Unirea Basarabiei cu România, votată în 1918 cu o largă majoritate de Sfatul Țării de la Chișinău, a fost imediat contestată de Ucraina

În 1918, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care respingea actul unirii Basarabiei cu România și ridica pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru.

După ce autoritățile de la Kiev au respins actul unirii și au ridicat pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru.

Guvernul României dat un răspuns amplu și argumentat acestor revendicări pe care le-a respins hotărât. 

În urma disoluției Imperiului Rus, după revoluția bolșevică din 1917, Sfatul Țării de la Chișinău a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, pe 24 ianuarie 1918. Tânărul și fragilul stat moldovenesc nu avea cum să reziste singur în fața acțiunilor bolșevicilor și pretențiilor emise de autoritățile ucrainene.

În acest context a fost votat actul unirii Basarabiei cu România la 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918. 

La trei zile după votarea unirii, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care îl informa ca Rada Centrală (Parlamentul Ucrainei – n.r.) „nu admite decizia ”Sfatului Țării” referitoare la încorporarea Basarabiei la România să fie un act care exprimă voința tuturor popoarelor care locuiesc pe teritoriul Basarabiei; de aceea Republica Democrată Ucraina cere ca regiunile din Basarabia unde populația s-a declarat s-au se va declara ucraineană să fie adăugate Republicii Ucraina”. 

Pe 22 aprilie 1918, guvernul român răspundea notei primite de la guvernul de la Kiev amintind părții ucrainene că

„Basarabia s-a unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim exprimat al Sfatului Țării, adunarea națională legislativă a Republicii Moldovenești a Basarabiei. Această adunare este expresia voinței Națiunii, având deci aceeași origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând deci, ca și Rada, puterea suverană, ceea ce îi dă dreptul să ia decizii definitive și de aceeași importanță pentru populația Basarabiei ca și deciziile luate de Rada în legătură cu locuitorii Ucrainei. […] Trebuie, de altfel, remarcat că Sfatul Țării a fost ales în mod liber, într-o perioadă în care nici nu se putea problema unirii cu România”.

De asemenea, guvernul român atrăgea atenția că, după cunoștințele sale, „nu există nicio reuniune din Basarabia în care populația să se fi declarat ucraineană și să fi cerut alipirea la Ucraina”. 

Ucraina a cerut anexarea Basarabiei

Guvernul de la Kiev a revenit cu o notă extinsă, trimisă guvernului român pe 5 mai 1918, prin care încerca să demonstreze necesitatea anexării Basarabiei de către Ucraina: 

„Timp de mai mult de un secol Basarabia a făcut parte din Imperiul Rus și s-a găsit în relații politice și economice cu cea mai apropiată vecină a sa, Ucraina. În perioada constituirii Republicii Ucraina, în luna noiembrie 1917, guvernul ucrainean considera ca, în favoarea legăturii federative care lega din nou Republica Ucraineană de toate celelalte părți ale Imperiului Rus, Ucraina să păstreze această legătură în raport cu Basarabia. După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean, neadmițând deloc ruptura definitivă dintre Ucraina și Basarabia și luând în considerarea aspirațiile unei minorități notorii din populația Basarabiei și-a propus să stabilească relații mai strânse cu Republica Moldovenească, conferindu-i dreptul autonomiei politice”. 

Guvernul Ucrainei „și-a propus, conform expresiei formale a voinței poporului Basarabiei, și își propune același lucru și astăzi, să dea la toată populația Basarabiei o autonomie politică ce i-ar garanta cele mai largi drepturi în domeniul social, politic și intelectual. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – cer ca Guvernul Ucrainei să insiste pe încorporarea Basarabiei, care își păstrează autonomia politică față de Ucraina…” se arăta în nota trimisă guvernului român.

Această notă a primit un răspuns vast pe 19 iunie 1918, prin care guvernul român argumenta că Ucraina nu are niciun drept asupra Basarabiei. Guvernul român a amintit părții ucrainene istoria Basarabiei și modul în care această provincie a fost ocupată de Imperiul Rus. 

„Geografic, etnografic, istoric, așa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci tot timpul un pământ românesc și a format o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei.

Doar numele de ”Basarabia” nu este absolut moldav; și totuși acest nume, rezervat până în 1812 exclusiv extremității meridionale a acestui teritoriu, este de asemenea român, comemorând cucerirea lui Basarab, domn de Valahia, care în prima parte a secolului al XIV-lea a supus prin arme ținuturile situate între brațele Dunării, cursul inferior al Prutului și Nistrului și Marea Neagră.

Acesta este trecutul; pentru prezent este important să se constate că, deși a fost smulsă Moldovei acum 106 ani, și de atunci sustrasă cu precauții inchizitoriale de la orice influență a patriei-mamă, aspectul românesc al pământului Basarabiei aproape că nu s-a schimbat”.

ADDENDA:

Teritoriul delimitat de râurile Prut (la vest), Nistru (la est) și de Dunăre și Marea Neagră la sud, a reprezentat partea de est a Moldovei medievale. Acest teritoriu, denumit Basarabia , a fost ocupat de Imperiul Țarist în 1812, în urma unui tratat de pace cu Imperiul Otoman. Țara Românească și Moldova, aflate sub suzeranitate otomană au fost scena unui război între Rusia și Turcia, declanșat în 1806.

Deși au obținut mai multe succese militare și au ocupat cele două provincii, rușii s-au văzut nevoiți să negocieze pacea cu turcii, pe fondul deteriorării relațiilor cu Franța. 

În noiembrie 1811, o delegație rusă și una otomană s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

Rușii, care inițial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând granița pe Dunăre, adică stăpânirea celor două țări române. Turcii au respins pretențiile rușilor, fiind dispuși să accepte numai cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru.

Negocierile au continuat la București, însă nu așa rapid cum sperau rușii. Amenințați de pericolul invaziei napoleoniene, rușii au acceptat oferta otomană. 

Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei și până la mare…”.

Imperiul Țarist a intrat astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km (mai mare cu 7.400 km decât al Moldovei de la vest de Prut), cuprinzând cinci cetăți, 17 târguri, 685 sate și o populație de 482.630 de oameni.

În ciuda unui intens proces de rusificare și de deznaționalizare, desfășurat în următorul secol, în momentul declanșării Primului Război Mondial, populația Basarabiei a rămas majoritar românească.

Bibliografie (surse): 

https://historia.ro/sectiune/general/reactia-ucrainei-dupa-unirea-basarabiei.

Mihail E. Ionescu (coord), Românii în „Marele Război”. Anul 1918, Editura Militară, 2019. 
Ion Calafeteanu, Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România 1917-1918, editura Hyperion, 1995. 

Publicitate

Martirul român basarabean Emanoil Catelly un luptător neînfricat pentru măreața cauză a Unirii

Foto: Emanoil Catelly (1883-1943), preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc la Odessa, membru al Sfatului Ţării, Director general al Agriculturii (martie 1918-noiembrie 1918), Senator în Parlamentul României (1927-1928).

Un martir român basarabean luptător pentru măreața cauză a Unirii

Emanoil Catelly s-a născut la 25 decembrie 1887 într-o familie de țărani răzeși din satul Zgărdești, județul Bălți, scrie publicația https://www.timpul.md.de la Chișinău.

A avut încă 11 frați și surori. Din 1891 până în 1895, a învățat la școală primară, peste trei ani este admis la Școala Agricolă inferioară din Cucuruzeni, pe care a absolvit-o în 1901.

 Până în 1903, Emanoil Catelly a lucrat la moșieri ca mecanic.. A fost căsătorit cu Paraschiva Valuță și a avut doi copii, Victor și Octavian, amândoi juriști.

În luna septembrie 1903 a fost înrolat în armata țaristă ca militar cu termen redus iar peste un a ntrat la Școala de iuncheri, unde a învățat până în august 1907. Și-a terminat studiile cu gradul de subofițer.

În 1910 devine locotenet, în 1914 primește gradul de căpitan de stat major și în 1917 devine căpitan.

În luna aprilie 1917 este trimis la Odesa pentru lucrări de cancelarie, unde s-a aflat până la începutul Revoluției din octombrie. 

Din primele zile aflării sale la Odesa a făcut agitație printre moldoveni explicând necesitatea obținerii autonomiei Basarabiei. 

Tot în acel an devine președintele Comitetului Național Moldovenesc de la Odesa.

A participat activ la fomarea Sfatului Țării, fiind printre cei mai de vază militanți pentru unirea Basarabiei cu România.

În chemările către basarabeni lansate în aprilie 1917, Emanoil Catelly spunea:

„ Moldovenii care au tăcut timp de 106 ani, trebuie să vorbească astăzi mult mai tare, să li se audă glasul nu numai până la Petrograd, ci până la Londra, la Paris și la Roma. Căci ei sunt români, numai rușii i-au degradat la rolul de „moldoveni”. Și ei vor să-și ceară acum toate drepturile. Mai mult – ei vor să și le ieie singuri. De aceea-i revoluție acum, ca să luăm îndărăt tot ce ne-au furat tâlharii timp de 106 ani”.

După realizarea unirii Emanoil Catelly este numit în funcția de Director general al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Democratice Moldovenești. Postul a fost deținut până în noiembrie 1918, când a fost dizolvat Directoratul.

În perioada anilor 1919 – 1923, E. Catelly îndeplinea funcția de judecător popular în Nădușița, județul Soroca.

În 1920 devine membru al Partidul Național Liberal, care era la guvernare, iar în 1923, Consiliul de Miniștri al României îl numește prefect al județului Bălți. Funcția de prefect a fost ocupată de Catelly timp de un an și 4 luni.

Din 1927 – 1928 devine senator din partea județului Bălți. În 1933, Partidul Național Liberal ajunge iarăși la putere și Emanoil Catelly este repus în funcția de prefect al județului Bălți. În timpul deținerii funcție, în 3 ani în județul Bălți s-au construit 49 de școli (față de 44 din 1918 până în 1933), a fost renovat localul Școlii Normale, s-a construit noua clădire a Liceul de fete „Domnița Ileana”. Postul e ocupat până în 29 decembrie 1937, odată cu instaurarea dictaturii regale. Dintre toți prefecții județului, Emanoil Catelly a fost cea mai reprezentativă personalitate.

La 5 iulie 1940 Emanoil Catelly este arestat de grupul operativ al forțele N.K.V.D. de la Bălți pentru activitatea antirevoluționată, iar la 6 august este transferat la penitenciarul din Chișinău. De teamă să nu-l scape, grupul operativ a procedat, ca de obicei, mișelește. Mai întâi, l-au arestat, apoi au purces la întocmirea tuturor formelor legale.

Mandat de arestare n-a existat pentru motivul că nu ajungeau formulare. Odată cu începerea operațiunilor militare pentru eliberarea Basarabiei de către România, Emanoil Catelly este transferat în interior Imperiului sovietic, ajungând în munții Ural.

În 1942 Catelly este adus la Kazan. În timpul interogatoriilor Emanoil Catelly a afirmat că nu regretă faptele sale și că se va împotrivi mereu bolșevismului.

S-a stins din viață la 18 februarie 1943 în detenție la ITL (ispravitelno-trudovoi lagheri – lagărul de muncă corecțională, GULAG) nr.5 din Sverdlovsk, RSFSR.

Medicii au stabilit că decesul a survenit în urma decompensării miocardului.

Anton Crihan: Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România. VIDEO

 

 

 

 

 

Foto: Crihan Anton – Fruntaş al vieţii politice din Basarabia, membru al Sfatului Țării. (n.12.VII.1893, Sângerei-Bălţi – 9.I.1993, Saint Louis-SUA). A fost înmormântat la Chişinău.

 

 

 

 

 

 

După studiile liceale terminate la Bălţi, Anton Crihan a urmat Facultatea de Ştiinţe Economice din Odesa şi pe aceea de Drept din Bucureşti, dându-şi doctoratul în ştiinţe politice şi economice la Paris.

Aflându-se la Odesa, a participat la elaborarea statutului cohortelor moldoveneşti, iar mai târziu a înfiinţat la Chişinău primele cohorte militare, pe care le conduce. Participă şi ia cuvântul la Congresul Ţăranilor (1917). Face parte din comitetul care organizeză mitingul celor 10.000 participanţi de la Odesa. Are misiunea să intre în Comitetul Central al Ostailor Moldoveni de la Chişinău, pentru a anihila intrigile separatiştilor care duceau o acţiune împotriva unirii şi oricărei apropieri de fraţii lor români, agitând ideea “primejdiei de peste Prut”.

Anton Crihan a fost membru al biroului pentru organizarea Sfatului Ţării şi apoi deputat în acest for parlamentar. La începutul anului 1918 a făcut parte din delegaţia care a plecat la Iaşi, pentru a informa guvernul român asupra situației din Basarabia.

A fost Vicepreşdinte al Comisiei Agrare care s-a format după unire.  și are meritul de a fi condus lucrările comisiei, fapt pentru care a fost numit “părintele reformei agrare”.

La 20 octombrie 1920, prezintă parlamentului român, legea de aplicare a reformei agrare votată de Sfatul Ţării, care este promulgată de parlamentul român.

A fost membru al PNŢ și deputat în Parlamentul Român în patru legislaturi. După instaurarea comunismului în România, s-a stabilit în SUA.

Una din cele mai importante lucrări ale sale a fost: ”Drepturile României asupra Basarabiei”.

 

 

 

 

 

 

Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, cuvântare difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968

În anii din urmă, literatura istorică a înregistrat un număr impresionant de scrieri cu privire la mişcarea naţională din Basarabia anilor 1917 și 1918. Totuși problema reflectării sintetice şi/sau totale a evenimentului Unirii ne lipseşte.

Multiple aspecte ce ţin de istoricul creării Partidului Naţional Moldovenesc, de raporturile acestuia cu Sfatul Ţării, de activitatea propriu-zisă a Sfatului Ţării după data de 13 ianuarie 1918, de rolul de excepţie al unor personalităţi basarabene în mişcarea naţională etc. rămân în continuare subiectul unor dezbateri științifice.

Cert este că sursele istorice cu privire la evenimentul Unirii din 1918, risipite în diverse colecții publice¹ sau private, inclusiv cele cu statut special de depozitare², îşi aşteaptă încă cercetătorul pertinent. De altfel, Ştefan Ciobanu, în 1929, sublinia că „mişcarea naţională românească din Basarabia, din anii 1917-1918, nu şi-a găsit încă interpretarea justă […] din cauza lipsei unei perspective istorice care ar da posibilitatea să se judece evenimentele şi oamenii de atunci sine ira et studio […]”³.

Considerațiile lui Ştefan Ciobanu trebuie raportate, evident, la evocarea primului deceniu de după Unire. Pentru generațiile de astăzi, aflate în pragul unei aniversari deosebite – o sută de ani de la Marea Unire din 1918 – altfel se conturează perspectiva istorică a evenimentului.

La distanţa unui secol, dezbaterile științifice asupra evenimentului Unirii au cu totul o altă explicație istorică. În contextul amintit, credem, nu este lipsit de interes să vedem o perspectivă asupra fenomenului Unirii din 1918, scrisă de către un participant direct la evenimentul Unirii cu aproape cinci decenii în urmă, mai exact în 1968, la împlinirea unei jumătăţi de veac (de la anul 1918)⁴.

Este vorba de Anton Crihan (1893, Sângerei, Bălţi – 1993, Saint Luis, SUA)⁵, cel mai longeviv dintre membrii Sfatului Ţării, ultimul care a supraviețuit „teroarea istoriei” şi a cunoscut prăbușirea colosului sovietic, respectiv, proclamarea independenţei Republicii Moldova.

Cuvântarea lui Anton Crihan, difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968, s-a editat într-o modestă broșură, în 1969, la Madrid (34 p.).

Lucrarea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt reflectate unele date biografice, însoțite de comentarii asupra activităţii şi rolului pe care l-a avut şi/sau i l-au atribuit lui Anton Crihan alte personalităţi marcante din epocă, precum O. Ghibu⁶ și Ionel I. Brătianu⁷, cât şi unele evocări personale asupra activităţilor desfăşurate de el în exil⁸. Cea de-a două parte a lucrării cuprinde o evocare propriu-zisă a evenimentului Unirii, cu reflecţii asupra istoriei Basarabiei, începând cu anul 1812 şi culminând cu Actul Unirii din 27 martie 1918⁹.

Ar trebui să reţinem că lucrarea lui Anton Crihan (Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Madrid, 1969, 34 p.), prin concursul unor anumite împrejurări, devenise o raritate bibliografică chiar din momentul apariţiei ei în volum, în 1969.

Notiţă informativă, aplicată pe fila de forzaţ a cărţii, ne sugerează clar că „s-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969”. Ex manuscripto¹⁰.

Fără îndoială, Anton Crihan, alături de multe alte personalităţi notorii ale anilor 1917-1918 – I. Pelivan, I. Inculeţ, P. Halippa, V. Cijevschi, D. Ciugureanu, V. Bogos, V. Cristi, Em. Catelly –, se înscrie perfect în cohorta generaţiei de aur a Marii Uniri.

În contextul amintit, se cuvine, mai întâi, să intervenim cu unele precizări în legătură cu datele și evenimentele evocate de Anton Crihan. Despre satul de baştină Sângerei (jud. Bălţi), care „acum se numeşte Lazovo [Lazovsk, în 1968], Anton Crihan susține că era transformat de ruşi în „sat model”, căruia îi dau o deosebită atenţie”.

Anton Crihan deţine şi date statistice asupra schimbărilor demografice intervenite după anii de pomină 1940/1944: „Dacă în 1940, populaţia satului era pur românească, atunci în urma recensământului din 1965, din cei 11.000 locuitori […], satul număra deja peste 4.000 ruşi”¹¹. Anton Crihan a absolvit liceul la Bălţi în 1914, urmând apoi Facultatea de ştiinţe fizico-matematice din Odesa. În toamna anului 1916, a fost înrolat în armata ţaristă şi trimis la o Şcoală Militară, în aşa-zisa „studenţească”, nr. 2, din Odesa.

După un an de studii, în 1917, este avansat în grad „de praporscik”, ceea ce-i permitea peste patru luni automat să fie numit sublocotenent, apoi trimis pe frontul românesc de dislocare ale armatelor rusești la Bârlad, în calitate de translator al comandamentului inginerilor din Armata IV. Izbucnirea revoluţiei ruse l-a prins acolo, la Bârlad, unde a creat Comitetul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Armata IV. În calitate de preşedinte ales al comitetului, Anton Crihan preciza că „l-am pus pe Gheorghe Madan, veteran din Revoluţia din 1905-1906, iar pentru mine mi-am rezervat postul de secretar al comitetului”¹².

Ştirile cu privire la activităţile desfăşurate de ostaşii moldoveni dislocaţi în zona frontului român al unităţilor ruseşti, la Bârlad, pot fi recuperate şi din cele publicate în ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 3 iunie 1917:

„Noi, subsemnaţii ofiţeri, dregători militari şi soldaţi basarabeni ai garnizoanei ruseşti din Bârlad, întrunindu-ne în ziua de 12 mai 1917, sub preşedinţia tălmaciului G. V. Madan, spre a ne sfătui asupra nevoilor politice, culturale şi economice de azi ale Basarabiei şi luând cunoştinţă de programul Partidului Naţional Moldovenesc, tipărit în nr. 28 de la 9 aprilie anul 1917, al gazetei „Cuvânt Moldovenesc” din Chişinău, am hotărât cu toţii să ne alipim la Partidului Naţional Moldovenesc, arătându-ne în acelaşi timp dorinţa că în ceea ce priveşte înzestrarea ţăranilor moldoveni cu pământ, apoi dânsa să fie înfăptuită pe temeiul celei mai largi democraţii, căci a sosit şi pentru dânşii ziua dreptăţii.

Partidul Naţional Moldovenesc, dând întregul său sprijin stăpânirii vremelnice a Rusiei, să-şi dea în acelaşi timp toata silinţa atât pentru cuvântul tipărit, cât şi prin viul grai, ca să ferească scumpă-ne Basarabie de siluirile şi jafurile nelegiuite ale anarhiei.

Spre adunarea la îndeplinire a celor mai sus arătate ne-am şi ales un comitet al nostru”¹³.

Este evident că derularea evenimentelor din interiorul Basarabiei, din vara anului 1917, în viziunea lui Anton Crihan, erau influenţate de frământările ce se produceau în mijlocul ostaşilor basarabeni. Pe la jumătatea lunii iunie, „conducerea mişcării naţionale din Basarabia începe să treacă tot mai mult în mâinile militarilor”.

Acestora li se părea că „lucrurile nu merg destul de repede şi ei erau grăbiţi să ajungă cât mai neîntârziat la rezultate practice precise”¹⁴. În acea atmosferă de fierbere revoluţionară, Anton Crihan se face remarcat printre liderii mişcării ostăşeşti de la Odesa prin faptul că lansează ideea creării cohortelor moldoveneşti¹⁵.

Nu este lipsit de interes să observăm că unii cercetători consideră că „cohortele înfiinţate de el aveau sarcina să se ocupe în Basarabia de organizarea Partidului Socialist-Revoluţionar Moldovenesc”¹⁶. Anton Crihan, la rândul său, susţine că, fiind printre organizatorii cohortelor moldoveneşti de la Odesa, tot el, mai apoi, le-a adus în Basarabia¹⁷.

Indică chiar şi o dată concretă când cohortele sosesc la Chişinău şi „iau conducerea în mâinile lor”: 11 iulie 1917. În opinia lui Anton Crihan, impactul s-a simțit imediat – „mersul revoluţiei ia o înfăţişare nouă”¹⁸. Forţa numerică a cohortelor moldoveneşti se echivala cu 1600 de soldaţi, reprezentați în 16 unităţi, şi 20 de ofiţeri.

Pentru o acoperire a celor enunţate mai sus, Anton Crihan citează după O. Ghibu, care susţinea, între altele, că aşa-numitele „cohorte moldoveneşti aveau să joace un însemnat rol în viaţa publică a Basarabiei, timp de câteva luni”¹⁹.

De altfel, Anton Crihan nu indică concret și funcţia ce o deţinea în legătură cu crearea cohortelor – „cea de inspector al cetelor mobile de miliţie şi comisar de la comitetul moldovenesc pe lângă statul circumscripţiei Odesa”.

Potrivit prevederilor din „Instrucţiunea pentru cetele moldoveneşti”, acestea trebuiau să fie formate din 16 cete mobile (o ceată se compunea din 100 de ostaşi), iar în capul cetelor era inspectorul (Anton Crihan). Scopul acestora era „paza siguranţei personale şi publice a cetăţenilor; lupta cu dezertorii; lupta cu anarhia şi contrarevoluţia; prevenirea dezordinilor agrare; menţinerea ordinii în caz de demobilizare etc.”²⁰. Inspectorul cohortelor moldovenești se afla în subordonarea directă a şefului statului major din Odesa, dar și în supravegherea comandamentului garnizoanei dislocate la Chişinău.

Printre acţiunile întreprinse nemijlocit la Chişinău, Anton Crihan îşi atribuie meritul de a fi printre organizatorii Comitetului Militar Central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni²¹, care ia fiinţă, după cum ne relatează A. Crihan, pe 22 iulie 1917 şi care avea drept scop „convocarea unui congres al militarilor care să hotărască soarta Basarabiei²². Cert este că, prins în vâltoarea evenimentelor revoluționare, numele lui Anton Crihan este atestat alături de cele mai reprezentative personalităţi ale anului 1917.

Atunci când în toamna anului 1917, Partidul Naţional Moldovenesc îşi alcătuia „izvodul” cu ocazia alegerilor în Adunarea Constituantă rusească²³, Anton Crihan „ofiţer, inspector al cohortelor moldoveneşti din Basarabia” este ales alături de Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Ioan Pelivan, Daniil Ciugureanu, Profirii Fală, Ioan Codreanu etc. (12 deputaţi)²⁴.

Comitetul central al Partidei Naţionale Moldoveneşti a delegat la acea întrunire „pe cei mai iscusiţi şi mai vrednici oameni din neamul nostru […], oameni de ispravă din sângele nostru […], cu gândul curat şi cu dragoste pentru neamul nostru moldovenesc”. Anume ei trebuiau „să scoată drepturile politice şi naţionale, fără care nu poate trăi niciun neam”, se sublinia în apelul către Fraţii moldoveni²⁵.

La Congresul Militarilor (20-26 octombrie 1917), Anton Crihan a aderat la fracţiunea Blocului Moldovenesc, iar în şedinţele Sfatului Ţării a vorbit în numele Blocului Moldovenesc. Pe lista nominală a deputaţilor Sfatului Ţării (cu mandate validate), în şedinţa din 4 decembrie 1917, este înscris ca „ales din partea Primului congres militar-moldovenesc din toată Rusia” alături de Gherman Pântea, Ion Buzdugan, Vasile Ţanţu (jud. Bălţi)²⁶.

În viziunea lui Anton Crihan, cele mai însemnate hotărâri pe care le-a luat Sfatul Ţării sunt următoarele: Proclamarea autonomiei Basarabiei; hotărârea cu privire la înfiinţarea Sfatului Ţării; fixarea numărului de deputați în Sfatul Ţării și repartizarea lor pe naţionalităţi, moldovenilor atribuind 70 la sută din mandate, iar minoritarilor 30²⁷.

Contextul general al evenimentelor petrecute în Basarabia în toamna anului 1917 – proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe 2 decembrie 1917, apoi a independenței față de Rusia, în 24 ianuarie 1918 – a dus expres la radicalizarea mediului social-politic basarabean şi a împins clasa politică basarabeană spre conştientizarea faptului iminent al Unirii.

În legătură cu faptele amintite mai sus, sunt de remarcat câteva idei esenţiale din discursul lui Anton Crihan (1968) cu privire la mişcarea naţională din anii 1917-1918 şi, respectiv, evenimentul Unirii din 27 martie²⁸:

– „Gruparea cea mai activă din componența Sfatului Ţării, care a lucrat permanent şi în mod hotărât pentru Unire, a fost, fără îndoială, Blocul Moldovenesc²⁹;

– „Noi (Blocul Moldovenesc) ştiam că Unirea avea să fie votată cu o mare majoritate de toţi deputaţii din Blocul Moldovenesc, cărora avea să li se alăture şi cei din Fracţiunea Ţărănească;

– „Ceea ce Sfatul Ţării a făcut în ziua de 27 Martie n-a fost decât îndeplinirea unor formalităţi solemne, o mare sărbătoare naţională a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, deoarece totul fusese pregătit de mai înainte prin lungi şi tenace tratative dintre Blocul Moldovenesc şi Guvernul românesc”³⁰.

Marea bătălie s-a dat nu pe 27 martie, ci în ziua când Sfatul Ţării a hotărât chemarea armatei române, care a avut loc în luna decembrie 1917 (22 /27 decembrie 1917)³¹.

Dincolo de toate observăm că convingerile ferme ale lui Anton Crihan, enunţate la o jumătate de veac de la Unire, în 1968, sunt, prin excelenţă, adevărate lecţii de istorie naţională. Lecţii care trebuie neapărat memorizate şi/sau învăţate, ştiute pe de rost, dar și transmise generaţiilor de azi şi de mâine. Înaintaşul nostru avea o conştiinţă clară, o conştiinţă împăcată faţă de generaţia sa, în sensul că ea a făcut ceea ce trebuia să facă:

„Naţionaliştii basarabeni adevăraţi, adică cei cărora Unirea de la 27 martie 1918 li se datorează în întregime, au fost oamenii cei mai curaţi sufleteşte şi mai curajoşi totodată, din câţi mi-a fost dat mie să întâlnesc în întreaga mea viaţă, şi care, nu mă îndoiesc un singur moment, n-ar fi permis nimănui să le forţeze conştiinţa, chiar dacă ar fi ştiut în mod cert că atitudinea lor i-ar fi dus la moarte sigură. Naţionalismul lor însemna dragoste de Neam”.

Şi încă ceva ne-a mai lăsat nouă Anton Crihan – nişte poveţe, marcate de credinţa fermă în destinul neamului românesc:

– „Imperiile […] nu sunt veşnice. Istoria a înregistrat numeroase prăbuşiri de imperii. Ca să nu vorbim decât despre generaţia mea, aceasta a văzut-o pe aceea a imperiului țarilor şi încă altele câteva nu mai puţin răsunătoare. […]. Mai târziu sau mai devreme va veni şi aceea a imperiul sovietic;

– […] Basarabia va redeveni din nou românească, până atunci însă nouă nu ne rămâne decât să sărbătorim, cel puţin, după cum se cuvine, în fiecare an Unirea […], aceasta fiind, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria recentă a Basarabiei”³².

Înaintaşul nostru îşi îndeplinea o datorie morală faţă de generaţiile tinere, care veneau din urmă, mai ales, faţă de basarabenii săi, care în acele condiții ale dezmățului propagandistic de sorginte sovietică cunoşteau foarte puţin despre evenimentul Unirii. Pentru că anume lor li se adresa Anton Crihan:

„[…] Eu mai ştiu cam tot ce vi se întâmplă vouă, scumpii mei fraţi basarabeni, de atunci încoace. Cu toate acestea, e bine să ştiţi şi voi, eu n-am pierdut încă nădejdea să vă vedem pe voi toţi reveniţi odată mai mult şi pentru totdeauna la sânul patriei noastre comune […].

Eu n-am pierdut încă această nădejde, deoarece eu continui să cred că monstrul sovietic odată şi odată va trebui să plesnească. Mai mult chiar, eu cred că ziua aceasta nu mai e departe”³³. Aceasta a fost convingerea lui fermă de o viaţă.

 Atât de mare i-a fost credinţa în izbăvirea noastră de sub jugul imperiului roşu, încât o forţă miraculoasă a destinului l-a cruţat şi i-a oferit o şansă unică – trecuse deja peste pragul vârstei de 98 ani – să trăiască aievea mirajul independenţei Basarabiei (27 august 1991).

Fără îndoială, cuvântarea lui Anton Crihan la postul de radio Free Europe din Munchen (1968) poate fi atribuită, în egală măsură, unui testament lăsat pentru generațiile de azi și de mâine.

Discursul lui Anton Crihan este, mai întâi, un act de supremă voinţă civică şi morală, dar şi politică, de care a dat dovadă înaintaşul nostru aflat în condiţii extrem de grele de ilegalitate şi exil.

Aceste mărturii ale istoriei ne ajută să ne apropiem de adevărul istoric, să-l pătrundem, să-l înţelegem, în sfârșit: ce a fost şi cum s-a făcut Unirea; de ce a fost inevitabilă Unirea basarabenilor cu Ţara; care a fost rolul Sfatului Ţării în acel proces de trezire naţională; care a fost rolul militarilor la întregire și a elitei politice basarabene, în special.

Or, discursul lui Anton Crihan nu este altceva decât ecoul de confesiune a unei generaţii de sacrificiu, în numele idealului de întregire a românilor basarabeni.

 

 

 

Sursa:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n 

 

 

 

Note:

 

1 De pildă, studiul despre Sfatul Ţării, scris în 1919, pe urmele încă proaspete ale evenimentului și rămas în manuscris, a fost descoperit în colecţiile arhivei din Chişinău şi publicat în volum cu titlul: O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării. 1917-1918. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi selecţia materialului de Ion Negrei şi Dinu Poştarencu, Prut Internaţional, Chişinău, 2004, 288 p.

2 În colecţile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei se deţin importante colecţii referitoare la activitatea unor personalităţi marcante ale mişcării naţionale din anii 1917 și 1918: C. Stere, P. Halippa, A. Baltaga, E. Catelly, T. Neaga, P. Sinadino, I. Harbuz, I. Panţâru și T. Cojocaru.

3 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 13.

4 Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Editura Carpaţii, Madrid, 1969, 34 p. (colecţia Carpaţii, nr. 21. S-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969).

5 A fost adus din Saint Luis, SUA, şi înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău. I s-au făcut funeralii naţionale; o stradă din sectorul Centru al Chişinăului îi poartă numele. (Vezi: S-a stins din viaţă ultimul dintre făuritorii Unirii Basarabiei cu România,  Anton Crihan. În: „Lumea Liberă”, 16 ianuarie [nr. 224], 1993; Legendarul Anton Crihan se întoarce din exil. În: „Libertatea”, 19 ianuarie 1993; Anton Crihan a revenit pe pământul strămoşesc. În: „America”, 18 martie 1993 [ziarul diasporei româneşti din SUA;  semnat de Ion Cepoi preşedintele Societăţii „Viitorul Român” din Los Angeles].

6 Anton Crihan, op cit, p. 9.

7 Idem, p. 10.

8 Idem, p. 3-10.

9 Idem, p. 11-32.

10 Anton Crihan, op. cit. exemplarul consultat de noi s-a păstrat într-o colecție privată la Constanța, România.

11 Idem, p. 3-4.

12 Idem, p. 4 (în  cel de-al 2-lea Guvern al Republicii Democratice Moldovenești). Conduce Ministerul Agriculturii, cel mai greu minister la acea vreme. De acest organ depindea „cum va fi rezolvată problema agrară, în jurul căreia se dădeau luptele de moment”. Vom interveni doar cu precizarea că în Directoratul general îndeplinea funcția de subsecretar de stat al Agriculturii. A mai prezidat şi Comisia Agrară (după 27 martie 1918), care a contibuit la elaborarea proiectului  Legii agrare. A susținut și/sau apărat acest proiect, în calitate de raportor în Sfatul Ţării, dar şi în Constituanta Ţării (1919). Pentru că se ştie că ţăranii basarabeni erau îngrijoraţi cel mai mult de problema agrară (în sensul unei redistribuiri a proprietăţii funciare din contul marilor proprietari).

13 Procesul verbal al adunării ostaşilor moldoveni din Bârlad din 12 mai 1917. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 113-114; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 44, 3 iunie 1917.

14 Anton Crihan, op cit, p. 16.

15 Idem, p. 4.

16 Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998, p. 138; Generaţia Unirii. Enciclopedie. Ediție îngrijită de Iurie Colesnic, Muzeum, Chişinău, 1998, p. 184 (se afirmă că Anton Crihan a fost membru al Partidului Socialist Revoluţionar Naţionalist).

17 Anton Crihan, op cit, p. 16.

18 Ibidem

19 Onisifor Ghibu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei, [Biblioteca „Astra” nr. 9], Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1925, p. 10.

20 Instrucţii pentru cetele de miliţionari moldoveni. În: Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 138.

21 Anton Crihan, op cit, p. 17; după cum se ştie, preluarea iniţiativei  de organizare a Sfatului Țării în calitate de organism suprem al Basarabiei autonome, de către Comitetul Militar Central Moldovenesc, apoi de către Congresul ostăşesc (20-27 octombrie 1917),  s-a produs exact peste o lună, în 21 noiembrie 1917.

22 Ibidem.

23 Se consideră că autonomia provincială şi principiile de organizare a organului ţinutal suprem vor fi elaborate de către Adunarea Constituantă rusească, iar permisiunea oficială de a forma organul suprem al Basarabiei va fi acordată de Guvernul Provizoriu din Petrograd.

24 Manifestul electoral al Partidului Naţional Moldovenesc cu ocazia alegerilor în Constituanta rusă. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 128-130; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 94, 27 octombrie 1917.

25 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 129.

26 Lista deputaţilor Ţării, ale căror mandate au fost validate în şedinţa Sfatului Ţării din 4 decembrie 1917, vezi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 184 (nr. LXXIX).

27 Anton Crihan, op cit, p. 17.

28 După 27 noiembrie 1918 (data lichidării Sfatului Ţării), îndeplineşte funcţia de Director general al Consiliului de administraţie (Pan Halippa, preşedinte). A mai înfiinţat Casa Noastră, instituţie ce avuse menirea să execute Legea agrară basarabeană (până în 1920). Face parte din delegaţia română la Conferinţa ruso-română din Viena (1924). A deţinut mandatul de deputat  în 1919, 1920, 1922, 1932, 1937. În anii 1932-1933, revine în funcţia de administrare a problemei agrare, deţinând-o pe cea de subdirector de stat al agriculturii. Mai contribuie la fondarea Facultăţii de Agronomie (Facultatea de Agronomie a Universităţii din Iaşi, după transferul la Chişinău având sediul în blocul Sfatului Ţării.

A fost printre fondatorii Partidului Ţărănesc Basarabean (1918, atunci când „încă nu exista un asemenea partid  în Ţara veche” (mai apoi se vor uni cu  Partidul Ţărănesc din regat şi cu Partidul Naţional din Ardeal); face parte din „delegaţia permanentă a partidului”; în 1924, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti (pe cea de la Odesa aşa şi n-a mai absolvit-o); în 1934 îşi ia doctoratul la Paris în domeniul „ştiinţe politice şi economice”; profesor  la Politehnica din Iaşi; în 1947 este scos din învăţământ; în 1948 pleacă la Paris; din 1951 s-a stabilit la Washington; face parte din Comitetul Naţional Român (în 1959, din cauza unor  neînţelegeri interne îl părăseşte); în 1964 îşi dă demisia din acel Comitet.

29 Anton Crihan, op cit, p. 24.

30 Idem, p. 22-23.

31 Autorul  mărturiseşte: „În acea zi nu s-a vorbit direct de Armata română, asta nu trebuie să înşele pe nimeni. Noi ştiam perfect de bine de ce armată era vorba […]. Asta o ştiam noi şi o ştiau şi deputaţii minoritari. Că o ştiau şi aceştia din urmă dovada cea mai bună e că, după luarea acelei hotărâri, reprezentantul Partidului Social-Democrat, care de fapt erau comunişti, şi acela al Bundului s-au  retras din Sfatul Ţării. Ori ca să nu-şi închipuie cineva că noi eram nişte naivi şi nu ştiam ce facem. Aşadar, lupta adevărată pentru Unire atunci s-a dat în luna decembrie 1917, nu la 27 martie. În acel moment însă armata română nu era prezentă în Basarabia ca „să-i înveţe pe deputaţi cum să voteze!”  (vezi Anton Crihan, op. cit, p. 23-24).

32 Idem, p. 11.

33 Idem, p. 34.