CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un teritoriu de etnogeneză al poporului român – Zaporojia

zaporojia

 

 

 

Zaporojia- teritoriu de etnogeneza a poporului român 

Teritoriul Vozia e azi cunoscută ca Transnistria; i se mai spunea şi „satele hăneşti”, pentru că după secolul XV se împărţise autoritatea asupra ţinutului între Moldova şi Hanatul Crimeii.

Partea de sud a ţinutului chiar a făcut parte din Hanatul tătar, sub numele de Edisan. Numele ţinutului este legat de Cetatea Vozia, cunoscută astăzi sub numele de Oceacov.

În secolul XVII domnitorii Moldovei erau şi stăpânitori ai Zaporojiei.

Locuitorii Zaporojiei din acea vreme erau numiţi de polonezi şi daci sau moldoveni sau moldovlahi. Se considerau fraţi cu moldovenii, numeau Moldova „Ţara” şi nobleţea era dată de înrudirea sau nu cu boierii moldoveni.

Au fost deznaţionalizaţi începând cu sfârşitul sec. XVIII de către cotropitorii ruşi şi propagandiştii chieveni. Ucraina era pe atunci un ţinut în jurul Chievului (Kiev).

Teritoriu aflat între Bug şi Marea Azov, de la vest la est şi între Peninsula Crimeea şi vechiul teritoriu al Kievului de la sud la nord.

În antichitate a fost locuit de triburi traco-scitice şi germanice. Din sec. III-IV va cunoaşte o serie de migraţii care nu se vor termina până prin sec. XVIII. Ultimii veniţi în zonă sunt ruşii.

Revenind la antichitate, trebuie precizat că principalii locuitori ai acestui teritoriu au fost tirageţii şi cimerienii. Mai târziu, în partea de nord, va cunoaşte influenţa slavo-varegă.

Mai multe triburi slave păgâne vor trece către apus prin anumite zone ale Zaporojiei în sec. V-XI.

Între timp însă, deja creştinismul fusese propovăduit în partea sudică a acestui teritoriu, ca şi în Crimeea, sudul Moldovei, Dobrogea etc de către Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii acestuia, încă în a doua jumătate a sec. I. Activitatea acestora a dus la formarea primelor comunităţi creştine în zonă. Teritoriul era în acea vreme sub stăpânire romană, limba latină fiind limba Bisericii creştine în aceste locuri până la începutul sec. VII.

Conform studiilor lui Nicolae Iorga, I. Nistor, Dumitru Stăniloaie acest teritoriu face parte din teritoriul de etnogeneză al românilor ca popor. De altfel populaţia creştină romanică străveche din aceste zone va fi atestată şi de izvoarele bizantine din secolele VIII-IX.

În antichitate foarte importante au fost pentru Zaporojia cetăţile-colonie greceşti Tyras (de la gura Nistrului), Olbia (de la gura Bugului) şi Herson (de la gura Niprului, în amonte de Olbia). Prin intermediul lor se desfăşurau şi legăturile comerciale cu ţinuturile slave din regiunea Moscovei de astăzi şi cu teritoriile baltice.

Partea de sud a Zaporojiei, din zona pragurilor Niprului până la Marea Neagră va face parte în sec. XII-XIII din Statul berladnicilor, întins de la Carpaţi până dincolo de Nipru şi având capitala la Bârlad. Cu acest stat aveau legături şi principatul de Suzdali, şi Statul kievean – care a avut de altfel unele conflicte cu berladnicii.

În sec. XIII teritoriul va intra sub dominaţie tătară, iar mai târziu sub cea lituaniană şi implicit polonieză. Cu toate acestea îşi va păstra un caracter distinct, un mare rol avându-l cazacii de pe Nipru, cazacii zaporojeni, numiţi de mai multe ori în izvoarele lituaniene şi poloneze „dacii de la Nipru”. Aceştia au fost în permanenţă foarte legaţi de Moldova, familiile de frunte ale zaporojenilor fiind înrudite cu cele boiereşti din Moldova iar domnitorii Moldovei fiind de multe ori şi protectori sau conducători ai Zaporojiei. Capitala Zaporojiei, nerecunoscută de Polonia, a fost în general la Cremenciug.

Nu se cunoaşte exact dacă autoritatea domnitorilor munteni (Basarabii) se întindea şi dincolo de Nistru sau nu (a se vedea Basarabia). 

Cert este că după preluarea terioriului deţinut de Basarabi la nord de Dunărea de Jos, domnitorii Moldovei vor avea autoritate şi dincolo de Nistru, în teritoriul numit astăzi Transnistria (deşi nu în hotarele mult micşorate de astăzi) iar în trecut „Satele hăneşti” (adică dinspre Hanatul Crimeii) sau „Vozia” (după revista din Chişinău Literatura şi arta).

În 1455 moldovenii vor pune stăpânire pe castelul pe care, fără autorizaţia domnitorilor Moldovei, îl ridicaseră fraţii Senarega la Lerici, la gura Niprului. Încercările făcute sub Petru Aron, Bogdan şi iar Petru Aron de fraţii Senarega de a recupera castelul fură zadarnice, el rămânând sub stăpânirea Moldovei.

Mai târziu, în apropiere se va forma oraşul Oceacov, descris în sec. XVI-XVII de către diplomaţii polonezi ca „cel mai mare târg al Moldovei” sau „cel mai mare târg moldovenesc”.

În sec. XVIII teritoriul va intra sub dominaţie rusească. Recensământul făcut în sudul provinciei, în această perioadă, în regiunea Hersonului istoric va arăta că populaţia creştină era în imensă majoritate românească.

Această situaţie demografică va fi schimbată de cololnizările organizate de Rusia, astfel încât în 1900 românii reprezentau doar un procent aflat între 10 şi 25 % (după sursă) din populaţia regiunii. De altfel, ei în general nu apar în izvoarele ruseşti ţariste sub numele de români, ci de „moldoveni” sau „latinofoni”.

Propaganda kieveană din secolul XIX va avea un rol fundamental în ucrainizarea zaporojenilor, ca şi a altor populaţii ne-ucraineene din Podolia, Carpaţi şi alte regiuni.

În sec. XX teritoriul va fi atribuit de Moscova Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, de care ţine până astăzi.

Sursa: https://foaienationala.ro/zaporojia-teritoriu-de-etnogeneza-a-poporului-roman.html

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/12/ucraina-tinutul-romanesc-de-la-margine-si-cazacii-romani/

 

29/03/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

30 noiembrie: SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI, CEL DINTÂI CHEMAT ŞI OCROTITORUL ROMÂNIEI. VIDEO

Apostolul românilor

 

Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, s-a născut în Betsaida Galileei, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte. Potrivit Sfântei Scripturi, Sfântul Andrei era fratele lui Simon Petru şi amândoi au fost pescari, împreună cu tatăl lor.

Înainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul.

 Andrei a fost cel dintâi chemat să recunoască pe Hristos și el a vestit acest adevăr celui ce va fi verhovnicul cetei apostolilor. De aceea, Sfântul Andrei a primit între apostoli supranumele de „primul chemat” sau „cel dintâi chemat”. 

La o zi distanţă dupa Botezul Domnului în Iordan îl vede pe Ioan cum arăta cu degetul spre Hristos şi  rosteşte cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”.

Chemarea sfântului la apostolie se întâmplă mai târziu şi este relatată de Sfântul Evanghelist Matei: „Pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers dupa El”.

Întâlnirea cu Mântuitorul Hristos i-a schimbat întreg cursul vieții.

Apostolul Andrei i-a urmat lui Hristos înaintea celorlalţi apostoli, pentru care s-a şi numit „întâi chemat”, el fiind încredinţat că acesta era Hristos, cel pe care proorocii L-au proorocit mai înainte şi L-au propovăduit.

Tradiţia Bisericii ne spune că, dupa Înălţarea Domnului la cer şi dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi s-au răspândit în toata lumea, pentru a propovădui dreapta credinţă.

Atunci,acestui întâi chemat Andrei, i-au căzut sorţii sa meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia (adică Dobrogea noastră) şi până în Crimeia. A umblat in aceste locuri nu în graba, ci in fiecare zăbovind şi răbdând multe împotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos.

Se spune că Sfântul Apostol Andrei l-ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul său Amplias, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 30 octombrie. 

 

 

 

sf. andrei

 

 

Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut un sfârşit de mucenic, fiind răstignit la Patras, lângă Corint, cu capul in jos, pe o cruce în forma de X, căreia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei”, de unde şi reprezentarea iconografică a Sfântului Apostol Andrei împreună cu o astfel de cruce.

Nu se ştie cu precizie data martirizării sale; unii istorici o fixează în timpul persecuțiilor lui Nero, pe la anii 64-67, iar alții mai târziu, la sfârșitul veacului apostolic, în vremea persecuției poruncite de împăratul Domițian (81-96). 

 

După mulți ani, la 3 martie 357, cinstitele moaște ale sfântului au fost mutate de către Sfântul Artemie,
de la Patras la Constantinopol   din porunca împăratului Constanțiu, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Moaștele Sfântului Andrei au fost așezate atunci, împreună cu moaștele Sfinților Luca și Tadeu, în noua biserică a Sfinților Apostoli.

Sfântul Ambrozie, episcop de Milano (c. 339-397), scria că părticele din moaștele Sfântului Andrei au fost oferite bisericilor din Milano, Nola și Brescia.

Cinci sute de ani după aceea, a fost adus la Patras capul Sfântului Andrei, trimis de împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886).

După Cruciada a IV-a  din 1204, când Constantinopolul a fost ocupat de cavalerii apuseni, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaștele Sfântului Andrei să fie duse în Italia și așezate în catedrala din Amalfi.

În fața pericolului otoman, după căderea Constantinopolului, odorul de mare preț care se găsea la Patras a fost oferit în anul 1460, spre păstrare papei Pius al II-lea,   de către despotul Moreei, Toma Paleologul.

Capul sfântului a revenit în cele din urmă la Patras, la 26 septembrie 1964, ca semn al reconcilierii și frățietății creștine, izvor de bucurie și mângâiere pentru credincioșii ortodocși.

În ultimele două decenii s-a vorbit şi s-a scris mult despre originile apostolice ale creştinismului românesc. Din mărturiile istoricilor și din Sfânta Tradiție reiese că Sfântul Andrei este și primul propovăduitor al Evangheliei la strămoșii noștri daco-romani, cel care a adus prima dată pe pământul strămoșilor noștri, cuvântul lui Iisus Hristos.  

Spre exemplu, Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, din secolul al X-lea, ne spune că sfântul a propovăduit Evanghelia în „toată regiunea Bitiniei şi Pontului, provinciile romane Thracia şi Scitia, apoi a mers la Sevastopolis cea mare (în Crimeea)”.

Prin provincia romană Scitia se înţelege teritoriul Dobrogei de astăzi, care făcea parte, în secolul I, din Imperiul Roman. Dintre toate mărturiile legate de prezenţa Sfântului Apostol Andrei în părţile noastre, cea mai valoroasă este socotită a fi cea a lui Eusebiu de Cezareea, un autor de mare prestigiu în cunoaşterea creştinismului primelor secole.

Mai mult, afirmaţia sa este bazată pe o tradiţie veche, întărită şi de mărturia lui Ipolit al Romei, contemporan cu Origen, care spune că Sfântul Andrei „a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor”.

Fiindu-i încredințate spre evanghelizare ținuturile din preajma Mării Negre, este cert că în drumul său Apostolul dintâi chemat a predicat Evanghelia atât în sudul Basarabiei, cât și în Sciția Mică (Dobrogea de azi).

La aproximativ 4 kilometri sud-est de localitatea Ion Corvin, în judeţul Constanţa, se află peştera în care se crede că a vieţuit Sfântul Apostol Andrei, cât timp a propovăduit pe teritoriul românesc.

 În vara anului 1944, peştera transformată în biserică a fost sfinţită de către Episcopul Tomisului, Chesarie Păunescu. În biserică, în pronaos, într-o nişă, se află un pat scobit iniţial în piatră, pe care se spune că se odihnea apostolul Andrei.

Trupele ruseşti invadatoare au distrus biserica şi abia după anul 1990 aceasta a fost reconstruită de către cuviosul monah Nicodim Dincă.

În fiecare an, în ziua praznicului Sfântului Andrei,  mii de credincioşi vin în pelerinaj aici, pentru a se ruga pe locul unde a trăit Apostolul Românilor.

Primul centru episcopal creştin cunoscut pe teritoriul țării noastre a fost la Tomis, iar tradițiile și obiceiurile populare românești consideră pe Sfântul Andrei ca un părinte spiritual al neamului nostru, ziua de 30 noiembrie fiind însoțită la noi de bogate și semnificative elemente folclorice.

Când rostim cuvintele Apostolul Românilor, gândul nostru se îndreaptă spre Sfântul Andrei, Ocrotitorul României, pe care îl sărbătorim în data de 30 noiembrie.

În anul 1995, Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române a hotărât ca sărbătoarea Sfântului Andrei să fie marcată cu cruce roşie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997, Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul României”, ziua sa fiind declarată sărbătoare bisericească naţională.

Sfântul Andrei este de asemenea patronul spiritual al Scoției – steagul scoțian prezentând crucea Sfântului Andrei, al României, Spaniei, Siciliei, Greciei și al Rusiei şi, de asemenea, al mai multor localităţi între care se numără  Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras ş.a.

În tradiţia populară, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei se mai numeşte Sântandrei, Sânedru sau Cap-de-Iarnă.

Este una din zilele cu cele mai complexe sărbători, legate îndeosebi de muncile pastorale și casnice, cu elemente de cult al morților și acte de influențare magică a norocului în viață și în căsnicie.

Ziua de celebrare a Sfântului Andrei a înlocuit o importantă divinitate precreştină, personificarea lupului, ziua de Sântandrei fiind cunoscută şi sub numele de  Ziua Lupului.

De aceea, noaptea Sfântului Andrei este una magică, în care animalele (lupii în special) capătă puteri neobişnuite, ritualurile de dragoste au sorţi de izbândă şi, foarte important, strigoii, vârcolacii şi sufletele rătăcite umblă prin lume.

De asemenea, se spune că în această zi nu e bine să dăm, sub nicio formă, bani cu împrumut. Alte tradiţii arată că în această zi nu se dă absolut nimic cu împrumut şi nu se dă afară nimic din casă, pentru ca, peste an, să nu se fure nimic de pe câmp, iar recoltele să fie bogate.

Pentru fetele nemăritate, se crede că în noaptea de Sfântul Andrei acestea îşi pot vedea ursitul, unul din obiceiuri fiind acela care spune că într-un pahar cu apă neîncepută se aruncă o verighetă sfinţită de preot în mijlocul căreia apare chipul ursitului.

În unele zone ale ţării există obiceiul ca fetele de măritat să facă o turtă subţire ca o plăcintă din făină de grâu, foarte sărată – denumită Turtuca de Andrei, pe care o mănâncă la culcare, iar băiatul pe care-l visează că le aduce apă ca să le astâmpere setea se crede că este viitorul lor soţ.

În popor se crede că dacă în noaptea de Sf. Andrei e lună plină și cer  senin, iarna va fi moinoasă, iar dacă luna e plină și cerul întunecat, dacă ninge sau plouă, peste iarnă urmează zăpezi mari și grele.

În fine, una din tradiţiile foarte prezente în casele românilor în ajun de Sfântul Andrei, este aceea de a se semăna grâu într-o strachină de pământ,  fiindcă se spune că cel al cărui grâu crește frumos și verde până la Anul Nou va avea noroc, sau, conform altor percepţii, mai ales în zonele rurale, recolta anului viitor va fi bogată.

Conform altor obicieiuri, cu grâul astfel încolţit, se pune o dorinţă şi se aruncă în prima zi a anului următor într-un copac, iar dacă grâul rămâne agăţat sus, dorinţa se va îndeplini.

 

 

 

 

 

 

 

 

 Surse:

http://basilica.ro/sfantul-apostol-andrei-cel-intai-chemat-ocrotitorul-romaniei/

http://calendarulortodox.ro/sfinti/sfantul-apostol-andrei/

 http://ziarullumina.ro/apostolul-romanilor- Pr. Ciprian Florin Apetrei

30/11/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: