MĂRTURII DESPRE VECHIUL COMINTERNIST SILVIU BRUCAN, UNUL DINTRE MARII PROFITORI AI TRANZIȚIEI DE LA REGIMUL CEAUȘIST LA CEL ILIESCIAN

SOLIDNEWS vă propune un text despre o parte dintre oamenii care au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).

Silviu Brucan, coordonatorul loviturii de stat din 1989 pe axa SUA-URSS.

Context: În vara lui 1988, Eugen Mihăescu îl găzduiește o perioadă pe Silviu Brucan în apartamentul său din New York, prilej ca să-l cunoască mai bine pe cel ce va deveni doar peste un an coordonatorul evenimentelor din 1989.

Motivul declarat pentru care Brucan solicitase găzduire din partea lui Mihăescu era efectuarea unei operații medicale la unul dintre marile spitale newyorkeze (fiindu-i teamă că la București n-ar fi în siguranță), cel real și sugerat de autor fiind recrutarea lui Mihăescu, un anti-ceaușist public, pentru sprijinul mediatic internațional în scopul dărâmării regimului comunist, folosind relațiile acestuia din marile redacții americane.

” – Drăguță, am venit să te prelucrez!

Domnule Brucan, eu sunt gata prelucrat, i-am răspuns eu.
Atunci a întors capul spre mine și mi-a aruncat o privire albastră, tăioasă ca o lamă de cuțit și a spus:

Drăguță, te-aș ruga să-mi spui, de acum înainte, Tache! Acesta este numele meu conspirativ, încă de pe vremea Siguranței.
Atunci am înțeles că îl am în față pe călăul lui Ceaușescu.
(…)
Foarte mândru, i-am spus că eu am contribuit la realizarea portretului pentru că l-am cunoscut pe Iliescu în timpul studenției și chiar îi eram recunoscător pentru că, la un moment dat, m-a salvat de la exmatriculare.

Când va veni Iliescu, Tache? l-am întrebat eu coborând fără să vreau vocea.
Brucan s-a încruntat și, cu degetul la buze, mi-a spus:

Ssst! Mucles! Nu-i mai pomeni numele, că ni-l omoară!
(…)
De la mine (Brucan, n.r.) și-a aranjat vizita la Londra și, mai ales, pe cea de la Moscova. L-am auzit într-o zi vorbind rusește și, după aerul mulțumit pe care-l afișa, am fost sigur că reușise să-l găsească pe vechiul său amic Anatolii Dobrinin (ambasadorul URSS în SUA între 1962 și 1986, n.r.), care i-a explicat cum să procedeze pentru a obține viza de intrare în URSS.

A trimis actele prin poștă și a primit pașaportul ștampilat pe adresa apartamentului meu.

(…)
Brucan era obsedat de Ceaușescu și cred că se și temea de el. Îmi povestea despre perioada în care tiranul fusese închis și era coleg cu un alt mare comunist, unul Pavel Câmpeanu, pe care mai târziu l-am văzut semnând în Revista 22. Câmpeanu povestea că Ceaușescu nu permitea camarazilor deținuți să umble prin curtea închisorii în maiou, cu zeghea pe umeri, nici în cele mai caniculare zile.

Le impunea tuturor să se încheie până la gât pentru că deținuții politici trebuiau să se deosebească de ceilalți, trebuiau să aibă o anumită ținută. Că era amator de șah, dar nu suferea să piardă și, dacă vedea că e pe cale să fie făcut mat, arunca tabla cu piesele din miez de pâine în aer și distrugea jocul.
(…)
Chiar dacă o frecventa pe fata lui Cajal (Irina Cajal, critic de artă de origine evreiască, fata academicianului Nicolae Cajal, virusolog de talie mondială, n.r.) Brucan nu era în bune relații cu organizația masonică B’nai B’rith’, care nu îl lua în serios. Mai târziu, am constatat că era în relații proaste și cu un alt membru important al grupării, ambasadorul SUA, Alfred Moses, pe care îl trata de ”bandit”.
(…)
Casa mea a fost pentru el (Brucan, n.r.) ceea ce se numește în spionaj un ”sanctuar”. Avea libertatea să se întoarcă de câte ori avea nevoie, era primit și îngrijit fără să i se ceară vreodată ceva. S-a folosit de mine și de faptul că lucram în presa americană, dar a păstrat tăcerea despre relația noastră din acea perioadă.
(…)
Când a sosit momentul plecării la Moscova, bătrânelul simpatic pe care îl găzduisem a suferit o adevărată metamorfoză. Prietenul meu, Bogdan Dronca, venise cu mașina ca să mă ajute să-l conduc pe Brucan. Pe amândoi a început să ne dirijeze autoritar: ”ia bagajul, deschide ușa, pune valiza acolo!” Dădea ordine cu o aroganță care ne-a izbit în mod neplăcut.

Brusc, devenise ștabul de altă-dată, cel care îl condamnase pe Maniu în articolele din Scânteia. Și astfel și-a dat arama pe față! Ajunși la aeroport, i-am pus valizele pe cărucior, l-am urmărit cu privirea trecând prin controale fără să privească înapoi sau să schițeze vreun gest amical de despărțire. Auzeam în urechi ticăitul bombei cu explozie întârziată trimisă pe adresa lui Nicolae Ceaușescu și mi-am zis în gând: Doamne ajută!
(…)
În primele zile ale lunii martie 1989, într-o dimineață, am găsit în cutia poștală un plic postat din New York. Am știut imediat că este documentul despre care îmi vorbise Brucan. L-am luat și am fugit spre New York Times citindu-l înfrigurat pe stradă: era scrisoarea celor șase. Ajuns la ziar, am fost întâmpinat cu zâmbete malițioase. Eram în întârziere, mi se dusese buhul în redacție că aduc desenele în ultimul moment.

Scrisoarea celor șase fusese preluată de la Associated Press și urma să apară în prima ediție, cea de seară. M-am liniștit și am recitit textul și, văzând semnătura lui Pârvulescu, mi-am amintit că Brucan îmi povestise despre intenția de a redacta un document pe care bătrânul comunist ar fi fost de acord să-l semneze cu condiția să apară în primul rând în L’Humanite. Nu mi-am imaginat atunci că Brucan era deja în posesia documentului și acum mă amuzam că Tache l-a păcălit pe Pârvulescu și a publicat scrisoarea întâi la capitaliștii de la New York Times.
(…)
(scena următoare se petrece la București în ianuarie 1990, în biroul lui Silviu Brucan, n.r.)
L-am adus pe Brucan cu picioarele pe pământ, întrebându-l ce i s-a întâmplat după ce ne-am despărțit în toamna lui ’88. În primul rând doream să aflu cum s-a desfășurat călătoria la Moscova pe care a organizat-o de la telefonul din apartamentul meu din New York.

Cred că a fost pentru prima și ultima dată când Brucan mi-a împărtășit un secret important: da, îl întâlnise pe Gorbaciov care îl asigurase de sprijinul său, dar îi ceruse să păstreze o discreție totală. Mă întreb dacă nu cumva a recunoscut așa de ușor această întrevedere pentru alte urechi decât ale mele …”

Publicitate

Uciderea de Crăciun a soților Ceaușescu – un RITUAL SATANIC

Pe 25 decembrie 1989 sotii Ceausescu au fost executati:

Nu au acum relevanță discutiile de tipul dacă soții Ceaușescu meritau sau nu sa fie condamnati la moarte de catre un complet de judecata intr-un proces normal, ci de ce acel teatru și acea execuție au avut loc tocmai în zi Sfântă de Crăciun.

Evreul Silviu Brucan e cel ce a hotărât ca soții Ceaușescu trebuiau sa fie omorâți neaparat de Craciun, iar Gelu Voican Voiculescu s-a străduit din răsputeri să se asigure ca ordinul va fi pus in practică, argumentând multora dintre cei implicati in aceasta crima ca “intr-o revolutie vechii conducatori trebuie sa moară”.

Si intr-adevar, toate marile revolutii au fost orchestrate de oamenii papusarilor si de fiecare dată au fost ucisi vechii conducatori scrie https://saccsiv.wordpress.com/2020/12/25/ritual-satanic-uciderea-de-craciun-a-sotilor-ceausescu.

Intr-un interviu acordat ziarului francez Le Monde pe 30 decembrie 1989, Silviu Brucan recunostea:

„Sunt o eminenţă cenuşie”

Intrebat fiind “Cine a decis să se ţină procesul şi când?” raspundea ca decizia a fost luată pe 24 decembrie seara de biroul executiv al frontului, un organism care avea 11 membri: „Iliescu, Mazilu, Roman, eu, plus alţi câţiva al căror nume nu este făcut public din raţiuni de securitate. Este vorba de tineri care au fost alături de noi la ministerul apărării.”

Iata si cateva detalii despre aceasta eminenta cenusie:

Saul Bruckner (1916 – 2006), evreu, in septembrie 1944 este numit secretar general la “Scanteia“ declanșând cu timpul o acerba campanie pentru incarcerarea politicienilor Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu si Corneliu Coposu.

De asemenea a cerut pedeapsa cu moartea a anti comunistilor Radu Gyr si Pamfil Şeicaru.

Sotia sa, stalinista Alexandra Sidorovici a devenit procuroare la Tribunalul Poporului, calitatea in care a cerut multe alte condamnari la moarte.

Brucan a mai fost si profesor de jurnalism la Universitatea din București, ambasador in SUA in 1955 si la Națiunile Unite, intre 1959 – 1962. In martie 1989 a scris “scrisoarea celor șase“ semnată mai apoi de Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Grigore Răceanu, Corneliu Mănescu si Constantin Pîrvulescu, citită la Radio Europa Libera si Vocea Americii.

Dictatura ceaușistă n-a prea avut efecte asupra sa, el putând să se plimbe ca voda prin loboda intre Moscova si Washington pentru a pregati terenul răsturnării regimului Ceaușescu.

In legatura cu evenimentele din decembrie 1989 declara:

“Am știut când vine trenul, am stat pe peron si l-am luat.“

Spre sfârșitul anilor 1990 avea emisiunea Profeţii despre trecut la ProTV (patroni familia Lauder). De asemenea mai avea o rubrica la Ziarul Financiar.

Altfel spus, putem spune despre el ca facea parte din randul papusarilor mondiali, avand ca obiectiv Romania. Cand s-a decis instaurarea bolsevismului in tara noastra, a actionat exact in acest sens.

Când s-a decis dărâmarea blocului estic și punerea sa impreună cu restul omenirii pe făgașul NOII ORDINI MONDIALE, Brucan a acționat din nou, extrem de eficient.

De ce de Craciun? Ca simbol. Caci ei, satanisti fiind, intotdeauna lucreaza cu simboluri…

PORTRETUL UNEI SECĂTURI. VIDEO

 

 

SECĂTURA

 

 

Se numeşte SILVIU BRUCAN, îndeosebi atunci cînd apare, aproape zilnic, pe postul naţional TV. În sinea lui însă se numeşte mai departe cu numele primit la naştere. Noi l-am uitat, el nu. Şi l-a schimbat.

Au făcut şi alţii la fel, luîndu-şi nume românesc, voind astfel să semnifice voinţa lor de a fi şi de a fi consideraţi români. Nu i-a obligat nimeni să-şi schimbe numele, nu i-a obligat nimeni să se facă români.

Drept care cei mai mulţi dintre cei care se nasc în România şi nu sunt români, rămîn aşa toată viaţa: cetăţeni români de altă etnie. Nu e nimic rău în asta. La fel cum nu e nimic rău nici în opţiunea unora de a adera la conştiinţa naţională românească a majorităţii. Voia la fiecare ca la banul Ghica!

În cazul persoanelor care au ori aspiră să aibă o prestaţie publică, cu oarecare ecou în conştiinţa societăţii, schimbarea aceasta de nume, această declaraţie de în-naţionalizare, este precedată şi urmată, în mod obişnuit şi firesc, de un comportament civic, presupus sincer, care să exprime în mod vizibil aderenţa şi adeziunea re-numitului la valorile, preocupările şi aspiraţiile ce definesc conştiinţa publică a populaţiei majoritare.

A neamului românesc, în cazul de faţă. Nu-i vorbă, mulţi, foarte mulţi concetăţeni nu-şi schimbă de fel numele, ceea ce nu-i împiedică să-şi arate, să-şi manifeste – nu neapărat pentru a o dovedi, ci pentru că o simt şi o trăiesc, aderenţa şi adeziunea la valorile, preocupările şi aspiraţiile ce definesc viaţa sufletească şi interesele populaţiei majoritare, sărăcia şi nevoile noastre, de români.

E lungă lista celor care, născuţi cu un nume ne-românesc şi l-au schimbat, dorind astfel să semnifice ceva anume şi reuşind. Reuşind să-şi onoreze această promisiune făcută faţă de sine însuşi dinaintea publicului.

Sau care, născuţi din asemenea părinţi, au respectat opţiunea părintească, vădindu-i temeiuri suplimentare şi ducînd mai departe, nestrîmbată, o anumită linie a comportamentului civic.

Poate că şi mai lungă este lista celor care, fără să se atingă de numele moştenit din părinţi au reuşit să exteriorizeze aceeaşi semnificaţie prin glasul pur al faptelor, al unei vieţi trăite exemplar cu demnitate şi folos pentru cei din jur, pentru neamul românesc, pentru specia om.

SILVIU BRUCAN intră însă într-o altă categorie. A celor, puţini, care şi-au schimbat numele ca să înşele, ca să mintă astfel o dată în plus. Căci e minciună curată de fiecare dată cînd îşi spune sau i se spune individului cu un nume răsunînd româneşte: SILVIU BRUCAN.

E drept că, pentru ceea ce ştia că va face în viaţa sa, nici numele părintesc nu i se potrivea, ca nume răsunînd evreieşte. Activist înfocat al antiromânismului, individului i se potrivea mai curînd un nume de extraterestru, după mintea mea, care cred şi probabil mă înşel, dar cred mai departe, că nu există seminţii propriu-zis vrăjmaşe altora.

Practicînd, ca profesie, antiromânismul, prin numele său moştenit, nume de părinţi evrei, secătura ar fi indus în subconştientul victimelor sale ideea că aşa sunt ei, evreii, antiromâni.

Ticăloşia sa, precum se vede, nu a fost chiar fără de limită şi măcar atîta Dumnezeu a avut, ştiind bine răul ce avea de gînd să-l facă, să se lepede de numele părintesc, spre a nu-l face de ocara unui popor întreg! Aşa că şi-a inventat un nume, al nimănui, mai uşor de pîngărit.

Se dovedeşte astfel, încă o dată, că nimeni nu este ticălosul perfect, fără cusur. Nici măcar SILVIU BRUCAN.

(Cît de antiromâni pot fi alţi evrei ne-o dovedesc evreii de teapa lui N. Steinhardt! Se mira cineva de Nicu Steinhardt că nu şi-a schimbat numele, că nu şi-a luat un nume românesc. Ar fi fost şi păcat să se estompeze astfel evidenţa spectaculoasă a faptului că şi un evreu cu nume neschimbat poate fi mai român decît cei mai mulţi români!… Dar mă grăbesc să închid această paranteză, cu sentimentul că am comis o impietate faţă de Steinhardt şi sunt atîţia alţii ca el, pomenindu-i numele în contextul pe care-l poate stîrni în jur, ca un odorant pestilenţial, numele şi făptura susnumitului SILVIU BRUCAN!).

Deunăzi, la „Ediţia Specială” a Jurnalului TV, redactorii televiziunii naţionale au avut ideea mizerabilă de a-l invita de numitul SILVIU BRUCAN să ne explice el, la proştii de noi, ce mare cîştig e pentru neamul românesc că vom scăpa de grija Bucovinei şi a Herţei, a Basarabiei de sud şi a Insulei Şerpilor.

Mărturisesc însă că, zărindu-l cum apare pe ecran atît de neaşteptat de nimeni, în stupiditatea mea genetic stabilizată, nevindecabilă, am avut în primele momente bănuiala prostănacă, nădejdea deşucheată, caraghioasă, că SILVIU BRUCAN va vorbi ca un om normal, că, abil şi oportunist cum a fost întotdeauna, ştiind cînd să trădeze şi cînd să mimeze loialitatea, nu va pierde ocazia perfectă ce i se oferea de a-şi răscumpăra crimele de pînă azi, de a se împăca, paulinic, cu cei pe care i-a vîndut de atîtea ori, îndoindu-se acum, măcar în ceasul al 12-lea, de corectitudinea Tratatului cu Ucraina, dacă nu vorbind chiar, propriu-zis şi limpede, pe şleau, verde în faţă, româneşte, împotriva tratatului vînzător de ţară!

Mi s-a năzărit prosteşte, fără nici un motiv, că SILVIU BRUCAN va fi în stare să se dezică de sine şi să reia, măcar în parte, argumentele de bun-simţ care se opun încheierii acestui Tratat, argumente pe care Televiziunea naţională s-a străduit din răsputeri să le ascundă publicului românesc.

Ce lovitură ar fi dat SILVIU BRUCAN dacă ar fi prezentat telespectatorilor aceste argumente, dejucînd scenariul televiziunii antinaţionale şi comiţînd astfel un act de demnitate, chiar dacă primul, demnitate la care fiinţa umană are dreptul să aspire oricînd, oricît de jos s-ar afla amărîtul în subsolul dezumanizării sale!

Mi-am zis, cu bucuroasă resemnare, dar bucuria mi-a fost proastă, că va fi şi pentru asemenea gest să-i iertăm brucanului toate păcatele, cele multe şi grele, pe care le-a agonisit pînă la această vîrstă respectabilă, ce-i drept, dar fără folos, căci însuşi purtătorul ei nu se gîndeşte s-o cinstească!

Un gest – dacă l-ar fi făcut! – care ar fi însemnat atît de mult pentru a împuţina numărul, în creştere continuă, al celor ce, simplificînd pînă la deformare mesajul complex şi complicat al trecutului, bat toaca tot mai tare pe tema antiromânismului evreiesc, funciar şi definitiv definitoriu!

Dar nu! Secătura tot secătură! Iar pe deasupra plesnind de neruşinare! Căci tu, cînd te ştii că la naştere nu erai român şi aşa ai rămas toată viaţa, iar cînd te vei pristăvi, după o viaţă dedicată minciunii şi diversiunii, nu vei fi altceva decît hoitul unui statornic duşman al neamului românesc, cum de te încumeţi să apari tocmai tu în faţa a douăzeci de milioane de români, dintre care cei mai mulţi cu jalea în suflet, ca să le ţii o lecţie despre binefacerile unui act istoric care îi păgubeşte şi îi umileşte pe români cum n-au mai fost niciodată de păcăliţi!

Tu, tovarăş de idei şi de crime al celor care, în perioada interbelică, declaraseră România stat imperialist, acaparator de teritorii străine, precum Transilvania şi Basarabia, la care, noi, românii, nu avem nici un drept, tocmai tu, venitură neobrăzată, vii să ne spui că Pactul Molotov-Ribbentrop este literă moartă?! Adică ce vrei să spui, că nu mai sunt în viaţă cei pe care aplicarea acestui pact gangsteresc i-a risipit în lume, sute de mii, peste un milion de români care, parte deportaţi în Siberia, parte refugiaţi în toate zările, şi-au părăsit casele şi pămîntul strămoşesc, ca să dea viaţă înţelegerii dintre Hitler şi Stalin?

De ce este literă moartă pactul dintre cei doi descreieraţi? Cumva pentru că în locul sutelor de mii de familii româneşti evacuate s-au strămutat, ca într-o terra deserta, a nimănui, sute de mii de ucrainieni şi ruşi, modificînd şi falsificînd astfel realitatea demografică? Vrea politologul lui peşte ca acestor români, alungaţi din vatra lor multiseculară, milenară chiar, să nu le recunoaştem nici un drept?!

Drepturile omului şi ale oamenilor, ale naţiunilor, sunt valabile pentru toată lumea asta, dar nu şi pentru românii de noi?! Explică-te, ins neruşinat, ce înţelegi prin aceea că pactul este literă moartă? Efectele lui au fost cumva anulate la vreun conclav internaţional? Aplică, ticălosule, logica ta de trei parale disputei teritoriale dintre evrei şi palestinieni, dacă te ţine cureaua, şi să vedem ce mai rămîne din statul Israel, antisemitule! Antiromânule! Antiomule! Neom ce eşti!

Ieşind în faţă, într-o clipă atît de grea pentru Ţară, ca să ia partea vînzătorilor de ţară, el, rînceda caiafă SILVIU BRUCAN, ne obligă să ne aducem aminte în termeni ceva mai expliciţi pe cine a invitat Televiziunea Română la ora de învăţămînt politic: pe un şarlatan! Un escroc! Un impostor! Un hoţ! Un găinar! Un pungaş!

Mă înşeală oare memoria sau, după ‘89, lui SILVIU BRUCAN i s-a cerut în public, în presa cea mai citită, să-şi dovedească atestatele universitare care i-ar fi dat voie să funcţioneze legal în învăţămîntul românesc? Adică, ni se aducea astfel la cunoştinţă că profesorul universitar SILVIU BRUCAN, doctor în victoria bolşevismului cominternist pe întreaga planetă, nu e prea sigur nici ca bacalaureatul să-l fi dobîndit vreodată!

Vi s-au cerut actele la control, domnule profesor semidoct şi impostor! Diploma, patalamaua de licenţă în filosofie sau măcar vreo inginerie oarecare, şi nu ştiu să se fi produs, tot public, dovada că o aveţi!

Aţi înşelat oare autorităţile şi ani de zile, pe minciuni realist-socialiste, aţi luat leafă şi onoruri de profesor universitar? Ştiu, există termen de prescripţie juridică pentru asemenea găinării, dar neruşinarea de a mai scoate obrazul în lume cine vi-o dă?

Amestecat direct în asasinarea a doi şefi de stat români, Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu, în privinţa lui Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu numărîndu-se chiar printre cei trei criminali care, la ceas de taină buluciţi într-un closet, au hotărît ei ca democraţia românească să debuteze prin cel mai infam asasinat, secătura de BRUCAN, mai secătură decît ceilalţi doi şi încă o sută de secături ca ei luaţi la un loc, îşi îngăduie secătura să prostească mai departe un public de telespectatori cumsecade şi creduli, dezinformaţi şi manipulaţi, cărora nu le-ar veni nici în ruptul capului să creadă că un asemenea impostor poate exista, ba chiar să mai şi apară pe micul ecran, senin şi doct, mizerabilul! Monstrul! Huiduma neruşinată!

Cu ani în urmă, l-am întrebat pe bunul meu profesor şi mentor Al. Graur ce anume l-a determinat să afirme, pe la mijlocul anilor ‘50, că în RSS Moldovenească, adică în Basarabia noastră, nu se vorbeşte româneşte, ci o altă limbă, tot romanică, dar nu românească. Respectul total şi definitiv pe care i-l purtam marelui profesor îmi îngăduia să nu ocolesc un subiect atît de delicat. Răspunsul a fost cam acesta: „mi s-a cerut de la „Scînteia“ să scriu un articol pe această temă: ce limbă se vorbeşte la Chişinău? Am scris ce credeam eu că este corect să spun în această chestiune, am dat textul redactorului şef şi a apărut după cîteva zile aproape cu totul alt text decît cel scris de mine!“

Al. Graur cred că mi-a spus atunci şi numele ticălosului de la
„Scînteia“, dar n-am dat atenţie numelui de kaghebist. Nu aveam ce ţine minte, căci aş fi recunoscut astfel existenţa pe lumea asta a unor rebuturi umane atît de jalnice! Dar iată că lor, mizerabilii, nu le este ruşine că există, dimpotrivă, se simt foarte îndreptăţiţi să ne fericească, să ne copleşească cu existenţa lor!

Secătură ce eşti, nu cumva tu ai fost acela care l-ai minţit pe Alexandru Graur şi pe toţi cei ce au citit în „Scînteia“ infamia de tine ticluită şi semnată, în mod infractor, cu numele marelui cărturar român?!

Ascultîndu-te şi privindu-te cum te ticăloşeai în faţa noastră la „Ediţia Specială“ TV, de ce oare mi-am adus aminte de mărturia lui Al. Graur şi de ce mai că aş pune şi rămăşag că tu ai fost, brucane, ticălosul de redactor de la „Scînteia“?! Iar dacă n-ai fost tu, cu siguranţă că a fost tot un silviu brucan acel agent al antiromânismului kaghebist! Repet: antiromânism nu evreiesc, ci kaghebist! Secătură bolşevică!

ION COJA

Text apărut în ziarul „Vremea”