CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un tratat invalidat de istorie: Tratatul româno-sovietic din 5 aprilie 1991 şi consecinţele sale pentru Republica  Moldova 

 

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: Gorbaciov și Iliescu

 

 

 

La  margini  şi  sfârşit  de  imperiu: Tratatul româno-sovietic  din  5  aprilie  1991  şi  consecinţele  pentru  Republica  Moldova

 

  

 

Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie între România şi U.R.S.S., semnat la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către preşedinţii Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov, înlocuia vechiul tratat, încheiat în 1970 şi valabil până în 1995.

Conform noului document, România şi U.R.S.S. se considerau, în relaţiile lor reciproce, precum şi în ansamblul comunităţii internaţionale, în orice situaţie, drept state prietene (art.1).

Erau reafirmate inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială (art.3), semnatarele obligându-se să nu participe le nicio alianţă îndreptată una împotriva celeilalte, să nu permită ca teritoriul lor să fie folosit de către un stat terţ în scopul comiterii unei agresiuni împotriva celeilalte părţi, să nu pună la dispoziţia unei terţe ţări căile şi mijloacele de comunicaţie şi să nu sprijine în niciun fel un asemenea stat care ar fi intrat într-un conflict armat cu cealaltă parte contractantă (art. 4).

În plus, potrivit articolului 20, cele două părţi se obligau să stimuleze, prin toate mijloacele, în conformitate cu legislaţia internă a fiecărei ţări, participarea la realizarea Tratatului republicilor U.R.S.S., a regiunilor şi a altor structuri administrative din ambele ţări, a instituţiilor şi organizaţiilor lor.

     Articolul 20 a fost invocat de către factorii decizionali români pentru a demonstra existenţa unei baze legale pentru relaţiile directe cu R.S.S. Moldova (inclusiv pentru înfiinţarea de consulate generale la Chişinău şi Iaşi). Trebuie subliniat, totuşi, că textul articolului incriminat nu făcea referinţă la legislaţia chişinăuiană ci doar la legile sovietice şi române.

Liderii mişcării naţionale româneşti dintre Prut şi Nistru considerau, pe bună dreptate, că „acest articol este susceptibil de a fi invocat de către Moscova pentru a restrânge raporturile României cu Republica Moldova la cadrul strâmt al tratatului”[i]. Încheiat în aceeaşi lună, Tratatul dintre Germania şi U.R.S.S. stipula, în plus, dreptul etnicilor germani din Uniunea Sovietică de a-şi dezvolta identitatea naţională, limba şi cultura.

La nivelul înaltei decizii politice româneşti, preşedintele Ion Iliescu a respins afirmaţiile mass-media potrivit cărora Tratatul ar contraveni intereselor României şi R.S.S. Moldova. Iliescu considera viitorul R.S.S. Moldova drept „o problemă a istoriei, a vieţii” (deşi, la 27 august 1991, va recunoaşte, între primii, independenţa structurilor de stat de la Chişinău) şi susţinea „rezolvarea pe cale paşnică a tuturor problemelor în contextul respectării egalităţii suverane, dreptului popoarelor de a dispune liber de soarta lor[ii].

În cadrul unei conferinţe de presă desfăşurate la Moscova, preşedintele Iliescu a ţinut să sublinieze că Tratatul semnat ţinea cont de procesele de afirmare a suveranităţii republicilor sovietice:

Ţinem seama de realităţile obiective, dar nu putem ignora nici sentimentele. Între statele vecine trebuie să existe relaţii de bună vecinătate, relaţii clare, corecte, de încredere reciprocă şi colaborare”[iii]. Drept compensaţii pentru încheierea documentului, autorităţile române au cerut lui Mihail Gorbaciov să soluţioneze două probleme litigioase istorice: retrocedarea către România a tezaurului evacuat în Rusia în 1916-1917[iv] şi a insulei Şerpilor, cedată în 1948. Liderul sovietic a promis, evaziv, că se va informa asupra esenţei celor două chestiuni pentru a se reveni ulterior asupra lor.[v]

Revenit la Bucureşti, preşedintele Iliescu a avut o întrevedere cu ministrul de Externe chişinăuian, Nicolae Ţâu, pentru a înştiinţa administraţia moldovenească despre conţinutul discuţiilor şi al documentului de la Moscova.

Soluţia oferită de Bucureşti era „un organism permanent care să urmărească sistematic desfăşurarea activităţilor atât pe linie economică, cât şi pe linie ştiinţifică, culturală, politică, pe linia relaţiilor umane”[vi].

La rândul său, preşedintele R.S.S. Moldova, Mircea Snegur, declara că, în virtutea unor relaţii specifice între Chişinău şi Bucureşti, raporturile directe cu statul român ar fi fost stabilite chiar şi în lipsa clauzei referitoare la legăturile României cu republicile unionale[vii].

În orice caz, textul documentului nu îşi propunea niciun fel de complicaţii juridice, determinate de situaţia condamnării internaţionale a Protocolului adiţional secret al Pactului comunisto-nazist dintre Germania şi U.R.S.S., din 23 august 1939.

Una dintre republicile baltice, de pildă, Estonia, desemnase juridic, în 1990 deja, că după 1940 avusese loc o ocupaţie străină şi, drept urmare, toţi locuitorii aşezaţi pe teritoriul ei după această dată erau non-cetăţeni [viii].

Mai mult, conducerea de la Kremlin stabilise, cu doi ani înainte deja, la şedinţa Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din 6 octombrie 1988, necesitatea „conferirii unei noi calităţi socialismului” deoarece „aceia care nu vor cu tot dinadinsul să răspundă la sfidările timpului îşi bagă boala mai adânc şi complică mult evoluţia ei în viitor”.[ix]

La întâlnirea restrânsă Gorbaciov – Iliescu, următoare semnării Tratatului, liderul sovietic nu a putut să nu remarce faptul că documentul „este primul tratat încheiat cu o ţară din Europa de Est după schimbările care au avut loc acolo”[x]; omologul român l-a asigurat, la fel, de faptul că „tratatul a ieşit consistent şi de o mare rezonanţă internaţională. El reflectă dorinţa comună de a pune relaţiile sovieto-române pe baze noi, ţine seama de schimbările care au avut loc atât în aceste relaţii, cât şi pe continentul european şi în lumea întreagă. Cred că acest document va fi important din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale”[xi].

La observaţia lui Gorbaciov, potrivit căreia „Occidentul vrea să ne pună pe butuci şi pe noi, şi pe voi, pentru ca după aceea să ne cumpere totul pe nimic”[xii], preşedintele României a răspuns, prompt, că „forţele duşmănoase interne şi externe cooperează. În aceste condiţii, tratatul pe care îl încheiem astăzi are pentru noi o importanţă foarte mare. El demonstrează încrederea reciprocă existentă între ţările noastre”[xiii].

Totodată, după ce îl asigura pe liderul de la Kremlin de faptul că în Moldova existau „forţe realiste”, Iliescu cerea direct Moscovei: „să sprijiniţi mai mult pe Mircea Snegur. El gândeşte în mod realist”. 

Gorbaciov, obsedat de menţinerea, pe orice cale, a unităţii Uniunii Sovietice, se dovedea extrem de preocupat, mai degrabă, de „a nu se permite scindarea republicii”, arătând că „viaţa din Moldova trebuie să reintre într-un făgaş normal şi, apoi, vom face totul pentru dezvoltarea legăturilor normale dintre România şi Moldova pe bazele puse de noul tratat”[xiv]

Preşedintele României, preocupat de instituirea unor relaţii amicale cu Kremlinul, indiferent de consecinţele juridice internaţionale ale Tratatului, a mai menţionat, în cursul aceleiaşi întrevederi restrânse, că:

este firesc că la noi se manifestă un interes deosebit pentru republicile vecine, Moldova şi Ucraina. Aici există chestiuni delicate. Le abordăm în mod raţional, echilibrat, ţinând cont pe deplin atât de realităţile relaţiilor noastre bilaterale, cât şi de situaţia internaţională. Vrem să fim realişti, să avem o atitudine corectă şi să nu vă creăm probleme.Dimpotrivă, este important ca forţele extremiste de dreapta, atât din ţara dumneavoastră, cât şi de la noi să fie, ca să zic aşa, dezarmate, să procedăm cu abilitate, consultându-ne reciproc”[xv].

Trebuie subliniat, în contextul negocierilor şi semnării Tratatului, starea de confuzie determinată de extrem de puţinele informaţii referioare la textul său, primite de către elita politică de la Bucureşti, inclusiv din rândul liderilor Frontului Salvării Naţionale. Astfel, preşedintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, susţinea cu tărie că „eu nu cunosc acest tratat. Iliescu nu m-a informat nici ce va face, când a plecat la Moscova, şi nici după ce s-a întors de acolo, ce a făcut” […] eu nici n-am citit acel tratat”[xvi]. 

Vechiul lider comunist era de acord, ceea ce a înţeles, se pare, şi Ion Iliescu, că, în contextul extrem de favorabil al unei majorităţi absolute, confortabile, a Frontului Salvării Naţionale în Parlamentul ales la 20 mai 1990, existau şanse reale ca să se contureze o opoziţie serioasă şi foarte vocală la adresa documentului şi a relaţiilor cu Moscova, aşa cum erau ele trasate de către preşedintele României.

Ioan Chiper a publicat un document, provenit din interiorul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, elaborat în februarie 1991, cu privire la evoluţia relaţiilor dintre România şi R.S.S. Moldova, în pregătirea vizitei la Moscova a lui Ion Iliescu[xvii].

Potrivit lui, după Decretul cu privire la măsurile de normalizare a situaţiei din R.S.S. Moldova, semnat de Mihail Gorbaciov la 22 decembrie 1990, şi după Declaraţia din 28 decembrie 1990 a Ministerului de Externe al României (în textul căreia Basarabia şi nordul Bucovinei sunt apreciate drept „străvechi teritorii româneşti”)[xviii], Secretariatul C.C. al P.C.U.S. îi cerea liderului de la Kremlin să evite orice fel de concesii în aceste chestiuni în discuţiile şi întâlnirile cu liderii de la Bucureşti. „Conducătorii români – susţine textul în cauză – schimbă înmod făţiş abordarea problemei moldoveneşti. […] 

Nu este exclus ca printre motivele amânării termenelor vizitei lui Ion Iliescu la Moscova, un anumit rol să fi jucat, de asemenea, lipsa dorinţei părţii române de a înscrie în noul tratat, în pregătire, între ţările noastre, obligaţii referitoare la problema teritorială şi drepturile minorităţilor. […] Pas cu pas se pregăteşte baza juridico-statală a unirii: reorganizarea administrativ-teritorială a Moldovei după modelul românesc cu lichidarea organelor Puterii sovietice, proiecte de legi cu privire la acordarea reciprocă a dublei cetăţenii pentru locuitorii R.S.S. Moldova şi ai României. […] Actualii conducători români au mers deja cu mult mai departe decât îşi permitea Nicolae Ceauşescu […]. 

 Deoarece problema moldovenească se află, de fapt, pe ordinea de zi a relaţiilor sovieto-române, este timpul să fie definită mai precis poziţia noastră şi să fie adusă la cunoştinţa părţii române[xix]

Se poate explica, în acest mod, poziţia intransigentă, fără niciun echivoc, a lui Mihail Gorbaciov, la toate încercările lui Ion Iliescu de a contura o poziţie comună faţă de puterea politică de la Chişinău şi viitorul Moldovei, în perioada 1990-1991[xx].

Tratatul româno-sovietic a avut un impact devastator asupra imaginii României, a liderilor ei politici, în capitalele europene şi în rândul opiniei publice de pe ambele maluri ale Prutului. La începutul anului 1991, România era deja ultima dintre ţările Pactului de la Varşovia[xxi] care se alătura cererii privind dizolvarea acestei organizaţii militare, nefiind încă de acord cu extinderea funcţiilor de securitate ale N.A.T.O. în Europa Central-Răsăriteană.

La Chişinău, reacţiile opiniei publice şi ale forţelor politice naţionale au fost extrem de viguroase. După o analiză a textului Tratatului româno-sovietic, Frontul Popular din Moldova a constatat o serie de carenţe, inclusiv de natură juridică, strecurate în conţinutul documentului, în special prin lipsa oricăror aprecieri, inclusiv de ordin general, referitoare la Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov şi la notele ultimative ale guvernului sovietic din 26-28 iunie 1940, potrivit cărora URSS a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

La 24 aprilie 1991, la Chişinău, membrii şi simpatizanţii Frontului Popular au dat publicităţii o Declaraţie privind Tratatul româno-sovietic, în care acesta era apreciat drept inoportun, considerat un act provocator la adresa luptei pentru independenţă a Moldovei. În plus, Declaraţia adoptată aprecia fără echivoc faptul că România „a reconfirmat relaţiile de vasalitate faţă de U.R.S.S.”[xxii].

 Oficiosul unionist „Ţara” se dezlănţuia şi el faţă de factorii de decizie de la Bucureşti: „când speram  România va abandona condiţia de stat-satelit al imperiului sovietic, iar Republica Moldova va depune eforturi pentru a-şi obţine independenţa, Moscova ne întinde o nouă cursă: României – un tratat de vasalitate, iar Republicii Moldova – un tratat unional, ambele urmărind acelaşi scop: menţinerea României în sfera de influenţă a Kremlinului, iar a teritoriilor româneşti ocupate – sub jurisdicţia imperiului sovietic”[xxiii].

Cu toate acestea, evoluţiile politice şi social-economice ulterioare au dovedit incapacitatea cronică a celor două spaţii de a construi un proiect comun şi unitar: spre deosebire de statele baltice, unde majoritatea populaţiei se considera ocupată de către U.R.S.S., locuitorii Moldovei sovietice nici nu râvneau spre independenţă şi nici nu doreau, în proporţie majoritară, unirea cu România.

Aceasta în ciuda percepţiilor Kremlinului potrivit cărora clasa politică de la Chişinău ar fi promovat o politică agresivă de apropiere de Bucureşti: o marjă de apărare pentru Moscova a fost pregătirea şi întreţinerea conflictului militar din Transnistria (primăvara-vara anului 1992) prin care a devenit cât se poate de concludent faptul că Moldova independentă a fost şi este nimic altceva decât „un proiect politic neîmplinit”[xxiv].

De partea cealaltă a baricadei politice, Partidul Comunist din Moldova a salutat călduros semnarea Tratatului româno-sovietic.

Astfel, secretarul C.C. al P.C.M., Ion Guţu, aprecia că documentul încheiat de către preşedinţii Iliescu şi Gorbaciov elimina odiosul scenariu al unirii[xxv]. A. Lazarev, propagandist oficial al regimului de la Chişinău, a construit chiar o „axiomă” de politică externă moldovenească, rămasă în vigoare şi pe parcursul primului deceniu al secolului XXI. 

Moldova ar fi avut rădăcini etnice comune şi limbi înrudite. A Lazarev, folosindu-se de gestul politic al preşedintelui Iliescu, se străduia să dovedească evoluţia de sine stătătoare a etnosurilor de pe cele două maluri ale Prutului, fiind lipsite de relevanţă, în opinia lui, eforturile de a unifica cele două entităţi statale.

Concluzia acestei axiome, preluate de către Ministerul de Externe de la Chişinău, era următoarea: „în spiritul Tratatului recent semnat, cunoaşterea şi respectarea acestor axiome de politică externă ne-ar fi de un real folos pentru toţi”[xxvi].

 

 

 

 

 

Imagini pentru mircea druc photos

 

 

 

 

Primul ministru de la Chişinău, Mircea Druc (foto sus), a solicitat oficial României să amâne ratificarea Tratatului deoarece „procesul dezagregării imperiului sovietic se desfăşoară cu repeziciune”. Această iniţiativă a fost înaintată, însă nu preşedintelui Ion Iliescu, ci primului ministru Petre Roman, în timpul întrevederii din luna mai 1991, de la Stânca-Costeşti, pe malul Prutului[xxvii]. Răspunsul românesc, lipsit de echivoc, a fost transmis – în mod demonstrativ – prin intermediul ambasadorului de la Moscova, Vasile Şandru, în luna iulie.

Diplomatul român, într-o conferinţă de presă ţinută în capitala U.R.S.S., a replicat forţelor unioniste de la Chişinău că „la momentul actual, România nu pune problema schimbării realităţilor teritoriale confirmate în tratatele de pace din 1947”[xxviii].

Implozia imperiului sovietic a scos definitiv de pe agendă chestiunea ratificării şi a intrării în vigoare a Tratatului româno-sovietic din 5 aprilie 1991.

Istoria, ca şi în cazul Tratatului de la Bucureşti, din martie 1918, încheiat între România şi Puterile Centrale, a invalidat un proiect controversat al clasei politice de la Bucureşti.

 

Inoportunitatea Tratatului a ieşit în relief după dispariţia U.R.S.S., la sfârşitul anului 1991, când Bucureştii, singura capitală din fostul bloc comunist care încheiase un astfel de document cu Moscova, s-au transferat într-o stare de evidentă izolare internaţională: mass-media internaţionale avansau ipoteze diplomatice despre constituirea unui alt tip de Mică Înţelegere, conservatoare şi neo-comuniste, creată de România lui Ion Iliescu, Iugoslavia încă nedezmembrată a lui Slobodan Milosević şi Slovacia lui Vladimir Mečiar.

Dacă, la un  moment dat, diplomaţia română a optat pentru o înţelegere cu marele vecin de la Răsărit în scopul soluţionării disputelor istorice, această opţiune politică, indiferent de mobilurile care au ghidat-o, nu a fost în serviciul României.

 

 

Florin ANGHEL

https://revistapolis.ro/documente/revista/2014/Numarul%203(5)2014/editorial/Florin_ANGHEL.pdf  

 

 

ADDENDA:

Declarația Sfatului Frontului Popular din Moldova în legătură cu semnarea unui nou tratat între România și URSS

La 5 aprilie, președintele României, Ion Iliescu, și Președintele URSS, Mihail Gorbaciov, au semnat la Moscova un nou tratat de colaborare, buna vecinătate și prietenie între România și URSS, menit să substituie tratatul similar, încheiat între cele două țări la 7 iulie 1970.

Examinând prevederile noului tratat și comparându-le cu cele ale tratatului din 1970, Sfatul Frontului Popular din Moldova constată o evoluție evidentă de la limbajul lagărului socialist, încorsetat în centura forțelor armate ale fostului tratat de la Varșovia, spre limbajul actelor și normelor de drept internațional.

Fără a fi dat o apreciere politico-juridică a protocolului secret al tratatului sovieto-nazist și actului de ocupație a Basarabiei și a nordului Bucovinei în 1940, precum și expansiunii comuniste asupra României, în urma celui de-al 2-lea Război Mondial, actuala conducere a României semnează cu statul agresor un nou tratat. 

Acest tratat, chiar dacă nu jură „o prietenie veșnică și de nezdruncinat”, așa cum prevedea tratatul din 1970, totuși prevede ca România și URSS să se considere „în orice situație, ca state prietene”, recunoscând în același timp inviolabilitatea frontierelor și integrității teritoriale. Aceste obiective ar fi, în fond, conform actului final de la Helsinki și Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, dacă România nu ar fi țara care a avut de suferit atât de mult în urma extinderii Imperiului Sovietic.

În acest moment, când se produce dezagregarea Imperiului Sovietic, încheierea acestui tratat este inoportună, căci prin el actuala conducere a României – singura țară din fostele state-satelit care a semnat de asemenea un tratat – contravine propriilor interese naționale.

De asemenea, actualul tratat româno-sovietic vine în contradicție cu procesul firesc de reconstruire a Europei, în care sunt angajate și Țările Baltice, Georgia, Armenia, ca state independente. Tratatul româno-sovietic neagă dreptul popoarelor captive din imperiul sovietic la independență națională și statală.

Ratificarea acestui tratat ar avea repercursiuni deosebit de grave prin faptul că ar reconfirma relațiile de vasalitate ale României față de URSS.

Chișinău, 21 aprilie 10991, sfatul Frontului Popular din Moldova

 

 

 

Note:

 

[1] Vladimir Socor, Tratatul de prietenie româno-sovietic şi implicaţiile sale regionale, în „Ţara”, Chişinău, nr. 19 (37), 14 mai 1991.

[1] Gheorghe Cojocaru, Tratatul sovieto-român din 5 aprilie 1991, în „Cugetul”, Chişinău, nr. 3-4, (11-12), 2001, p. 19.

[1] „Moldova Suverană”, Chişinău, nr. 81 (17 690), 11 aprilie 1991.

[1] O sinteză a problemei la Viorica Moisuc, Romania Treasure Evacuated to Moscow in 1916 and Confiscated by the Soviets, Timişoara, 2001.

[1] „Moldova Suverană”, 11 aprilie 1991. Un martor diplomatic, reprezentant al Ambasadei României, nu aminteşte în niciun fel despre discuţiile Iliescu – Gorbaciov din aprilie 1991. Vezi Vasile Buga, Apusul unui imperiu. U.R.S.S. în epoca Gorbaciov, 1985- 1991, Bucureşti, 2007.

[1] „Moldova Suverană”, nr. 83 (17 692), 13 aprilie 1991.

[1] Ibidem, nr. 107 (17 716), 22 mai 1991.

[1] Silviu Miloiu, Elena Dragomir, The Building Up Of A New Identity For The Estonian State Following The Collapse Of The Soviet Union, în Ion Stanciu, Iulian Oncescu (coord.), „Romania and Spain. The National Identity and Building of National States (XV- XX Centuries)”, Târgovişte, 2008, p. 196.

[1] Moscova voia eliberarea sub control. De la şedinţa Biroului Politic, 6.10.1988, în „Ziua”, nr. 3174, 17 noiembrie 2004. Va urma, în consecinţă, o deteriorare rapidă şi fără echivoc a relaţiilor politice şi ideologice dintre Republica Socialistă România şi U.R.S.S.Vezi, în acest sens, textul foarte concludent al lui Simion Gheorghiu, Agonia regimului comunist din România: schimbul de mesaje dintre N. Ceauşescu şi M. Gorbaciov, noiembrie 1989,  în „Arhivele Totalitarismului”, an XVI, nr. 3-4, 2008, pp. 228- 241.

[1] Stenograma discuţiei Mihail Gorbaciov – Ion Iliescu, Moscova, 5 aprilie 1991, în „Ziua”, 17 noiembrie 2004.

[1] Ibidem.

[1] Ibidem.

[1] Ibidem.

[1] Ibidem.

[1] Ibidem.

[1] Sabin Ivan,  Ion Iliescu în oglinda istoriei. Interviu cu Alexandru Bârlădeanu, în „Memoria”, nr. 68- 69 (3-4), 2009, pp. 167- 168. Textul provine din Sabin Ivan, Radiografii parlamentare. De vorbă cu Alexandru Bârlădeanu, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998.

[1] Ioan Chiper, Relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău sub supravegherea Moscovei: un document secret din februarie 1991, în Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru (editori), „Naţiunea română – idealuri şi realităţi istorice”, Bucureşti, 2006, pp. 563-565.

[1] Ibidem, p. 563.

[1] Ibidem,pp. 564-565.

[1] Această situaţie pare a proveni şi din relaţia de subordonare politică, între 1989 şi 1991, dintre cei doi lideri  atâta vreme cât inclusiv apropiaţi ai lui Gorbaciov acceptă ideea unei lovituri de palat la Bucureşti, în 22 decembrie 1989, în favoarea unei grupări din interiorul Partidului Comunist Român apropiată de Kremlin. Versiunea este susţinută, de exemplu, de către Valeri Leonidovici Musatov, adjunctul directorului Secţiei de afaceri externe a C.C. al P.C.U.S. în perioada 1989-1991. Acesta a susţinut, la 12 noiembrie 2009, la Moscova, la o şedinţă organizată la Institutul de Slavistică al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, în cadrul Comisiei mixte de istorici din România şi Federaţia Rusă, că la începutul lui ianuarie 1990, a sosit la Bucureşti pentru a lua contact cu liderii Frontului Salvării Naţionale şi ai noilor partide politice. „Când am intrat pentru prima oară în clădirea unde se afla F.S.N. – îşi aminteşte V. L. Musatov – şi m-a întâmpinat fostul şef de protocol al lui Ceauşescu, am înţeles totul”. Vezi fragmente din această relatare şi în http://romanian.ruvr.ru/main.php?lng=rom&q=9334&cid=205&p=16.11.2009 („Vocea Rusiei”, 19 noiembrie 2009).

[1] O bună sinteză a relaţiilor dintre România şi Tratatul de la Varşovia, la Corneliu Filip, Tratatul de la Varşovia. Organizaţie politico- militară sub egida Moscovei, Târgovişte, 2006.

[1] „Sfatul Ţării”, Chişinău, nr. 62 (842), 30 aprilie 1991.

[1] Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 21.

[1] Oazu Nantoi, De ce nu poate scăpa Republica Moldova de influenţa Rusiei, în „Foreign Policy România”, nr. 4, iunie-iulie 2008, pp. 47-48.

[1] „Cuvântul”, Chişinău, nr. 89 (126), 17 mai 1991.

[1] A. Lazarev, Etnosul moldovenesc: afinitate sau identitate cu etnosul românesc?, în „Cuvântul”, Chişinău, nr. 105 (142), 8 iunie 1991.

[1] Gheorghe Cojocaru, op. cit., p. 22.

[1] „Moldova Suverană”, nr. 137 (17.746), 17 iulie 1991. Pentru întreaga problematică a relaţiilor dintre România şi Moldova în 1990-1991, vezi Gheorghe Cojocaru, Politica externă a Republicii Moldova. Studii, Chişinău, 2001.

 

Bibliografie 

Buga, Vasile, Apusul unui imperiu. U.R.S.S. în epoca Gorbaciov, 1985- 1991, INST, Bucureşti, 2007.

Chiper, Ioan, „Relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău sub supravegherea Moscovei: un document secret din februarie 1991”, în Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru (editori), Naţiunea română – idealuri şi realităţi istorice, Editura Academiei, Bucureşti, 2006, pp. 563-565.

Cojocaru, Gheorghe, Politica externă a Republicii Moldova. Studii, Editura Civitas, Chişinău, 2001.

Cojocaru, Gheorghe, „Tratatul sovieto-român din 5 aprilie 1991”, în Cugetul, Chişinău, nr. 3-4, (11-12), 2001.

Filip, Corneliu, Tratatul de la Varşovia. Organizaţie politico-militară sub egida Moscovei, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2006.

Gheorghiu, Simion, „Agonia regimului comunist din România: schimbul de mesaje dintre N. Ceauşescu şi M. Gorbaciov, noiembrie 1989”,  în Arhivele Totalitarismului, an XVI, nr. 3-4, 2008, pp. 228- 241.

Ivan, Sabin, Radiografii parlamentare. De vorbă cu Alexandru Bârlădeanu, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998.

Lazarev, A.,  „Etnosul moldovenesc: afinitate sau identitate cu etnosul românesc?”, în Cuvântul, Chişinău, nr. 105 (142), 8 iunie 1991.

Moisuc, Viorica, Romania’s Treasure Evacuated to Moscow in 1916 and Confiscated by the Soviets, Editura Augusta, Timişoara, 2001.

Nantoi, Oazu, „De ce nu poate scăpa Republica Moldova de influenţa Rusiei”, în Foreign Policy România, nr. 4, iunie-iulie 2008, pp. 47-48.

Socor, Vladimir, „Tratatul de prietenie româno-sovietic şi implicaţiile sale regionale”, în Ţara, Chişinău, nr. 19 (37), 14 mai 1991.

13/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: