CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Transilvania Invincibile Argumentum

Imagini pentru cersipamantromanesc Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Istoria oficiala a Ungariei pretinde că ungurii sunt descendenții triburilor maghiare ce au migrat în Panonia în urma cu 1000 de ani.
Alti istorici nu sunt de acord și susțin că ungurii sunt o populație europeană maghiarizată forțat de o elita politica aflată la conducerea zonei.
Unul dintre acești istorici, Paul Lendvai, scrie în cartea lui “The Hungarians” că în timpul împăratului Iosif al doilea (1765-1790), “maghiarii” formau doar o treime din populația Regatului Ungariei, în timp ce restul, de aproape 70% din populația Regatului erau slavi (sârbi, slovaci), români, germani și țigani.


Din păcate ungurii primesc o educație nerealistă și xenofobă și sunt facuți să creada că Regatul Ungariei era locuit doar de ei, când în realitate “maghiarii” reprezentau doar o minoritate, ajunsă majoritară prin maghiarizarea forțată a celorlalte etnii din Regatul Ungar.
Dacă ne uităm la genetică, om vedea că de fapt în Ungaria “maghiarii” au avut un impact nesemnificativ asupra geneticii populației locale, și că de fapt majoritatea ungurilor sunt fie slavi, fie români, germani sau țigani.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este venirea-ungurilor-cronica-pictata-de-la-Viena.jpg


Venirea ungurilor în Europa, Cronica Pictată de la Viena. Sursa foto

Faptul ca ungurii NU SUNT DESCENDENȚII MAGHIARILOR, demonstrează că pretențiile lor teritoriale asupra Romaniei, Slovaciei, Serbiei nu sunt susținute nici de genetică, toate argumentele istorice invocate de politicienii ungurii fiind FALSE și bazate în exclusivitate pe xenofobismul acestora și pe dorința lor de a fi din nou grofi pe pământurile altora și să poată face tot ceea ce doresc, fără sa dea socoteala cuiva.

Este important ca un număr cât mai mare de oameni să cunoască adevarata origine etnica a ungurilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire ca aceea din Kosovo, sau pentru a nu se ajunge iarași la genocid contra românilor, asa cum s-a întâmplat de 3 ori în numai în secolul XX.
Fireşte, această vrăjmăşie, atâta câtă mai există astăzi – iar noi, românii, am fost mereu gata să credem că ea a dispărut – se cuvine cercetată, ca orice lucru real, spre a fi îndepărtată, ca orice lucru rău, neplăcut, malefic.

Îndepărtarea cauzelor şi a faptelor care generează neîncrederea şi duşmănia între oameni este de datoria oricărui om de bună credinţă care năzuieşte să împărtăşească altora din gândurile sale.

Fiecare naţiune găseşte alte căi, proprii, de a-şi afirma identitatea şi omogenitatea. Şi îi va fi uşor, oricărui bun cunoscător al istoriei maghiare, să enumere temeiurile identităţii etnice, de neam, a ungurilor, afirmă prof.dr.Ion Coja pe blogul său https://ioncoja.ro/genetica-pune-punct-disputelor-pentru-ardeal-2/

Cele de mai sus însă, în mod inevitabil, dacă le vom adânci fără nici o idee preconcepută, ne vor duce la concluzia că punţile de legătură dintre popoarele noastre sunt mult mai numeroase şi mai trainice decât cele pe care le avem în vedere de obicei, şi chiar şi atunci de multe ori din complezenţă formală, fără să credem noi înşine prea mult în ele!

Nu! Situaţia este cu totul alta! Nici pe departe nu s-au identificat toate punctele în care ne întâlnim şi consonăm. Iar foarte multe dintre motivele ce ne-au învrăjbit odinioară, dacă le privim azi mai atent sau numai ca efect al perspectivei istorice schimbate, se arată că pot deveni prilej de înfrăţire ori măcar de împăcare…

Iată, această mult pomenită maghiarizare şi secuizare, atât de urîcioasă şi de odioasă ca politică, privită ca un fapt ireversibil – aşa cum este în multe cazuri – de ce să n-o interpretăm ca factor de înrudire (sic!) sui-generis.

Personal, conştiinţa că mulţi maghiari ori secui de azi sunt urmaşii unor români deznaţionalizaţi odinioară mă face să nutresc o vie simpatie pentru vecinii noştri care, iată, deci!, ne sunt mai mult decât vecini!

Într-o măsură oarecare, rude!… Cred că e bine să ştim cât mai exact în ce măsură. Iată deja un subiect a cărui cercetare ne oferă, pentru viitor, prilejul unei fireşti colaborări.

Să recapitulăm:

– maghiarii – puţini la număr, spun istoricii, vin de unde i-or fi adus aici necazurile, că nimeni nu pleacă de bine, ci de rău, şi-şi află în Panonia o patrie nouă. Aici locuiau nişte oameni, autohtonii, al căror neam nu ne e prea bine cunoscut, dar anumite fapte lingvistice par să dovedească un lucru ce merită studiat temeinic cât mai curând: aceşti autohtoni panonici vorbeau o limbă indo-europeană, înrudită cu limba acelor autohtoni din Dacia care, prin romanizare (sau românizare!!), au devenit românii de mai târziu. Între maghiarii veniţi din Asia şi autohtonii panonici s-a produs un amestec etnic firesc și inevitabil, graţie căruia maghiarii s-au „europenizat” din punct de vedere antropologic, cultural etc.

 la sfârşitul mileniului întâi, se creează statul ungar, constituit pe principiul că regnum unius linguae imbecile et fragile est, aşadar cu totul străin de ideea impunerii unei anumite naţionalităţi. (Nu întâmplător coroana regelui Ştefan o vor purta o mulţime de capete ne-maghiare…). Ulterior însă, din motive care şi ele ar merita o atenţie specială, începe să se nască şi să se organizeze o politică de maghiarizare forțată a celorlalte naţionalităţi. În Transilvania, această politică i-a vizat îndeosebi pe români şi saşi. Drept urmare, nu puţini au fost românii care s-au maghiarizat. Proces care continuă în Ungaria şi în zilele noastre.

 se poate vorbi şi de o românizare a ungurilor şi secuilor. În primul rând a celor ce au părăsit Transilvania, preferând Moldova ori Muntenia, unde nimeni nu i-a constrâns în vreun fel să renunţe a mai fi unguri ori secui, dar acesta a fost rezultatul, căci aşa e în ordinea firii, mai ales că era vorba de destine individuale, cel mult ale unor mici comunităţi. Românizări spontane s-au petrecut şi-n Ardeal, în ciuda politicii de maghiarizare, ca rezultat al căsătoriilor mixte, bunăoară!…

Toate acestea ce să însemne altceva decât motive de a reconsidera disputa româno-maghiară dintr-o perspectivă nouă, perspectivă care nu poate avea altă încheiere decât o mai bună înţelegere între cele două părţi, despărţite prin prăpăstii ce se dovedesc a fi uşor de trecut!…

…La capătul acestor consideraţii atât de sumare, prin care ne-am propus mai mult să identificăm câteva subiecte de cercetare istorică propice unei rodnice colaborări româno-maghiare, ne putem îngădui totuşi să orientăm înţelesul, semnificaţia unei împrejurări pe care istoricii – români şi maghiari deopotrivă – preferă să o lase uitată şi necunoscută publicului, într-atât fiind această împrejurare de bizară şi de neaşteptată, de „de neînţeles”: la sfârşitul primului război mondial, după semnarea Tratatului de la Trianon, şi după lichidarea „revoluţiei” ungare conduse de Béla Kun, liderii politici ai Ungariei i-au oferit regelui Ferdinand al României să fie rege şi al Ungariei!

Au propus deci crearea unui sistem politic dualist româno-ungar, în locul celui austro-ungar, defunct!…

Ionel Brătianu l-a sfătuit pe regele Ferdinand, precum tatăl său pe regele Carol în 1880, să refuze această onoare, din motive mult mai temeinice şi mult mai puţin interesante azi decât motivele care i-au determinat pe conţii maghiari Bétlen, Téléky şi Bánffy să ofere regelui României coroana milenară a regelui Ştefan.

Încercând să înţelegem motivele care au dus la gândul şi iniţiativa creării unui stat româno-maghiar, va trebui să avem în vedere şi acţiunea, ce nu putea fi decât foarte puternică, deşi inconştientă, probabil inconştientă!, a acestui substrat etnic comun celor două popoare, substratul carpato-panonic, acumulat în beneficiul poporului vecin prin acţiunea şi politica de maghiarizare, mai întâi a autohtonilor panonici, mai apoi a românilor de pe ambele maluri ale Tisei ori din Transilvania…

Lăsând viitorului să facă un bilanţ exact al celor ce ne apropie şi ne aseamănă, suntem de pe acum convinşi că acestea sunt mult mai numeroase şi mai consistente decât cele ce ar mai putea azi să ne separe ori să ne învrăjbească.

Deci, al cui este Ardealul, oameni buni?

Vom spune că Ardealul este românesc, este al românilor, nu numai pentru că sunt mai numeroşi cei ce-şi zic astfel, români; mai numeroşi chiar decât toţi ceilalţi luaţi de două ori la un loc!… ci şi pentru că români în Ardeal nu sunt numai românii, ci şi un mare număr dintre ce ce-şi zic secui sau maghiari…

Acest adevăr e uşor de stabilit de către orice cunoscător al istoriei Transilvaniei, şi-l invocăm fără teamă că va fi vreodată făcut pretext al unei politici de deznaţionalizare – cum aud că se întâmplă prin alte părţi, ci numai pentru a stabili cât mai exact sensul în care spunem că Ardealul este al românilor! 

Este al românilor din Ardeal, şi nu numai al lor, ci şi al secuilor, al maghiarilor şi al saşilor trăitori în Ardeal de sute de ani. Este al românilor din Ardeal, şi nu numai al lor, ci şi al românilor din celelalte ţinuturi româneşti, care numai cu toţii laolaltă alcătuiesc un întreg cu identitate istorică şi etnică: poporul român, de neconfundat cu altele şi îndreptăţit, alături de ele, să pună umărul şi sufletul la închipuirea şi întruchiparea viitorului, a lumii de mâine, ce nu poate fi decât o lume a omeniei.

Dixi et salvavi animam meam!…

07/02/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Expunerea coroanei maghiare a Sf.Ştefan la Cluj-Napoca, în anul centenarului Marii Uniri, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare. VIDEO

 

 

Sfânta Coroană maghiară, falsul fundament al iredentismului Ungariei

 

Expunerea Coroanei Sf. Ștefan la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, cu ocazia Zilei Naționale a României – care este și prima zi a anului centenar –  este, fără îndoială, o insultă, o obrăznicie diplomatică fără margini, pe care noi nu numai că o înghițim, dar o și plătim (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a plătit o asigurare de 50.000 de lei).

Indubitabil, sursa obrăzniciei maghiare își are fundamentul în indiferența sau indolența românească, într-un timp în care reperele identitare dispar încet-încet din conștiința națională.

Sfânta Coroană maghiară presupus catolică este de fapt ortodoxă, şi nu provine de la Roma, ci de la Constantinopol, fiind folosită în prezent de propaganda Gărzii Maghiare.

Actest simbol al Ungariei (prezent pe stemă, drapel şi monede), coroana în cauză este atribuită în mod eronat primului rege al Ungariei, canonizat ca Sfântul Ştefan în anul 1083.

În prezent ea este folosită ca simbol al unităţii maghiarilor de pretutindeni, fiind înconjurată de mituri susţinute de o propagandă fără nici o legătură cu realitatea.

Autorităţile de la Budapesta au nevoie de acest simbol găzduit în Parlamentul maghiar, pentru a susţine teoria unităţii teritoriilor aflate în trecut sub stăpânirea regatului medieval maghiar sau a Imperiului Habsburgic.

Deşi istoricii maghiari sunt aprigi în a contesta etnogeneza poporului român, totuşi istoricii români nu s-au prea aplecat asupra adevăratei origini a a acestui element central al iredentismului maghiar.

A făcut-o totuşi în anul 2003, istoricul maghiar Laszlo Peter, profesor de istorie a Ungariei în cadrul University College din Londra, când a publicat un studiu intitulat “Sfânta Coroană a Ungariei – Vizibil şi Invizibil”, în care a făcut o analiză detaliată a evoluţiei simbolurilor ataşate acesteia de-a lungul timpului, în funcţie de conjunctura politică.

Subliniind faptul că această coroană, poate cea mai importantă relicvă a Ungariei, nu a fost analizată suficient de mult pentru a pune capăt speculaţiilor referitoare la originea şi doctrina sa, Peter afirmă că, pornind de la o cercetare pur istorică, a ajuns la o serie de concluzii extrem de interesante, care nu pot fi separate de factorul politic.

 

 

 

 

Basilica St. Ștefan din Budapesta

 

Origine papală neconfirmată

 

Coroana Sfântului Ştefan este înconjurată de o seamă de legende, însă nici una din sursele istorice nu atestă clar faptul că primul rege al Ungariei ar fi primit coroana păstrată până în ziua de azi chiar de la Vatican.

O primă relatare referitoare la originea coroanei provine de la episcopul Hartvik care a scris în jurul anului 1100-1110 o biografie a regelui că “Papa” (fără să-l identifice) i-a trimis regelui Ştefan “binecuvântarea sa şi o coroană”.

O altă variantă a legendei, apărută în jurul anului 1200, susţine că regele Ştefan l-ar fi trimis pe episcopul Astrik de Esztergom la Roma solicitând o coroană, care i-a fost trimisă – lipsind însă o descriere a acesteia. “Legenda Sfântului Ştefan” – scrisă cel mai probabil în jurul anului 1083, data canonizării regelui, la aproape 50 de ani de la moartea sa – susţine că “în al cincilea an de la moartea tatălui său i-au adus o scrisoare papală cu binecuvântări şi alesul Domnului a fost pus rege şi a fost uns cu ulei şi a fost încoronat cu o diademă regală”.

 

Relatările cele mai apropiate de evenimentele din timpul vieţii Sfântului Ştefan nu fac posibilă identificarea coroanei existente în prezent cu cea trimisă de la Vatican. În plus, documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere.

 

Coroana maghiară catolică este coroană bizantină ortodoxă

 

Coroana Sfântului Ştefan este alcătuită din trei elemente, conform cercetătorilor maghiari: coroana greacă, coroana latină şi crucea. Coroana greacă este formată dintr-o diademă înaltă de 5,2 centimetri şi cu un diametru de 20,5 centimetri, fiind realizată din aur şi decorată cu mai multe reprezentări bizantine religioase şi laice.

Imaginea din faţă, realizată din email, îl reprezintă pe Iisus Hristos Pantokrator (Cel Atotputernic). Imaginea lui Iisus este încadrată de reprezentările Arhanghelilor Mihail şi Gabriel, urmate de cele ale martirilor Gheorghe şi Dumitru şi Cosmas şi Damian.

La spatele diademei greceşti se găseşte o reprezentare a împăraţilor bizantini Mihail Dukas al VII lea şi Constantin Porfirogenetul.

 

 

 

 

 

 

Lângă acestea este reprezentat regele maghiar Geza I, având alături o inscripţie în limba greacă “Lui Geza I, credinciosul rege al turcilor” – descriere confirmată de izvoarele bizantine contemporane care îi denumeau pe maghiari “turci”. Datele între care au domnit suveranii reprezentaţi pe “Coroana Sfântului Ştefan” – şi anume Mihail Dukas al VII lea (1071-1078) şi Geza I (1074-1077) – coincid, astfel că informaţiile privind pe adevăratul donator şi adevăratul recipient al coroanei se găsesc chiar pe obiectul care a devenit simbolul ideologiei ungariste.

Nu este nicidecum vorba de Papă şi Sfântul Ştefan, ci de bazileul Bizanţului şi “loialul” său rege Geza I, căsătorit cu o prinţesă bizantină în anul 1075. Istoriografia maghiară preferă să nu trateze tema relaţiilor de supunere ale primilor regi maghiari faţă de Bizanţ, afirmând cât mai vocal însă relaţia cu Biserica Catolică.

 

Aşa numita “coroană latină” nu reprezintă nimic, fiind de fapt un adaos ulterior, format din patru benzi de aur late de 5,2 centimetri ataşate la diadema bizantină şi unite pentru a forma o cupolă. Pe aceste benzi sunt reprezentaţi opt din cei doisprezece apostoli şi Iisus Hristos, iar literele şi stilul acestor reprezentări indică de asemenea un atelier bizantin de secol XI, însă adevărata funcţie a acestor patru benzi de aur pare să fi fost aceea de decorare a unui relicvariu sau altar.

Crucea din vârful coroanei maghiare ar fi fost adăugată în secolul al XIV-lea şi nu are nici o legătură cu restul ansamblului, lipirea ei stricând imaginea lui Iisus Hristos.

Specialiştii au apreciat că după dimensiuni şi stil, “coroana greacă” este de fapt o coroană femeiască, cel mai probabil intrând în propietatea casei regale maghiare o dată cu căsătoria regelui Geza I cu o prinţesă bizantină al cărei nume a rămas necunoscut.

 

Coroana – mai importantă ca regele

 

Paradoxal, cu toate că Sfânta Coroană e considerată cel mai important simbol al Ungariei, aşa cum arată şi autorul în studiul său, literatura de specialitate a ajuns la un consens în privinţa a două chestiunui: în primul rând, coroana care în prezent este păstrată în clădirea Parlamentului de la Budapesta, nu a aparţinut niciodată Sfântului Ştefan, iar în al doilea rând, ea a fost realizată din mai multe elemente provenite din regiuni diferite, asamblate ulterior (aceasta este formată din trei elemente: coroana greacă, coroana latină şi crucea).

Deşi mulţi cercetători susţin că ea fost realizată chiar în anul 1000, momentul încoronării regelui Ştefan, se pare că aceasta a primit forma actuală în jurul anului 1270.

 

Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul”(1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan. Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii. Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar.

 

 

 

 

 

Primele mistificări

 

O altă chestiune interesantă este faptul că Ştefan I al Ungariei, conducătorul care a reuşit să organizeze aceast popor nomad şi să-l creştineze, a fost “venerat” de-a lungul timpului ca fiind primul reformator, deşi primele coduri legislative care îi portă numele au apărut la mai mulţi ani după moartea sa. În anul 1083, Ştefan I a fost canonizat, cu acordul Papei, de acest lucru profitând urmaşii săi care, în secolul XIII, au intorodus ideea de “sancti progenitores nostri”. Combinând mai multe elemente creştine şi păgâne, aceştia i-au atribuit dinastiei arpadiene o serie de atribute divine.

Ei doreau să înrădăcineze credinţa conform căreia, dacă Sfântul Ştefan a fost binecuvântat de Papă, dovada fiind coroana, el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Transferul coroanei însemna practic transferul acestui atribut către fiecare urmaş. Regii erau încoronaţi în Biserică, deoarece această ceremonie era echivalentul binecuvântării Papei.

Regii dinastiei arpadiene au înţeles faptul că falsa Sfântă Coroană era garantul puterii şi au folosit-o ca atare. Astfel se explică şi de ce Ungaria este un caz particular în această privinţă: cu toatre că această tradiţie a apărut mai târziu aici, ea a rezistat mai mult decât în orice stat din Europa.

 

Mitul a prins rădăcini şi a dus la o adevărată competiţie pentru posesia ei, deoarece noul rege era recunoscut doar dacă era încoronat cu această coroană. În anul 1301, Carol Robert de Anjou (foto), a devenit regele Ungariei sub numele de Carol I, dar a primit binecuvântarea doar în 1309.

Cu toate acestea, el nu a putut prelua tronul decât în anul 1310, moment în care a intrat în posesia coroanei. În 1458, Matei Corvin devine rege al Ungariei, dar nu este încoronat decât în 1464, după ce îi plăteşte împăratului Frederic al III-lea o mare sumă de bani şi răscumpără coroana.

Potrivit cronicarilor vremii, în anul 1309 Cardinalul Gentilis de Montefiori, delegatul Papei, ar fi afirmat că a constatat cu uimire că pentru maghiari, coroana e mai importantă ca regele. Citându-l pe unul din viceregii lui Matei Corvin, Mihaly Guti Orszagh, istoricul curţii scria în 1495 că, “atâta timp cât are Sfânta Coroană, chiar şi un bou trebuie tratat cu respect şi considerat rege sfânt”.

Astăzi, Sfânta Coroană este păstrată în Parlamantul de la Budapesta şi nu îl poate părăsi sub nici un motiv. De aceea a fost realizat un duplicat (nu o simplă copie), investit cu valoare simbolică similară şi care poate fi purtat prin Regatul Ungariei. Acest duplicat oficial este expus şi la Cluj.

Sacra Coroană a lui Stefan cel Sfânt nu reprezintă doar regalitatea maghiară ca instituţie, ci ea se confundă cu Ungaria însăşi! Ea este personificarea Ungariei Mari.

În accepţiunea medievală Teritoriile Coroanei Maghiare se întindeau din Ungaria propriu-zisă, şi asupra Serbiei, Croaţiei, Sloveniei şi Bosniei – spre sud (la un moment dat şi asupra Bulgariei), asupra Transilvaniei şi Cumaniei (la est de Carpaţi) – către răsărit – şi asupra Ucrainei Subcarpatice şi Galiţiei – către nord.

În timp pretenţiile nobilimii maghiare s-au restrâns, mai ales după bătălia de la Mohacs (1526) şi instaurarea Paşalâcului de la Buda (1541).

În condiţiile instituirii Austro-Ungariei în 1867 teritoriile Sfintei Coroane s-au restrâns la Ungaria şi Transilvania (anexată împreună cu Banatul şi Voivodina, Crişana cu Sătmarul şi Maramureşul, deşi a fost întotdeauna un voevodat, apoi un principat separat de Ungaria). În plus, Croaţia şi Slovenia formau o uniune sub aceiaşi coroană maghiară.

Prin urmare, Sacra Coroană a Sfântului Ştefan simbolizează în primul rând anexarea Transilvaniei de către Ungaria la 1867, iar expunerea ei la Cluj-Napoca în preajma centenarului, de la 1 Decembrie 2017 şi până la 24 Ianuarie 2018, în localul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare.

Cui prodest?

 

 

 

 

SURSE:

Bucurestiivechisinoi.ro  

prin http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/sfanta-coroana-maghiara-falsul-fundament-al-iredentismului-ungariei

 

https://www.ziardecluj.ro/prof-dr-alexandru-diaconescu-sacra-coroana-sfantului-stefan-are-o-semnificatie-simbolica-si-sentimentala-care-transcende-simpla-valoare-istorica-si-muzeala-unui-artefact

 

 

dosaresecrete.ro

Fr Constantin Alecse
Biserica.org

21/01/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN FALS FUNDAMENT AL IREDENTISMULUI MAGHIAR – SFANTA COROANA. VIDEO

 

Sfânta Coroană maghiară, falsul fundament al iredentismului Ungariei.

 

 

Sfânta Coroană maghiară presupus catolică, este de fapt ortodoxă şi nu provine de la Roma ci de la Constantinopol, fiind folosită în prezent de propaganda Gărzii Maghiare. Actualul simbol al Ungariei (prezent pe stemă, drapel şi monede) coroana în cauză este atribuită în mod eronat primului rege al Ungariei, canonizat ca Sfântul Ştefan în anul 1083.

În prezent este folosită ca simbol al unităţii maghiarilor de pretutindeni fiind înconjurată de mituri susţinute propagandistic fără nici o legătură cu realitatea. Autorităţile de la Budapesta au nevoie de acest simbol găzduit în Parlamentul maghiar pentru a susţine teoria unităţii teritoriilor aflate în trecut sub stăpânirea regatului medieval maghiar sau a Imperiului Habsburgic.

Deşi istoricii maghiari sunt aprigi în a contesta etnogeneza poporului român, totuşi istoricii români nu s-au prea aplecat asupra adevăratei origini a elementului central al iredentismului maghiar.

În anul 2003, istoricul maghiar Laszlo Peter, profesor de istorie a Ungariei în cadrul University College din Londra, a publicat un studiu intitulat “Sfânta Coroană a Ungariei – Vizibil şi Invizibil”, în care face o analiză detaliată a evoluţiei simbolurilor ataşate acesteia de-a lungul timpului, în funcţie de conjunctura politică.

Subliniind faptul că această coroană, poate cea mai importantă relicvă a Ungariei, nu a fost analizată suficient de mult pentru a pune capăt speculaţiilor referitoare la originea şi doctrina sa, Peter afirmă că, pornind de la o cercetare pur istorică, a ajuns la o serie de concluzii extrem de interesante, care nu pot fi separate de factorul politic.

 

 

Origine papală neconfirmată

 

 

https://lh4.googleusercontent.com/-AANUkGRGMkw/Tf0NmLJOOgI/AAAAAAAATEs/2h6u5siFbpM/regele-Stefan-in-Cronica-pictata-de-la-Viena-fara-Sfanta-Coroana.jpg

Coroana Sfântului Ştefan este înconjurată de o seamă de legende, însă nici una din sursele istorice nu atestă clar faptul că primul rege al Ungariei ar fi primit coroana păstrată până în ziua de azi chiar de la Vatican. O primă relatare referitoare la originea coroanei provine de la episcopul Hartvik care a scris în jurul anului 1100-1110 o biografie a regelui că “Papa” (fără să-l identifice) i-a trimis regelui Ştefan “binecuvântarea sa şi o coroană”.

O altă variantă a legendei, apărută în jurul anului 1200, susţine că regel Ştefan l-ar fi trimis pe episcopul Astrik de Esztergom la Roma solicitând o coroană, care i-a fost trimisă – lipsind însă o descriere a acesteia.

“Legenda Sfântului Ştefan” – scrisă cel mai probabil în jurul anului 1083, data canonizării regelui, la aproape 50 de ani de la moartea sa – susţine că “în al cincilea an de la moartea tatălui său i-au adus o scrisoare papală cu binecuvântări şi alesul Domnului a fost pus rege şi a fost uns cu ulei şi a fost încoronat cu o diademă regală”.

 Relatările cele mai apropiate de evenimentele din timpul vieţii Sfântului Ştefan nu fac posibilă identificarea coroanei existente în prezent cu cea trimisă de la Vatican. În plus, documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere.

Coroana maghiară catolică este coroană bizantină ortodoxă

Coroana Sfântului Ştefan este alcătuită din trei elemente, conform cercetătorilor maghiari: coroana greacă, coroana latină şi crucea. Coroana greacă este formată dintr-o diademă înaltă de 5,2 centimetri şi cu un diametru de 20,5 centimetri, fiind realizată din aur şi decorată cu mai multe reprezentări bizantine religioase şi laice. Imaginea din faţă, realizată din email, îl reprezintă pe Iisus Hristos Pantokrator (Cel Atotputernic).

Imaginea lui Iisus este încadrată de reprezentările Arhanghelilor Mihail şi Gabriel, urmate de cele ale martirilor Gheorghe şi Dumitru şi Cosmas şi Damian. La spatele diademei greceşti se găseşte o reprezentare a împăraţilor bizantini Mihail Dukas al VII lea şi Constantin Porfirogenetul. Lângă acestea este reprezentat regele maghiar Geza I, având alături o inscripţie în limba greacă “Lui Geza I, credinciosul rege al turcilor” – descriere confirmată de izvoarele bizantine contemporane care îi denumeau pe maghiari “turci”.

Datele între care au domnit suveranii reprezentaţi pe “Coroana Sfântului Ştefan” – şi anume Mihail Dukas al VII lea (1071-1078) şi Geza I (1074-1077) – coincid astfel că informaţiile privind pe adevăratul donator şi adevăratul recipient al coroanei se găsesc chiar pe obiectul care a devenit simbolul ideologiei ungariste.

Nu este nicidecum vorba de Papă şi Sfântul Ştefan, ci de bazileul Bizanţului şi “loialul” său rege Geza I, căsătorit cu o prinţesă bizantină în anul 1075. Istoriografia maghiară preferă să nu trateze tema relaţiilor de supunere ale primilor regi maghiari faţă de Bizanţ, afirmând cât mai vocal însă relaţia cu Biserica Catolică.

Aşa numita “coroană latină” nu reprezintă nimic, fiind de fapt un adaos ulterior, format din patru benzi de aur late de 5,2 centimetri ataşate la diadema bizantină şi unite pentru a forma o cupolă. Pe aceste benzi sunt reprezentaţi opt din cei doisprezece apostoli şi Iisus Hristor, iar literele şi stilul acestor reprezentări indică de asemenea un atelier bizantin de secol XI, însă adevărata funcţie a acestor patru benzi de aur pare să fi fost aceea de decorare a unui relicvariu sau altar.

 Crucea din vârful coroanei maghiare ar fi fost adăugată în secolul al XIV lea şi nu are nici o legătură cu restul ansamblului, lipirea ei stricând imaginea lui Iisus Hristos. Specialiştii au apreciat că după dimensiuni şi stil, “coroana greacă” este de fapt o coroană femeiască, cel mai probabil intrând în propietatea casei regale maghiare o dată cu căsătoria regelui Geza I cu o prinţesă bizantină al cărei nume a rămas necunoscut.

Coroana – mai importantă ca regele

Paradoxal, cu toate că Sfânta Coroană e considerată cel mai important simbol al Ungariei, aşa cum arată şi autorul în studiul său, literatura de specialitate a ajuns la un consens în privinţa a două chestiunui: în primul rând, coroana care în prezent este păstrată în clădirea Parlamentului de la Budapesta, nu a aparţinut niciodată Sfântului Ştefan, iar în al doilea rând, ea a fost realizată din mai multe elemente provenite din regiuni diferite, asamblate ulterior (aceasta este formată din trei elemente: coroana greacă, coroana latină şi crucea).

 Deşi mulţi cercetători susţin că ea fost realizată chiar în anul 1000, momentul încoronării regelui Ştefan, se pare că aceasta a primit forma actuală în jurul anului 1270. Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul”(1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan.

Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii. Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar.

Primele mistificări

O altă chestiune interesantă este faptul că Ştefan I al Ungariei, conducătorul care a reuşit să organizeze aceast popor nomad şi să-l creştineze, a fost “venerat” de-a lungul timpului ca fiind primul reformator, deşi primele coduri legislative care îi portă numele au apărut la mai mulţi ani după moartea sa. În anul 1083, Ştefan I a fost canonizat, cu acordul Papei, de acest lucru profitând urmaşii săi, care în secolul XIII au intorodus ideea de “sancti progenitores nostri”.

Combinând mai multe elemente creştine şi păgâne, aceştia i-au atribuit dinastiei arpadiene o serie de atribute divine. Ei doreau să înrădăcineze credinţa conform căreia, dacă Sfântul Ştefan a fost binecuvântat de Papă, dovada fiind coroana, el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Transferul coroanei însemna practic transferul acestui atribut către fiecare urmaş. Regii erau încoronaţi în Biserică, deoarece această ceremonie era echivalentul binecuvântării Papei. Regii dinastiei arpadiene au înţeles faptul că falsa Sfântă Coroană era garantul puterii şi au folosit-o ca atare.

Astfel se explică şi de ce Ungaria este un caz particular în această privinţă: cu toatre că această tradiţie a apărut mai târziu aici, ea a rezistat mai mult decât în orice stat din Europa. Mitul a prins rădăcini şi a dus la o adevărată competiţie pentru posesia ei, deoarece noul rege era recunoscut doar dacă era încoronat cu această coroană. În anul 1301, Carol Robert de Anjou, a devenit regele Ungariei sub numele de Carol I, dar a primit binecuvântarea doar în 1309.

Cu toate acestea, el nu a putut prelua tronul decât în anul 1310, moment în care a intrat în posesia coroanei. În 1458, Matei Corvin devine rege al Ungariei, dar nu este încoronat decât în 1464, după ce îi plăteşte împăratului Frederic al III-lea o mare sumă de bani şi răscumpără coroana.

Potrivit cronicarilor vremii, în anul 1309 Cardinalul Gentilis de Montefiori, delegatul Papei, ar fi afirmat că a constatat cu uimire că pentru maghiari, coroana e mai importantă ca regele. Citându-l pe unul din viceregii lui Matei Corvin, Mihaly Guti Orszagh, istoricul curţii scria în 1495 că, “atâta timp cât are Sfânta Coroană, chiar şi un bou trebuie tratat cu respect şi considerat rege sfânt”.

Simbolurile monarhiei maghiare expuse în Parlamentul de la Budapesta

Cultul unui obiect

 

 

Odată cu venirea la conducera Ungariei a dinastiei de Habsburg, coroana a primit noi semnificaţii. Păstrând întregul ceremonial de încoronare, pentru a nu-i ştirbi “atributele sfinte”, habsburgii au transformat coroana într-un simbol al dominaţiei lor şi o garanţie împotriva încoronării unor regi străini. Un alt exemplu relevant referitor la acest cult al coroanei este relatarea lui Joszef Keresztesi, un pastor protestant, care descria disperarea maghiarilor din anul 1784, când împăratul Iosif al II-lea a hotărât să mute Sfânta Coroană la Viena.

Având în vedere că momentul a coincis cu apariţia unei crize economice, populaţia era convinsă că din cauza acestui gest nesăbuit al împăratului, Dumnezeu i-a pedepsit. În anul 1790, Iosif al II-lea a fost nevoit să repatrieze coroana, aceasta fiind păstrată în Castelul Buda.

Revenirea coroanei în ţară a fost sărbătorită cu mare fast (i-au fost închinate poeme şi cântece), iar oamenii vorbeau despre ea ca despre o persoană. Cultul coroanei devenise atât de puternic în Ungaria încât nu mai era nevoie, aşa cum se întâmplase în alte zone, de inventarea unor teorii potrivit cărora “regele nu moare niciodată”, sau că acesta are două trupuri, “unul fizic şi unul politic”.

 La începutul secolului XIX, Sfânta Coroană a continuat să fie principalul simbol al puterii, lupta pentru conducere fiind în continuare o cursă pentru posesia ei. În anul 1849, coroana a părăsit Castelul Buda, fiind dusă în localitatea Debrecen, pentru a scăpa de trupele conduse de Alfred I, Prinţul de Windish – Gratz. În luna august, după ce Ungaria a pierdut războiul de independenţă, coroana a fost îngropată în afara graniţelor, autorităţile austriece având nevoie de patru ani ca să o găsească.

 Cu această coroană au mai fost încoronaţi Franz Josef (în anul 1867) şi ultimul rege al Ungariei, Carol al IV-lea (1916). Un alt episod care a contribuit la consolidarea importanţei acestui simbol a fost ceremonia de încoronare a ultimului rege maghiar, în timpul căreia coroana ar fi alunecat de pe capul lui Carol al IV-lea, incident care a fost perceput de toată lumea ca un semn rău (după doi ani regatul şi imperiul au fost dizolvate).

 În 1944, Miklos Horthy, guvernatorul Ungariei, a îngropat corana încă odată, Ferenc Szalasi, premier şi lider al Partidului Crucilor cu Săgeţi fiind cel care a dezgropat-o. Pentru a o proteja de trupele Armatei Roşii, coroana a fost mutată încă odată în Germania. De aici coroana maghiară a plecat către Statele Unite, fiind păstrată la Fort Knox până în anul 1987, când autorităţile americane au returnat-o Ungariei.

 

 

Sfânta Coroană pe bancnota de 200 de forinţi

Coroana maghiară şi Transilvania

 

 

Autorul studiului consideră că o analiză corectă a doctrinei Sfintei Coroane ar trebui să conţină şi o referire la cea ce el numeşte “coroana invizibilă”, adică o detaliere a atributelor pe care le-a primit coroana de-a lungul timpului, în funcţie de contexul istoric şi politic. Poate una din cele mai importante perioade ale evoluţiei doctrinei Sfintei Coroane a fost cea cuprinsă între anii 1790 – 1930. Dacă până atunci coroana nu era asociată cu ideea de teritoriu (stat), începând cu anul 1790, acesta a prins contur. Juriştii din secolul XIX sunt cei care au pus bazele doctrinei, iniţiind o dezbatere cu privire la rolul, originea semnificaţia şi legitimitatea coroanei.

Tot ei au fost cei care au identificat coroana ca “sursă a identităţii naţionale”. Deşi aceştia nu au ajuns la un consens în toate privinţele, potrivit istoricului maghiar, în 1790 nobilii maghiari au preluat o parte din ideile juriştilor şi au lansat pentru prima dată teoria că Transilvania este parte a Ungariei, “ca teritoriu al Sfintei Coroane”. După 1830, aceştia au mers mai departe, susţinând ideea că toate “teritoriile Sfintei Coroane” ar trebui unite într-un singur sistem guvernamentral, punând astfel bazele formării statului ungar.

În această perioadă, istoria a suferit şi ea o serie de modificări pentru a putea susţine acest argument; practic, imaginea coroanei din perioada medievală a fost transformată într-un argument în favoarea unificării teritoriale.

Deşi legea din aprilie 1848, prin care se dorea unificare Ungariei prin anexarea Croaţiei şi Transilvaniei, s-a dovedit a fi un eşec, obiectivul nu a fost abandonat, în 1867 reuşindu-se unificarea “teritoriilor Sfintei Coroane”, aşa cum le numea Ferencz Deak (ministrul Justiţiei în guvernul lui Lajos Batthyany).

Chiar şi Franz Joseph şi-a atribuit titlul de “succesor de drept al tronului şi coroanei Ungariei şi a teritoriilor asociate acesteia”, el rămânând valabil până la sfârşitul monarhiei. În această perioadă, rolul coroanei a oscilat practic între ideea de garant al puterii şi garant al integrităţii teritoriale.

 Mai mult, toate polemicile privind simbolistica acesteia au mers pe două idei principale, adesea confuze: pe de-o parte coroana era elementul defenitoriu pentru istoria şi evoluţia maghiarilor, având în vedere că aceasta provenea din perioada arpadiană; pe de altă parte, ea era simbolul “Ungariei Mari”, teritoriu pe care Ungaria l-a ocupat în perioada imperiului, de care ea a dorit să se desprindă. Înainte de dizolvarea Imperului Austro – Ungar, în octombrie 1918, politicienii maghiari au mers însă pe ideea că, în cazul desprinderii Ungariei de Austria, “teritoriile Sfintei Coroane trebuie să rămână unite deoarece ele reprezintă o singură entitate”.

 

 

Regatul fără rege şi amiralul fără nave

 

 

În perioada interbelică, Tratatul de la Trianon a reprezentat principala ţintă a guvernelor maghiare în cadrul politicii revizioniste. Paradoxal, tocmai după căderea Imperiului Habsburgic, doctrina Sfintei Coroane a început să câştige un loc din ce în ce mai însemnat în conştiiinţa naţională, în 1920 aceasta devenind ideologia oficială a regimului şi fiind principala justificare pentru pretenţiile teritoriale care au un puternic ecou până în prezent.

În anul 1920, moment în care Parlamentul îl alege pe Miklos Horthy ca regent al Ungariei, acesta afirma că potrivit doctrinei Sfintei Coroane, Ungaria rămâne regat, dar principala sursă a puterii nu este regele, ci coroana în sine.

Miklós Horthy

                                                              Miklos Horthy

 

 

În martie 1943, regentul Horthy a instituit chiar şi decoraţia Ordinul Sfintei Coroane, care era acordată cetăţenilor străini pentru serviciile aduse statului ungar, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război.

Ordinul Sfintei Coroane avea opt grade, dar a dispărut după doar doi ani. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu venirea comuniştilor la putere, doctrina coroanei a fost abandonată. Cu toate că acesta a fost extrem de importantă de-a lungul secolelor, comuniştii nu au putut trece cu vederea faptul că ea era în strânsă legătură cu instituţiile monarhiei.

Revitalizarea doctrinei extremiste

În 1989, după căderea comunismului, doctrina Sfintei Coroane a renăscut precum pasărea Phoenix, revitalizarea acesteia fiind valabilă atât în cazul “coroanie vizibile, cât şi a celei invizibile”. Aşa cum era de aşteptat, acest lucru a strârnit multe polemici aprinse în mediul academic şi politic. Începând cu anul 1994, după ce socialiştii şi liberal-democraţii au preluat puterea, o serie de politicieni de dreapta au cerut ca Sfânta Coroană să fie mutată de la Muzeul Naţional în clădirea Parlamentului, solicitând şi ca doctrina Sfintei Coroane să fie inclusă în Constituţie.

Demersul acestora nu a avut succes, dar coroana a revenit în centrul atenţiei începând cu anul 1998, când Viktor Orban (liderul Fidesz – partid de centru – dreapta) a devenit premier. După dezbateri aprinse, în 2000, guvernul a adoptat “Legea Mileniului”, dedicată Sfintei Coroane şi împlinirii a 1000 de ani de la înfiinţarea regatului maghiar.


Afiş al Gărzii Maghiare cu Sfânta Coroană

Ideologie oficială

 

 

Deşi iniţial legea conţinea un preabul dedicat Sfintei Coroane, acesta a fost şters din varianta finală datorită opoziţiei unor membrii ai Parlamentulului şi ai Academiei de Ştiinţe de la Budapesta. Totuşi, guvernul l-a desemnat pe Istvan Nemeskurty, istoric şi susţinător al tradiţiei Sfintei Coroane, responsabil cu organizarea acestei ample sărbători, iar coroana a fost mutată în clădirea Parlamentului. În discursul rostit cu această ocazie, preşedintele a afirmat că timp de secole coroana a reprezentat puterea supremă, împărţită între rege şi naţiune, ca “membră a coroanei” (potrivit autorului cercetării, acesta este estenţa doctrinei Sfintei Coroane, paragraf şters din textul “Legii Mileniului”, dar reafirmată de preşedinte).

La rândul său, cu acest prilej, premierul Viktor Orban a declarat că liderul Bisericii i-a trimis această coroană regelui Ştefan I ca binecuvântare, el fiind întemeietorul naţiunii şi al patriei. El a mai afirmat că prin lupte, eforturi şi sacrificii, această ţară a devenit parte a Europei creştine, coroana fiind cea care i-a permis Ungariei să intre în Europa. Astfel, simbolurile atribuite Sfintei Coroane sunt încă odată “prelucrate”, aceasta fiind asociată cu două din principalele teme ale discursului politic: independenţa şi integrarea în Europa.

 

 

Sfânta Coroană – simbol al extremismului

 

 

Paramilitarii din Garda Maghiară se folosesc de simbolurile monarhiei medievale

Pentru două din cele mai cunoscute organizaţii extremiste din Ungaria, Garda Maghiară (susţinută de partidul de extremă – dreapta Jobbik) şi Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate (HVIM), Sfânta Coroană reprezintă unul din cele mai importante simboluri. De remaract este şi faptul că organizaţiile de acest tip câştigă din ce în ce mai mult teren şi în România. Revenind însă la importanţa pe care acestea o atribuie coranei, fiecare membru al Gărzii Maghiare sau al HVIM depune un jurământ de credinţă faţă de Sfânta Coroană.

De exemplu, Garda Maghiară susţine că Sfânta Coroană, primită de Ştefan I al Ungariei de la Papă, este principala sursă a identităţii naţionale a acestei naţiuni, apropiindu-se astfel de simbolistica secolului XIX. Din punctul lor de vedere, coroana este una sfântă deoarece ea este garantul reveniririi regelui (trimis de Dumnezeu) şi al unificării întregii naţiuni, fapt demonstrat chiar de elementele prezente pe ea. Mai mult, Garda Maghiară consideră că ea nu vine din trecut, ci din viitor, fiind practic o profeţie ce urmează să se împlinească, pentru această “naţiune unică, aleasă de Dumnezeu”.

HVIM aminteşte doar de faptul că pentru a deveni membru trebuie să depui un jurământ de credinţă faţă de Sfânta Coroană, fără a oferi mai multe detalii. Totuşi, pentru a-şi promova ideile, organizaţia a înfiinţat un post de radio intitulat “Radio Sfânta Coroană”, care mediatizează acţiunile acesteia şi susţine o serie de formaţii cum ar fi Karpatia, conoscută pentru mesajele sale revizioniste.

 Potrivit site-lui partidului Jobbik, unul din principalele obiective ale acestuia este reintroducerea sărbătorii Sfintei Coroane în calendarul sărbătorilor naţionale ale Ungariei, pe data de 20 august, când este comemorat Sfântul Ştefan, întemeietorul statului.

La scurt timp după ce tribunalul de la Budapesta a interzis Asociaţia Culturală Garda Maghiară, Vona Gabor, liderul partidului Jobbik afirma că organizaţia va continua să existe, deoarece Garda “slujeşte naţiunea şi Sfânta Coroană a Ungariei”. Coroana devine încă odată instrument politic, extrema – dreapta maghiară exploatând acest subiect în discursul politic, pentru a-i putea combate pe cei care afirmă că Sfânta Coroană a fost cea care a transformat Ungaria într-un stat european (în special Fidesz, partid care în prezent se află în opoziţie).

Adăugând doar o serie de argumente istorice, care pot fi combătute uşor, extremiştii maghiari susţin că Sfânta Coroană este practic simbolul central al istorie maghiare, sub care trebuie să se realizeze unirea acestora şi a teritoriilor care aparţin “de drept” Ungariei.

Surse:  dosaresecrete.ro

Fr Constantin Alecse
Biserica.org
Blog-ul in Romaneste
English Blog

03/04/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 9 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: