CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

24 februarie – Sărbătoarea Dragobetelui protectorul tinerilor şi al iubirii la români

Dragobete (1)

Dragobete, sărbătoarea iubirii la români. „Dragobetele sărută fetele”.

Pe vremuri, la această dată românii  sărbătoreau „Dragobetele” (zeu al tinereţii în Panteonul roman, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii); sărbătoarea este numită şi „Ziua îndrăgostiţilor”, „Cap de primăvară” sau „Logodnicul păsărilor”.

Probabil că 24 februarie însemna pentru strămoşii noştri începutul primăverii, ziua când natura se trezea, păsările își căutau cuiburi, iar omul participa și el la bucuria naturii. Ziua de 24 februarie era considerată şi  începutul anului agricol.

Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii are origini străvechi. Acesta este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii.

Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobetele (numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile care îi ieşeau în cale.  

Sărbătoarea Dragobetelui are rădăcini foarte vechi. Numit și Năvălnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, el aduce iubirea în casă și în suflet.

Oamenii de la țară își mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților care, în ziua de Dragobete, se îmbrăcau cu haine curate, de sărbătoare și porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămăioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste.

Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte pe băiatul care le îndrăgea. După ce își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărut care simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală :

„Dragobetele sărută fetele!”

Flăcăii, strânși în cete și fetele obișnuiau ca, în ziua de Dragobete, să își cresteze brațul, în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, respectiv surori de cruce.

Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următorea zi de Dragobete. 

Se mai credea că, în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile.

Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.  

După 1990, mulţi români au importat din Vestul Europei  Valentine s Day, sărbătorită pe 14 februarie și considerată Ziua Îndrăgostiților.

 Există  însă din ce în ce mai multe contestări ale acestei sărbători de import, fără rădăcini în tradiţiile noastre, din ce în ce mai mulţi români  acordând o importanță mai mare păstrării tradițiilor autohtone și implicit, sărbătoririi zilei de Dragobete la 24 februarie.

 

 

Romanii au ales simbolul Dragobetelui, printr-o campanie semnata CohnandJansen JWT

 

Foto: Simbolul sărbătorii Dragobetelui  votat online

 

Campanile pro-Dragobete, se desfăşoară sub sloganul „De Dragobete iubește românește!

 

cele-mai-frumoase-sarbatori-ale-satului-romanesc-dragobetele

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/02/23/dragobetele-sarbatoarea-tineretii-si-a-iubirii-la-romani/

 

 

24/02/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Simboluri a căror origine şi semnificaţie este adesea ignorată (II)

 

 

 

CRUCEA

 

 

 

Imagini pentru crucea photos

 

 

Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. Se găseşte pictata sau scrijelita în peşterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană şi precreştină  a fost un simbol preferat al celţilor (monezile lor ne stau mărturie).

Ştim însă cu siguranţă că  a fost si  un simbol legat de divinităţi odată cu apariţia civilizaţiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverşilor zei egipteni reprezentaţi de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele şi pereţii mormintelor lor.

Sensul ei era acela al vieţii (imortalităţii), de aceea interpretarea cea mai frecventă este aceea a unei alăturări a organelor sexuale stilizate (ansa reprezentând vulva, în continuarea căreia este ataşat penisul la capătul căruia sunt situate testiculele).

La apariţia lui, creştinismul a integrat şi el simbolul acesta străvechi.
«Crucea» are două sensuri: un sens material, şi un sens moral.

În limba latină cuvântul ia primul sens pe la anul 264 înaintea erei creştine, şi servea la pedepsirea sclavilor, răufăcătorilor şi furilor, care nu erau cetăţeni romani.

Inițial, crucile aveau axele egale, iar Papa încă mai poartă această cruce de formă originală, fapt explicabil, dacă ne gândim că creștinii îl consideră pe Iisus fiul lui Dumnezeu, divinitatea lor supremă, echivalentul lui Ra.

Constantin cel Mare, primul împărat roman convertit la creștinism, obișnuia să practice venerarea Soarelui, așa că este posibil ca adoptarea creștinismului ca religie principală și apoi a crucii, ca simbol principal, să nu fie o coincidență.

Citiţi şi: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/27/despre-sfanta-cruce-si-simbolistica-ei/

 

 

 

 

LUNA CRESCĂTOARE MUSULMANĂ

 

 

 

Luna crescătoare este unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanității, reprezentând aspectul feminin al vieții, venerat sub forma zeiței grecești Artemis, al cărei cap era întotdeauna înconjurat de o lună crescătoare.

În timpul Imperiului Roman, același simbol a însoțit-o pe Diana, zeița vânătorii și a Lunii, despre care se spune că proteja fecioarele.

Simbolurile religioase intlnite in Islam nu sunt nici verbale, nici textuale, ci doar vizuale. Acestea evoca sentimentele religioase prin semne.

Unele detalii din simbolurile religioase islamice sunt general recunoscute, avand o vechime considerabila. Astfel, culoarea verde este asociata cu Islamul încă de la inceput.

Semiluna si steaua este unul dintre cele mai renumite simboluri din Islam. De fapt, simbolul ar fi doar semiluna, steaua aparand mai tarziu, in special pe steagurile mai multor tari din lumea islamica (Turcia, Malaezia si Pakistan).

Criticii susţin ca acest simbol nu a fost folosit de Mahomed, drept pentru care el nu are nici o bază tradiţionala în Islam.

Oricum, semnul a ajuns sa fie identificat cu Califatul.

Semiluna din Islam

Semiluna era simbolul Imperiului Sasanid din Persia (Iran), acesta aparand pe mai toate coroanele regilor. Dupa cucerirea araba a imperiului, in anul 651, acest semn a fost preluat, din ce in ce mai mult, de catre califi si musulmani. Acest semn caracteriza si Imperiul Otoman.

Culoarea verde are o semnificatie speciala in Islam. Aceasta culoare este foarte folosita in decorarea interioara a moscheilor, a mormintelor invatatorilor musulmani, cat si pe multe dintre steagurile tarilor arabe.

Se crede ca aceasta era culoarea preferata a lui Mohamed, acesta purtand chiar un turban verde.

Deși utilizarea simbolurilor sfinte este interzisă prin lege la musulmani, luna crescătoare împodobește steagurile câtorva națiuni de această religie, și a fost adoptată pentru a simboliza, neoficial, credința islamică.

 

 

 

OCHIUL LUI HORUS

 

 

 

 

 

 

Ochiul lui Horus, sau ochiul atotvăzător, aflat deasupra porții de la intrarea în curtea Mânăstirii Neamț, atestată documentar din 1407.

Ochiul lui Horus este un simbol antic egiptean, de protecție și putere regală. Acest simbol sacru se regăsește pe aproape toate operele lor de artă. Era considerat o sursă de fluid magic, ochiul-lumină purificator.

 

 

 

 

 

 

Americanii spun că faimosul ochi de pe bancnota de 1 dolar a Statelor Unite reprezintă ochiul lui Dumnezeu, veghind asupra teritoriului țării.

Egiptenii l-au înfățișat pe Horus, zeul protector al țării lor, cu un singur ochi, înconjurat de raze de soare, în timp ce în budism, „ochiul lui Dumnezeu” înseamnă porțiunea deschisă din vârful piramidei, poarta Soarelui, care este conștiința divinității.

Masonii spun că utilizează acest simbol pentru a-și reaminti că gândurile și faptele lor sunt tot timpul vegheate de marele arhitect al Universului.

 

 

 

HAMSA ARABĂ

 

 

 

 

Hamsa este un simbol utilizat în producerea de amulete, obiecte de decor sau bijuterii. Musulmanii o numesc „mâna Fatimei”, iar creștinii, „mâna Fecioarei Maria”. Reprezintă o palmă deschisă, în mijlocul căreia se găsește un ochi (evreii înlocuiesc uneori ochiul cu Steaua lui David). „Hamsa” în limba arabă înseamnă „cinci”, după numărul degetelor de la mână.

Sub formă de amuletă, este folosită ca protecție împotriva deochiului. Simbolul mâinii deschise a fost folosit în mai multe culturi vechi. În budism înseamnă a transmite învățături, în timp ce în hinduism, palma deschisă cu degetele în jos semnifică „a dărui”.

 

 

ȘARPELE

 

 

 

În grădina Raiului, Lucifer a luat legendara formă de șarpe, strecurându-se pe lângă pomul cunoașterii și îndemnând-o pe Eva să muște din fructul oprit de Dumnezeu.

Aceasta, la rândul ei, l-a convins pe Adam să facă același lucru și, ca urmare, au fost alungați din Paradis.

Însă înainte ca Vechiul Testament și cartea Tora să demonizeze șarpele pentru totdeauna, acesta era un simbol sacru în religiile gnostice, semnificând înțelepciune. Gnosticismul a împrumutat de la hinduism conceptul de energie kundalini. În hinduism există credința că cei doi nervi de la baza coloanei vertebrale pot oferi experiența iluminării.

Cea mai recentă reprezentare a doi șerpi încolăciți este cea a ADN-ului uman, oglindind simbolul sumerian similar.

Un al simbol modern al șerpilor încolăciți în jurul unui baston înaripat este caduceul. În antichitate, era un simbol al comerțului, asociat zeului Hermes, mesagerul zeilor.

Caduceul este folosit în America de Nord ca simbol al medicinii, în timp ce simbolul european, tradițional, este „toiagul lui Esculap”, cu un singur șarpe și fără aripi.

 

 

 

Faravahar

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

Este unul dintre cele mai cunoscute si intâlnite simboluri religioase zoroastriene. Zoroastrismul era religia de stat in anticele Imperii Persane.

In Iran, succesorul de astazi al dinastiilor persane, Zoroastrismul nu mai este oficial religia de stat, insa simbolul numit „faravahar” a ramas inca, reprezentand vechea si actuala Persie, intrupata in Iran.

Discul inaripat are o foarte lunga istorie in cultura si arta antica. Din punct de vedere istoric, acest semn este simbolizat de un soare cu aripi.

Acest semn apare inca din Epoca Bronzului, in special pe sigiliile pastrate. In timpurile neo-asiriene, un bust uman este adaugat acestui antic simbol.

Acest „slujitor in roba” este simbol al lui Ashur. De asemenea, el poate simboliza si pe „Ingerul pazitor” ori „Slava Dumnezeiasca”.

Surse: 

 

http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/religii/simboluri-religioase-marile-religii-96485.html

 

http://frumoasaverde.blogspot.ro/2013/09/cele-mai-cunoscute-simboluri-ale-lumii.html

 

08/08/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dragobetele, sărbătoarea tinereţii şi a iubirii la români

 

 

 

Dragobetele, simbolul iubirii şi al tinereţii la români

 

 

În calendarul popular sărbătorile nu sunt aşezate la întamplare. De Dragobete este celebrată nu doar dragostea ci şi reînvierea naturii

 Dragobetele este o străveche sărbătoare populară românească, celebrată de la o vreme pe 24 februarie, deşi până de curând data acesteia era variabilă, în funcţie de zonă (1,9,25 martie). Numele său variază şi el de la o regiune a ţării la alta. Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroşi etnologi şi filologi, care au propus variante diferite pentru a explica originea sa.

Lingvistul Lazăr Şăineanu a propus analogia „dragu-bete”sufixul „bete fiind folosit în unele zone ale Olteniei pentru a semnifica noţiunea de „adunare, mulţime”. O explicaţie interesantă fece trimitere la cuvintele dacice „trago” – ţap şi „pede”- picioare, cuvinte care în timp s-au transformat devenind „drago”, respectiv „bete”.

Se spune că dacii ar fi avut o divinitate celebrată în această perioadă din an, al cărei nume nu s-ar fi păstrat şi se mai spune că Dragobetele ar fi fost asociat cu alţi zei traci balcanici, personificări ale iubirii.

Cercetătorul Ion Ghinoiu, în lucrarea sa „Obiceiuri populare de peste an- Dicţionar (1997), asociază Dragobetele cu un personaj din mitologia populară românească, „un zeu tânăr al Panteonului autohton, cu dată variabilă de celebrare de la zonă la zonă, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti, fiind identificat cu zeul dragostei din mitologia romană, Cupidon şi cu Eros, zeul iubirii la greci.

Autorul oferă şi detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiul babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”.

La sfârşitul secolului XIX,cercetătorii de folclor au înregistrat o mulţime de alte denumiri date acestei sărbători precum „Ioan Dragobete”, „Sântion de primăvară”, Cap de primăvară”, sau „Granguru”.

Dragobetele mai este identificat şi cu „Năvalnicul”, o altă reprezentare a mitologiei româneşti, un fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care Maica Domnului l-a metamorfozat în planta dragostei care îi poartă numele (o specie de ferigă).

Tradiţii de Dragobete

De Dragobete oamenii încearcă să refacă ritualurile străvechi ale naturii. Se spune că de Dragobete, păsările se împerecheză.

În această zi de sărbătoare a fertilităţii , au loc logodne simbolice. Tinerii necăsătoriţi, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare se strâng în împrejurimile satului şi culeg flori de primăvară de pe câmp, după care urmeză o fugă rituală care se sfârşea cu sărutări şi îmbrăţişări în văzul tuturor, tocmai pentru a marca logodna celor îndrăgostiţi.

De aici şi zicala „Dragobetele sărută fetele! „. Multe din logodnele simbolice petrecute în timpul acestui joc se împlineau şi în realitate şi tot de aceea se spune că de Dragobete trebuie să ne bucurăm alături de persoana iubită, pentru ca dragostea să nu ne ocolească.

Fetele adună apă de pe frunzele de fragi, despre care se ştie că este apa zânelor şi care, odată sărutată, le va face dragi alesului inimii lor

Cei cununaţi până într-un an ies pe uliţa satului şi cinstesc cu vin şi ţuică bărbaţii străini aflaţi în trecere.

Toată ziua este sortită bucuriei, feciorii aprind la sfârşitul zilei un foc mare, în jurul căruia se spun poveşti şi se încing hore.

În vremurile noastre, iubitul Ion Dragobete, care coboară odată în an din Panteonul mitologic al poporului nostru pentru a le spune fetelor cât de mult le iubeşte, a fost înlocuit grăbit pe 14 februarie cu Sfântul Valentin, venit la noi din lumea anglo-saxonă.

Acest sfânt martirizat de păgâni în urmă cu aproape două milenii pentru că a crezut în sfinţenia şi frumuseţea dragostei, nu poate şi nu trebuie să reprezinte un concurent pentru Dragobetele nostru.

Crede cineva că năvalnicul nostru Ioan Dragobete se teme că nu vor mai fi fete cărora să le vrăjească inimile ? A venit an de an, va veni negreşit şi în acest an !

El este feciorul iubit al măicuţei Dochia şi este „Cap de Primăvară”, frumosul flăcău care străbate secolele cucerind inimile fetelor din generaţie în generaţie, de la străbunii daci, până la noi.

 

http://ro.blastingnews.com/cultura – dragobetele-simbolul-iubirii-

 

 

 

 

 

23/02/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: