CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Nicolae Iorga: Sufletul românesc în Basarabia după anexarea din 1812

 

 

 

Nicolae Iorga - O scurtă biografie - Istorica - Radio România ...

 

 

Foto: Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, la 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este recunoscut în întreaga lume ca un mare medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei.

A avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii.

El este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile.

După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

 

 

 

 

 

 

 

Într-un articol publicat în 1909 în revista „Neamul românesc”de marele istoric şi om  politic Nicolae Iorga (5 iunie 1871 – 27 noiembrie 1940) vorbește cititorilor despre

 

 

 

Sufletul românesc în Basarabia după anexarea din 1812

 

”Se vor împlini în curând o sută de ani de la luarea Basarabiei de către ruşi. Adecă acum o sută de ani, prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte.

Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit.

La pacea din Bucureşti deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră, primiţi cu crucea şi evanghelia de clerici, poate şi pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia.

Crezuse că poate opri amândouă ţerile româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta.

Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.

Cine va putea face această comemoraţie? Statul? Dar el are datorii internaţionale de care nu se va putea depărta. Cel mult dacă nu va trimete din spirit de bună vecinătate o telegramă de felicitări la Chişinău. Altă dată statul român, care-şi amintea încă bine de unde a venit, dintr-o mişcare a sufletelor, fiind mai puţin desăvârşit în corectitudine, mai puţin aplaudat de Europa, avea unele îndrăzneli pe care nici nu cutezăm a i le cere acuma.

Când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Bucovinei, austriecii au serbat acea zi de bucurie, austriecii, reprezintanţii „culturii”, ai „spiritului german”, ai „credinţei germane”, adecă, fireşte, rusnecii vagabonzi şi cerşitori, aventurierii poloni, cehi şi de alte neamuri, şi mai ales „austriecii” pe cari-i vedeţi şi răbdaţi aici lângă dumneavoastră, europenii de rasă asiatică.

Au întemeiat în numele culturii o Universitate provocătoare, insultătoare, pentru a răspândi lumina între barbari: s-a întâmplat, ce e dreptul, că razele acelei lumini n-au ajuns pănă la noi, dar din Universitatea noastră, cea barbară, de la Iaşi, întărită ca spirit, pornesc tot mai multe raze, care descopăr românilor din Bucovina un trecut şi-i fac să întrevadă un viitor.

Şi s-a mai întâmplat un lucru: că, nevenind la Cernăuţi barbarii Moldovei, barbarii români din Bucovina se grămădesc tot mai mulţi în Universitatea feciorilor de evrei, nu pentru a sorbi spiritul străin, ci pentru a întroduce pe cel românesc. Mâni energice de tineri lucrează pe frontonul Universităţii jubiliare, scriind pe dânsa „Universitate românească” şi începând a însemna în locul datei de anexare o altă dată, pe care o aşteaptă ei şi o aşteptăm şi noi.

Când discursurile triumfătoare răsunau la Cernăuţi, lumea se aduna la Iaşi, cu autoritatea comunală în frunte, pentru a inaugura într-un colţ năpădit de jidovime bustul de marmură al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica. Ghica a fost, cu tot sângele românesc revărsat în neamul său, un grec; moartea lui, doi ani după luarea Bucovinei, nu se datoreşte acestui eveniment. Îl pârâseră boierii la turci pentru simpatii faţă de Rusia şi pentru biruri luate pe nedrept de la ţară, şi turcul trimes să-l prindă a crezut că e mai uşor să ducă la Ţarigrad un cap tăiat decât un om viu.

Dar popoarele au nevoie de oameni simbolici, cari să întrupeze o luptă, o biruinţă, o înfrângere, o tragedie. Când nu-i are, îi creează, şi astfel durerea noastră a înfăptuit pe acestălalt Grigore Ghica, deosebit de cel istoric, fals din punct de vedere al adevărului, dar care va trăi totuşi atâta timp cât şi durerea noastră.

Rusia nu obişnuieşte a face Universităţi de rusificare, pentru românii ei şi – mai ştii?- pentru noi; nu îndrăzneşte a le face. Cu ce clădire va comemora ea răpirea Basarabiei? Ar fi mai potrivit cu o temniţă mare. Cu una în care să între toţi românii de acolo cari vreau să fie români şi îndrăznesc a o spune.

Dacă o astfel de temniţă s-ar face pentru ardeleni, la Alba Iulia, răpede n-ar mai încăpea oaspeţii într-însa. Cea din Chişinău ar rămâne goală: menirea noastră e să pregătim locuitori, cât mai mulţi, pentru dânsa. Căci fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii nu se mântuie din robie un neam.

Statul român nu va cuteza poate nici măcar să orânduiască în mai 1912 publicarea unei cărţi despre Basarabia românească, despre cei o mie de ani cât au fost ale noastre aceste ţinuturi, ca un răspuns la cartea în care ruşii ar vorbi despre cei o sută de ani de când au această ţară. Să comemoreze măcar opinia publică; s-o dezveţe Liga Culturală de obiceiul ce are de a întreba la uşile partidului respectiv ce trebuie să facă în asemenea chestii, care admit pentru politiciani aceeaşi soluţie negativă. Să se facă oriunde comemoraţia, dar mai ales în oraşe ca acesta, care trebuie să fie turnuri de strajă, pentru a vedea peste hotar, pentru a pândi ceasul cel bun pentru a da lovitura cea cu izbândă.

II

Când Rusia a luat Basarabia, ea a avut grijă să păstreze un timp înfăţişarea românească a ţerii, să câştige prin recunoaşteri şi adăugiri de drepturi toate clasele, – mai toate măcar.

Guvernator a fost numit un Sturdza aşezat în Rusia şi ai cărui urmaşi erau să fie cu totul înstrăinaţi, în sens franţuzesc şi rusesc. Exarh al Sinodului rusesc, vlădică în Chişinău a fost aşezat un răzeş bucovinean, Gavriil Bănulescu, care a tipărit cărţi româneşti.

Boierilor li s-a cerut să se aşeze cu totul peste Prut ori să-şi vândă în termin scurt moşiile. Cei mai mulţi au rămas în Iaşi şi au pierdut moşiile, cu totul ori aproape. Şi la noi în casă era un sipet mare de fier în care se cuprindeau multe petiţii ruseşti timbrate pentru o lungă cheltuială şi o mare pagubă, din care am rămas oameni săraci.

Celor ce găsiră însă că e mai bine să primească oblăduirea împărătească, ce nu li s-a dat? Drepturi ca ale nobililor ruşi, cinuri de funcţionari, cordoane de cavaler, – juveţe prinse de gâturi plecate.

Clerul, în ţara unde pretutindeni arde lumina la icoane, în ţara unde statul sprijine Biserica sprijinindu-se pe dânsa, în care toţi se pleacă înaintea clericului, n-avea de ce să fie nemulţămit.

Şi, în sfârşit, ţeranii neliberi, cari aveau înaintea lor exemplul eroicilor răzeşi ai Orheiului şi Sorocăi, au prins ceasul prielnic al vânzării moşiilor pe nimic şi s-au împroprietărit pe brazda lor.

III

Fericit ar fi fost neamul nostru, cu toate clasele lui, în Moldova împăratului creştin, dacă un popor ar trăi, cum cred socialiştii, numai din viaţa trupului, dacă el s-ar simţi bine numai în oasele şi carnea lui. Dar un suflet dumnezeiesc se zbate în acest trecător înveliş al nostru, un suflet pe care altă voinţă decât a noastră îl duce pe căi ce cuprind răbdare şi suferinţă, dar de pe care toate chemările cărnii ce tinde spre mulţămire nu-l pot îndepărta.

Şi sufletul acesta nu putea trăi, adecă nu se putea dezvolta şi nu putea stăpâni în Basarabia. Aceasta se văzu îndată. Noua gubernie n-a dat nici un scriitor rusesc şi n-a putut păstra nici un scriitor român, decât doar înăbuşindu-l.

Unii au pribegit, îndată după începerea erei ruseşti. Cel dintăi fabulist al nostru, Alecu Donici, e un basarabean, născut şi crescut peste Prut. Toată viaţa şi-a adus aminte de malurile Răutului, de şesurile bogate, de câmpiile înflorite ale Basarabiei sale. Fiu de boier, a întrat în şcoala militară a stăpânilor, a purtat uniforma ţarului. Dar deodată l-a furat dorul.

Dorul cel mai ciudat şi cel mai straşnic; nu acela care cheamă pe cineva spre ţara lui, locuită de cei mai aproape din neamul lui, ci dorul care smulge dintre cei mai de aproape şi înstrăinează de ţărâna cea mai iubită pentru a găsi aiurea, în libertate, sufletul neamului său. Aşa a făcut Donici şi viaţa lui întreagă s-a desfăşurat apoi la noi.

Un altul, înrudit cu această familie, Alecu Rusu, s-a adaus la rândul lui scriitorilor români din Moldova. Şi lui îi răsărea înainte vedenia satului basarabean unde văzuse întăi lumina zilei şi frumuseţile naturii. Dar nici spiritul lui liber nu i-ar fi îngăduit, după studii făcute în depărtatul Apus, să trăiască în părţile româneşti unde românilor li era îngăduit orice alta decât să aibă un suflet.

În Basarabia şi-a petrecut toată viaţa cavalerul – un cavaler de ordin rusesc – C. Stamati. Era nepotul de frate al marelui mitropolit moldovean Iacov, mai întăi episcop al Huşilor; tatăl său rămăsese peste Prut şi acolo şi-a avut acestălalt scriitor pământul, funcţia, decoraţia. Dar şi pe dânsul în Moldova îl chema dorul; a străbătut-o, nu ca un străin doritor de a vedea şi a afla, ci ca un evlavios pelerin, culegând la Iaşi, la Suceava amintiri din trecutul românesc comun, inspiraţii neuitate pentru scrisul lui.

Când Mihai Kogălniceanu, întors din Apus, începu să tipărească o revistă literară pentru toţi românii, Dacia literară, când el ceru ajutorul tuturor scriitorilor neamului fără deosebire de graniţă, Stamati-i trimise duioasa idilă rurală, ţerănească, a Gafiţei blestemate de părinţi.

Din cronicile Moldovei, din viaţa răzăşească şi vitejească a Moldovei, din superstiţiile poporale ale Moldovei s-a inspirat el pentru a scrie poemele sale, şi isteţia săteanului nostru dă viaţă fabulelor lui, scrise într-o limbă românească aşa de bună. La Iaşi a apărut către sfârşitul vieţii lui culegerea operelor poetice ale unei liniştite şi îndelungate activităţi, stăpânite de spiritul românesc.

În acelaşi spirit de glumă şi înţelepciune a neamului scrie, tipărind la ruşii din Chişinău, Ion Sârbu, care nu ştia gramatică nouă, dar păstra cu evlavie şi mlădia cu pricepere limba cea veche. Poezii lirice stau alături cu fabulele lui, poezii slabe: nu din ele aflăm ce se putea petrece în sufletul său, ci din scurta fabulă a crinului, pe care nici ploaia nu-l hrăneşte, nici soarele nu-l bucură, căci e „în străinătate”.

Şi ca dânşii simţea o generaţie întreagă. Scrisorile ei ni-o spun. Şi dăunăzi ceteam un răvaş prin care cutare bătrân care-şi simţea bătrâneţa cerea de-acasă, din Moldova, o şubă bună, ca să-şi încălzească trupul şi poate, pe lângă aceasta, să-şi încălzească de amintiri sufletul.

IV

Cel din urmă pribeag ce ni-a venit de peste Prut a fost şi cel din urmă reprezintant al inteligenţei româneşti din Basarabia. Bogdan Petriceicu Hasdeu, adevărat urmaş al neamului ce a dat pe Vodă Petriceicu, era fiul şi nepotul unor oameni de talent cari scriseseră în ruseşte şi leşeşte. Nu doar că ei s-ar fi înstrăinat după 1812, ci pribegi vechi, dinaintea anului 1700, ei păstraseră din spiritul românesc doar mândria neamului lor şi, în legătură cu aceasta, amintirea trecutului moldovenesc.

Mediul basarabean nou a înviat pentru români pe Hăjdău, tatăl şi fiul, cari aveau moşie la Cârstineşti lângă Hotin. De la noi a avut B.P. Hasdeu însuşirile bune ale sufletului său; cele rele, de sarcasm, de imaginaţie fără frâu, de lipsă a iubirii de oameni şi a simţului de datorie le căpătase, la Universitatea din Harkov şi între colegii săi ofiţeri, de la străini. Părăsindu-i, la noi şi-a făcut el toată viaţa.

Când şirul scriitorilor basarabeni a încetat, limba noastră mai trăia încă în bisericile de sate. Româneşte răsunau cântările, româneşte se cetea cuvântul lui Dumnezeu, româneşte se săvârşeau tainele cele mari, româneşte vorbea predica din vechile cazanii.

Apoi, supt vlădici rusificaţi sau ruşi, opreliştea graiului moldovenesc s-a hotărât, şi întunerec adânc s-a întins peste suflete. Străinii cari ne apucaseră de gât cu dezmierdări pentru a ne zugruma, ei cari ne coborâseră adânc în mormânt, cari presăraseră multă ţernă asupra noastră şi înfipseseră într-însa o cruce pravoslavnică purtând însemnări muscăleşti, ei nu se gândeau că mortul cel jertfit de ei ar putea să învie vreodată. El a înviat însă, fără ca măcar glasul nostru de frate, pătrunzând pănă în lăcaşul lui de întunerec, să-l fi chemat.

V

Dăunăzi, ruşii făcură revoluţie împotriva ţarului. Ruşii, şi mai ales evreii, şi unii şi alţii socialişti, internaţionalişti, nu se puteau gândi la mormântul sufletesc al bietului moldovean. Rusia nouă, liberă, democratică, parlamentară, Rusia roşie a viitorului trebuia să fie o Rusie rusească.

Dar, când se vorbeşte de viaţă în cimitire, nu învie morţii cari şi-au isprăvit traiul pe dreptate şi nu prind viaţă stafiile nebune ale gândului bolnav, ci se ridică, cerându-şi dreptate, cei ucişi tâlhăreşte. Rusia cea nouă n-au unde o găsi astăzi, când revoluţia a fost înăbuşită, dar vechea Moldovă basarabeană, pe care o credeau moartă, trăieşte.

Au început întăi boierii. Familii unde abia se ştie româneşte au dorit reprezintaţii româneşti în Chişinău. Şi s-au dat. A fost ca o bună vestire. Cine ar crede că gluma uşoară a lui Alecsandri a putut fi întâmpinată cu ochi în care se desluşea o durere tragică, cine ar putea crede că lacrimi răsăreau într-înşii?

Şi aşa a fost. Fiindcă nu era vorba de glumă sau de patimă, de comedie sau de tragedie, ci de sufletul nostru ce învia şi vorbea şi chema în graiul nostru. Şi lacrima aceea s-a uscat, dar ochiul atins de dânsa a văzut, şi prihana vechii orbiri s-a curăţit de pe dânsul. Pe ţeran nu-l întrebase nimeni.

Doar, şi acolo, boierul nu vede în jos! Dar iată că, din adâncul satelor întunecate, s-a ridicat un singur glas de plângere, de cerere, de voinţă: daţi-ni graiul românesc în biserică!

Şi s-au chibzuit mult străinii şi, fiindcă legea creştină nu poate fi fără cuvânt înţeles altceva decât o bâiguială păgână, au trebuit să se învoiască şi ei.

O comisiune a lucrat şi lucrează: ea a dat o Psaltire, Rugăciuni, şi, de curând, cel dintăi volum din Vieţile Sfinţilor a apărut la Chişinău.

Întoarcerea la românism a bisericii satelor a început şi, prin ea, însăşi Basarabia românească-şi liberează sufletul.

E acum rândul nostru de a lucra.”

 

1909 (Neamul românesc, anul al IV-lea, nr. 138.)

 

 

16/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum a ajuns Imperiului Rus să stăpânească Basarabia

 

 

 

Cum a ajuns Basarabia în componența Imperiului Rus

La începutul secolului XIX, „omul bolnav”- Imperiul Otoman dădea semne tot mai clare de slăbiciune, de care a înceecat să profite Rusia Ţaristă.

În anul 1802, Imperiul Otoman face o concesie importantă în faţa Rusiei, acceptând printr-un hatişerif ca domnii Ţării Româneşti şi Moldovei să fie numiţi pentru o perioadă de şapte ani şi să nu poată fi schimbaţi fără acordul rusesc.

Vă dau Prutul…

În 1806, sultanul Selim al II-lea îi mazileşte, la insistenţele generalului Sebastiani, ambasadorul Franţei la Constantinopol, pe Constantin Ipsilanti, domnul Ţării Româneşti, acuzat că întreţine relaţii prea strânse cu Rusia, înlocuindu-l cu Alexandru Şuţu.

În acelaşi an este înlocuit şi Alexandru Moruzzi, domnul Moldovei, locul său fiind luat de Scarlat Calimah.

Desigur că Rusia condamnă gestul, şi declară război Imperiului otoman.

În ciuda faptului că Poarta a încercat să evite conflictul, anulând mazilirea, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Michelson să atace Moldova.

Pe 19 noiembrie 1806 ruşii ocupă Hotinul, apoi Benderul, Akermanul, Chilia, Ismail şi Reni. După care pun stăpânire pe întreg teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti.

Otomanii au încercat să-şi recupereze poziţiile în cursul anului 1807, însă fără succes, fiind învinşi în bătăliile de la Obileşti (14 iunie) şi Malainiţa (19 iunie).

Pe 24 august 1807, operaţiunile militare erau încheiate şi s-a încheiat armistiţiul de la Slobozia, care avea ca principală prevedere evacuarea de către trupele ruse a celor două principate.

Această clauză nu a fost însă respectată, astfel că pacea nu a rezistat prea mult, ostilităţile reîncepând în 1809.

 

 

În noiembrie 1811, delegaţiile rusă (formată din Italinski, Sabaniev, Fonton) şi cea otomană (Selim, Hamid, Galip) s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

Ruşii, care iniţial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând graniţa pe Dunăre, adică stăpânirea celor două ţări române.

Solicitarea lor era susţinută şi de faptul că Napoleon fusese de acord cu acest lucru, la întâlnirea de la Erfurt, cu ţarul Alexandru I.

Informat, marele vizir, Laz-Ahmed Paşa, a declarat „Vă dau Prutul; nimic mai mult; Prutul ori războiul. Am jertfit grozav de mult până acum.

Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă patru cetăţi – adică Chilia, Akkerman, Bender şi Hotin – şi o strălucită provincie, Bugeacul împreună cu ţinuturile Gregeni, Codru, Lăpuşna, Orheiu, Soroca şi părţile transprutene din ţinuturile Iaşi şi Cârligătura”.

Practic, teritoriul dintre Prut şi Nistru era cedat de către otomani ruşilor.

Negocierile au continuat la Bucureşti, însă nu aşa rapid cum sperau ruşii, ameninţaţi de pericol, în condiţiile deteriorării relaţiilor cu Franţa.

Ţarul s-ar fi mulţumit „cu Prutul”, numai că acum sultanul Mahmud al II-lea dorea să păstreze gurile Dunării, cu cetăţile Ismail şi Chilia, puncte strategice importante pentru Imperiu.

În faţa încăpăţânării otomanilor, ţariştii au reluat ostilităţile, forţându-l pe sultan să accepte cedarea în totalitate a Basarabiei.

Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare…”.

Imperiul ţarist intra astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km˛ (mai mare cu 7400 km˛ decât al Moldovei de la vest de Prut!), cuprinzând cinci cetăţi, 17 târguri, 685 sate şi o populaţie de 482.630 de suflete.

Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit…

La început, ţariştii au acţionat cu oarecare reţinere. Dintr-un raport al amiralului Ciceagov, comandantul trupelor ruseşti din principate, reiese şi modul pentru care au adoptat această atitudine:

„Basarabia este o ţară frumoasă, ea ne aduce mari foloase, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească o vreme… Am încercat să dau locuitorilor acestui ţinut câteva privilegii mai mult decât vecinilor… Ei sunt scutiţi de dări vreme de trei ani, în loc de doi, după cum glăsuieşte tratatul de pace pentru Moldova; sunt scutiţi de recrutare, căci, de fapt, populaţiunea este rară şi o astfel de măsură, în loc să mai aducă locuitori, i-ar face să fugă şi pe cei cari sunt.

Mă silesc să fac să simtă blândeţea stăpânirii Majestăţii Voastre, care se întinde nu numai la cei cari au mai dinainte fericirea să se ţie de ea, dar şi la cei ale căror averi au căzut în puterea ei. Cred că această ţară va propăşi dacă Majestatea Voastră o va feri de mulţimea puterilor şi a autorităţilor.

Aici nu trebuie nimic făcut, nimic întocmit, dacă nevoia locală nu cere şi dacă mijloacele locale nu îngăduie.

Sinodul s-a amestecat cel dintâiu; a făcut tot ce priveşte stăpânirea lui; el porunceşte şi eu doar plătesc pe slujbaşi.

Am făcut cunoştinţă cu exarhul (Gavriil Bănulescu); pare că vrea să se mulţumească cu puţin; e umil şi politicos afară din cale; dacă nu-l vom încărca cu regulamente şi cu învoiri, poate că şi clerul acestei ţări va fi mulţumit. Trebuie să fie o stăpânire theopolitică şi nu sinodală, deaceia tot ce va face Majestatea Voastră ca să dea deoparte puterea Sinodului, va fi de folos şi va ajuta planul general”.

Mergând pe această linie, conducerea administraţiei civile a noii provincii a fost încredinţată lui Scarlat Sturdza, boier român, refugiat de mai multă vreme în Rusia. Acesta era ajutat de un sfat obştesc, format aproape în totalitate din boieri pământeni.

Sturdza a stat în funcţie doar până în 1813, când şi-a dat demisia, locul său fiind luat de generalul Harting.

El a încercat să reducă rolul românilor în conducerea Basarabiei, fapt ce a determinat protestul acestora, care, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu, au trimis mai multe proteste ţarului Alexandru I. Protestele lor au avut parţial succes, în 1816, Harting fiind demis, locul acestuia fiind luat de generalul Bahmetiev.

De la Aşezământ la Regulamentul lui Voronţov

În timpul guvernării acestuia a fost adoptat un act deosebit de important pentru Basarabia:”Aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei”, care acorda provinciei o destul de mare autonomie.

Conducerea urma să fie exercitată de un guvernator, alături de care se afla Înaltul Sfat (format din 11 membri-5 numiţi şi 6 aleşi-aceştia din urmă doar dintre boierii pământeni); s-a recunoscut autonomia administrativă, conducătorii judeţelor urmând a fi aleşi dintre proprietarii de pământ, ce deţineau suprafeţe mai mari de 300 de deseatine sau fiii acestora, cu vârsta mai mare de 22 de ani.

Aşezământul mai stabilea că”pricinile la Înaltul Sfat se vor lucra în limbile rusească şi moldovenească, după cum se va cuveni fiinţei pricinei, adecă: cele de punere la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări, ruseşte şi moldoveneşte, cu păzirea legiuirei Imperiului Rusiei şi cu ţinerea dreptăţilor şi obiceiurilor pământului la ceia ce se va atinge de apărarea drepturilor particularilor; iar pricinile giudecăţi poliţieneşti se vor lucra în singura limbă moldovenească şi judecăţile se vor face pe temeiul legiuirilor şi obiceiurilor Moldovei”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ţarul Alexandru I a fost foarte implicat în acest proiect încât a considerat necesar să vină personal la Chişinău (oraş ales drept capitală a Basarabiei, în 1818), pentru a promulga aşezământul.

Din păcate, acest regim n-a avut viaţă lungă. La moartea lui Alexandru I, în 1825, tronul imperial a fost ocupat de Nicolae I, care a lovit în plin autonomia Basarabiei.

În 1828, „aşezământul” a fost abrogat, fiind înlocuit cu aşa-numitul”regulament al lui Voronţov”, prin care se anulează aproape toate libertăţile politice, economice şi administrative ale provinciei.

Intrat în vigoare la 29 ianuarie 1829, regulamentul stabilea că Basarabia va fi condusă şi administrată de guvernatori şi funcţionari ruşi, acordând puteri foarte mari guvernatorului, în timp ce Sfatul Oblastiei (ce înlocuise Înaltul Sfat) se mai reunea doar de două ori pe an pentru a da avize de ordin economic.

În acelaşi timp, întrebuinţarea limbii române în actele publice era interzisă.

Totuşi, pentru că populaţia era reticentă la a învăţa şi folosi limba ocupanţilor, în 1836 a fost emis un ucaz prin care se tolera, pe o perioadă de şapte ani, folosirea limbii române în justiţie, pentru cei care nu ştiau limba rusă.

În anul 1861, se produce o schimbare în bine în ceea ce priveşte starea ţărănimii, odată cu promulgarea de către ţarul Alexandru al II-lea a unui ucaz de împroprietărire.

Acesta stipula că „pământul, fie arabil, fie păşune sau islaz pe care ţăranii îl ţineau în arendă de la proprietari, şi a cărui întindere nu întrece 13 desetine şi 1768 stânjeni pătraţi de familie, devine de drept lotul de împroprietărire al ţăranilor”.
O schimbare a sistemului se înregistrează în 1870, odată cu introducerea sistemului zemstvelor şi în Basarabia, adică a autonomiei comunale, judeţene şi provinciale.

La scurt timp însă, în 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie privilegiată, devenind gubernie a Imperiului Rus, fiind guvernată autocratic.

Statutul de gubernie însemna aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, rusificarea accelerată a administraţiei etc.

Aspecte demografice şi religioase

Un moment important se înregistrează în 1856 când, cele trei judeţe din sudul Basarabiei-Cahul, Ismail şi Bolgrad-au fost restituite Moldovei. Astfel, un teritoriu de peste 10.000 de km˛, având o populaţie de circa 127.000 de oameni, revenea la patria-mamă.

Ce-i drept nu pentru mult timp! În 1878, la Congresul de Pace de la Berlin, marile puteri, trecând peste drepturile legitime ale românilor şi în ciuda intervenţiilor energice ale lui Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au hotărât ca acest teritoriu să revină, din nou, Rusiei.

În catagrafia oficială, realizată în anul 1817, populaţia Basarabiei era cifrată undeva la 482.000 suflete.

Până în 1856 numărul locuitorilor a crescut la 990.000, dintre care:736.000 români (74%) şi 254.000 minoritari (ucraineni 12%, evrei 8%, bulgari şi găgăuzi 4, 8%, germani 2, 4%, ţigani 1, 1% etc.).

Peste alte trei decenii, populaţia provinciei a crescut la 1.935.412 locuitori, pentru ca la recensământul din 1912 să se consemneze un număr de 2.946.054 locuitori.

Autorităţile ţariste au sprijinit colonizarea străinilor în Basarabia, mai ales în condiţiile în care, în primii ani după 1812, mulţi locuitori au fugit la vest de Prut. Astfel că pe acest teritoriu aveau să se stabilească:germani, bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei, ba chiar şi francezi sau elveţieni.

Şi viaţa religioasă din Basarabia după 1812 a fost extrem de tumultuoasă. Prin strădania episcopului Gavriil Bănulescu, la 21 august 1813, ţarul Alexandru I a promulgat ucazul prin care se înfiinţa noua arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului.

Tot el a pus bazele seminarului teologic de la Chişinău şi a tipografiei mitropoliei Chişinăului şi Hotinului. Mitropolitul Gavriil s-a remarcat şi ca un aprig susţinător al autonomiei Basarabiei.

Urmaşii săi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov, Antonie Şocotov), deşi ruşi sau ucraineni la origine, au continuat să apere interesele bisericii basarabene.

O dovadă este şi faptul că, până la 1871, s-a permis folosirea limbii române în biserică.

Situaţia se schimbă odată cu venirea în scaunul episcopal a lui Pavel Lebedev, sub care tendinţa de rusificare a bisericii din Basarabia se accentuează tot mai mult.

Acesta a hotărât ca în bisericile şi mănăstirile în care s-a slujit în limba română să se oficieze şi în limba rusă.

Acelaşi înalt prelat a adunat „toate cărţile sfinte de pe la bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere cirilice în limba moldovenească… la Mitropolia din Chişinău”, unde „timp de şapte ani le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropolitan”.

Totodată a hotărât şi desfiinţarea tipografiei, înfiinţată de Gavriil Bănulescu.

O revenire la linia trasată de episcopul Gavriil se înregistrează în timpul episcopilor Serghie Lapidevski, Iacov Piatnicki şi Vladimir, pentru ca în timpul episcopului Serafim să se revină la practicile aplicate de Lebedev.

Acesta a impus slujba în limba rusă chiar şi în bisericile de la sate, ceea ce a condus la apariţia sectarismului, de genul inochentismului.

Rusificarea învăţământului

Şi învăţământul a fost afectat de procesul de rusificare. În 1867, limba română a fost interzisă în şcolile publice din Basarabia.

Într-o însemnare a unui oficial rus este explicată această măsură:”dacă voim ca Basarabia să se contopească deplin cu Rusia, atunci trebuie prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi.

Spre această ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de ocârmuire”.

Autorităţile au încurajat în schimb deschiderea şcolilor ruseşti sau ale minorităţilor. De aceea nu este de mirare că numărul analfabeţilor din rândul românilor era foarte mare.

Nici nu avea cum să fie altfel, dacă din 1865 nu s-a mai tipărit nici un abecedar cu litere latine, până la Marea Unire, iar după 1867 nu s-a mai înfiinţat nici o şcoală în limba română. În 1905, deputatul rus Novicov, într-o interpelare în Duma de la Sankt Petersburg, a cerut cărţi şi şcoli româneşti în Basarabia.

Solicitarea sa a fost respinsă pe motiv că locuitorii acestei provincii erau deja rusificaţi şi nu mai aveau nevoie de şcoli în care să se predea în limba română! Şi dacă mai adăugăm că în Biblioteca obştească din Chişinău, care avea peste 20.000 de volume, nu se găsea în anul 1899 nici măcar o lucrare în limba română, ne dăm seama şi mai clar de amploarea procesului de rusificare din învăţământul basarabean.

Mişcarea naţională

În ciuda tuturor greutăţilor, Basarabia şi-a păstrat pentru mult timp tradiţiile ei culturale. În primii ani după cedare, când restricţiile nu erau atât de mari, legăturile culturale dintre cele două maluri ale Prutului s-au derulat mai uşor.

Publicaţiile româneşti, de felul Curieruluiromânescsau Albina Româneascăerau citite cu mare interes de basarabeni.

O bogată activitate au desfăşurat oamenii de litere ca Alexandru Hâjdeu, Alecu Russo, Alexandru Donici, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Ion Sârbu, Alexandru Mateevici etc., unii dintre ei cunoscând consacrarea în Moldova de la vest de Prut.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atitudinea de împotrivire faţă de procesul de deznaţionalizare a luat şi în Basarabia amploare, în ciuda supravegherii stricte exercitate de autorităţile ţariste.

Printre cei care au luat atitudine s-a aflat şi Ion Pelivan, considerat de mulţi ca părintele ideii naţionale româneşti în Basarabia. Alături de el se găseau tineri entuziaşti ca Nicolae Siminei, Alexandru şi Vasile Oatu, Vasile Maho, V. Hartia, N. Florov şi mulţi alţii. Reprezentanţii vechii boierimi pământene, avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, înconjurat de Paul Gore, Vladimir Herţa, T. Surduceanu, Vasile Anghel, au revendicat drepturi naţionale pentru români şi au elaborat statutul unei societăţi pentru răspândirea culturii române în Basarabia.

După ce în 1884, a fost editat un ziar românesc, Mesagerul Basarabiei, care însă a avut o existenţă efemeră, tinerii basarabeni, grupaţi în jurul lui N. Gavriliţă şi Pantelimon Halippa, au scos în 1906 gazeta Basarabia, în paginile căreia se găseau revendicările de ordin politic şi social ale românilor.

Autorităţile nu au privit cu ochi buni această gazetă şi au luat măsuri dure, mergând de la confiscarea tirajului, interzicerea abonamentelor, şi până la intentarea de procese şi chiar arestarea colaboratorilor, ceea ce a determinat încetarea apariţiei în martie 1907.

Însă ce final! Pe prima pagină a ultimului număr era tipărită poezia „Deşteaptă-te române”.

Mişcarea naţională s-a mai putut manifesta în revista bisericească Luminătorul, în condiţiile în care episcopul Vladimir era un spirit tolerant şi împăciuitor.

În paginile acestei publicaţii, pe lângă articolele cu specific religios, se mai strecurau şi unele social-politice, scrise de Pan Halippa, A. Mateevici sau Teodor Inculeţ.

Dacă la ei acasă nu puteau să-şi afirme „românitatea”, românii basarabeni puteau colabora la publicaţii din România.

Aşa făceau Tudose Roman şi Iuliu Friptu, colaboratori la Viaţa Românească, Iorgu Tudos, Dumitru Vrabie, Ion Bălteanu, P. Gheorghiu, care scriau la Convorbiri literare, Familia, Sămănătorul.

Existau o serie de asociaţii culturale-Milcov, Cercul Basarabenilor-organizate pe teritoriul românesc, şi conduse de români basarabeni (Zamfir Arbore, B.P. Hasdeu, C. Stere) care s-au implicat în lupta pentru drepturi naţionale a locuitorilor dintre Prut şi Nistru.

Studenţii basarabeni care studiau la Iaşi, prin intermediul Ligii Culturale, strângeau cărţi şi reviste româneşti, pe care apoi le aduceau clandestin în Basarabia.

Un episod interesant s-a petrecut în 1912, când guvernul ţarist se pregătea să celebreze 100 de ani de la anexarea Basarabiei.

Românii au boicotat serbările, ba chiar au îndrăznit să protesteze, avându-i în frunte pe Ion Pelivan şi pe arhimandritul Gurie, care şi-au primit „răsplata” pentru curajul lor: Pelivan a fost nevoit să-şi dea demisia din magistratură, al doilea a fost exilat.

Ca o contralovitură, marele istoric Nicolae Iorga publica în acelaşi an lucrarea intitulată „Basarabia noastră”, ca o dovadă a preţuirii pe care românii de la vest de Prut o acordau acestui vechi pământ românesc.

În ciuda represiunii, în 1913 a apărut o nouă gazetă românească la Chişinău:CuvântMoldovenesc, avându-l ca director pe acelaşi neobosit Pantelimon Halippa, care puse pe picioare şi o editură, la care erau scoase Calendarul Cuvântului Moldovenesc şi Biblioteca Cuvântului Moldovenesc.

Cuvântul…, la care colaborau A. Mateevici, Ion Buzdugan, Ştefan Ciobanu sau Paul Gore, ajunsese la un tiraj de 10.000 de exemplare în timpul războiului, fiind singura publicaţie din Basarabia răspândită pe front şi care publica cântece şi scrisori de la soldaţi.

 

 

Bibliografie



Alexandru V. Boldur, Basarabia şi relaţiile româno-ruse, Editura TIMPUL

Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ediţia a IVa, Institutul de Arte Grafice şi Editură”Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1924

C. Filipescu, E.N. Giurgea, Basarabia, Consideraţiuni generale, agricole, economice şi statistice, Institutul de Arte Grafice”România Nouă”, Chişinău, 1919

Armand Goşu, Basarabia sub ocupaţie ţaristă, în Istoria Basarabiei, de la începuturipână la 1998, coord. Ioan Scurtu, Editura Semne, Bucureşti, 1998

Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001

 

 Sursa: Bogdan-Alexandru CIACHIR –  www.timpul.md/ cum-a-ajuns-basarabia 

15/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Motivul pentru care Dodonul a criticat Rusia că „s-a grăbit”când a semnat în 1812 Tratatul de la Bucureşti. VIDEO

Imagini pentru putin,dodon si harta moldovei photos

Foto: Putin i-a făcut slugii sale Dodon un dar cu tâlc – Harta Moldovei înaintea anexării Basarabiei la Rusia 

 

 

 

 

  Rusia criticată de Dodon pentru că „s-a grăbit” când a semnat în 1812 Tratatul de la Bucureşti: Astăzi Moldova putea avea un teritoriu mai mare.

DODONISME

 

În timpul uneia din primele vizite oficiale făcute  în Federaţia Rusă, imediat după preluarea funcţiei de preşedinte al R.Moldova, sluga rusească Igor Dodon a ţinut un discurs în faţa studenţilor şi profesorilor de la Universitătea de Stat din Moscova „M.V. Lomonosov”.

Dodonul a vorbit despre principalele etape ale istoriei Republicii Moldova, menţionând cât de important a fost anul 1812 în istoria ţării, când a fost semnat Tratatul de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia, în urma căruia Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată la Imperiul Ţarist.

Igor Dodon a afirmat că, în anul 1812, jumătate din „Moldova istorică a devenit parte a Imperiului Rus”, în urma Păcii de la Bucureşti, după care le-a spus studenţilor că oponenţii săi adesea îi reproşează că   vorbeşte doar de bine despre Rusia.

„Eu voi spune şi ceva de rău. Rusia s-a grăbit în 1812 (…) şi a semnat Pacea şi a divizat Moldova, iar Moldova istorică e şi jumătate din România.

Au împărţit-o în două pe Prut, jumătate a luat-o Rusia, iar jumătate a rămas în Imperiul Otoman.

Dacă atunci nu se grăbeau (ruşii), Moldova era să fie mai mare”, a declarat Dodon, precizând şi că din 1812 Moldova dintre Prut şi Nistru, devenită o gubernie rusească, a fost denumită Basarabia.

 

 

 

24/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: