepţi în republicile musulmane de pe Volga (Tatarstan şi Başkortostan). În Cecenia propriu-zisă, Putin a cedat puterea celui care în prima campanie cecenă declarase că de datoria fiecărui vainah (cecen) este să omoare, cel puţin, zece cîini ruşi.

 Acesta  a fost muftiul cecen Ahmad-Hagi Kadîrov. După asasinarea acestuia de către mojahezii rămaşi credincioşii ideii jihadului („război sfînt al musulmanilor împotriva necredincioşilor”), el a fost urmat de fiul său, Ramzan, pe conştiinţa căruia se află cu mult mai mulţi militari şi civili ruşi decît ceruse Ahmed-Hagi.

Devotamentul declarat al lui Ramzan Kadîrov faţă de Cremlin poartă un caracter pur decorativ. Liderul cecen a reuşit, de facto, să introducă pe teritoriul controlat de el legile şariatului. Armata rusă, odată cu „încheierea cu succes” a luptei împotriva terorismului, a părăsit Cecenia, cedînd locul şi funcţiile sale miliţiilor islamiste care recunosc o singură căpetenie – Ramzan.

Putin, decorînd asasinul a sute de ruşi cu titlul de „Erou al Rusiei” a repetat (din ignoranţă, se vede) gafa penibilă comisă la timpul său de Nikita Hruşciov. „Porumbomanul” sovietic îl decorase pe preşedintele Egiptului, Gamal Naser, cu steaua de Erou al Uniunii Sovietice, deşi acesta a spînzurat mii de comunişti egipteni.

Mai mult decît atît, formaţiunile paramilitare cecene au căpătat dreptul să „restabilească ordinea constituţională” în republicile nord-caucaziene vecine – Daghestan, Inguşetia şi Kabardino-Balkaria, fapt care a bulversat elita politică locală.

Dacă ar fi să o spunem pe şleau, a catalizat dispoziţiile centrifuge din aceste regiuni. Daghestanul nu a uitat invazia cecenă din anul 1997 la care au luat parte mulţi dintre „pretorienii” lui Ramzan şi faptul că miliţiile sale au ţinut piept primelor atacuri wahhabite. Recent, preşedintele cecen a preluat controlul unităţilor FSB din Caucazul de Nord.

Impotenţa autorităţilor de a combate terorismul islamist a trezit în societatea rusă o reacţie de răspuns deosebit de violentă. Ea vine din partea organizaţiilor şoviniste ruseşti alcătuite din ultra-naţionalişti, fascişti, skinhead-i şi de altă natură.

Doar că această reacţie este îndreptată nu numai împotriva caucazienilor şi a musulmanilor, ci a tuturor migranţilor, inclusiv a celor de confesiune ortodoxă (românii moldoveni, ucraineni şi beloruşi). Or, ultimii s-au deosebit întotdeauna printr-o atitudine foarte loială faţă de statul şi poporul rus.

CINE CONDUCE, DE FAPT, „VERTICALA PUTERII” ÎN RUSIA

În afară de escapadele sale verbale cu coloratură de ocnaş, Vladimir Putin a mai introdus în vocabularul politic rusesc asemenea „neologisme”, precum – „verticala puterii”, „democraţie suverană” ş. a. De fapt, aceste exerciţii verbale nu sînt decît un simplu cutremur de aer, căci pentru oricine care urmăreşte îndeaproape viaţa politică a Rusiei este clar că regimul politic care s-a înscăunat la Cremlin nu poate fi definit altfel decît CLEPTOCRAŢIE.

Evaziuni fiscale, mită, delapidarea banilor publici în proporţii de-a dreptul colosale, protecţia grupărilor criminale organizate şi lobby-zarea intereselor acestora în cele mai înalte sfere ale puterii de stat. – iată instrumentele de lucru ale elitei politice ruseşti.

 În acelaşi timp, declaraţiile de venituri ale cinovnicilor ruşi arată că sînt săraci ca nişte adevăraţi „bugetari”. În schimb, soţiile, soacrele şi alte rude apropiate fac cap de serie în topul miliardarilor.

Interesant, ce talente de business-woman are soţia lui Iurii Lujkov, Elena Baturina; de a reuşit să devină prima femeie-miliardar (în euro, desigur!) din Rusia şi de ce ea nu s-au manifestat decît după ce soţul ei a ajuns primar general al Moscovei? Opulenţa şi desfrîul elitei politice şi economice ruseşti (aşa zişii „novîe russkie” – „noii ruşi”) îi dezgustă pînă şi pe mentorii lor occidentali. Scandalurile de la Courcheveles, Geneva, Izmir ş. a., nu vin decît să confirme faptul că reprezentanţii acestei elite nu sînt decît nişte criminali de drept comun.

Diferenţa este doar în mărimea sumei şi numărul celor jefuiţi. Or, nici unui tîlhar de pe planetă nu i-au reuşit operaţii de genul celei săvîrşite de Roman Abramovici, de pildă, şi să rămînă la libertate.

Multimiliardarul rus de origine…. ghiciţii-o şi singuri, s-a proslăvit prin aceea că în „epoca de aur” a „prihvatizării” elţiniste a achiziţionat de la stat pentru o sumă pur simbolică (vreo 14 milioane dolari) compania petrolieră „Sibnefti”. După ce a stors din aceasta tot ce se poate, a vîndut-o aceluiaşi stat la un preţ ce întrece de-aproape o mie de ori pe cel de achiziţie!

 Pe banii furluaţi şi-a cumpărat renumitul club de fotbal „Chelsea” din Londra şi şi-a construit cel mai scump iaht din lume. Pentru ca gurile rele să nu spună că nu a făcut nimic pentru ţară, Abramovici, fiind guvernator al Ciukotkăi, i-a înzestrat pe ciukci cu telefoane mobile şi în loc de bani cash le-a dat cartele de credit.

Elita rusească este una eminamente compradoră şi coruptă. Interesele statului şi poporului pe spatele căruia parazitează nu-i interesează nici în cea mai mică măsură. De fapt, înde ei numesc acest popor „bîdlo” (cireadă de dobitoace, „dobitocime”). Acesta a fost cazul care a avut loc cu cîţiva ani în urmă cu unul dintre locţiitorii guvernatorului Sankt-Petersburgului care într-un acces de mînie şi-a permis asemenea cuvinte în faţa microfonului şi a camerei de luat vederi a unei companii mediatice ruseşti.

Miliardele delapidate sînt plasate pe conturile bancare peste hotarele Rusiei, deoarece cleptocraţia îşi dă prea bine seama că răsplata ar putea veni în orice moment. Un alt factor ar fi lupta pentru putere dintre clanurile mafiotice. Astfel, clica ce alcătuia camarila lui Boris Elţin (Berezovski, Hodorkovski, Gusinski ş. a.), a fost înlocuită de „vulturii lui Putin” – Abramovici, Miller, Vainştok, Deripaska, Potanin, Guţeriev ş. a. Printre ei, simptomatic, nici un etnic rus! Numele pronunţat ruseşti a unora dintre cei menţionaţi nu trebuie să înşele pe nimeni. A devenit anecdotic răspunsul dat de Vladimir Volfovici Jirinovski la întrebarea cine-i sunt părinţii – „Mama a fost o rusoaică get-beget, iar tata … – jurist (!?!)”.

Cei înlăturaţi de la treucă au fugit peste hotare şi duc o viaţă fără de griji pe milioanele furate (Gusinski, Berezovski, Nevzdlin ş. a.), iar cei care au avut imprudenţa să rămînă pentru a se lupta cu noii favoriţi au ajuns după gratii (Hodorkoski, Lebedev etc.).

Dar, după cum sună o axiomă a matematicii, de la schimbarea cu locul al termenilor suma nu se schimbă! Cel rămas cu buzele umflate este poporul rus. Lui nu-i rămîn decît fărîmiturile sub forma unor pomeni jalnice, de genul pensiilor şi salariilor mărite. De altfel, mărirea lor nu acoperă nici pe departe creşterea costului coşului minim de consum.

Unii dintre oamenii politici ruşi au fost nevoiţi, totuşi, să recunoască că sînt posesorii unor averi de miliarde (Lujkov, Nemţov, Gref, Ciubais ş. a.). Nimeni încă nu s-a făcut miliardar şi nici măcar milionar din salariul de funcţionar sau din servicii de consulting. Un fapt este evident: Rusia a căzut jertfă unei conjuraţii cosmopolite de o amploare nemaivăzută care are drept scop nimicirea statului şi poporului rus – ca cel mai puternic element constitutiv al civilizaţiei ortodoxe.

Tandemul Putin-Medvedev se face că nu observă starea dezastruoasă a ţării. Din lecţiile oferite generos de criza mondială nu au fost trase nici un fel de învăţăminte. Nici pomeneală de o reprofilare economică. Se vorbeşte despre o ipotetică revoluţie în domeniul nanotehnologiilor. Despre ce fel de revoluţie poate fi vorba, dacă, după mărturiile unui constructor al rachetelor sovietice, în ţară nu se produce nici măcar un singur microcip?

După războaiele gazelor cu Ucraina şi cel real cu Gruzia, Rusia a pierdut credibilitatea sa ca partener de nădejde şi în unicul domeniu în care ea încă mai poate concura – cel energetic. Europa Apuseană a răspuns prin căutarea unor surse alternative de alimentare cu gaze naturale (proiectul „Nabucco”) şi a unor tehnologii cu consum minim sau energie alternativă. În consecinţă, în pofida relansării economiei în principalele puteri economice (SUA, China, Germania etc.), preţurile la petrol şi gaze naturale se află în continuă scădere. Unii analişti prognozează scăderea lor continuă – pînă la 12 dolari barilul de ţiţei. În aşa caz, catastrofa economică, politică şi socială a Rusiei este inevitabilă.

Astăzi, cînd Rusia s-a înglodat din nou în datorii, declaraţiile făcute de tandemul care guverneaza despre posibilitatea transformării Rusiei într-un nou centru financiar mondial, par a fi o glumă de prost gust.

Cu doi ani în urmă, însă, mass-media rusească analiza acest proiect la modul cel mai serios. Peste ţară ploua cu petrodolari şi perspectivele erau dintre cele mai roze. Optimiştii au uitat că numărul banilor aflaţi în circulaţie într-o ţară trebuie să fie, cel puţin, egal cu cel al mărfurilor produse în ea. În afară de petrol şi gaze naturale, însă, Rusia nu produce practic nimic. De fapt ele nici nu sînt produse, ci exportate în aceeaşi stare în care le-a produs natura. O astfel de politică, altfel decît compradoră,nu poate fi numită. Federaţia Rusă s-a transformat definitiv într-un apendice de materie primă al Apusului.Regele Henrick al VIII-lea al Angliei, încă în secolul XVI a emis o lege, conform căreia oricine care scotea peste hotarele ţării mai mult de o livră de lînă neprelucrată era pasibil de pedeapsa cu moartea. Astfel, el a stimulat dezvoltarea manufacturilor de postavuri …

http://mdn.md/

Publicitate