Portret de comunist. Ce înseamnă să fii urmaş de comunist ?

 

 

 

Horia-Roman Patapievici (născut 18 martie 1957), este un fizician român și eseist care a servit ca șef al Institutului Cultural Român din 2005 până în august 2012.

Între 2000 și 2005, a fost membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, susținând o mai mare deschidere față de dosarele Securității.

Iată o biografie lineară şi aparent fără probleme. Numai aparent, dacă avem în vedere că părinţii săi au fost toată viaţa bolşevici şi agenţi ai NKVD devotaţi sovieticilor, care au activat în mai multe ţări, dar mai ales în România.

 

 

 

 

Şi totuşi, am putut citi în 1996 câteva gânduri oribile ale acestui fiu de comunist alogen, de-a dreptul revoltătoare.

Iata o serie de citate din volumul “Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996:

– “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (pag.63)

– “Un popor cu substanţă tîrîtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” (pag.34) – “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (pag. 64)

– “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (pag.64)

–  “In toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o.

Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (pag.63)

– “Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” (pag 49) “Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.” (pag.56) (Sursa: napocanews.ro)

Mult mai târziu, Victor Ponta, fostul prim-ministru al României, a explicat ca nu-l poate decora pe Horia Roman Patapievici, care fusese propus de preşedintele Băsescu, deoarece  acesta a făcut declaraţii anti-românesti.

 Patapievici a provocat un scandal international dupa ce a trimis ca reprezentanti ai Romaniei la o Academie de vara din Germania, doi cunoscuţi turnători ai Securităţii şi impostori ai lumii ştiinţifice, Andrei-Corbea Hoisie (membru al retelei codate de Securitate CAMELEONII) si Sorin Antohi, care pe deasupra era si “doctor” inchipuit.

Peste ani urma sa preia din experienta “ştiintifică” de farsor penal a lui Antohi şi avea să se prezinte el insuşi ca “doctor” pentru a beneficia de o bursa post-doctorală (Mellon Fellowship) bine plătită la Institutul de Studii Avansate din Berlin (Wissenschaftskolleg zu Berlin) şi o distincţie de “Doctor Honoris Causa”, fără nici un merit, oferită de prepuşii săi din Universitatea de Vest. 

Nemţii nu glumesc! Institutul pentru Studii Avansate – Wissenschaftskolleg zu Berlin, unde Horia Roman Patapievici, membru al GDS şi preşedinte al ICR, a beneficiat prin fraudă de o bursă post-doctorală  “Andrew W. Mellon Fellow”, în ciuda faptului că nu avea doctoratul, i-a retras titlul de doctor închipuit de pe site-ul instituţiei.

Dr. Katharina Biegger, responsabilă pentru admiterea bursierilor şi secretară adjunctă a Institutului pentru Studii Avansate din Berlin, a confirmat pentru Roncea.ro, că în cazul Patapievici s-au efectuat deja cuvenitele corecturi, se arată pe blogul www.roncea.ro.

Nici pe site-ul Institului Cultural Român, nici pe cel al Editurii Humanitas, nici pe cel al Preşedinţiei României, HRP nu are trecut în CV titlul de doctor. 

Cu astfel de nemernicii, HR Patapievici s-a dovedit un urmaş fidel al tatălui său, un trădător, agent dovedit al NKVD- KGB.

 Avem, din păcate, o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, s-a petrecut marşrutizarea lor în România.

 Denis (Dionis) Patapievici, tatăl său, sa mutat din Cernăuți (acum în Ucraina) în Polonia ocupată în 1940, după ce Uniunea Sovietică a cotropit tâlhăreşte Bucovina de Nord care aparţinea Regatului României.

În anii petrecuţi în Germania (Austria), Dionis Patapievici s-a aflat în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, din cea a N.K.V.D.-ului.

După ce armata germană s-a retras din Austria şi Gestapo-ul şi-a încetat activitatea, Dionis Patapievici nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat la Viena, ca « translator poliglot », de Comandamentul Mi­litar al Armatei Roşii.

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, Dionis Patapievici a fost transferat la Poliţia din Viena.

Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea !), şi urmează cursurile Înaltei şcoli pentru Comerţ Mondial.

Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică « Banca de Stat şi sistemul bancar al U.R.S.S. », despre care afirma că a fost un act ştiin­ţific temerar, căci « a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză ».

Ca om al sovieticilor,  influenţa lui era în acel moment indiscutabilă. Motive pentru a se afla în atenţia autorităţilor existau : comportamentul său ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile ţesute de filiala vieneză a Cominternului, al cărei membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei.

În subsidiar, nu ar trebui ex­cluse nici unele abuzuri în rechiziţionarea, pentru Armata Roşie, a unor bunuri şi valori care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se întoarcă împotriva funcţionarilor corupţi ai Admi­nistraţiei Militare Sovietice.

În 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri : se simte su­pravegheat de autorităţi pentru că era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-U.R.S.S.

Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, soli­citând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde aflase că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

  Este justificată întrebarea dacă ucrai­neano-polonezul Dionisie Patapievici a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri, ori s-a conformat unui ordin de misiune.

Aşa s-ar putea explica de ce  infiltrarea sa în inima secretelor Băncii de Stat a României s-a făcut rapid.

 Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care li se atribuie o nouă identitate.

Astfel, Patapievici-senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun ucraineană – şi-i credem, căci în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, în­văţând patru limbi străine şi cu oarece greutăţi vorbind doar una, româna.

Diferenţele şi inexactităţile de nume sunt foarte importante în actele de stare civilă : ele sunt premeditat introduse în documente atât pentru a facilita acope­ri­rea, cât şi pentru a deruta şi îngreuna identificarea certă a agenţilor ilegali.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, Dionisie Pata­pievici ar fi trebuit să fie preluat imediat după repatriere în procedurile de debriefing (aşa se spune azi), pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică.

Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Consilierii so­vietici şi protecţia nomenclaturiştilor cominternişti l-au exceptat de la reguli.

În evenimentele « contrarevoluţionare » din 1958, soldate cu ares­tarea ministrului de Finanţe Aurel Vijoli, Dionis Patapievici, ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, s-a aflat în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste.

Nici n-ar fi putut face altfel autorul lucrării propagandistice « Banca de stat şi sistemul bancar al U.R.S.S. ».

Dionis Patapievici nu lipsea din nici un colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a pregăti marile decizii de po­litici bancare.

Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdea­una se găsea o persoană importantă care să spună că « este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile C.A.E.R. şi din U.R.S.S. ».

Dionis Patapievici era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii. Nu i se echivala şi calitatea de membru de partid şi nici nu fusese primit în P.M.R., ulterior P.C.R.

Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită.

 

 

PATAPIEVICI-TATĂL – Comunistul şi bolşevicul Patapievici Dionis

 

 

“Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Baneşti, domiciliat in Bucureşti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arăt urmatoarele:

1.(…) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in această perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea să mă înscriu la Universitatea de Stat din Cernauţi (URSS) la facultatea de fizica şi matematici.

Pentru rezultatele bune obţinute la învăţătură şi pe tărâmul activităţii obşteşti, am obţinut bursă de merit.

Dupa absolvirea primului an de facultate, războiul şi ocupaţia hitleristă-antonesciană au intrerupt mersul normal al vieţii. Suspectat şi persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avută sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva şi ameninţat cu mobilizarea şi trimiterea pe frontul antisovietic, în toamna anului 1941 am părăsit regiunile natale pentru a mă refugia în Polonia.(…)

Din aprilie 1945 am putut din nou să traiesc in condiţii umane. La Viena am activat ca translator pe lângă Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (…) Imediat după eliberarea Vienei de Armata Roşie m-am inscris la Academia superioara de Comerţ Mondial.

In timpul şederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist Roman (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (…)

2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi menţiona unele documente, existente asupra mea şi persoane. (..) Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (…) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitimaţia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. – Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (…)

TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE

Bucuresti, 16 oct. 1960″

COMPLETARI:

“In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca “am conceptii bolsevice” si ca locul meu ar fi “dincolo de Nistru”.”

“Plecarea din ţară a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic încă în anul 1939).”

Dionis Patapievici era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii. Nu i se echivala şi calitatea de membru de partid şi nici nu fusese primit în P.M.R., ulterior P.C.R.

Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită.

Nu ştia însă că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului sta­telor/băncilor interesate de informaţiile respective.

După şapte ani, double-crosse-ul din acţiunea de contraspionaj « D. Pătraşcu » a primit rezoluţia « închis cu menţinerea în evidenţă pasivă».

 

PATAPIEVICI Roman, falsificatorul trecutului.  

 

Horia Roman PATAPIEVICI, fiul spionului cominternist, declara  la TVR Cultural, în data de 16 aprilie 2007: 

 

“Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata şi nimeni cu excepţia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (…) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauţi şi toata regiunea în care erau el si familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au ramas în Uniunea Sovietica.

Un timp, au încercat să se acomodeze. Tata e născut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, vărul lui primar, era în aceeasi situaţie. Şi s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baieţii, baieţii tineri, să se refugieze.

Nu în România, pentru ca ei erau convinşi atunci că Uniunea Sovietică va invada România, ci în Polonia. În Polonia ocupata de nemţi. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împărţită între ruşi ăi nemţi.”

 

Horia-Roman PATAPIEVICI, “Evenimentul Zilei”, 11 ianuarie 2007:

 

“Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu în ce mai rămăsese din ţara, despre care credea că va fi şi ea în curând invadată, ci in Polonia.

Oricât ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le părea în 1940, în Polonia împarţită, mai sigur sub nemţi decât sub sovietici.

Toata viaţa lui, tata a ramas ingrozit de ruşi. Cooptat in anii ‘70 să se duca la Moscova într-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplină nu putea face niciun gest de frondă, a refuzat să se intoarcă în ţara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmaşi nu au avut decât cei care au reuşit să se refugieze.

Restul patapievicilor au fost raşi – care arestaţi, care omorâţi, care deportaţi. Astazi, în locurile natale ale familiei Patapievici nu mai există nimeni din neamul meu.(…)

 

Din familia mea paternă nu au supravietuit decât doi oameni: unul era tatăl meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(…)”

 

Horia-Roman PATAPIEVICI, “TANGO – Revista femeilor care ştiu să se mişte”, 1 aprilie 2007

“Tatăl meu a fost un om de o modestie şi de o discreţie cu totul şi cu totul excepţionale. (…) Aveam să aflu cât suport existenţial avea prudenţa lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(…)

După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruşi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuşcat de o patrulă sovietică la puţin timp după ce au părăsit Cernăuţiul.”

 

 

 

 Bibliografie (surse):

 

http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/biografia-secreta-a-familiei-patapievici-de-la-nkvd-la-bnr-si-icr-de-ce-este-urat-generalul-rogojan-de-troika-tismaneanu-patapievici-plesu/

 

Aurel I Rogojan

Capitol al cărţii Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, 2011

Publicitate

Fostul premier Radu Vasile avertiza încă din anul 2002 că România este condusă de „Partidul Structurilor”

 

 Născut pe 10 octombrie 1942 la Sibiu, istoric si scriitor, în special de poezie, Radu Vasile a fost  una din cele mai populare figuri din scena politica a României de la începutul anilor 90. A ocupat funcţia de senator din partea Partidului Democrat din 1992 pâna in 2004.

Timp de un an, intre 1998 si 1999, Radu Vasile a fost prim ministrul României, în timpul presedinţiei lui Emil Constantinescu. 
Principala tema de scris preferata de acesta a fost politica, unde putem enumera urmatoarele titluri: “Se inchide cercul”(1999), “Pacientul român”(2000), “Buricul Presedintelui”(2009), “Cursa pe contrasens”.

Pe lânga aceasta, Radu Vasile a scris şi cărţi de beletristica, precum “Omul cu lupa”(1991) şi “Felix in valea umbrei morţii”(2011), dar şi cărţi ce ating subiecte precum religia si creştinismul (“Tunica ruptă”).

Pe lânga operele de literatura si poezie, Radu Vasile este autorul a 5 lucrari de sinteză, ce folosesc ca suport academic atât în tară cat şi în străinatate, având ca studiu istoria economiei. In calitate de istoric, acesta a fost invitat sa ţină discursuri şi lecţii deschise, pe teme de istorie, la Universitatea din Sorbona.

Un lucru puţin cunoscut este faptul că a publicat poezie sub pseudonimul de Radu Mischiu.

Anii Conventiei Democrate si a ultimelor mineriade, anii unei crize economice chiar mai puternice decat aceea din 2008 dar si a unei sperante ca, in sfarsit, ne indreptam spre Occident. Dupa guvernarea PDSR (FDSN – FSN aripa Iliescu) de pana in 1996, CDR reuseste sa ajunga la putere, aliati cu UDMR si FSN (aripa Petre Roman / Basescu).

Emil Constantinescu câstiga şi el preşedinţia, ce mai, entuziasm general pe străzi, cel puţin în Bucureşti. Ciorbea, dupa un scurt mandat ca primar la Bucuresti, este numit prim-ministru si incepe nebunia… Certuri infinite in jurul „algoritmului” prin care se numeau oficialii in posturile politice, cadere masiva a economiei pentru ca se tot amânsera reformele 6 ani, o dezamagire crunta a populatiei…

In 1998, aripa Radu Vasile din PNTCD vine la in faţă, luând şi postul de prim-ministru. Urmează cele doua mineriade de te credeai la răscoala din 1907 dacă te uitai la TV si nu in 1999… Foarte interesant sa vezi care sunt justificarile lui Radu Vasile pentru ce s-a intamplat atunci si cum a gandit el lucrurile.

  La doi ani și ceva după demitere, fostul premier Radu Vasile a lansat în 2002, cartea ”Cursă pe contrasens”, în care făcea relatări extrem de interesante despre respectiva perioadă.

A fost, poate, primul personaj post-decembrist care a vorbit public despre superstructura care conduce, de fapt, statul român după revoluție; din păcate, motive obiective au făcut ca semnalele lui de alarmă să rămînă în anonimat.

Pe de-o parte, ne aflam în perioada de glorie a tabloidelor, cînd sânii goi și titlurile fără perdea marginalizau articolele serioase; pe de alta, Vasile era căzut în uitare și dizgrație politică.

În fine, era greu de crezut că lucrurile sunt chiar atît de grave într-un moment cînd ne pregăteam de admiterea în UE, după care, credeam noi, toate belele noastre ar fi dispărut ca prin farmec.

15 ani mai tîrziu constatăm că suntem în UE, că belelele nu au dispărut cîtuși de puțin iar controlul exercitat de servicii e mai profund ca oricînd.

Nu ne putem plânge însă că nu am fost preveniți…

Să citim în cele ce urmează câteva fragmente din tulburătoarea carte a lui Radu Vasile, el însuși suspectat și acuzat public chiar, de către Emil Constantinescu, de a fi fost un om al structurilor. În orice caz, ca fost premier și ginere al unui fost general de Securitate, Radu Vasile chiar știa cu ce se mănîncă subiectul în cauză.

Afirmațiile lui, simple, seci, dar curajoase merită reamintite fie și pentru că cei 15 ani scurși fac să le putem analiza azi cu alți ochi.

Îngroziți, am spune…

 

România – condusa de Partidul Structurilor

”În România a vorbi despre ideologii după 1989 este mai degrabă un exerciţiu lingvistic. În România de azi, o ţară a partidului unic, Partidul Structurilor, ideologiile sunt vălul de pe frontispiciul partidelor, dar un văl care, dacă nu este ales în chip aleatoriu, atunci în mod sigur e unul formal, al cărui rost e unul pur decorativ(…)
În aparenţă în România sunt mai multe partide.

În realitate nu există decât un partid, cel al Structurilor, prin Structuri înţelegând matricele sociale alcătuite din foştii securişti şi cadrele apăratului comunist de partid. Aceste matrice, veritabile pârghii de putere în organismul societăţii, au pătruns peste tot, în mass-media, în lumea afacerilor, în reţeaua bancară privată sau de stat, şi fireşte în toate partidele, împrumutând cameleonic chipul ideologiei partidului în care s-au refugiat.

Fluxul şi refluxul schimbărilor politice au lăsat netulburat stratul adânc al apei în care se adăpostesc aceşti supravieţuitori cu stabilitate de miriapode şi cu elasticitate de amoebe. Se mişcă în orice direcţie, iau orice formă şi au un arghirotropism înnăscut”.

Oamenii politici – obligaţi sa faca parte din structuri

”Dumnezeul lor de acum e banul, iar în mintea lor nu poate încăpea gândul că există oameni care să nu poată fi cumpăraţi, şantajaţi sau intimidaţi. Sunt latenţi, dar ies la suprafaţă prin prelungiri pseudopodice, pe care fireşte că le poţi tăia, însă degeaba, se regenerează miraculos ivindu-se din nou, printr-o nouă prelungire pseudopodică al cărei chip e altul, deşi structura din care a răsărit e aceeaşi(…)
Un om politic, dacă vrea să mişte cât de cât, nu numai că este silit să se supună coerciţiei exercitate de Structuri, dar, mai mult, el este obligat să facă parte din Structuri. Cine nu face parte din Structuri este un pion a cărui eficienţă este nulă. Aceasta este teza mea: nu te poţi păstra la putere dacă nu faci parte din Structuri, tot aşa cum nu te poţi mişca eficient pe tabla de şah dacă nu te foloseşti de câmpurile de forţă ale ei”.

Afaceriştii de succes vin tot din structuri

”Cei mai de succes oameni de afaceri provin din Structuri. Luaţi-i pe rând şi veţi vedea că toţi au acelaşi trecut, se trag din aceeaşi pepinieră instituţională. Puieţii lor, fiii, ginerii, nepoţii sunt croiţi pe acelaşi calapod, şi cum cine se aseamănă se adună, toţi se ştiu şi se recunosc între ei”.

Marioneta de la SIE si marginalul de la SRI

”Când Emil Constantinescu declara la sfârşitul mandatului prezidenţial că a fost învins de Structuri, dădea glas unei stări de fapt incontestabile. Şi totuşi avusese la îndemână un interval de patru ani de zile, nu un an şi nouă luni cât mi se acordaseră mie, ţinuse în mână toate pârghiile prin care ar fi putut să schimbe ceva, şi în loc de asta a reuşit doar să zgârie la suprafaţă crusta unei lave ce mocnea slobodă în craterul Structurilor, în aşteptarea alegerilor din 2000.

S-a mulţumit să numească la conducerea SRI şi SIE nişte oameni cât de poate de amabili, dar a căror incompetenţă în materie era vizibilă cu ochiul liber. Harnagea a fost precum o marionetă pusă în fruntea SIE spre a da instituţiei o aparenţă nouă şi democratică, în vreme ce sub el ofiţerii de securitate îşi vedeau de treabă fără ştiinţa şefului lor.

Costin Georgescu, ceva mai răsărit decât omologul lui de la informaţii externe, n-a reuşit nici el să pătrundă în hăţişul foarte bine organizat al SRI, fiind silit să patroneze de faţadă o instituţie ai cărei ofiţeri şi-au profesat netulburaţi meseria învăţată după nişte norme ieşite din uz”.

Cum livrau serviciile informatii ”secrete” date de CNN

”Cât am fost prim-ministru, aproape toate informaţiile „secrete” externe pe care cele două servicii mi le-au pus la îndemână le ştiam deja de la CNN. Nu-mi amintesc decât de două împrejurări în care să fi simţit că aceste servicii au, cu adevărat, o utilitate din punctul de vedere al prim-ministrului.

Înaintea vizitei în Franţa, am fost informat că francezii de la Renault nu au nici cea mai mică intenţie să investească iarăşi în fabrica de automobile Dacia, pe care o considerau definitiv compromisă din punct de vedere tehnic şi financiar(…)

A doua împrejurare în care SIE a dovedit că există pentru mine a fost în timpul mineriadei din ianuarie 1999, când am fost înştiinţat că în urma tulburărilor sociale care scăpaseră de sub control în ţară, ambasadorii acreditaţi la Bucureşti se pregăteau să îşi trimită familiile acasă, restrânseseră personalul la minimul necesar şi stăteau cu bagajele făcute aşteptând cursul evenimentelor”.

Serviciile controlează 80% din clasa politică

”Cine crede că-i poate schimba intrând în sistemul lor şi modificând lucrurile dinlăuntru uită că o dată intrat acolo va semăna leit lor, împrumutându-le mândria de castă, dispreţul şi lipsa de scrupule. Mass-media, serviciile secrete, partidele politice sunt toate controlate de ei. Procentual, cam 80% din clasa politică românească este expresia Structurilor. De aceea ea nu merită să existe, cum nici Parlamentul României de după 2000 nu-şi merită numele. Când privesc acest for legislativ, aşa cum apare el azi, îmi dau seama că există viaţă după moarte. Oamenii aceştia au murit de mult şi totuşi mai trăiesc.  

 

Adevarata putere aparţine Structurilor

 

Una peste alta, Radu Vasile s-a dovedit un optimist incurabil. Încredințarea lui că hidra serviciilor va dispărea din politică la scurt timp după integrarea în UE a fost, din păcate, fără acoperire în realitate. Au trecut 15 ani și brațele hidrei s-au întins încă mai sufocant în jurul întregii societăți.
Vasile a avut, totuși, o viziune corectă atunci cînd a estimat, în finalul cărții lui, că e o lucrare prematură raportat la societatea română:

”Această carte este un act de curaj. Ea este o explicaţie, nu o justificare. Este încercarea de a reda, pe întinderea unui scurt interval de timp, fenomenul politic românesc. Dar, mai presus de orice, această carte este expresia curajului de a arăta cititorului român că adevărata putere aparţine Structurilor.

Sunt evenimente şi nume pe care le-am trecut sub tăcere, pentru a menaja orgoliile politicienilor de azi. În această privinţă, cartea mea apare prea devreme. Dar o eventuală nouă ediţie a ei, poate peste câţiva ani, va da negreşit în vileag lucruri care, acum, nu pot fi spuse.

Cu sau fără aceste dezvăluiri, caracterul aparent al lumii politice se va menţine în România cel puţin încă un deceniu. Iată de ce acest epilog este mai curând despre viitor. Căci nimic nu se va schimba semnificativ în plan politic.

Nu este o întâmplare că România are în continuare ca imn naţional o poezie paşoptistă al cărei îndemn este „Deşteaptă-te, române!”

Prin acest imn se recunoaşte în chip oficial că, la peste 150 de ani de la revoluţia din 1848, românii mai au încă nevoie de îndemnul de a se deştepta”.

 

 

 

 

Surse:

http://inpolitics.ro/dezvaluiri-de-la-virful-puterii-acesti-prostanaci-din-servicii-care-conduc-romania

http://gazetadecluj.ro/ofiterii-romani-informatii-sunt-prosti-de-bubuie/

DEZVĂLUIRILE PROFESORULUI UNIVERSITAR DR. IOAN SCURTU: Dezvaluiri privitoare la sabotorii negocierilor pentru recuperarea Tezaurului României de la Moscova. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

DEZVĂLUIRILE PROFESORULUI UNIVERSITAR DR. IOAN SCURTU: „Mihai Răzvan Ungureanu a sabotat negocierile pentru Tezaurul României de la Moscova.”

 

 

 

 

 

 Mihai Răzvan Ungureanu, fost ministru de externe, fost prim ministru al Guvernului Romaniei, fost consilier personal al preşedintelui României, Klaus Iohannis, proaspat demisionat din functia de director al Serviciului de Informatii Externe, a sabotat prin acte oficiale interne pe perioada cât a fost ministru de Externe, activitatea Comisiei pentru recuperarea Tezaurului României de la Moscova.

În acelaşi timp, a întreprins toate demersurile posibile pentru transmiterea ilegală a Tezaurului Moştenirii Gojdu către Ungaria, scrie jurnalistul Victor Roncea în www.bursa.ro, preluat de Romanian Global News.

Mai mult, Emil Boc, premierul fostului preşedinte Traian Băsescu, a scos complet problema Tezaurului românesc confiscat de ruşi din Programul său de Guvernare, după alegerile parlamentare din 2008.

Aceste informaţii dramatice sunt cuprinse în volumul lui Ioan Scurtu, „Tezaurul României de la Moscova”, apărut la Editura Enciclopedică (Bucureşti, 2014).

Profesorul Ioan Scurtu a fost, de la înfiinţare, în 2004, până în 2012, când şi-a dat demisia, co-preşedintele Comisiei Comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul primului Razboi Mondial, pe scurt Comisia pentru Tezaur.

Practic, în paginile cărţii sale de memorialistică ni se demonstrează că, dincolo de declaraţiile cu iz patriotard, în această perioadă, de 10 ani, cât a fost preşedintele României, Traian Băsescu s-a exprimat în privinţa Tezaurului României din Rusia doar în termeni lacşi, de tipul unei bătăi pe umăr şi a unei glume la o recepţie.

Glumiţele lui Băsescu şi blocajele lui Ungureanu, urmate de cele ale succesorilor săi, fideli liniei cotroceniste sau tăriceniste, Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu (şi acesta numit consilier la Palat), Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu, Teodor Baconschi şi apoi, din nou, în Guvernul Ungureanu, Cristian Diaconescu, profesorul Scurtu le-a simţit pe propria-i piele. În plan diplomatic, acestea au produs un îngheţ total. De unde a fost dirijat acest îngheţ?

Dacă ar fi să urmăm indiciile meteorologice uzuale, valabile în acest caz şi în plan informativ-politic, am ajunge uşor la sursă. Oamenii şi, mai ales politicienii, ca să nu mai vorbim şi de comandanţii supremi, se judecă după fapte, nu după vorbe.

Este tragic să constaţi că puterea din România ultimilor 10 ani, în ciuda fumigenelor provocatoare anti-ruseşti, a deservit, în fond, interesele Rusiei, cel puţin în privinţa recuperării unui bun naţional pentru care Ceauşescu, de exemplu, nu a ezitat să se contreze direct cu Brejnev. Faptele, cuprinse cu amănunte în volumul profesorului Scurtu, vorbesc de la sine.

*Numai Tezaurul BNR de la Moscova valorează azi 5 miliarde de dolari

Evenimentul de lansare a volumului, desfăşurat la Banca Naţională a României pe 11 noiembrie anul trecut, chiar între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale (2 si 16 noiembrie 2014), a evidenţiat sine die faptul că acest subiect, atât de fierbinte în relaţiile României cu cel mai mare vecin al său (momentan doar prin Marea Neagră), dar şi ca importanţă pentru avuţia naţională, a lipsit cu desăvârşire din dezbaterile electorale.

Nu este de mirare.

„Tezaurul trimis la ruşi în anii 1916-1917 cuprinde 93,4 tone aur, din care 91 tone monede istorice şi 2, 4 tone lingouri. În primul transport, 12-14 decembrie 1916, au fost 17 vagoane, cuprinzând 1738 lăzi, în valoare de 314.580.456, 84 lei, iar între 23-27 iulie 1917, 24 de vagoane cu bunuri de inventar de 7,5 miliarde lei”, sintetizează profesorul Florin Negoiţă pe blogul profesorului Ioan Scurtu.

Este vorba de cel mai mare diferend al României, pe lângă cel teritorial, privind provinciile româneşti înstrăinate, a evidenţiat şi istoricul Cristian Păunescu, consilier al Guvernatorului BNR Mugur Isărescu, în alocuţiunea sa din cadrul dezbaterii ştiinţifice prilejuite de lansarea volumului, la care au luat cuvântul istoricii Mihai Retegan, de la Universitatea Bucureşti, Dorin Matei, de la Magazin Istoric, şi autorul.

 

 

 

 

 

 

 

Valoarea actuală a Tezaurului, a celor 93, 4 tone de aur, la cotaţia Bursei de Londra, este de 3,5 miliarde dolari, la care se adaugă valoarea numismatică, de 40%, ceea ce ridică suma pe care ar trebui să ne-o dea statul rus la circa 5 miliarde de dolari, reprezentând exclusiv Tezaurul BNR, a explicat Cristian Păunescu în prelegerea sa. După cum se ştie, Tezaurul României care a ajuns la Moscova conţine numeroase alte bunuri şi valori.

Spre deosebire de România, Ungaria, cu aportul serviciilor sale speciale care au cotrobăit bibliotecile Rusiei, a reuşit deja să-şi recupereze Tezaurul de carte rară de la Moscova, confiscat de Armata Roşie în 1956, act perfectat cu doar câteva zile înainte de vizita lui Putin la Budapesta din 2006.

* Băsescu doar a râs

Despre relaţiile cu forţele instalate la putere după decembrie 2004, aflăm că, la data de 9 iunie 2005, preşedintele României Traian Băsescu încă nu îl cunoscuse pe co-preşedintele Comisiei care trata problema Tezaurului, profesorul Ioan Scurtu. Acesta a profitat de prezenţa preşedintelui la recepţia de Ziua Naţională a Federaţiei Ruse şi i s-a prezentat lui Traian Băsescu în timp ce acesta era cu Aleksandr Tolkaci, ambasadorul Rusiei de la acea dată.

Cum în zilele următoare era stabilită o nouă întâlnire a Comisiei, la Moscova, Băsescu, povesteşte Scurtu, l-a luat de după umăr şi, râzând, i-a zis: „Continuaţi discuţiile, continuaţi discuţiile!”.

În urma unei replicii a lui Scurtu, Băsescu a mai tras şi un hohot de râs, mai spunând: „Da, da. Discutaţi, discutaţi istorie…”.

„Nu ştiu ce a transmis ambasadorul Tolkaci la Moscova, dar în mod cert a observat că preşedintele României nu s-a arătat interesat de recuperarea Tezaurului, iar Comisia era doar pentru discuţii cu caracter istoric”, consemnează Ioan Scurtu în cartea sa.

Traian Băsescu a ţinut să afirme că el lasă trecutul în urmă şi priveşte spre viitor, o retorică folosită adeseori şi de „colegii” ruşi, atunci când se expunea situaţia contencioasă.

 

 

 

 

 

 

 

 

* Comisia rămâne fără finanţarea MAE, Constantiniu îşi dă demisia

Înainte de această nouă rundă de discuţii de la Moscova, a urmat o întrunire cu membrii părţii române, la sediul MAE, pe 16 iunie 2005, când apare prima breşă majoră în componenţa Comisiei.

Secretara Comisiei, Victoria Gavrilescu, a informat că nu există finanţare pentru activitatea Comisiei – adresa MAE către Ministerul Finanţelor „s-a pierdut” – şi că fiecare membru trebuie să obţină fonduri de la instituţia din care face parte.

Academia, reprezentată în Comisie de mai mulţi membri, nu ar fi alocat fonduri, în contextul în care preşedintele acesteia, Eugen Simion, se plângea peste tot că suferă de lipsă de bani.

Dincolo de problemele financiare, discuţia s-a aprins de la constatarea că „de vreme ce nici preşedintele Băsescu, nici ministrul de Externe Ungureanu nu au ridicat problema Tezaurului, era clar că oficialităţile noastre nu sunt interesate de acest subiect”, scrie Scurtu, precizând:

„Pe acest fond, Florin Constantiniu a declarat că se retrage din Comisie, deorece nu are încredere în eficienţa acesteia.

Atâta timp cât preşedintele României susţine că Tezaurul este doar o problemă de istorie, era imposibil să se ajungă la un rezultat concret. Din cele spuse de doamna Gavrilescu, a dedus că vorba de un sabotaj din partea Guvernului român, care nu vrea să susţină activitatea Comisiei comune”.

Profesorul Scurtu a deplâns pierderea marelui istoric din Comisie.

* Averea Gojdu către Ungaria, da, Tezaurul României de la Rusia, nu

Cum Ministerul de Externe condus de Ungureanu şi Guvernul Tăriceanu nu aveau fonduri pentru Comisie, transportul la Moscova a decurs în condiţii umilitoare, povesteşte Scurtu.

S-au luat bilete la cea mai ieftina cursă, întâmplător ungurească, MALEV, cu plecare la 6.15 (prezenţa pe aeroport la 4.15), cu escală la Budapesta şi apoi la Moscova, unde o parte din delegaţie avea să stea la Ambasadă, ca să nu mai coste nimic.

„Guvernul Tăriceanu făcea economii drastice cu această Comisie, nefiind interesat de recuperarea Tezaurului României de la Moscova, dar era culant în privinţa restituirii de bunuri şi proprietăţi, inclusiv către străini”, scrie Scurtu, cu referire la Moştenirea Gojdu şi înstrăinarea unor proprietăţi ale României către numeroşi „moştenitori” maghiari, deşi acestea fuseseră răscumpărate de statul româm după 1918.

„Statul ungar nu a pus niciodată problema restituirii bunurilor pe care etnicii români le aveau în Ungaria, dar statul român (prin guvernul Tăriceanu) s-a arătat dispus să renunţe la valorile Fundaţiei Gojdu, creată de Emanoil Gojdu pentru susţinerea materială a studenţilor români de religie ortodoxă.

Aflasem că ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu negocia cu omologul său de la Budapesta crearea unei fundaţii comune, româno-maghiare, care să fie finanţată din bunurile ce aparţinea Fundaţiei Gojdu”, adaugă Scurtu pentru a conchide, cu un gust amar:

„Aşadar, când era vorba de recuperarea Tezaurului României transferat la Moscova în 1916 şi 1917, guvernul Tăriceanu era reticient, dar când se discuta despre «restitutio in integrum», era mai mult decât generos”.

Deplasarea la Moscova a decurs cu peripeţii, după ce o parte din delegaţie a fost îndepărtată din avion de o delegaţie oficială a Ungariei, care urma să meargă tot la Moscova.

* Ordin de la MAE: încetaţi orice implicare în problema Tezaurului

Fostul cosmonaut Dumitru Prunariu, ambasadorul României la Moscova, la acea dată, i-a confirmat profesorului Ioan Scurtu, ajuns în Rusia, că urma să fie rechemat la Bucureşti după circa 18 luni de mandat.

În urma unei discuţii avute la o recepţie cu preşedintele părţii ruse a Comisiei, Aleksandr Ciubarian, Prunariu a trimis o informare la MAE, de unde a primit în schimb o „scrisoare-admonestare”, semnată de colegul de facultate al lui Ungureanu, Lucian Leuştean, adus de la Iaşi şi făcut secretar de stat la MAE, prin care i se cerea să nu mai abordeze sub nici o formă problema Tezaurului României pe teritoriul Rusiei, scrie Scurtu, amintind şi că, în aceeaşi perioadă, ambasadorul fusese abordat de un grup de presiune care susţinea că s-ar ocupa cu recuperarea Tezaurului. „Dar «scrisoarea-admonestare» nu se referea la neimplicarea în aşa-zisa restituire printr-o firmă particulară, ci la problema Tezaurului în ansamblul său, inclusiv la Comisia Comună”, concluzionează istoricul român.

Ca să pună capac chestiunii, într-un articol semnat de ziarista de la revista GDS „22” Rodica Culcer, preferata preşedintelui României la TVR, se afirma că retragerea lui Prunariu de la post a survenit ca urmare a faptului că nu a făcut nimic pentru Tezaur.

Viorica Moisuc şi-a dat demisia din Comisie, ca urmare a informaţiei că ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu a dat instrucţiuni ambasadorului României la Moscova să nu se implice în problema Tezaurului.

„Retragerea doamnei Moisuc din Comisia Comună a constituit o pierdere foarte serioasă, domnia sa fiind – alături de Cristian Păunescu – cea mai bună cunoscătoare a problemei Tezaurului românesc depus la Moscova în 1916 şi 1917”, rememorează Scurtu.

* Aventuri cu MALEVUL de la 1 noaptea

La următoarea întâlnire, din aprilie 2006, aventurile pentru deplasarea la Moscova continuă, cu aceleaşi piedici puse de ministerul lui Ungureanu. „Deşi guvernul Tăriceanu susţinea că economia românească «duduie», rezultatele fiind excepţionale, Ministerul Afacerilor Externe ne-a comunicat că trebuie să facă economii bugetare şi să limiteze cheltuielile privind Comisia pentru Tezaur. Ca urmare, numărul membrilor şi experţilor care urmau să facă deplasarea la Moscova trebuie redus la «strictul necesar»”. „MAE nu avea «resurse» (nici dorinţa de a sprijini activitatea Comisiei)”, conchide Scurtu.

Şi de data aceasta s-a găsit tot compania aviatică cea mai ieftină, tot MALEV, cu plecare la 6.30 şi, pentru întoarcere, cu decolare de la Moscova la 1.30 (noaptea, evident). De data aceasta, Scurtu refuză „oferta generoasă” a MAE, cu observaţia că, dacă ruşii vor vedea cum este tratată Comisia de MAE, Guvern şi Preşedinţia României, la rândul lor o vor trata cu aceeaşi unitate de măsură. Se găseşte, până la urmă, o soluţie.

* Un ambasador îndrăgostit de WC-urile Ambasadei României de la Moscova

La Ambasada României de la Moscova, ca să nu se repete istoria cu predecesorul său, noul ambasador, Ioan Donca, numit de Ungureanu şi Băsescu, le vorbeşte la masă încontinuu despre gresia, faianţa şi WC-urile pe care le-a schimbat în clădirea ambasadei.

Ulterior, scrie Scurtu, a aflat că şi Donca primise de la MAE un ordin expres, de fapt o reactualizare a ordinului trecut, prin care i se cerea imperativ să nu se implice în chestiunea Tezaurului. Donca a îngroşat situaţia, pentru a fi sigur că istoricii vor trans¬mite mai departe. Din acest motiv, le-a oferit spre transport şi cel mai ruginit microbuz al ambasadei.

* Guvernul Boc elimină problema Tezaurului din Programul de Guvernare

Eşecul parcă voit al diplomaţiei române – care a organizat cu fast la Bucureşti, în iunie 2006, un „Forum al Mării Negre” la care nu a venit nimeni din partea Rusiei, deşi era invitat chiar Vladimir Putin -, cât şi provocările verbale ale preşedintelui României şi, ulterior, subordonarea politicii externe, au dus la blocarea completă a activităţii Comisiei, partea rusă invocând diverse pretexte pentru a nu mai da curs întâlnirilor regulate.

Concomitent, în ţară se ducea o campanie asiduă de presă în favoarea unei firme private, care, chipurile, ar recupera Tezaurul prin mijloace proprii. În 2008, subiectul s-a „clasat”, fără informarea co-preşedintelui român al Comisiei comune, odată cu renunţarea la acest demers în noul program de guvernare al lui Emil Boc, liderul PDL, după cum consemnează Ioan Scurtu.

„Nu mi-am imaginat că guvernul României va merge atât de departe încât să scoată problema Tezaurului din rândul obiectivelor sale politice”, scrie Scurtu, care mărturiseşte că a aflat de acest lucru abia în 2012.

* Serviciile secrete româno-ruse au sabotat în egală măsură

În încheierea lucrării sale, dincolo de speranţa pe care şi-o exprimă chiar în ultimele rânduri, că „poate, într-o bună zi”, Rusia îşi va respecta propria semnătură pe un act valabil, dovedind că este un stat civilizat, istoricul Ioan Scurtu nu uită să sublinieze rolul serviciilor speciale în subminarea activităţii Comisiei.

Profesorul Scurtu nu se îndoieşte de implicarea serviciilor secrete ruse în blocarea Comisiei, dar observă cu regret că şi cele româneşti au acţionat, din păcate, la sugestia unor lideri politici, pentru sabotarea Comisiei şi menţinerea acestui diferend major dintre cele două state, român şi rus. Singura victorie diplomatică din această perioadă este momentul în care Tezaurul României a fost inclus într-o Rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care recomanda continuarea negocierilor (2012).

* Pledoarie pentru o stare de spirit naţională

În prezentarea cărţii sale, la BNR, Ioan Scurtu a pledat pentru conştientizarea naţiunii române asupra recuperării Tezaurului românesc, a valorilor naţionale, a patrimoniului pierdut, pentru crearea unei „stări de spirit” în acest sens.

„Preşedinţia, Guvernul, partidele, societatea civilă, trebuie să-şi propună ca obiectiv fundamental obţinerea Tezaurului”, afirmă Scurtu.

Pentru Tezaurul Românei ar trebui să se implice nu numai BNR, consideră Scurtu, ci şi Academia Română, care continuă să stea ascunsă în această chestiune, CEC-ul, care are valori extraordinare la Moscova, diverse bănci particulare, Biserica Ortodoxă Română, Arhivele Naţionale, Casa Regală, mai adaugă istoricul, amintind că Regina Maria şi-a scos până şi cerceii din urechi pentru a-i pune în lăzile regale, care au urmat drumul fără întoarcere către Rusia revoluţionară.

„De ce membrii Casei Regale nu solicită, pe lângă pădurile României, şi bijuteriile Reginei Maria de la Moscova?”, se întreabă, public, Ioan Scurtu. „Această avere este a poporului român. Nu se poate renunţa la ea!”, a conchis istoricul.

* Partea rusă, ba bolnavă, ba bătrână

Este o carte unicat, a spus Dorin Matei, reprezentând dosarul complet al lucrărilor Comisiei comune româno-ruse, alături de povestea Tezaurului şi un complex dosar de presă pe aceste teme. Directorul prestigioasei reviste Magazin Istoric a prezentat apoi o analiză la rece privind situaţia relaţiilor româno-ruse, începând de la semnarea Tratatului de bază şi provocarea cu aşa-zisul „Plan Belkovski” de „retrocedare a Basarabiei” şi până la încetarea lucrărilor acestei Comisii comune, conduse de Ioan Scurtu, pentru partea română.

Mihai Retegan a observat că profesorul Ioan Scurtu, deşi tracasat pe parcursul celor opt ani, a reuşit să ofere o abordare obiectivă a subiectului, graţie profesionalismului său, dar şi a darului de a consemna în permanenţă absolut tot ce face, conform unui obicei din tinereţe. Din avatarurile co-preşedintelui Comisiei, Cristian Păunescu a amintit că până şi stabilirea datei unei noi întâlniri cu partea rusă, din ce în ce mai îmbătrânită, constituia un travaliu care necesita multă energie, răbdare, tact şi diplomaţie. „Amânările erau continue şi motivaţiile erau: s-a îmbolnăvit un membru al Comisiei; agenda Comisiei este foarte încărcată; agenda preşedintelui Comisiei este foarte încărcată, ş.a.m.d. Acum, la zi, care este motivaţia părţii ruse: nu mai avem specialişti în problematica relaţiilor bilaterale. Dar au făcut cu tona specialişti… Această scuză nu stă în picioare”, afirmă Păunescu.

* Se caută un aliat

Mai e puţin şi comemorăm 100 de ani de la predarea Tezaurului, a afirmat în final moderatorul dezbaterii, Cristian Păunescu, urând succes noii conduceri a Comisiei la vârful căreia se află azi academicianul Ioan Aurel Pop, conform sugestiei profesorului Ioan Scurtu.

Nu trebuie să uităm însă şi de alte probleme litigioase similare: Fundaţia Gojdu – moştenirea din bănci şi proprietăţile imobiliare din centrul Budapestei, Tezaurul de la Sânnicolau Mare, aflat la Viena, Tezaurul de la Feldioara, o parte aflat în Egipt, Săbiile lui Ştefan cel Mare aflate în Turcia, faptul că Schitul românesc de la Prodromu este doar schit, deşi domnitorii români sunt cei mai mari donatori de la Sfântul Munte Athos, şi alte probleme asemănătoare care ar trebui rezolvate. Este nevoie de o mare putere aliată, din Uniunea Europeană, care să ne susţină în acest demers, al recuperării Tezaurului României de la Mos¬cova.

Dacă există o asemenea putere aliată României şi dacă ar vrea să pună această problemă Rusiei, a fost concluzia lui Cristian Păunescu.

VICTOR RONCEA

[ document ataşat ” galerie foto tezaur” – click aici ] 

Surse:  roncea.ro; bursa-mihai-razvan-ungureanu  www.bursa.ro; Romanian Global News