1842 – Este înfințată poliția secretă (servicul secret) – Regulamentul Organic, care este prima lege cu caracter unitar pentru Principatele Moldova și Tara Romanească, prevedea organizarea structurilor naționale de apărare, ordine internă și siguranță a statului.
Astfel, in 1842 este înfințată poliția secretă – serviciul secret atestată documentar în orașele Brăila și Galați, ulterior și în alte reședinte de județ ca principal organ de informații/contrainformații/contraspionaj al statului în subordinea Ministerului de Interne.
1865 – Marele Stat Major şi-a creat, după modelul francez, o Secţie a II-a care se ocupa de culegerea, analizarea şi sintetizarea informaţiilor cu caracter militar.
1874 – Serviciul Secret de la Ministerul de Interne este transformat în Biroul de Urmăriri și Informațiuni (la Prefectura Poliției Capitalei ) devenind astfel un Serviciu de Siguranța Generală a Statului.
1890-1891 – Legea prevede apariția agenților și a comisarilor specializați în Poliția de siguranță generală a statului.
1892 aprilie 19 – În cadrul Ministerului de Interne a fost înfiinţat biroul Siguranţei Generale, devenit apoi Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale a Statului.
1897 – De la 1 aprilie în fiecare oraș reședință de județ sunt creeate în secret Birourile de Siguranță Generală conduse de agenți speciali de siguranță (acoperiți ).
1897, 20 iunie – Înfințarea la Marele Stat Major al Armatei Române a Serviciului de Informațiuni și Contrsspionaj mixt .
1897, 10 iulie este emis Ordinul Circular nr. 18231, un fel de regulament de organizare și funționare a Serviciului d einformațiuni, contrainformații și contraspionaj al statului. ( Sorin Aparaschivei op. Cit p. 33- 34 ).
1908, 24 martie – Se înfințează Direcţia Poliţiei și Siguranței Generale a .Statului . Atribuţii în domeniul culegerii de informaţii mai aveau şi Prefectura Poliţiei Capitalei şi Inspectoratul General al Jandarmeriei.
1910, 22 mai – Este înfințat Servicul de Contraspionaj Militar de pe langă Direția Poliției și Siguranței Generale ( adică o structură mixtă civilo- militară).
1913, 13 ianuarie – A fost adoptată Legea privind spionajul în timp de pace, care prevedea pedepsirea celor vinovaţi de trădare şi spionaj cu închisoarea de la 2 la 15 ani.
1914, aprilie – Serviciul Secret creat de Mihai Moruzov este suprimat , organele sale de căutare fiind încorporate în noul Serviciu Special Central al Marelui Stat Major.
1914, octombrie – Direcţia Poliţiei și Siguranței Generale și Marele Stat Major al Armatei Române refac Servicul Comun de Contraspionaj.
1916 – Marele Cartier General al Armatei și Direcția Poliției și Siguranței Generale înființează pe langă corpurile de armată șase Birouri mobile de conraspionaj.
1917, martie – A fost creat de către Mihail Moruzov un Birou de Siguranţă al Deltei Dunării, cu personal provenit de la Siguranţa Generală, dar care lucra pentru Marele Cartier General. Acest embrion al unei structuri informative civile, care acţiona în beneficiul armatei, a fost desfiinţat în vara anului 1920.
1917, 4 aprile – Înfințarea Serviciului de contra spionaj romano –rus pentru susținera frontului
1924, noiembrie – În cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major a fost angajat Mihail Moruzov, la Biroul de căutare a informaţiilor. După eforturi intense care au durat câţiva ani, Moruzov a reuşit să convingă conducerea Marelui Stat Major să accepte înfiinţarea unui Serviciu Secret, încadrat cu funcţionari civili „pentru culegerea, verificarea şi completarea informaţiilor care interesează armata”, care va devenii în anul 19127 , Servicul Secret mixt al Armatei Romane .
1927 – Se realizează primele cooperări între Serviciul Secret condus de Moruzov şi serviciile similare franceze şi britanice.
1930, 10 iunie – A fost emisă o lege asupra spionajului în timp de pace, care agrava pedepsele.
1931 – Este înfințat Corpul Detectivilor în locul Brigazilor de Siguranță.
1934 – Se aprobă prima schemă de organizare oficială a Serviciului Secret care cuprindea o Secţie de Informaţii Externe, una de Contrainformaţii, un Birou Juridic şi un Birou Tehnic. Tot în acest an se accentuează tendinţa centrifugă a lui M. Moruzov, de a scoate Serviciul Secret din structura armatei şi de a-l plasa sub autoritatea Palatului Regal, acţiune care se va concretiza de facto în 1938, dar nu şi de jure.
1936 – În cadrul secției de contrainformații a Servicului Secret (S) se organizează Grupa de Contraspionaj (vezi, Sorin Aparaschivei op cit p. 55)
1937, 1 ianuarie – Intră în vigoare Codul de Justiţie Militară prin care se majorează pedepsele pentru trădare şi spionaj, ajungându-se până la aplicarea pedepsei cu moartea pentru crimele de înaltă trădare.
1937 februarie – Se realizează primul schimb de informaţii între Serviciul Secret condus de Moruzov şi Abwehr (Serviciul Secret de informaţii al armatei germane).
1938, 29 martie – Decizia Ministerială nr 2200 – Servicul Secret revine la Marele Stat Major al Armatei Române.
1939, aprilie – În cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major au fost înfiinţate Birouri statistice militare la Iaşi, Bucureşti şi Cluj cu atribuţii contrainformative.
1940, 8 septembrie – A fost emis Decretul-lege nr. 3818 privind organizarea Serviciului Special de Informaţii (SSI – fostul Serviciu Secret), care a funcţionat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, subordonat direct generalui Ion Antonescu, devenit conducator al Statului .
1940, 12 noiembrie – Decretul lege nr 3813, de reorganizare a Serviciului Special de Informații ramane la Președenția Consiliului de Miniștri, dar administrativ depinde de secretariatul General al Subsecariatului de Stat pentru Armata de Uscat .
1942, ianuarie – Serviciul Special de Informații se reorganizează astfel în Secția a II–a; Contrainformații se constituie Secția a IV–a Contraspionaj .
1942, 21 noiembrie – A fost adoptată Legea nr. 687 pentru combaterea transmiterii de informaţii şi a sabotajului.
1943, august – Este elaborat un decret-lege de reorganizare a Serviciului Special de Informaţii.
1944, 27 august – Secția a II–a comunică Serviciului Special de Informații că a reintrat în subordinea Marelui Stat Major iar la 14 septembrie 1944 este emis dccretul lege nr 1695 prin care SSI se transforma în Serviul de Informații și trece de la Președenția Consilui de Ministri la Ministerul de Război .
1944, 15 septembrie – Prin Decretul-lege nr. 1695, Serviciul Special de Informaţii a fost trecut în subordinea Ministerului de Război, schimbându-i-se şi denumirea în Serviciul de Informaţii al Ministerului de Război (S.I.M.R.).
1945, 17 aprilie – Prin decretul lege 1264, Servicul de Informații revine la denumirea Serviciul Special de Informații și este trecut în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, fiind redenumit Serviciul Special de Informaţii.
1945, mai – Serviciul Special de Informatii primeste o nouă organizare, contraspionajul fiind individualizat de contrainformații prin apariția Direcției a II-a Contraspionaj care se pastrează până în 1946.
1947, martie – A fost înfiinţat Serviciul de Informaţii al Armatei, aflat în subordinea Marelui Stat Major.
1948, 30 august – Prin Decretul nr. 221 a fost înfiinţată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP), formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale. Până în anul 1964, un rol însemnat în dirijarea noii instituţii l-au avut consilierii sovietici NKVD/KGB/GRU.
1949, 23 ianuarie – A fost înfiinţată, prin Decretul nr. 25, Direcţia Generală a Miliţiei din Ministerul de Interne, care înlocuia Direcţia Siguranţei Generale.
1949, 7 februarie – Jandarmeria a fost desfiinţată, fiind înlocuită cu trupele de securitate.
1951, 30 martie – DGSP a devenit Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS) care cuprindea şi o Direcţie de Informaţii Externe (DIE).
1952, 20 septembrie – DGSS se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în Ministerul Securităţii Statului, care se reintegrează în Ministerul de Interne în septembrie 1953.
1956, 11 iulie – Prin HCM nr. 1361, în cadrul Ministerului de Interne s-a înfiinţat Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor.
1958 – După retragerea trupelor sovietice se înființează ceea ce va deveni Grupa XX, un grup de ofițeri cu misiunea ultra-secretă de a depista agenții sovietici din structurile politice, militare și de securitate din România
1960-1965 – Personalul Securităţii este epurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi sau controlați de Moscova. Ca urmare a activității Grupei XX, unei serii de agenți sovietici din PCR i se pune în vedere să-și înceteze activitatea.
1967, 22 iulie 22 – Odată cu Decretul nr. 710, în cadrul Ministerului de Interne a început să funcţioneze Departamentul Securităţii statului (DSS), condus de un Consiliu al Securităţii Statului (CSS), care avea în frunte un preşedinte cu rang de ministru.
1968, 4 aprilie – Consiliul Securităţii Statului s-a desprins din Ministerul de Interne şi a funcţionat ca organ central de stat.
1969 – După invazia sovietică din Cehoslovacia se înființează oficial Unitatea specială 0110 (fosta UM 0920/A) cu acţiuni de spionaj şi contraspionaj în ţările socialiste şi spaţiul sovietic, supranimită Unitatea „Anti-KGB”. Activitatea ei avea în vizor acţiunea serviciilor secrete sovietice pe teritoriul României prin ale căror agenturi Kremlinul supraveghea regimul politic de la Bucureşti.
Conform declaraţiilor ultimului comandant al UM 0110, Victor Neculicioiu, după 1990, poziţia operaţională a KGB faţă de România era „destul de clară” fiind socotită la fel de ostilă „ca orice alt stat occidental”.
Unitatea a fost organizată în patru direcţii, două dintre ele se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU în România, alta (cu acelaşi efectiv şi resurse ca primele două) era destinată combaterii operaţiunilor spionajului maghiar şi iugoslav dar și german (anti-STASI) şi ultima se ocupa de celelalte servicii de informaţii din ţările socialiste sau ale regimurilor pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină.
În 1989, UM 0110 număra 264 de ofiţeri, 8 ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 15 subofiţeri şi 17 angajaţi civili.
1972, 9 aprilie – Prin Decretul nr. 130, Consiliul Securităţii Statului a reintrat în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat în şase direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale).
1977, 15 decembrie – Se înființează Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA) după un model și cu instructaj al serviciilor speciale ale RFG. Efective erau de 795 soldați și ofițeri în anul 1989, când, pe 24 decembrie 1989, o grupă condusă de Șeful de Stat Major din cadrul U.S.L.A., lt. col. Gheorghe Trosca, este ucisă sălbatic la ordinele agentului sovietic Nicolae Militaru în fața Ministerului Apărării Naționale. După 1990, unitatea de elită primește denumirea de Brigada Antiteroristă (AntiTero) iar în prezent numără un efectiv de circa 2000 de specialiști.
1989, 30 decembrie – Printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate. Este arestat Iulian Vlad, ultimul șef al DSS, iar Armata, condusă de agentul sovietic Nicolae Militaru, preia toate unitățile Departamentului Securității Statului.
SRI – Scurtă Cronologie
1990, 20 martie – Are loc operațiunea violentă maghiară de la Târgu Mureș
1990, 26 martie – Prin Decretul nr. 181 al Consiliului Provizoriu de Uniunea Națională (CPUN) a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii (SRI), instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. Primul director: Virgil Măgureanu.
1990, 9 iulie – Brigada Antiteroristă, fosta USLA, intră în componența SRI.
1991, 29 iulie – A fost emisă Legea nr. 51 privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
1992, 24 februarie – Prin Legea nr. 14, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale instituţiei.
2001 noiembrie – Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român.
2002 – Este elaborată şi intră în vigoare Strategia de securitate naţională a României.
Alte repere cronologice:
În perioada 26 mai 1997 – decembrie 2000, funcţia de director al SRI a fost îndeplinită de Costin Georgescu.
La 7 februarie 2001, Radu Timofte a devenit directorul instituției, iar în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat un nou Regulament de funcționare a Serviciului Român de Informații.
În perioada 4 octombrie 2006 – 27 ianuarie 2015, conducerea SRI a fost asigurată de George Cristian Maior.
În 25 martie 2008, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a adoptat hotărârea privind aprobarea Structurii şi a Regulamentului de Funcţionare ale Serviciului Român de Informaţii, noua schemă de organizare intrând în vigoare în iulie 2008.
În decembrie 2010 a fost apobat un nou Regulament de Funcţionare al SRI şi o nouă schemă organizatorică, după care Serviciul Român de Informaţii îşi desfăşoară activitatea în prezent, iar în martie 2011, a intrat în vigoare noua viziune strategică „SRI în era informaţională” pentru perioada 2011 – 2015.
Din 3 martie 2015, directorul Serviciului Român de Informaţii este Eduard Hellvig.
În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat în preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”[1], după expresia lui Stalin, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”[2].
În perspectiva impunerii mondiale a comunismului, noile regimuri instalate în ţările ocupate la finele războiului de armata sovietică joacă un rol extrem de important, socotea Stalin: „a fost greu atâta timp cât brigada de şoc a fost una singură.
Dar asta a fost odată. Acum lucrurile stau altfel. Acum au apărut noi brigăzi de şoc – ţările de democraţie populară”[3]. Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.
Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru „naşterea” poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal[4].
Mai întâi a avut loc, la 10 iunie 1948, o şedinţă de analiză în cadrul Secretariatului CC. al PMR la care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georghescu au căzut de acord asupra structurii noii Direcţii Generale a Securităţii Poporului (DGSP), subliniind că aceasta va fi o „instituţie militarizată, la care schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul nu se vor da publicităţii”. Secretariatul C.C. al PMR urma să trimită, pentru completarea personalului necesar, numai cadre verificate şi l-a însărcinat pe Teohari Georgescu, ministrul de Interne, „ca în timpul cel mai scurt să aplice în viaţă hotărârile de mai sus, astfel ca DGSP să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă”[5].
La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP)[6].
La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.
Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.
Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare[7].
DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale: Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR), Direcţia a X-a (administrativă).
Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.
Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni. În structura unităţilor teritoriale se regăsesc corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).
Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.
Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.
Prin DGSP a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă. Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne. Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului.
Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.
Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice.
Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.
La începutul anului 1949[8], de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.
La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).
Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”[9].
În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii. Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.
În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.
Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.
Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii[10]. Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.
De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:
„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”[11].
La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:
„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.
Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.
Harta: Centre de detenţie, puşcării politice şi lagăre de muncă în timpul dictaturii comuniste
Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.
Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.
Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski[12]. Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.
Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.
Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”[13]. Episodul Cehoslovacia 1968 a readus pentru regimul de la Bucureşti un nou factor de risc: spionajul sovietic.
În ceea ce priveşte spionajul „imperialist”, acesta s-a dovedit mult prea palid în comparaţie cu presiunile exercitate de sovietici prin intermediul unei vaste reţele de agenţi lăsaţi în conservare după retragerea armatei şi a consilierilor şi apoi, reactivaţi ca agenţi de influenţă, bine infiltraţi în mediile importante ale puterii, înţelegând prin aceasta „organizaţiile de partid şi de stat”.
Pentru depistarea şi neutralizarea lor, s-a creat în structura Securităţii o unitate specială care a beneficiat de dotări moderne şi ofiţeri de elită. În ultimii zece ani ai regimului comunist, datorită exacerbării cultului personalităţii cuplului dictatorial, munca de securitate a fost deturnată din nou de pe făgaşul ei normal.
Ofiţerii de securitate au fost consideraţi „activişti de partid într-un domeniu special”, iar principalul obiectiv al „muncii de securitate”: „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei sale”[14].
În teritoriu au fost create Direcţiile Regionale de Securitate, un fel de securităţi locale, structurate la rândul lor în servicii şi birouri pe profil, similare celor centrale.
După noua organizare administrativ-teritorială, Direcţiile Regionale de Securitate au fost înlocuite cu Direcţii judeţene de securitate.
Această organigramă a cunoscut în anii următori o serie de modificări.
Importante schimbări s-au produs şi în politica de cadre, aspect sesizat şi de specialiştii instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul informa ţiilor şi securităţii din statele NATO.
Extrem de interesantă este dezvăluirea făcută de acelaşi Tjeerd Sleeswijk Wisser:
„Experţilor din agenţiile de informaţii aparţinând statelor NATO le este binecunoscut faptul că ofiţerii din structurile interne şi externe ale fostei Securităţi a statului din timpul lui Ceauşescu nu erau formaţi sau specializaţi în Academiile KGB-ului.
Această situaţie, unică în sistemul ţărilor comuniste frăţeşti, a fost instituită în România încă de la începutul anilor ’60 şi a fost menţinută cu stricteţe pe tot parcursul regimului comunist.
In contrast, regimurile comuniste frăţeşti din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia de exemplu şi-au pregătit sistematic un număr important de cadre de informaţii în URSS până la «revoluţiile de catifea»”[15].
Prin Ordinul nr. 04553 din decembrie 1977, s-a înfiinţat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă ‘USLA).
Practic marea unitate centrală s-a format din ofiţerii de la compartimentul antiterorist, desprins din Direcţia a IlI-a (Contraspionaj) şi din Batalionul de intervenţie, desprins, la rândul lui, din Trupele de Securitate.
USLA, al cărui efectiv de cadre nu a depăşit niciodată 600, din care jumătate ofiţeri, iar cealaltă jumătate subofiţeri, a fost dotată cu echipament specific activităţii antiteroriste cumpărat din R.F. Germania, iar la scurt timp a devenit o „unitate de elită a Securităţii”, organizată şi instruită după modelul vest-german, celebrul GSG-9″ (Granzchutzgruppe organizat la 26 septembrie 1972)[16].
Încă din primii ani după înfiinţare, USLA a cooperat cu structuri similare din străinătate. După cum rezultă dintr-un raport olograf, în baza unui protocol încheiat între Departamentul Securităţii Statului şi Securitatea Al Fatah din cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cadre USLA au fost pregătite de către instructori palestinieni, la Beirut.
Grupul de luptători USLA s-a deplasat în exterior pentru instruire, in perioada 1979-1980. sub conducerea şefului de stat major al unităţii. În primăvara anului 1978, Consiliul Securităţii Statului, ca organ deliberativ şi de conducere al Departamentul Securităţii Statului (DSS) a fost desfiinţat.
Prin Decretul Consiliului de Stat, nr.121, din 3 aprilie 1978, DSS devenea o instituţie distinctă în cadrul Ministerului de Interne, având ca principală sarcină de a „răspunde de modul în care se aplică politica partidului şi statului în domeniul apărării securităţii statului”[17].
Prin această prevedere, DSS devine o instituţie subordonată direct Preşedintelui României şi secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu.
Noua organigramă din 1978 păstra împărţirea în direcţii centrale şi securităţi judeţene.
Prin Decretul 121 din 1978 s-a înfiinţat Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti (ISMB).
Conform unei metodologii interne, acesta era structurat pe servicii şi birouri, iar problematica dată în competenţă corespundea profilurilor unităţilor informative centrale.
Prăpastia între Securitate şi partid s-a adâncit treptat, o dată cu pretenţiile primilor secretari de a aproba folosirea ca informatori a membrilor de partid, ca să nu mai vorbim de teza iritantă care-i considera pe ofiţeri „revoluţionari de profesie într-un domeniu special”.
Enervarea era îndreptăţită. întrucât, ofiţerii de elită ai Securităţii au refuzat să fie părtaşi cu elemetele corupte şi protejate, pe care le întâlneau mai la tot pasul.
Munca de Securitate în domeniul contraspionajului a fost serios influenţată de Decretul 408 din 1985, care prevedea în esenţă că orice contact al unui cetăţean român cu un străin trebuia adus imediat la cunoştinţa organelor de partid şi a Ministerului de Interne.
Nerespectarea acestei prevederi constituia „o abatere de la conduita civică şi de partid”. Prin urmare, nerapotarea unei banale discuţii cu un străin constituia un delict penal.
Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste pentru activitatea de contraspionaj. Reintroducându-se camuflat principiul care funcţiona în anii ’50, conform căruia „orice străin e un posibil spion”, prevederile Decretului 408 a modificat substanţial „baza de lucru”, sporind cantitatea în detrimentul calităţii[18].
Societatea comunista, mai mult decât celelalte și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.
Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.
Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.
După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate[19]. La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției.
Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.
Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure. Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.
Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut. În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.
[1]I.V. Stalin, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al PCUS, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1952, pp. 4-5. [2] Ibidem. [3] Vladimir Tismăneanu, Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007, p. 169. [4] Paula Mihailov Chiciuc, Începuturile temutei instituții a Securității, în “Jurnalul Național”, 23 mai 2007, An 15, nr. 4307-4336+supl. [5] Cristian Troncotă, Istoria securitatii regimului comunist din România : 1948-1964, vol. I, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2003, p. 47. [6] Dennis, Deletant, Teroarea comunista in România : Gheorghiu-Dej si statul politienesc, 1948-1965, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 34. [7] Ibidem, pp. 40-43. [8] Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Editura Curtea Veche, București, 2008, pp. 79-86. [9] Ibidem, p. 93. [10] Marius Oprea, Bastionul cruzimii : o istorie a Securităţii (1948-1964), Editura Polirom, Iași, 2008, p. 45. [11] Marius Oprea, Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente 1949-1989, Editura Polirom, București, 2002, p. 78. [12] Neagu Cosma, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Editura Globus, București, 1998, p. 98. [13] Ibidem, p. 102. [14] Denis Deletant, Securitatea si statul politienesc în România (1948-1964), în “Dosarele istoriei” ,an I, nr. 5/1996, p. 28. [15] Gheorghe Onisoru, O clasificare a represiunii în S. Curtois et al, “Cartea neagra a comunismului”, Editura Humanitas, Fund. Ac. Civica, Buc., 1997, p. 738. [16] Ibidem, p. 745. [17] Ionel Gal, Rațiune și represiune în Ministerul de Interne 1965-1989, Editura Dominor, Iași, 2001, p. 190. [18] Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Editura Globus, București, 1994, p. 220. [19] Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ediția a treia, Editura Humanitas, București, 1992, p. 287.
Pesta porcină africană este un subiect ” fierbinte” la noi în tara și evoluează de la zi la zi. Este o boala virală. Virusul care o produce este un virus foarte ciudat.
Se pare că acest virus a evoluat dintr-unul ce atacă o anumită specie de capușă ce parazitează porcii sălbatici africani, dar nu a fost dintotdeauna un virus al porcului.
Este o evoluție ce ar trebui să ne dea de gândit. Chiar dacă, în prezent, numai suinele sunt atacate de acest virus, nu este exclusă o viitoare adaptare la alte specii.
În anul 2015, Comisia Europeană a adoptat o strategie privind pesta porcină africană pentru statele din Uniunea Europeană, a avertizat autoritățile de la București și le-a solicitat să acționeze pentru prevenirea răspândirii acestei boli în România.
La sfârșitul lunii ianuarie a anului 2017, experți de la Direcția Generală de Sănătate și Siguranță Alimentară a Comisiei Europene au efectuat un audit în România și în Raportul întocmit au conchis că Guvernul de la București nu a aplicat măsurile dispuse pentru a preveni apariția și răspândirea pestei porcine africane.
Nici după apariția primului focar de pestă porcină africană, în 31 iulie 2017, într-o gospodărie de la periferia municipiului Satu Mare, Guvernul nu a acționat ferm și eficient prin Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (A.N.S.V.S.A.) din subordinea primului-ministru, pentru a stopa răspândirea acestei boli în alte localități și alte județe.
În anii 2016-2018, Serviciul Român de Informații (S.R.I.) a avertizat, de 136 de ori, Președintele și Guvernul României asupra pericolului răspândirii pestei porcine africane în România și amenințărilor la siguranța alimentară a populației și la siguranța națională.
Serviciul de Informații Externe (S.I.E.) i-a informat pe Președintele Klaus Werner Iohannis și Guvernul României despre pregătirea și desfășurarea unui atac bioterorist din exteriorul țării noastre care vizează lichidarea efectivelor de porci din gospodăriile populației și a fermelor de suine numai ale crescătorilor români, firmele străine fiind exceptate și „ocolite“ de virusul pestei porcine africane.
Guvernul României, prin A.N.S.V.S.A. nu a instituit și nu a asigurat zone de protecție în jurul marilor ferme de porci împotriva pestei porcine africane și nici nu a prevenit răspândirea acestei boli în gospodăriile populației.
Ca urmare, până în 12 septembrie 2018 s-au înregistrat la Ministerul Agriculturii primele 897 focare de infecție în aproape 200 de localități din 12 județe și au fost sacrificați circa 232.000 porci sănătoși și 1.000 de porci bolnavi de pestă porcină.
Până în 16 septembrie a.c., epidemia de pestă porcină s-a extins și în județul Dâmbovița, iar, până la sfârșitul anului, există posibilitatea să cuprindă toate județele țării noastre și, ca urmare, să fie uciși peste un milion de porci sănătoși.
Mai mulți specialiști străini în domeniul medicinei veterinare au ajuns la concluzia și au subliniat că se poate foarte ușor face confuzie între simptomele clinice ale febrei porcine africane (mai ales în formele acute și subacute) și ale febrei porcine clasice.
În cazul celor peste 900 de focare cu pestă porcină africană din țara noastră, diagnosticul rapid a fost pus de medicii veterinari în acord cu știrile difuzate la radio și televiziune, unde se vorbește numai despre pesta porcină africană.
În cazul tuturor focarelor declarate de pestă porcină africană, virusul acestei boli nu a fost identificat întâi de Institutul de Diagnostic și Sănătate Animală din București, care este singurul din România.
Ca urmare, din gospodăriile populației și din fermele românești de suine au fost sacrificați sute de mii de porci sănătoși pentru, cel puțin, două scopuri:
Distrugerea crescătorilor români de porci și înlăturarea concurenței românești de pe piața cărnii de porc. Guvernul a dispus uciderea tuturor porcilor sănătoși din fermele de suine și din gospodăriile populației pentru a înlătura concurența autohtonă.
În plus, Guvernul acordă despăgubiri pentru animalele sănătoase omorâte și aruncate în gropi comune, iar angajaților din fermele de creștere a porcilor le plătește ajutor de șomaj și o compensație de 500 lei/lună, timp de o jumătate de an. Toate aceste cheltuieli le face Guvernul pentru a lichida creșterea porcului în țara noastră în următorii 2-5 ani și pentru a transforma România în cea mai mare piață de desfacere pentru carnea de porc din Uniunea Europeană.
„Înmormântarea“ tradițiilor multimilenare getice și românești legate de tăierea porcului cu ocazia Crăciunului.
Se știe că pesta porcină africană nu afectează oamenii și nu există nici un risc de îmbolnăvire a acestora. Atunci, apare logic întrebarea: de ce au fost omorâți sute de mii de porci și nu a fost valorificată carnea lor? Răspuns: porcii respectivi nu au fost bolnavi de pestă porcină africană!
Până acum, în ultima sută de ani, în nici o țară din Europa nu s-a acționat împotriva pestei porcine africane ca în România.
Mai mult, în țara noastră au apărut niște „specialiști“ care au cerut Guvernului să dispună împușcarea tuturor mistreților, iepurilor, vulpilor, lupilor, cerbilor, țapilor, șacalilor, urșilor, fazanilor, rațelor și gâștelor sălbatice, vrăbiilor, coțofenelor și a altor posibili răspândaci ai virusului pestei porcine africane. Acei „specialiști“ nu au aflat că și căpușele trebuie împușcate pentru că răspândesc virusul pestei porcine africane.
Este evident și există numeroase argumente care confirmă că în România a fost pusă la cale și se desfășoară o mega-escrocherie cu titlul „Pesta porcină africană“ și un genocid împotriva Poporului Român!
Afacerea penală și genocidul împotriva Poporului Român, sub pretextul pestei porcine africane, pot și trebuie stopate cât mai rapid, iar persoanele vinovate să fie identificate și pedepsite penal.
APC România a făcut un sondaj printre consumatorii români, în rîndul cărora este majoritar răspîndită părerea că pesta porcină africană, care în prezent a ajuns la porţile Bucureştiului, este un act de bioterorism.
9 din 10 consumatori consideră că pesta porcină africană este un act de bioterorism!
7 din 10 consumatori cred că epizootia de pestă porcină africană ar trebui gestionată de CSAT!
9 din 10 consumatori cred că până la închiderea tuturor focarelor de pestă porcină africană din România vor fi ucişi şi incineraţi mai mult de 500.000 de porci!
8 din 10 consumatori cred că, necesarul de carne de porc pentru consum va fi asigurat în luna decembrie 2018 în proporţie de 90% din import!
9 din 10 consumatori cred că preţul la carnea de porc va creşte cu 30% în perioada următoare!
6 din 10 consumatori consideră că pesta ovinelor şi caprinelor va afecta România până la finele anului 2018!
ADDENDA
PPA nu poate fi eradicată prin vaccinare, deoarece este un virus care nu formează anticorpi. Dacă nu există anticorpi, nu poate exista nici vaccin. Vaccinul este, de fapt, alcătuit din anticorpi.
Cum s-a răspândit pesta porcină în țară? Românul când și-a văzut porcul amenințat, în loc să cheme medicul veterinar, l-a tăiat. Ulterior, porcul fie a fost mâncat, fie a fost vândut etc.
Dacă a avut mai mulți porci, i-a tăiat pe toți și i-a împrăștiat. Așa s-a răspândit și PPA.
În clipa în care au venit veterinarii și au propus oamenilor să îi despăgubească pentru sacrificarea porcilor, au apărut câteva persoane foarte ”inteligente”, unii primari din comune, care au asmuțit cetățenii să-și taie porcii sau să-i scoată din focar și să-i ducă în altă parte scrie (https://www.ziardecluj.ro/solutia-pentru-eradicarea-pestei-porcine-africana)
Pe agrointel.ro, renumitul profesor de la USAMV Cluj, a dorit să afle de la autorităţile române mai ales informaţii legate de posibilul rol pe care această boală a suinelor îl poate avea în actele de bioterorism alimentar, de sabotare a economiei naţionale.
Pe pagina personală de Facebook acesta a postat „10 întrebări pentru Ministrul Agriculturii, legate de ravagiile Pestei Porcine Africane”.
El întreabă dacă Pesta Porcină Africană are o legătură eventuală cu un act de bioterorism, comandat politic în exterior, dar şi ce ţări neconsumatoare de porci au de câştigat din proliferarea Pestei Porcine Africane.
„Ce ţări neconsumatoare de porci câştigă din proliferarea P.P.A.? Ce ţări europene (ce ne dau nouă alimente) cu industrie porcină dezvoltată sunt afectate masiv de PPA şi de alte boli asemănătoare?”, a scris profesorul pe pagina sa.
Mai mult, acesta întreabă ce se întâmplă dacă mâine PPA ajunge în toate cele 30 de combinate industriale de porc româneşti, care deţin 65% din consumul de carne de porc de la noi din ţară, ce carne de porc vom mai consuma.
De asemenea, profesorul susţine că sistemul de creştere industrial este mediul perfect pentru proliferarea de PPA şi de alţi agenţi biologici, iar în caz de bioterorism agroalimentar, ce ne-ar impune imediat decimarea şeptelului românesc de porci, România are două variante. Şi anume, ori va răbda de foame, ori va importa masiv carne de porc din afară.
„Aţi studiat în CSAT legătura dintre valurile de imigranţi (n.b. refugiaţi) ce au năvălit în UE şi incidenţa unor atacuri potenţial bioteroriste? (…) Există o legătură directă sau indirectă, între un incident agroalimentar major european legat de vectori microbiologici (Salmonela, PPA, Gripa aviară, Rujeolă, Boala Vacii Nebune, Screpie, etc…) și programele de vaccinare în masă propuse a doua zi de Ministerele Sănătății din UE?”, a scris profesorul clujean de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj Napoca.
El le-a recomandat ca, pentru înţelegerea fenomenului bioterorist, să lectureze Raportul parlamentar al Comisiei de Apărare Naţională şi Forţe Armate a Parlamentului Franţei.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
![În anul 2015, Comisia Europeană a adoptat o strategie privind pesta porcină africană pentru statele din Uniunea Europeană, a […]](https://i2.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2018/09/pesta-porcina-1-600x350.png)
CER SI PAMANT ROMANESC 