CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Adevărul despre instaurarea comunismului în Rusia. VIDEO

 

Imagini pentru revolutia din rusia photos

 

 

ADEVĂRUL DESPRE REVOLUȚIA BOLȘEVICĂ DIN 1917

Instaurarea comunismului în Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost câtuși de puțin un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret – Planul Marburg – pregătit minuțios în afara Rusiei și finanțat generos de marii bancheri internaționali, în primul rând de cei de pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip.

Finanțarea de către Wall Street a bolșevicilor fost intermediată de banca suedeză NYA Banken, condusă de bancherul pro marxist Olof Aschberg.

La începutul secolului XX, Andrew Carnegie a finanțat un plan secret, prin care guvernele statelor importante să fie „comunizate”, adică trecute, economic, la forma monopolismului de stat.

Controlat de bancherii internaționali de pe Wall Street, sistemul monopolismului de stat le-ar fi permis acestora să trateze economic și financiar direct cu guvernele impuse de ei prin „revoluții”.

În 1905, acest sindicat al bancherilor internaționali – numit la vremea aceea, la New York, Trust of Money (Trustul banilor) – și Iacob Schiff au finanțat „duminica sângeroasă” de la St. Petersburg, revoluție condusă de părintele Gapon, un agent al Ohranei (poliția secretă rusă), și încheiată cu un eșec.

Trustul banilor – mai ales Guaranty Trust al lui J.P. Morgan – a finanțat revoluția lui Pancho Villa din Mexic, în urma căreia SUA au luat de la Spania un vast teritoriu. Apoi există o documentație vastă privind implicarea bancherilor internaționali în revoluția lui Sun Yat-sen.

Charles B. Hill, care conducea trei filiale ale lui Westinghouse, a tratat direct cu Sun Yat-sen aspectele financiare ale revoluției chineze. Mai târziu, în 1917, același Charles B. Hill a folosit filiala Westinghouse din Rusia pentru a-i finanța generos pe bolșevici.

În anul 1923, când URSS și-a creat prima bancă internațională –  Ruskombank – asociatul lui J.P. Morgan, bancherul suedez Olof Aschberg, a devenit președintele băncii sovietice, iar Max May, vicepreședinte la Guaranty Trust, a preluat funcția de director al Ruskombank. Primul ambasador sovietic în SUA – Ludwig Martens – a fost susținut financiar deGuaranty Trust al lui J.P. Morgan.

Prin aceste manevre, bancherii internaționali de pe Wall Street urmăreau să instaureze în Rusia un guvern care să practice monopolismul de stat, astfel încât înțelegerile directe cu guvernul sovietic să le garanteze exploatarea pe termen lung și cu garanții guvernamentale a fabuloaselor bogații ale Rusiei.

Bolșevismul a fost prima forma de globalizare, prin crearea unor structuri supranaționale, iar Cominternul nu e altceva decât bunicul Uniunii Europene.

La 21 septembrie 1917, o telegramă de la Stockholm anunța oficial deschiderea unui cont curent la NYA Banken „pentru acțiunile tovarășului Troțki”. Iată textul:

„Stockholm, 21 septembrie 1917

Domnului Rafael Scholan

Stimate tovarășe,

Casa bancară Warburg, în urma unei telegrame trimise de președintele Sindicatului Renano-Westfalian, a deschis un cont curent pentru acțiunile tovarășului Troțki. Un avocat, probabil domnul Kestroff, a primit muniții, al căror transport, împreună cu banii, l-a organizat… și căruia i se va da suma cerută de tovarășul Troțki”.

Tovarășul Troțki, cel la care se referă telegrama, se numea în realitate Leiba Davidovici Bronstein și era fiul unui negustor originar de lângă Elisabetgrad (Krivoirog – Ucraina).

Era însurat cu fiica bancherului Jivtovski, cel care îl pusese în legătură și cu cercurile bancare de pe Wall Street.

În 1904-1905, firma Kuhn, Loeb & Co a finanțat Japonia în războiul contra Rusiei, permițând astfel Japoniei să obțină o victorie care a destabilizat serios Imperiul Rus.

Prizonierii ruși au fost preluați apoi de la japonezi de Schiff, iar o parte dintre aceștia, antrenați pe un teren aparținând lui Standard Oil (SUA), îl vor însoți pe „tovarășul Troțki” când acesta va reveni de la New York în Rusia, în 1917, la bordul vasului Cristianja.

Din 1916, Iacob Schiff devine principalul conducător al operațiunii de implantare a bolșevismului în Rusia.

Nepotul său, John Schiff, estima în New York Journal-American, la 3 februarie 1949: „Bătrânul a cheltuit cca 20.000.000 de dolari pentru triumful final al bolșevismului în Rusia”. O sumă imensă la acea vreme.

Prima revoluție din Rusia avusese loc, de fapt, în februarie 1917, sprijinită de G. Buchanan, ambasadorul Angliei la Petersburg, și avusese un caracter pașnic.

Urmărise, între altele, instaurarea în Rusia a unei monarhii constituționale: țarul urma să fie controlat de Duma (parlament).

Guvernul provizoriu constituit atunci îi cuprindea, între alții, pe prințul Lvov, pe istoricul Miliukov și pe avocatul social-democrat A.F. Kerenski.

Guvernul provizoriu – de comun acord cu Țarul Nicolae al II-lea, care abdicase – a propus fratelui acestuia, Marele Duce Mihail, să-i urmeze la tron țarului. Marele Duce se bucura la vremea aceea de sprijinul soldaților, țăranilor și muncitorilor, ca să nu mai vorbim de clasa conducătoare a Rusiei.

El a declinat însă propunerea. Troțki a recunoscut mai târziu, în 1922, într-o scrisoare către S.R. Mstislaviski că: „Revoluția ne-a surprins în plin somn, ca pe fecioarele nebune din Evanghelie”.

Adevărul este că la data veritabilei revoluții – cea din februarie 1917 – corifeii revoluției bolșevice din octombrie erau aproape toți, bine mersi, în Occident: Troțki la New York, iar Lenin și Zinoviev în Elveția.

Prin refuzul Marelui Duce Mihail de a prelua puterea în Rusia începe ceea ce istoricii numesc perioada de dvoevlastie (dualitate a puterii) dintre Comitetul provizoriu al Dumei (proaspăt constituit) și Comitetul executiv provizoriu, ceea ce va afecta, treptat, deciziile și autoritatea guvernului provizoriu. Bolșevicii, aflați atunci în Occident, au mirosit momentul favorabil.

Dar nu numai ei: bancherii de pe Wall Street, interesați de bogățiile enorme ale Rusiei și, din motive strict militare, Germania, sunt cele două forțe care vor facilita bolșevicilor accesul la putere.
 
Eminența cenușie care a făcut posibilă reîntoarcerea lui Troțki în Rusia din SUA a fost unul dintre cei mai importanți masoni de stânga ai secolului XX: colonelul Edward Mandell House, care în realitate nu era colonel, așa i se spunea. să intrăm prea mult în detalii, să menționăm că președintele american Woodrow Wilson, reales prin diverse manevre în 1916, a fost permanent vidat politic de House, un apropiat al comunității bancherilor de pe Wall Street, mai ales al băncii Kuhn, Loeb & Co.

Președintele Wilson însuși recunoștea: „Domnul House este a doua mea personalitate. El este celălalt ego al meu. Gândurile lui și ale mele sunt aceleași”.

 

 

 

Imagini pentru Edward Mandell House photos

 

House, un marxist, scrisese în 1912 un roman profetic, Philip Dru, Administrator, în care personajul principal încerca să instaureze în lume „socialismul, așa cum l-a visat Karl Marx”. Ce-i drept, impozitul pe venit și ideea de bancă centrală fuseseră propuse chiar de Marx în „Manifestul Comunist”, inspirat de programul Lojei Iluminaților al lui Weishaupt.

Punctul 2 din cele 10 ale Manifestului prevedea „un impozit gradat pe venit”, iar punctul 5, „centralizarea creditului în mâinile statului, prin intermediul unei bănci naționale cu capital de stat și monopol exclusiv”.

Înainte de intrarea SUA în război (provocată de scufundarea vasului Lusitania de către un submarin german), ancheta și Președintele Wilson ascunseseră faptul că Lusitania transporta 6 milioane de cartușe la bord pentru Anglia, în timp ce Statele Unite se declaraseră, oficial, în neutralitate.

Colonelul House negociase un acord secret cu Anglia, garantând participarea SUA la război.

În 1917, Mandell House a format la New York grupul The Inquiry, care a elaborat planurile acordului de pace din 1919. Douăzeci de membri ai grupului l-au însoțit pe Președintele Wilson la Paris, la Conferința de Pace.

Printre aceștia, House și bancherii Paul Warburg și Bernard Baruch. Celebrul punct al Conferinței, „Asociația generală a națiunilor”, din care s-a născut „Liga Națiunilor”, a fost tot ideea lui House. Ulterior, el va deveni consilierul lui Roosevelt.

În 1917, după evenimentele din februarie/martie, House, susținut de bancherii Iacob Schiff și Paul Warburg, îl expediază pe Troțki cu un grup de 276 de oameni instruiți, la bordul vasului Cristianja, în Rusia, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolșevici.

Un incident este semnificativ: arestat în portul Halifax de către autoritățile canadiene ca anarhist (3 aprilie 1917), Troțki va fi eliberat urgent la intervenția personală a colonelului House.

Fratele bancherului american Paul Warburg, anume Max Warburg – care era șeful serviciului secret militar german – îl va expedia în Rusia pe Lenin, împreună cu un grup de bolșevici care parazitau de ani de zile în Elveția, într-un tren special („vagonul plumbuit”), în scopul de a organiza la Petersburg o lovitură de stat care să scoată Rusia din război.

Bolșevicii urmau apoi să încheie rapid o pace separată cu Germania.

Winston Churchill, în cartea The World Crisis (Criza mondială), vol. IV, pag. 72-73, scrie următoarele: „Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff își cobora vocea când venea vorba despre ea.

E adevărat, trebuie ținut cont și de riscurile disperate pe care comandanții militari germani și le asumaseră.

Ei se găseau în aceeași stare de spirit care îi condusese la declanșarea unui război submarin, știind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei.

Totuși, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin.

L-au transportat din Elveția în Rusia, într-un vagon plumbuit, ca pe un mort.

Decizia germană de a sprijini un puci bolșevic în Rusia a fost dictată în martie (aprilie) 1917 de iminenta intrare a SUA în război, de partea Angliei.

De aceea, Germania avea interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia”.

După revoluția din februarie și instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile într-un exil comod în Elveția, lecturând tihnit prin marile biblioteci) intrase în legătură cu Max Warburg și serviciul secret german.

Trocul propus de Lenin lui Warburg era simplu: Germania să-l ajute să preia puterea la Petersburg, în schimbul promisiunii lui de a încheia imediat o pace separată, în condițiile dictate de nemți.

Ceea ce s-a și întâmplat ulterior la Brest-Litovsk, în 1918.

Hotărârea de a-l expedia pe Lenin cu bolșevicii săi în Rusia a fost supusă de Max Warburg examinării Statului Major german.

La întrunire au participat, între alții, generalul Erich Ludendorff (șeful Statului Major), ministrul de interne Diego von Bergen și secretarul de stat din Ministerul de Externe, Arthur Zimmermann.

S-au discutat rezultatele operațiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume între 40 și 80 de milioane de mărci fuseseră folosite de Von Bergen pentru finanțarea unor mișcări subversive, produse de anarhiști, naționaliști și grupări antițariste, dar fără succes.

La mijlocul discuțiilor, Diego von Bergen a rostit o frază care a hotărât soarta secolului XX:

„Cred că cel mai bine ar fi să auziți părerea dr. Helphand despre întreaga problemă”.

Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participanților drept „purtătorul de cuvânt al unor cercuri financiare bine plasate”.

În realitate, el era spionul lui Max Warburg în Rusia și conducea o întreagă rețea, infiltrată mai ales în anturajul țarinei (din care făcuse parte și celebrul Rasputin).

Dar, în aceeași măsură, Parvus era la fel de bine infiltrat și în cercurile bolșevice. Preocupat de ocultism și fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era și un membru important al Lojei Marelui Orient.

Imediat ce a început discuția, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin și a bolșevicilor din Elveția, cu un tren special, în Rusia.

Parvus a solicitat pentru toată afacerea 5.000.000 de mărci.

Cu un an înainte, el primise de la Max Warburg și serviciul secret german 1.000.000 de mărci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat în ianuarie 1916 vreo 55.000 de participanți.

Suma solicitată acum de Parvus urma să fie procurată de Max Warburg de la diverși bancheri europeni, legați de magnatul Rothschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc.

Trebuie să menționăm că până în 1918, Max Warburg le-a asigurat bolșevicilor lui Lenin o finanțare „europeană” (așadar, diferită de ceea ce primea Troțki din Wall Street) de 40.580.997 mărci, ulterior, expediindu-le alte 15.000.000 mărci, sume considerabile la acea vreme.

În plus, Max Warburg și colonelul Nicolai din serviciul secret german au „legendat” câțiva zeci de ofițeri ai acestui serviciu cu nume rusești și i-au expediat la Petersburg, ca principali experți în organizarea puciului.

Acești ofițeri germani legendați ca ruși au ocupat ulterior poziții de conducere în Armata Roșie, pe tot parcursul Războiului Civil.

Ei au alcătuit, până în 1921, corpul de gardă al conducerii bolșevice, asigurându-i securitatea, fapt trecut, sistematic, sub tăcere de către istorici.

Din cauza acestor legături cu bolșevicii, colonelul Nicolai a fost mai târziu respins de Hitler și, după Al Doilea Război Mondial, s-a refugiat în URSS, al cărei spion devenise.

Lenin și grupul său de bolșevici au părăsit Zürich-ul cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, orele 15:10, dată fixată de serviciul secret german.

Despărțirea bolșevicilor de ceilalți socialiști ruși aflați în exilul elvețian a fost violentă, bolșevicii fiind catalogați drept canalii, trădători și porci.

Voiajul de reîntoarcere s-a făcut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen și Sassnitz.

Ulterior, prin Telleborg, Malmö, Stockholm și Bielo-Ostrov, Lenin și grupul său au sosit la Petersburg la 3/16 aprilie 1917, seara. În total, pregătirea politico-diplomatică și tehnică a expedierii lui Lenin cu grupul lui în Rusia, de către germani, n-a durat decât vreo 3 săptămâni.

În timpul călătoriei, Lenin și grupul lui de bolșevici n-au avut voie să se angajeze în discuții cu alte persoane.

Ca o curiozitate, să remarcăm că serviciul secret german a suportat în cursul anului 1917 toate cheltuielile de propagandă ale bolșevicilor. Printre altele, Max Warburg a finanțat și Pravda.

În august 1917 – cu două luni înainte de „revoluție” – la Petersburg își face apariția o așa-zisă „Misiune a Crucii Roșii” americane: 36 de persoane, toate îmbrăcate în halate albe, cu însemnele și simbolurile Crucii Roșii.

Misiunea afișa scopuri strict umanitare, dar în realitate, lucrurile stăteau altfel.

Misiunea Crucii Roșii americane descinsese la Petersburg direct de pe Wall Street: 26 dintre „misionari” se numărau printre cei mai mari bancheri, oameni de afaceri și industriași americani, deghizați în medici, încadrați fantezist în serviciul sanitar al armatei americane.

Misiunea fusese expediată în Rusia chiar de colonelul Edward Mandell House, consilierul președintelui Wilson, același care îl expediase de la New York la Petersburg și pe Troțki, cu grupul său de mercenari, la bordul vasului Cristianja, ca să organizeze puciul bolșevic plănuit.

În fruntea misiunii Crucii Roșii americane se afla „medicul” William Boyce Thompson, nimeni altul decât directorul FED (Rezerva Federală a SUA).

Alături de el, alți „medici” și „infirmieri” vestiți pe Wall Street: Robert Barr (președintele Chase National Bank), Corse (de la National City Bank), Averell Harriman (de la firma Harriman, cu mari investiții în mine și petrol), Thomas Thacher, Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift.

Amestecați printre ei, 10 medici și infirmiere autentici, care, de altfel, vor pleca o lună mai târziu. „Medicii” de pe Wall Street vor rămâne însă la Petersburg până în noiembrie 1917. Adică se aflau acolo în timpul puciului bolșevic.

Cine erau translatorii ruși ai grupului de „medici” de pe Wall Street? Primul, căpitanul Ilovaiski, se numea de fapt Boris Reinstein (viitorul secretar al lui Lenin).

Alt „translator”: Alexandr Grünberg (nume real: Mihail Gruzenberg, al cărui frate, Zorin, va deveni ministrul-comisar al lui Lenin și va face apoi o lungă carieră în diplomația sovietică).

Cei 26 de „medici” de pe Wall Street și „translatorii ruși” conduși de Ilovaiski sunt primiți în august 1917 în audiență de Lenin, la insistențele lui Troțki.

Se pun la cale fabuloase afaceri post-revoluționare, ca și sprijinul secret pe care Wall Street urma să-l acorde bolșevicilor după preluarea puterii, prin puciul planificat.

Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolșevicii se va concretiza, după puci, printr-o serie de mari contracte: General Electrics, de pildă, va obține un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei.

La rândul său, Standard Oil Company, imperiul lui Rockefeller, cumpără 50% din câmpurile de petrol, cu toate că, oficial, s-a spus că au fost naționalizate.

În 1927, Standard Oil, prin partenerul său, Vacuum Oil Company, obține și dreptul exclusiv de vânzare a petrolului rusesc în țările europene și construiește prima rafinărie din Rusia.

Iată alte câteva dintre firmele profitoare ale puciului bolșevic: Gillette, Du Pont, Harriman, Hammer, Singer, Ford, Harvester, Westing House, Caterpillar, General Electrics; firmele englezești Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham Arms, Stery, Ferguson; firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin; firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore.

Mulți dintre „medicii” de pe Wall Street vor face apoi, decenii la rând, colosale afaceri cu URSS. Harriman, de exemplu, a format cu statul bolșevic o firmă maritimă care opera în regim de monopol.

A căpătat concesii pentru exploatarea, cu mână de lucru rusească, ieftină, a imenselor zăcăminte de mangan din munții Caucaz.

Nu întâmplător, același Harriman va deveni trimis al SUA la Moscova și confidentul lui Stalin pe relația cu SUA.

Sursa: http://www.timpul.md/articol/adevarul-despre-revolutia-bolsevica-din-1917-46706.html

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/30/cum-a-finantat-wall-street-ul-revolutia-bolsevica-planul-marburg-video/

 

 

 

04/06/2017 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

«СПЕЦПРОПАГАНДА» ŞI AGRESIUNEA PSIHO-INFORMAȚIONALĂ ÎN RĂZBOIUL RUSO-ROMÂN DE LA NISTRU (1991-1992)

 

 

 

 

 

Imagini pentru mircea druc photos

 

 Foto:  Mircea Druc, fost  președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

 

 

 

MIRCEA DRUC: «СПЕЦПРОПАГАНДА», AGRESIUNEA PSIHICO-INFORMAȚIONALĂ ÎN RĂZBOIUL RUSO-ROMÂN DE LA NISTRU (1991-1992)

 

În vara lui 1990, s-a declanșat faza latentă a războiului de la Nistru.  NOI ne-am dat seama treptat că, în afară uzurpatorilor locali ai puterii legitime, se mai implica și o parte dintre militari. Intuiția ne spunea că, în spatele factorilor destabilizatori, mai există ceva; simțeam prezenţa crescândă a unei ”oculte”.

De fapt, intrase în acțiune o forță specială, invizibilă, a Imperiului.

Numele  ei este – «Спецпропаганда». Metaforic, sau chiar direct, putem afirma, că războiul ruso-român (1989-1992) l-au pornit și l-au câștigat mijloacele de comunicare în masă  ale Moscovei și Kievului, împreună cu militarii ruși din batalionul «Спецпропаганда» al Armatei a 14-a sovietice.

       În general, după dispariția Uniunii Sovietice, dar mai ales în ultimul deceniu, propaganda specială a evoluat spectaculos. În prezent, circulă diverse denumiri: dezinformare, atac mediatic, media minciuni, psihoagresiune, război informațional-psihologic, război cibernetic.

Termenii englezi ai forțelor  militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce.

Parțial, din această categorie de armă fac parte ”omuleții verzi” și războiul hibrid.  Rusia se afla printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate „cyberforțe” – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional.

Structurile acesteia numără mii de oameni, beneficiind de  alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.

      Citesc și aud frecvent despre comemorarea celor căzuţi ”în conflictul armat de pe Nistru”. Expresia ”conflictul armat de pe Nistru”  este  un eufemism lansat de propaganda rusă pentru manipularea opiniei publice.

Încă în 1990, a fost elaborată strategia, care a dus la fragmentarea Moldovei Sovietice.

Din cauza conjuncturii politice, liberal-democrații de la Kremlinul lui Elțîn preferau trecerea sub tăcere a evenimentelor din Republica Moldova.

Șefii militari, responsabili de ”politica informațională”, le ”sugerau” jurnaliștilor: nu prezentați episoadele de luptă cu implicarea militarilor ruși; nu indicați numele participanților la confruntarea armată; justificați recunoașterea Republicii Moldovenești Nistrene; nu dați  amănunte despre o eventuală  evacuare a  Armatei a 14-a.  

         În general, mass-media rusă  opera  cu o teză lipsită de sens: ”Din prima până în ultima zi militarii ruși au respectat neutralitatea, nu s-au lăsat atrași într-un  măcel. Acest fapt a dus la încetarea fazei armate a conflictului din 1992”.

Drept consecință, s-a generalizat o minciună despre rolul Armatei a 14-a în războiul de la Nistru. Militarii ruși, căzuți în lupte, erau trecuți ca membri ai gărzilor  subordonate lui Smirnov-Antiufeev. Același lucru se întâmplă și astăzi în  regiunile de est ale Ucrainei.

         În etapa actuală, Rusiei lui Putin îi convine următoarea teză: atunci când Armata Sovietică era ruptă în bucăți și împărțită, soldații și ofițerii au apărat  populația civilă și au  pus capăt unui sângeros conflict fratricid; chiar și fără directivele politicienilor de la Moscova, militarii sovietici au știut să păstreze capacitatea de luptă”.

       Să facem puțină ordine în cuvinte și în cuget. Nu e vorba de niște  ”conflicte armate” minore, ci de războaie adevărate. Cetățenii Republicii Moldova, după prăbușirea Imperiului, au căzut în războiul de la Nistru (1991-1992).

Au urmat cetățenii Republicii independente Icikeria (Cecenia), care au căzut în primul război ruso-cecen (1994-1996) și în al doilea război  ruso-cecen (1999-2000). Cetățenii Georgiei au căzut în  războiul ruso-georgian (2008).

Cetățenii Ucrainei continuă să cadă în războiul ruso-ucrainean (2014 – … ). Urmează să moară cetățenii…?

       Războiul de la Nistru (rece și fierbinte) a fost catalogat în Rusia drept ”eveniment enigmatic”. În realitate, ”enigma” sau ”marele secret militar” constă în inedita semnificație a războiul fierbinte contra Republicii Moldova: ultima victorie a forțelor militare sovietice și prima bătălie câștigată de către armata noului Imperiu rus. 

Pământul Basarabiei a fost primul loc din spațiul ex-sovietic unde nu a mai întrat ”glorioasa Armată Roșie eliberatoare”, ci Armata Rusă; tancurile nu mai erau sovietice,  erau  tancuri rusești.

NOI am avertizat opinia publică mondială: nu ignorați consecințele războiului! În iulie 1992, Rusia ”a legalizat” practica intervenției militare în fostele colonii ale Imperiului sovietic. Atunci, gâștele colhoznice internaționaliste, ”rușii de profesie” și ”nostalgica diasporă sovietică” au căpătat imunitate; un antidot contra sindromului libertății naționale.

Și acum, dacă nu le plac legile gâștelor sălbatice naționaliste, EI atacă curajos, căci Rusia le sare în ajutor. 

Evenimentele  din Donețk și Lugansk reprezintă, în mare măsură, o reflectare în oglindă a  ceea ce se întâmpla, la începutul anilor 90,  în estul Moldovei, încă sovietice.

        La scurt timp după colapsul URSS, președintele Federației Ruse, optimist, declara într-un interviu:

Chiar dacă vreun lider ambițios al uneia dintre  țări ar dori o altă cotitură a istoriei, poporul nu-i va permite să facă așa ceva. Din fericire, suntem condamnați să fim împreună… Nu contează cum se va denumi Comunitatea noastră. CSI sau altfel. Important e că fostele republici sovietice vor fi întotdeauna împreună… Privesc cu optimism la viitorul Comunității”.

         Democrații neoliberali de la Kremlin, în primăvara lui 92, au dat  startul pentru refacerea Imperiului. Mass-media, controlată de anumite grupuri de interese,  primise indicații, strict confidențiale, să demarezeo cruciadă contra Chișinăului. Formatorii de opinie de la Moscova și Kiev, Tiraspol și Chișinău aveau sarcina să toarne benzină pe foc pentru ca flăcările să cuprindă întreg spațiul dintre Nistru și Prut.

Serviciile secrete contribuiau și ele cu  elan și abnegație la pregătirea informațional-psihologică a iminentei dezmembrări a Republicii Moldova.

        Agresiunea psihico-informațională includea diverse tehnici de manipulare. Jurnaliștii aserviți veneau cu patos bolșevic,  cu lirică sovietică și atmosferă revoluționară. Kremlinul a lansat un ”apel istoric”; oamenii erau încă sovietici. 

Rătăciți și inocenți, creduli și de toate semințiile, ei percepeau ”creativitatea mitologică” și minciunile jurnaliștilor ca atare: ”Renaşterea Rusiei mărețe a început de la malurile Nistrului! 

Pridnestrovie – un simbol!  Tiraspol – primul loc din Uniunea Sovietică unde populaţia rusofonă  a ştiut să-şi apere drepturile”.

Astfel,  5 raioane de est ale Republici Moldova au devenit  practic atelierul renașterii Imperiului, fie țarist, sovietic sau neoliberal. Și foarte mulți ucraineni,  găgăuzii, bulgari și ruși au luptat cu arma în mână  contra românilor basarabeni.

       Fiind controlați de anumite structuri, unii jurnaliști nici nu conștientizau că sunt nocivi. Alții, educați în spirit imperial, nu puteau să scrie altfel. În 1991, cunoșteam câțiva ziariști, care contactau direct cu viitori puciști de la Moscova.

Însă, în cele trei zile, din august 91, cât a durat rebeliunea, ei nu au reușit să se deconspire. Ulterior, s-au manifestat agresiv, ca mercenari ai războiului informațional-psihologic. 

          Primul exponent al psihoagresiunii Centrului, pe care l-am cunoscut personal, a fost Aleksandr Kasatov, un corespondent al săptămânalului «Коммерсант». În peisajul mediatic sovietic publicația aceasta, lansată la 9 decembrie 1989, se anunțase ca o premieră în glasnost și obiectivitate. Ziaristul, tânăr, foarte amabil, m-a rugat să imprimăm la dictafon  un schimb de opinii,  ca să-l prezinte la redacție sub forma unui interviu.   

Pornisem dialogul de la o știre publicată de ”Kommersant” într-un număr precedent:

”Moldova – unica republică unde siguranța deputaților nu este garantată!”.

I-am explicat această gravă exagerare;  am recunoscut: deocamdată, nu am reușit să clarific ai cui sunt oamenii care ”fac de gardă” în jurul clădirii Sovietului Suprem.

L-am asigurat că în curând noul  guvern va restabili ordinea și în acest sector. Am analizat detaliat și alte inadvertențe  atât de frecvente în mass-media:

    ”Ziarul dumneavoastră scrie, citez: ”Pe 25 mai, Mircea Snegur, susținut de FPM, a primit din partea Sovietului Suprem împuterniciri extraordinare, în realitate o putere deplină. Atmosfera în republică  devine tot mai explozivă. La 24 mai, FPM a fost nevoit să facă o declarație publică în legătură cu amplificarea bruscă a unor stări de spirit antisemite”.

          Dragă Alexandru, toată lumea cunoaște cum stau lucrurile în realitate. Pe Snegur, da, îl susține majoritatea deputaților. Aceștia, însă, sunt agrarienii și o bună parte a comuniștilor. Dar, ce ar putea însemna știrea că FPM a fost nevoit  să facă o declarație publică?

Este, cred eu, o insinuare că această organizație obștească, similară cu fronturile populare din celelalte republici sovietice, ar fi implicată în proliferarea ”unor  stări de spirit antisemite”.

         Cu certitudine, liderii FPM nu pot fi antisemiți. De la Gheorghe Ghimpu, de exemplu, am aflat cum au supraviețuit deținuții noștri politici în Gulag: s-au solidarizat, s-au unit cu deținuții politici evrei. Cunosc amănunte de la Alexandru Șoltoianu și Alexandru Usatiuc. Conducerea FPM condamnă orice exces, fiind solidară cu mișcările pentru drepturile oamenilor și ale națiunilor.

Nu vi se pare că le mai atribuim moldovenilor și antisemitismul, pe lângă alte neajunsuri, reale sau inventate? Că  cineva arde de nerăbdare, atât la Chișinău, cât și la Moscova?  Că se vrea cu orice preț o confruntare sângeroasă și la noi, ca la  Sumgait, Fergana, Suhumi și pe alte meleaguri?

          Jurnalistul venise la mine cu o misiune specială. Eu, însă,  încercând să lămuresc didactic situația, m-am lansat într-un lung și sincer monolog, care s-a dovedit absolut inutil: ”Protestatarii de serviciu nu-i atacă numai pe cei din Tiraspol.

Am fost îmbrâncit și eu, deputat ales pe listele FPM.  În parlament am cerut de la tribună ca miliția să facă ordine. În caz contrar, ne vom depune mandatele. Mai bine să-ți faci o stână, să paști caprele, undeva pe versanții Carpaților, decât să fii ”deputat al poporului” și să suporți asemenea barbarie.

      Noua conducere a republicii face tot posibilul pentru protejarea cetățenilor, inclusiv a deputaților. Rămâne, totuși, o chestiune neclară… Deputații din raioanele din stânga Nistrului și din sudul republicii au un comportament foarte straniu, ca să nu-l numesc altfel. Apără vehement ”secera și ciocanul” și altă  simbolistică perimată.

Unii refuză categoric să participe, împreună cu  ”aborigenii”, la procesul de transformare democratică. Parcă le-ar fi rușine că am nimerit în același vagon. La orice proiect de reformă  au  o singură replică: ”Net, net, net!”  De aici, probabil, și reacția în stradă a unor protestatari mai radicali: ”Faceți ce doriți fraților, dar la voi acasă, în Rusia, în Ucraina!”

        Guvernul este pe cale de formare. Noul legislativ și noul executiv vor face tot ce le stă în putere pentru a îmbina doleanțele ambelor tabere. Vor respecta drepturile întregii populații, indiferent de naționalitate. Însă, așa numita ”populație rusofonă” prin acțiunile sale generează în permanență situații de conflict.

Ar fi bine ca lumea, inclusiv aleșii poporului, să-și dea seama ce se petrece în toată Uniunea. Și  pe mapamond, nu numai în raionul, satul fiecăruia dintre noi.

Comportamentul membrilor Interfrontului, din stânga și din dreapta Nistrului, îmi amintește de cele întâmplate în timpul destrămării sistemului colonial  britanic și francez. Mă refer la Apartheidul lui Ian Smith din Africa de Sud. Sau la mentalitatea ofițerilor francezi, care au încercat să-l asasineze pe generalul Charles de Gaulle fiindcă a admis independența Algeriei. Pe coasta mediteraneană a acestei colonii ei  dețineau  mari latifundii vinicole și pomicole.

      Kasatov insista: ”Există  sau nu tendința  de creștere a numărului de moldoveni  în aparatul de conducere a republicii?”

     Aveam la îndemână, pe raft, programul meu din campania  electorală. I-am citat punctul 9, referitor la această chestiune:

”Creșterea ponderii autohtonilor în sfera conducerii de la 49,8%, în prezent, până la, cel puțin 65% în viitorii cinci ani”;  intensificarea procesului de atracție a tinerilor talente la formarea intelectualității, a unui Sistem Național Creator  (savanților, oamenilor de artă, managerilor, medicilor, pedagogilor, specialiștilor din toate domeniile legate de economia inovaționalăși tehnologiile viitorului)”.

       Totodată, am  mai punctat: ”Românii basarabeni constituie  peste 65%,  dar nu  ocupă nici 50% din posturile de conducere pe verticală și orizontală. Comparativ cu alte republici, este cel mai mic indice la acest capitol.

Cu toate acestea, eu pun pe primul loc meritocrația, nu etnocrația. În structurile guvernului voi promova competența profesională înainte de toate. După care, probabil, în viitorul apropriat, pentru funcțiile de conducere va conta cetățenia republicii și, în fine, cunoașterea limbii oficiale.

      ”Ce o să faceți dacă argumentele nu vor avea efect? Va fi aplicată forța, constrângerea?”  Acum Kasatov era sigur, probabil, că m-a prins în plasă.

       ”Indiscutabil, nici legislativul, nici executivul, nimeni din conducerea republicii nu prevede o posibilă agravare a situației. Personal, nu-mi doresc să ajungem ca azerii și armenii în Carabahul de Munte. Îmi este frică de o situație similară cu cea din Liban; nu doresc o ”beirutizare” a Tiraspolului, Chișinăului, Comratului.

Și mă pune în gardă faptul că așa zișii ”rusofoni” nu-și dau seama că moldovenii vor merge neabătut, până la capăt, în privința reformelor preconizate de Perestroika.

      Apropo, domnule Kasatov, discutăm aproape  de o oră în limba rusă. Ne înțelegem la perfecție, nu-i așa? Prin urmare, dumneata rus și eu român, ambii rusofoni. Majoritatea românilor basarabeni și nord-bucovineni sunt bilingvi. Muți intelectuali mai posedă una sau două limbi străine. Sincer, nu-i înțeleg pe așa zișii ”rusolingvi” răzvrătiți. Cine a introdus și vehiculează  ostentativ acest termen diversionist?

         Dacă nu-i place cuiva să locuiască împreună cu băștinașii, dacă refuză categoric să învețe limba oficială, poate să-și schimbe locul de trai. Eu, de exemplu, la începutul anilor 80, am abandonat Moscova fiindcă patrioții ruși reactualizaseră o celebră deviză din secolul trecut: «Россия для русских! Москва для москвичей!»Am înțeles aluzia.

Mi-am dat seama încotro se îndreaptă lumea. Și atunci, familia mea a luat o decizie: ne întoarcem acasă, la Cernăuți. În februarie 1985, am fost trimis la perfecționare pentru o lună, la Leningrad.

Am auzit aceleași lozinci. Ba mai mult, un lector ne-a șocat cu informația: ”În oraș ar fi apărut o mișcare  fascistă clandestină… ”

       Alexandr, dumneata ești  un profesionist. Cred că știți mai multe decât mine. Ai auzit, desigur, de revoltele studențești din 1986, la Iakutsk, cu lozincile „Якутия – для якутов!”, „Долой русских!”. Și de protestele din decembrie, același an, de la Alma-Ata contra numirii unui rus în locul unui kazah în funcția de  prim secretar. 

În 1987,  în Sumgait  au fost aduse trupe; s-a decretat starea de urgență.  De la fiică-mea, studentă la Tbilisi, am aflat amănunte cum a procedat armata, în 1988, cu demonstranții georgieni. Iar în mai 1988 au fost create fronturile populare  în Lituania, Letonia și Estonia.  Chiar acum, când stăm de  vorbă,  în Valea Fergana au loc confruntări oribile între kirghizi și uzbeci. Sunt sigur: ”Kommersant” și-a trimis un corespondent la fața locului.

         În Rusia, dar mai ales  la Cernăuți,  în Ucraina, moldovenii  sunt percepuți ca niște ființe obediente. Cei din Principatul Moldovei aveau pe stemă un cap de bour. Ucrainenii țâfnoși spun că-i ”cap de bou” și simbolizează ”prostia moldovenilor”. Rușii aroganți, în bătaie de joc, zic: ”mămăliga nu explodează”.

Unii ne numesc ”mioritici” și fac trimitere la ciobanul  moldovean resemnat în fața a doi atacatori invidioși. E vorba de un personaj dramatic, descris în balada ”Miorița” –  un  poem criptic, o perlă folclorică din arealul ancestral al românilor.

Toate acestea nu sunt decât niște aspecte discutabile ale psihologiei poporului român. Iar în zilele noastre, cei care demonstrativ resping orice proiect de reformă propus de noul legislativ al RSSM, comit o gravă eroare.

       Domnule Kasatov, mai avem la dispoziție cincisprezece minute. Am să vă  relatez o întâmplare tragică din satul meu natal. Poate fi interpretată ca o parabolă despre comportarea conaționalilor mei. Sper să înțelegeți de ce mă tem, când văd atâtea provocări și asemenea intransigență din partea ”rușilor de profesie”. 

Colegul  meu de școală, Vasile Hăbășescu,  s-a stins de tânăr, în satul vecin Stolniceni, unde se însurase. Fratele său Ion se pregătea să plece la înmormântare. Dar mai întâi a făcut ordine în gospodărie.

A hrănit orătăniile, câinele, pisica, după care a dus taurul la adăpat. La fântână, ca din senin, acesta s-a înfuriat, a tăbărât peste stăpânul său și l-a făcut una cu pământul. Părinții, nenorociți, și-au petrecut pe ultimul drum ambii feciori. Unul răpus de cancer, altul omorât de propria vită. Asasinul, un cogeamite ”buhai de prăsilă” era considerat neobișnuit de blând. Dezlănțuirea sa nu avusese  niciun motiv vizibil… Chiar și boul, care lasă pe oricine să-i pună jugul, adună de-a lungul vieții un protest tacit și răbufnește inopinat contra stăpânilor atotputernici…”

       Mă mir și astăzi de credulitatea mea față de  acel tânăr jurnalist moscovit care, aparent, susținea perestroika. Afirmația vizând decizia moldovenilor de a continua  neabătut reformele democratice a servit drept semnal de atac în mass-media  revanșardă de la Moscova. ”Kommersant” a interpretat rolul unui scamator: a scos demonstrativ un iepure dintr-o pălărie goală; a creat din mers o ”legendă” – ”Mircea Druc și moldovenii sunt setoși de sânge!”

Minciuna aceasta e vehiculată și astăzi în mass-media rusă și ucraineană.  Desigur, n-am crezut niciodată că a fost  în joc doar naivitatea tânărului ziarist Kasatov. Peste puțin timp, am înțeles de ce noua publicație centrală, care, chipurile, promova  glasnost  și economia de piață, a declanșat în presa de la Moscova, Tiraspol și  Chișinău o  campanie de demonizare a lui ”Druc, un acolit al FPM”. 

       Ziarul «Молодежь Молдавии» a reprodus, la 26 iunie 1990, improvizația din ”Kommersant”, dar nu s-a îndurat să sufle un cuvânt despre prima vizită a noului  premier. Numai săptămânalul «Факел», din 13 iunie 1990, a publicat un  interviu intitulat ”Agenda guvernului Druc”. Iată și un citat din spusele ”odiosului rusofob” Mircea Druc:

”Rezultatul primei mele vizite la Moscova în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM a fost unul  pozitiv și totodată de o mare responsabilitate, atât în plan oficial, cât și strict personal. Am resimțit Leningradul și Moscova, ca  o patrie adoptivă pentru  mine, un fost  disident, evadat din Chișinău. Nicăieri în altă parte, nu mi-a fost atât de ușor să studiez și să lucrez. Și chiar să mă bucur de multe momente trăite din plin. Pentru aceasta, am rămas  recunoscător  Rusiei…”

      Ceva mai târziu, EI aveau să-și expună punctul de vedere, transformat cu timpul  în  verdict: ”Mircea Druc, ales prim-ministru  în mai 1990,  un fanatic unionist (adept al reunirii cu România) amenința deschis rusofonii, promițându-le că va transforma republica în  Ulster, Nagornîi Karabah, Liban, dacă  se vor opune în continuare  românizării. În octombrie 1990, asupra Găgăuziei s-au pus în mișcare detașamente de ”voluntari”, formate din timp, în principal din elevi ai școlilor profesionale-tehnice, studenți, și polițiști înarmați până în dinți.

Trecerea lor prin satele din sud era însoțită de maltratarea locuitorilor pașnici, arestări și  distrugerea monumentelor istorice. Cu toate acestea, a fost evitată o  vărsare de sânge datorită introducerii parașutiștilor Armatei sovietice. Atunci voluntarii și-au  îndreptat  tot elanul  lor neepuizat asupra RMN, care, totuna era predestinată să devină obiectul răzbunării crunte. Despre aceasta vorbește faptul  pregătirii de către Chișinău  a unei unități speciale  de luptă ”Tiras-Tighina”…  Iată o viziune caracteristică pentru acea epocă, enunțată  după evenimentele de la Dubăsari:

”La Moscova, pe ajutorul și apărarea căreia am contact cu toții, au  judecat, probabil, în alt mod: ”Mare lucru, trei morți și șaisprezece răniți. Merită pentru asta să ne stricăm relațiile cu Snegur, Druc. Căci, separatiști au pus la cale toate astea”. De aici și concluzia: trebuie să contăm doar pe noi, pe forțele noastre”.

         Era clar,  ”corpul” războiului se formase deja. Chișinăul urma doar să-l însuflețească. Și această punere în practică a proiectului  depindea de mișcarea unionistă, o  forță care luase avânt  în 1991.  De planul reunirii cu România  se vorbea la cel mai înalt nivel.

Astfel, încă în luna mai, Snegur, președintele RM, într-un interviu în  „Московские новости”  a declarat: ” E de înțeles, unde sunt două state suverane, vorbitoare ale aceeași limbi, având aceeași rădăcină, nu poate fi altfel. Procesul a demarat și este ireversibil”. Iar în decembrie 91, Mircea Druc a devenit  Președinte al ”Consiliului Național al Reîntregirii”, constituit din parlamentari ai Moldovei și României. Prim-ministru a devenit Valeriu Muravschi, de numele căruia  este legată declanșarea  unui război de proporții la Nistru”.

      Semnatara acestor rânduri este Xenia Grigorievna Mialo, istoric, publicist, politolog, culturolog,  activistă  pe tărâm obștesc, originară din Râbnița.  Decorată  de Igor Smirnov cu medalia «Участнику миротворческой операции в Приднестровье»  și  «Орден Почёта (ПМР)»

       De regulă, mass-media Centrului imperial prezenta evenimentele din Chișinău prin prisma  ideologilor consecvenți și încrâncenați al Interfrontului: ”Sângele vărsat ar putea să nu fie ultimul. Colegii studentului omorât intenționează să declare  greva foamei  în una din piețele  centrale din Chișinău și noi nu am reușit să-i convingem ca să renunțe. 

În prezent,  Centrul  aproape că nu  vorbește de problemele noastre.

  Dar este posibil că în curând,  în Rusia, vor da năvală  zeci de mii de refugiați  din Moldova. Și atunci va fi prea târziu pentru orice fel de dezbateri. Eu plecam cu ultimul  grup de deputați din Tiraspol.  În clipa când am  trecut de cordonul miliției,  au tăbărât peste noi vreo sută de oameni. În marea majoritate erau bărbați de 30-40 de ani.  Îi întâlnesc frecvent  în preajma Sovietului Suprem, dar asemenea  furie  n-am mai văzut.

Ne insultau, ne scuipau. Pe Ana Volkova, care mergea în fața mea,  au înșfăcat-o de păr. Pe un alt deputat îl împingeau într-o gură  de canalizare fără capac. Doisprezece deputați au fost nevoiți să se întoarcă  în clădirea Sovietului Suprem.

Când mulțimea a rupt cordonul milițienilor și au blocat toate intrările, o parte dintre deputați  s-a ascuns la primul etaj.  A fost chemat  urgent batalionul forțelor speciale. Numai sub paza ofițerilor de la securitate, în mașini speciale,  deputații au putut să plece pe la casele lor”.

         Cele descrise de Piotr  Șornikov s-ar fi petrecut înainte de alegerea mea în funcția de  Președinte al Consiliului de Miniștri. Am fost și eu în ziua aceea la Parlament dar n-am văzut  nimic  asemănător. Și, în general, nu împărtășeam punctul de vedere al colegului deputat Piotr Șornikov. Regretabil, însă EI calificaseră a priori  moartea unui student la Chișinău drept  ”rezultat al conflictului interetnic”. Nu avea importanță  că a fost, de  fapt,  ”o ceartă  între tineri  cu deznodământ  tragic”, conform concluziei organelor de anchetă. 

         Pe la începutul anului 1990, sezonul grevelor  parcă se încheiase.  Linişte! NOI am respirat uşuraţi.  Ce griji ar mai  putea avea  şi ”boii de moldoveni”, care o duc tot într-un cântec!?  ”Rusofonii”, da, altă stofă! De aceea au și rămas  îngrijoraţi. Unii chiar se arătau sincer marcaţi de nesiguranţa zilei de mâine. Ce doleanţe aveau ideologii „Interfrontului”? Deputaţii acestei mişcări radicale Andrei Safonov, Ghimn Pologov, Vladimir Solonar, Piotr Şornikov, Victor Diukarev, Larisa Pokatilova  ardeau de nerăbdare. Insistau ca Centrul să-i bage în seamă. 

Să conteze anume pe ei, nu pe altcineva. Trimeteau mesaje orale şi scrise la toate mijloacele de informare  din Moscova şi Kiev. Intrau în contact cu diverse grupări anti-perestroika.

Vehiculau ca laitmotiv o ştire  panicardă: ”Rusia, încurând, va fi luată cu asalt de refugiaţii  din RSSM!” Peste doi ani previziunile lor sumbre s-au adeverit. Numai că în sens cu totul invers: 50 000 de locuitori de pe malul stâng al Nistrului, în majoritate moldoveni, și Universitatea din Tiraspol, s-au refugiat pe malul drept, în Basarabia.

        Recent, am descoperit evocările unui martor ocular. Acestea confirmă, odată în plus, ceea ce, intuitiv și defensiv, susțineam, în fața  jurnalistului de la ”Kommersant”, încă în 1990:  ”Am venit din Râbnița la Chișinău, în 1989, –  scrie, în rusește, Leonid Klementovici. – Mă simțeam pe deplin confortabil.

În acea perioadă, RSSM reprezenta un câmp social omogen. Doar că pe străzi, vorba moldovenească se auzea tot mai frecvent… Locuiam în căminul studențesc, împreună cu cei veniți de prin alte părți. Majoritatea locatarilor din cămine erau băieți și fete din satele și orășelele Moldovei Sovietice.

Mulți dintre ei vorbeau o rusă aproximativă. Ei bine, pe tot parcursul  studenției  nu-mi amintesc nici o bătaie, nici un scandal pe motiv național. Se întâmpla uneori să ne încăierăm, dar așa, niște reglări de conturi, ca intre  băieți.

      Din stânga Nistrului erau puțini studenți; absolvenții școlilor de acolo preferau să meargă să învețe la Tiraspol sau Odessa. Când aveam zile libere, plecam la Tiraspol, la prieteni, foști colegi de clasă, ca să petrecem împreună. Acolo se derula o cu totul altă situație. Din toamna lui 1990, atmosfera începe să se încingă. Apar diverse comitete de grevă, mișcări muncitorești. În popor circulă zvonuri despre persecuția rusofonilor. Și tot așa și tot mai multe insinuări de acest gen.

     …Venind acasă, la Râbnița, auzeam, ca și la Tiraspol, despre atrocitățile militarismului moldovenesc; despre uneltirile fasciștilor români; despre permanenta maltratare a rusofonilor. Asta debitau zilnic la difuzoare-radio, încă populare pe atunci.

Știrile erau transmise cu vocea lui Levitan, în stilul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Foile volante se publicau în presa locală, se discutau în colectivele de muncă, circulau ca bârfe și zvonuri prin piețe. Iar în faza fierbinte a conflictului, oamenii deveniseră extrem de încordați. Chiar și din Râbnița mea plecau foarte mulți, deși nu se observa nici un fel de mișcare în direcția acestei localități. Pe străzi umblau oameni ursuzi, îmbrăcați pe jumătate civil, jumătate militar, cu arme automate pe umăr.

La Tiraspol auzisem că la Chișinău naționaliștii moldoveni răcnesc într-una – «Чемодан – вокзал – Россия!» și «Русских за Днестр, а евреев в Днестр!». Țineam neapărat să-i văd pe cei care scandează așa ceva. Treceam zilnic prin Piața Marii Adunări Naționale dar niciodată nu am văzut pancarte cu astfel de  inscripții. Sau oameni care să strige asemenea lozinci. În tot acest timp, Chișinăul trăia o viață  normală,  nimic nu amintea de o situație excepțională și război.  ”.

      Și eu, venit de la Cernăuți, în decembrie 1989, mi-am dat seama că  multe  lucruri  au fost inventate special  pentru a justifica separatismul  și românofobia. Încă din 1990, mi-am pus întrebarea: ”Într-adevăr cineva a mărșăluit prin Chișinău cu enormități de acest gen?” În tot cazul, după 25 mai 1990, data când am fost ales Președinte al Consiliului de Miniștri, era exclus ca asemenea ”perle” să circule prin  RSSM.

Spun asta deoarece știam prea bine care era  atitudinea față de evrei a liderilor unioniști basarabeni  și nord bucovineni.

Pentru mine era și este important să  știu  dacă au existat într-adevăr pancarte și bannere cu  inscripția ”Valiza – gara –Rusia!” și ”Rușii peste Nistru, iar evreii în Nistru”. Și dacă au existat, cine și când le-a confecționat? Și unde au fost expuse? De-a lungul anilor, anume aceste lozinci au servit drept laitmotivul atacurilor antiunioniste. Tacit, am pornit atunci o investigație jurnalistică personală.

Am întrebat discret veteranii FPM – nimeni nu știa nimic. Am răsfoit colecțiile de ziare rusești. Am vizionat  și ascultat imprimări video-audio și imagini de la mitinguri și marșuri. Incredibil, să nu fi anexat EI la dosarul nostru asemenea ”probe”!? 

       Intuiția, dar și pregătirea mea militară în domeniul PSYOP, m-au ajutat. Am  stabilit cine, totuși, a făcut întâia oară referire la aceste slogane: Efim Lvovici Berșin. Autorul unui opus hibrid  (nuvelă/document) intitulat ”Дикое поле. Приднестровский разлом”.  Iată,  așadar, de unde ni se trage. Citez, în traducere din rusă:

       ”În 1989, a fost publicat proiectul ”Legii despre funcționarea limbilor pe teritoriul RSSM. Viața liniștită pe malul stâng  a fost aruncată în aer. Raionul multinațional a simțit pericolul pe propria piele. La prima vedere, legea nu conținea nimic diferit de cele adoptate în  alte republici, legi care însoțeau ”parada suveranității”. Limba moldovenească era declarată limbă de stat. Se acordau cinci  ani pentru studierea ei, după care toate  interrelațiile din republică urmau să fie  efectuate în limba așa zisei ”națiuni băștinașe”.

Dar nu punctul din lege a neliniștit, ci însuși faptul apariției sale. Era știut: aici nimeni  și niciodată nu a trăit după lege, ci după cum adie vântul.  Iar vântul începuse să bată în altă direcție.

      Și temerile s-au adeverit vertiginos. La Chișinău,  ”moldoveneasca” a început  să fie numită ”română” și trecută la grafia latină. Republica nu era pregătită pentru asemenea viraj. În școli și facultăți  a început panica, deoarece nu  erau nici manuale, nici specialiști, care să treacă într-un termen foarte scurt tot învățământul la alfabetul latin. Majoritatea absolută, pe care se ține limba moldovenească,  sunt țăranii, și aceștia  într-o clipită au devenit analfabeți.

        Dar, după cum s-a clarificat, legiuitorii erau preocupați de alte lucruri.  De exemplu, o bună cunoștință de a mea, Svetlana Kalinina, o jurnalistă din Chișinău, cunoaște la perfecție și  moldoveneasca  și româna,  a fost primul redactor-șef,  care  și-a trecut ziarul la grafia latină.

Dar nimic nu a salvat-o, a fost concediată. Pentru că era rusoaică.  Sub pretextul reformei și modificarea schemei de personal au început epurările pe criterii naționale.

S-a ajuns la niște cazuri tragicomice. Fondatorul și conducătorul  circului din Chișinău, Alexandr  Sîrenin,  a fost concediat  fiindcă nu a putut face rost de bani pentru a schimba firma de neon. Dar pe cine îl mai putea preocupa dacă e scris ”Circ”  cu chirilice sau cu litere latine, când în oraș au apărut cu totul alte firme. Troleibuzele  circulau cu  afișe: ”Vă dăm cinci ani  nu ca  să învățați limba, ci ca să vă cărați de aici”  Iar pe clădirea Sovietului Suprem, cu litere rusești de un metru, strălucea inscripția: “Русских — за Днестр!  Евреев — в Днестр!”

       Fantastic! Asta a putut să scrie, la Moscova, poetul, publicistul, prozatorul Efim Berșin, originar din Tiraspol? Comparați cu mărturiile inginerului Leonid Klementovici, originar din  Râbnița,  fost student la Chișinău,  martor  ocular la evenimentele din acea perioadă. Am înțeles de ce Kirill Kovalgi, poet, prozator și critic literar, originar din Tașlâc, sudul Basarabiei, s-a eschivat, cum a putut,  și nu a scris prefața la cartea lui Berșin. După ce am citit cartea, mi-am dat seama de ce EI sunt supărați  și pe  filozoful, culturologul, scriitorul, eseistul Grigori Pomeranț, care, până la urmă, a prefațat-o.

       ”Mărturiile lui Berșin” sunt preluate frecvent de foarte multe publicații rusești. Acestea, cu diverse ocazii, relansează atacul mediatic asupra Republicii Moldova și României. Într-o recenzie elogioasă, Alexandr Tarasov, un  controversat politolog/sociolog rus, ateu declarat și Homo sovieticus prin excelență, menționează, totuși, și o lacună: ”Efim Berșin este prea blând cu fasciștii moldoveni, care neagă dreptul la autodeterminare a națiunii  pridnestroviene”.

          Îmi pare rău de un singur lucru: n-am  mai reușit să identific nici în Chișinău, nici  în republică, un redactor și un director, ambii concediați  din simplu motiv că ”nu erau moldoveni”. Mă întreb: Ludmila Kalinina  și  Alexandr Sîrenin  sunt persoane reale? Aș fi vrut doar să-i rog să-mi arate cine și-a pus semnătura în cartea lor de muncă  și sub ce motivație. Aceasta era o procedură strictă, imposibil de ocolit. Cunosc foarte bine legislația sovietică a muncii, în vigoare și  obligatorie la acea dată.

        Pe Efim Berșin l-aș întreba unde era în perioada 1970-1975? Și dacă a auzit cum și de ce a fost concediat Ion Ungureanu, directorul teatrului ”Luceafărul”? O doctorandă (pe nume Levința sau Căpățână, nu mai țin minte), a fost exmatriculată de la Politehnică. Motivul?  Un secretar de partid a văzut-o cum punea un buchețel de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare.

După 1990, Leonid Busuioc, Aurel Marinciuc, Igor Cașu și  mulți alți autori, au relatat drama concediaților de la facultățile din RSSM: peste o sută de cadre didactice, printre care și umila mea persoană. Asta se întâmpla cu mult înainte de adoptarea ”legislației lingvistice catastrofale” și ”acapararea  puterii de FPM”.

        Cu certitudine, Efim Berșin și eu, aveam cunoscuți și poate chiar prieteni comuni, la Moscova  și la Chișinău. Când eram Prim ministru, unii m-au contactat, ca să punem țara la cale, inclusiv în privința drepturilor minorităților naționale.

Să spună careva că nu am găsit limbă comună. În prima lună de guvernare, am avut discuții cu liderii minorităților naționale. Am acceptat candidaturile propuse de aceștia  pentru  diverse  structuri pe verticală și orizontală.

Am susținut ideea intelectualilor găgăuzi de a deschide o universitate de stat la Comrat, dar nu cu predarea în rusă, ci în găgăuză/turcă. M-am angajat să obțin burse în România, sau în țările lor de origine, pentru ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari etc.

Am decis:  guvernul va interveni ca  Universitatea de Stat să constituie  o catedră de ebraică (premieră absolută în URSS) și va inaugura  prima cursă aeriană directă Chișinău-Tel-Aviv. Voi reveni pe larg la acest subiect, în alt context.

Aici precizez: am refuzat întotdeauna media-minciunile, chiar și atunci când ar fi fost în favoarea noastră, a unioniștilor basarabeni și nord-bucovineni, cu speranța și convingerea, că adevărul poate fi  cu mult mai util.    

        Odată cu perestroika, pe întreg cuprinsul Imperiului în agonie, aveau loc dezbateri publice. Se discuta aprins despre imparțialitate și incoruptibilitate; despre echidistanță și obiectivitate, onoare și deontologie profesională.  O bună  parte din mass-media pretindea că deja nu mai este – ca odinioară – cenzurată de ideologii partidului unic.

Mai ales televiziunea și radioul păreau să devină tot mai demne de încredere. Personal, mă consideram însă printre consumatorii de informație, care nu credeau că ar exista, mai ales în URSS, o presă imparțială. Împărtășeam idea că jurnaliștii, de regulă, se justifică cu fraza ”obiectivitatea presei”, ca să reducă orice problemă la o confruntare.   

           Dar să revin la vara lui 1990. Comandanții districtului militar Odessa,la indicațiile superiorilor de la Centru, au demarat psihoagresiunea asupra Moldovei Sovietice. O diversiune ingenioasă, gen PSYOP, elaborată centralizat, și compusă din diverse elemente: patos, lirică, atmosferă și, bineînțeles, minciuni mass media.

Primii specialiști în dezinformare, mobilizați de diverse  grupuri de interese, au fost Efim Lvovici Berșin, născut la 16 octombrie 1951, în orașul Tiraspol și  Xenia Grigorievna Mialo, născută  la 13 mai 1936, în orașul Râbnița. Prima lor sarcină de luptă: să contribuie ”creativ” la pregătirea psihologico-informațională a populației  pentru iminentul  război ruso-român.

   Mi-a amintit de vara lui 1972. Înainte de excluderea mea din partid și ”retrogradarea” ulterioară, trecusem un curs de perfecționare la Odessa. Făceam parte dintr-o structură specială a Armatei a 14-a: ofițeri în rezervă având specialitatea militară – ВУС 6021 –«Спецпропаганда» . Odată la doi ani, în dependență de necesitățile armatei,  ne  scoteau din câmpul muncii.

Pe timp de pace, conform legii, puteam fi convocați de la o lună până la jumătate de an. Studiam specificul războiului informațional-psihologic, simulam utilizarea mijloacelor moderne de propagandă. Ne antrenau intens pentru a face față într-o eventuală confruntare cu  omologii  noștri din flancul de sud al NATO, specialiști și ei în  PSYOP și PSYWAR.         

Odessa, iulie 1972. Rezerviștii Armatei a 14-a, specialitatea militară ВУС 6021 – «Спецпропаганда». Ultimul rând, al patrulea din stânga, Mircea  Druc.

       Eram repartizați în echipe pe criteriul specializării lingvistice anteriore. Iar cursanții se numeau între ei pur și simplu: turci, greci, italieni, francezi, spanioli, portughezi. Fiecare grup elabora foi volante și edita un ziar  în limba respectivă;  cei cu voce adecvată și fără accent se antrenau în calitate de crainici pentru posturi de radio ale armatei;  acestea se creează  în timpul acțiunilor militare pe teritoriul inamicului.

Eu făceam parte din colegiul de redacție al unui ziar-model, destinat spaniolilor. Eram dator să cred că ibericii, în 72, ca și basarabenii  și nord-bucovinenii în 40,  așteptau  să fie ”eliberați” de glorioasa Armată Roșie.

Semnam bun de tipar cu acronimul TALMENCURD: Talin, un spaniol din miile de copii orfani aduși în URSS în tipul războiului civil; îl chema de fapt Stalin, dar, de la un timp,  sincopase prima literă  și se prezenta  cu prenumele ”Talin”, cu accentul pe ”i”; Menin, un evreu basarabean,  gata să depună actele de plecare definitivă în Israel; Druc – un român basarabean, care în  perioada 1958-1968 căutase o portiță prin care să fugă. ( Ideea și tentativa de evadare  din paradisul numit URSS o descriu  într-un capitol aparte).

       Revin la vara lui 1990. Conform planului elaborat de grupul de deputați ”Soiuz”, comandamentul  districtului militar Odessa  îi însuflețea pe liderii de la Comrat  și asigura pe toate căile activitatea separatistă a acestora. Comratul imita și asculta de Tiraspol, care testa rezistența Chișinăului prin acțiunile provocatoare ale găgăuzilor. Mass-media rusă era de partea lor. NOI rămâneam niște diletanți în tentativa de a face față unui război informațional-psihologic. EI, prin agentura lor profesionistă, informau și intoxicau zilnic structurile Centrului, inclusiv mass-media de la Moscova și Kiev. Iată o mostră de notă informativă expediată  prin fax din Chișinău  către șefii de la Moscova:

        ”Prima: Situația în Moldova, în esență, scapă de sub control.  Frontul Popular din Moldova dirijează în toate domeniile. Pentru a  putea garanta siguranța unităților noastre  din Republică sunt necesare măsuri din partea guvernului central. Dar, fără să le așteptăm, ar fi oportun să luăm propriile noastre măsuri, începând cu data de 31 octombrie.

Este vorba că Frontul Popular a dat indicații detașamentelor de asalt  să se înarmeze din proprie inițiativă. În aceste formațiuni  rolul principal îl joacă foști soldați ai trupelor de desant și parașutism, precum și foști combatanți în Afganistan. Detașamentele au fost instruite special în Codri, iar acum sunt mobilizați în legătură cu acțiunea de represalii contra găgăuzilor.

Atacând unitățile militare cu scopul de a captura armament, vor folosi tactica blocării cu mase mari de oameni  și deconectarea curentului electric. Ajungând pe poziții, atacatorii vor fi ghidați către depozitele de arme de soldații  moldoveni din  unitățile respective. Timpul acțiunilor  – odată cu lăsarea întunericului. Primele două procedee tactice sunt deja însușite și scopul de adormire a vigilenței a fost atins. 

     A doua: La Tiraspol, în primele zile ale lunii noiembrie, se anticipează evenimente politice,  care s-ar putea finaliza cu varianta românească.  Ministrul de interne I. Costaș  ține o mare rezervă  în raionul  Cimișlia, care poate fi strămutată  la Tiraspol.  E de prevăzut că în drumul  lor acești voluntari  vor ataca micile unități militare.

       A treia: Situația rușilor în Moldova s-a deteriorat brusc după declarația lui Elțîn că Rusia  îi va primi pe toți refugiații. Aici, ca și în republicile baltice, rușii îl condamnă pe acest fățarnic, care prin semnarea tratatului cu Chișinăul și-a atins obiectivele sale politice  în contul petrolului, lemnului și metalului Rusiei.

Naționaliștii locali din FPM, care au ocupat pozițiile cheie  în Sovietul Suprem și în Guvern,  îi cântă ditirambe lui Elțîn. Rușii declară că Elțîn încă nu înseamnă Rusia. Este lăudat doar  pentru faptul, că echipa sa a  impus supremația legilor republicane asupra legislației unionale. Nespus de mulțumit de aceasta se arată Mircea Druc – elev și discipol al lui G.H. Popov.

Ultima: Dacă e posibil, ajutați-mă să-mi schimb mașina, căci mi s-a rablagit complet înainte de plecarea în misiune.

Vă doresc succes  în lucru.

 Cu sinceră stimă,

  1. Iurkin

Chișinău, 30 octombrie 1990”

      Cunosc bine tactica descrisă de corespondentul ziarului «Красная Звезда», locotenent-colonelul Anatolii Iurkin (cred că l-am identificat corect) în depeșa sa către șefii din Moscova. Este exact stratagema pusă în aplicare de separatiștii de la Tiraspol. Un exemplu: cazacii și gardiștii înarmați înconjoară unitatea militară dislocată în satul Parcani. Trag focuri răzlețe și-i previn pe soldați că-i vor împușca, dacă opun rezistență.

     Mass-media rusă repetă și  astăzi felurite legende: cică ”amazoanele în dresuri”, o gardă specială a lui  Igor Smirnov, i-au condus pe cazaci și gardiști. Chiar așa! Galina Andreeva, aghesmuită mereu, fără cunoștințe militare elementare,  ocupă  o unitate a Armatei a 14-a.  Îi forțează  pe militarii de meserie ”să deschidă larg ușile arsenalului”. În realitate operația era condusă de Iurii Kostenko, un etnic ucrainean, fost locotenent-colonel al Armatei Sovietice. Acesta îndeplinea nemijlocit ordinul lui Igor Smirnov. Apropo, și acest președinte autoproclamat se afla atunci la fața locului.

       Mass media de la Moscova și Kiev torpila orice efort al Chișinăului de aplanare a conflictelor. Evenimentele din Moldova Sovietică erau prezentate opiniei publice în  exclusivitate  drept ”conflicte interetnice”  sau  ”confruntare  între Chișinău și Tiraspol,  două părți egale”. Mă întrebam atunci: cine și cum  a creat un lobby ”pro Tiraspol și Comrat” atât de puternic printre politicienii și elitele de la Moscova și Kiev? Încercam și NOI să ne facem relații, însă nu reușeam.

În presa de limbă rusă existau, totuși, multe persoane oneste, care promovau, în mod obiectiv, și un ”adevăr al moldovenilor”. Pe acești oameni de bună credință, îi citez cu gratitudine, ori de câte ori am ocazia.  

     În timpul puciului de la Moscova, organele abilitate ale Republicii Moldova au arestat unii lideri de la Tiraspol și Comrat, care au susținut deschis puciștii. Era o acțiune analogică cu cea a Moscovei, care arestase inițiatorii loviturii de stat. Însă, când moldovenii l-au capturat pe Igor Smirnov la Kiev și l-au adus la Chișinău, jurnaliștii ruși și ucraineni  au prezentat acțiunea guvernului Republicii Moldova  ca „o tentativă  de anihilare a fruntașilor minorităților naționale”.

     Timp de peste două decenii, mass-media statalisto-moldovenistă, agențiile de presă ruse și ucrainene, Wikipedia, varianta rusă, mijloacele de comunicare în masă ale ”Republicii Moldovenești Nistrene” și ale ”Republicii Găgăuze” propagă ostentativ aceleași  minciuni. În 1990, priveam TV Centrală a URSS, canal-I. Recunosc, eram încântat de alura Tatianei Mitkova, prezentatoarea principală  a știrilor  la  (ТСН) ЦТ СССР. O față nouă printre jurnaliștii de la programele de știri ale televiziunii sovietice.

Mitralia cuvintele precum crainicii din zilele noastre, ceva inedit pentru telespectatorii sovietici. Știam că Tatiana nu este o simplă prezentatoare a știrilor compilate de redactori. Ea selecta materialul și transmitea la știri ceea ce credea oportun.În 1990-1992, Tatiana Mitkova era indulgentă, sau chiar solidară, cu lituanienii, letonii și estonienii, dar necruțătoare cu moldovenii.

În toamna anului 90, știrile din Moldova Sovietică începeau cu ”Sângerosul premier Mircea Druc…” sau  ”Călăul Republicii Găgăuze …” Iar corespondentul CNN la Moscova prelua  gratuit  aceste știri pentru telespectatorii din  lumea întreagă.

        Mă aflam la Cimișlia, când un ofițer de poliție, rus de naționalitate, se indigna sincer:

”Domnule Prim-ministru! De unde scoate Mitkova informațiile despre noi!? Acestea nu sunt știri, sunt minciuni ordinare! Se vede clar că nu este indiferentă față de dumneavoastră. Mă iertați, dar ce i-ați făcut?”  ”Dragul meu, nimic nu i-am făcut”. Un alt ofițer, aflat în preajma noastră, a replicat șiret: ”Poate că de aceea și vă denigrează așa…” Unii  presupuneau, că ar fi de pe la noi, din Basarabia, bulgăroaică, găgăuză, evreică. Alții că ar fi sponsorizată  de clanul ”directorilor roșii” din stânga Nistrului. Altfel cum să-ți explici această atitudine preconcepută față de conducerea de la Chișinău? 

     Tatiana Mitkova  nu e basarabeancă. S-a născut la Moscova,  în familia unui ofițer GRU sau KGB. A absolvit facultatea de jurnalism la MGU.  În ianuarie 1991,  ea a refuzat să dea citire unui comunicat oficial TASS, despre evenimentele de la Vilnius; peste puțin timp a fost  concediată și, ulterior, a colaborat cu ARD, compania germană de televiziune. După eșuarea puciului din august 91, revine la TV Ostankino.

În aprilie 2014, a renunțat la medalia comemorativă lituaniană. A făcut-o  demonstrativ, în semn de solidaritate cu Dmitri Kiselev, căruia i s-a retras  medalia respectivă de către președintele Lituaniei.  În 2014, a fost decorată de Putin ”pentru elucidarea  obiectivă a evenimentelor din Crimeea” (decretul prezidențial nu este public).

           În vara lui 92, TV Chișinău prezenta un caz amuzant și trist: ne vorbea un tânăr din Rusia profundă; în schimbul eliberării sale din penitenciar, a fost de acord să plece voluntar pe frontul de la Nistru. Băiatul a adormit în tren, a trecut de Tiraspol și a coborât abia la Chișinău. Umblase zăpăcit prin gară  tot întrebând unde se dau lupte grele ”cu fasciștii români”? Oamenii l-au dus la televiziune.

Acum, pe internet, circulă multe filmulețe cu mercenari luați prizonieri de militarii ucraineni. La interogatoriu sunt întrebați:

”De ce ați venit în Donbass?.

– Să luptăm cu fasciștii.

– Și ați văzut fasciști pe aici?

– Nu, n-am văzut. Pe aici sunt tot oameni, ca și noi”. Dar câți  dintre ei au crezut cu totul altceva, văzând la televiziunea Moscovei ”o femeie bocind un copil rus răstignit de fasciștii ucraineni”.

 Asemenea lucruri se întâmplă  în secolul Internetului, cu acces relativ liber la diverse surse de informație.

Însă, acum 25 de ani, tot ce se vorbea la radio era perceput ca ”adevăr adevărat”. Cei narcotizați de mass-media Centrului imperial, luau arma în mâini și plecau la luptă.

Ajungând în zonă nu dădeau peste ”fasciști români”. La fel și cei din partea opusă. Afară de niște cazaci improvizați, în veșminte teatrale din timpuri apuse și mercenari duși cu pluta, descopereau și foști colegi, sau chiar prieteni. Brusc, apărea confuzia și multe, multe semne de întrebare.

          Înzestrarea  tehnică a poliției RM  era sub orice critică. Operațiunea  pentru deblocarea secției de poliție asediată de mercenari a fost catalogată de mass-media rusă drept invazie militară și ”ocuparea barbară a Benderului”. Deși, în realitate, conform standardelor actuale, nu era decât o acțiune antiteroristă a poliției.

Participau la acest conflict forțele de ordine  ale RM și  câteva grupări ale forțelor RMN. Propaganda  rusă vorbește și astăzi  de polițiști și  militari înarmați până în dinți  și  multă tehnică militară. În realitate erau autobuse de pasageri și un TAB  foarte vechi.

      Publicațiile rusești  descriu implicarea unităților Armatei a 14-a astfel:  militarii ruși au păstrat cu strictețe neutralitatea; tehnica militară nimerea uneori în mâinile gardiștilor;  unitățile militare fiind dislocate pe toată linia frontului de-a lungul Nistrului, nimereau adeseori sub foc încrucișat  și au efectuat tiruri sporadice de artilerie, dar numai la ordinul comandantului.

        Mass-media rusă prezintă evenimentele din ziua de 19  iunie 1992 astfel: ”Seara, la  orele 19, în pofida armistițiului între RM și RMN, în Bender au năvălit mișelește ocupanții moldoveni. Din direcțiile Căușeni și Chișinău, ajutate de TAB-uri și tancuri românești, unitățile regulate ale armatei și poliției RM, au intrat în oraș. Invazia era însoțită d bombardamente masive de artilerie și aruncătoare de mine.

Fasciștii moldoveni,  întărâtați, distrugeau totul în calea lor,  fără  să cruțe locuitorii pașnici – femei,  copii și bătrâni. Totodată, a început jefuirea orașului.

Soldații și polițiștii moldoveni prădau magazinele, acaparau bunurile oamenilor, cărau  utilajele de la fabrici și uzine. Au încercat să bombardeze podul cu avioane MIG-29, dar bombele au nimerit peste satul Parcani, pe malul stâng al Nistrului.

        Apărătorii  eroici ai orașului, ajutați de  câteva tancuri și TAB-uri, au reușit să distrugă  artileria  moldovenească și să intre în Bender, care ardea și era deja distrus. 

Unitățile   militare ale RM au început retragerea precipitată lăsând tehnica, armamentul și chiar  tovarășii răniți. Datorită  acțiunilor concertate, apărătorii orașului către dimineața zilei de 22 iunie, au reușit să-l elibereze, practic, în întregime. [Chiar nu înțeleg nimic: cum au intrat  și au  eliberat în întregime orașul,  dacă  forțele RM controlau doar suburbiile din partea de sud?]

După ce gardiștii și cazacii  au reușit să alunge ocupanții din oraș, confruntarea a continuat pe linia frontului, apărută în afara orașului. [Ocupanții moldoveni, care erau la marginea orașului, au fost alungați și au intrat cei care îl apărau!?].

          În încheiere, jurnaliștii ruși înfierează clica/junta fascistă la putere în Republica Moldova. Și o fac așa cum i-au  învățat la  cursurile de «Спецпропаганда»: ”Masacrul comis de fasciștii româno-moldoveni s-a soldat cu moartea a circa 700 de pridnestrovieni, peste 1300 de oameni au fost răniți. Peste 100 000  s-au refugiat. [Un oraș cu o populație de 91 000  a înregistrat peste  100 000 de refugiați!?].

Au fost distruse  în  întregime  sau parțial  peste 130 000 de case, practic toate instituțiile sanitare și de învățământ. Au fost prădate  sau distruse  circa 50 de întrepidei. Au trecut deja 25 de ani, dar autoritățile Moldovei nici până astăzi nu și-au cerut iertare de la poporul Pridnestroviei și, în particular, de la  locuitorii orașului Bender, și nu recunosc măcelul pe care l-au înfăptuit.

          Difuzați! Să nu dăm uitării!  Ziua memoriei și durerii! Ziua tragediei de la Bender!”          

          Multă  lume, din necunoaștere sau rea voință,  continuă și astăzi să opereze cu date false. Alții vehiculează aceleași versiuni fanteziste despre războiul de la Nistru. Am ajuns, cu regretatul Victor Bucătaru,  în tranșeele voluntarilor noștri. Am contribuit la aducerea răniților la tratament în spitalele din România.

Am urmărit presa timpului și am întrebat martori oculari. Nu mi-a confirmat nimeni, că ar fi văzut, în vara anului 1992, orașul Tighina zăcând în ruine. Urmele de gloanțe, țigla căzută și geamurile sparte nu însemnă  ”40%  la sută din fondul locativ distrus”. Edificiul care a avut de suferit cel mai mult a fost Comitetulexecutiv al orașului, sediul poliției și câteva case din jur.

A rămas pe locul său cinematograful ”Drujba”, despre care posturile de radio rusești ne-au informat că a fost ras de pe fața pământului. Vitrinele  magazinelor erau întregi, cu excepția câtorva din centru orașului.  Acelea au fost  prădate, în timp ce  secția  noastră de poliție, asediată de  mercenari,  se apăra eroic.   

      Nu au fost bombardate  satele și orașele  din Pridnestrovie. Nici  ”grădinițe de copii, mitraliate de către moldoveni” nu au fost. Nimeni nu a văzut ”tancuri  românești”, nici ”eșaloane cu armament și muniții din România”  sau ”mine-jucării din România”. Nici lunetistele lituaniene nu au participat la război de partea noastră.

A fost o psihoagresiune sistematică și generalizată a Rusiei contra Republicii Moldova și o mistificare grosieră cu denumirea ”acapararea barbară a Benderului”. Manipulare și minciuni mass-media! Ceea ce am văzut,  erau tiruri cu ajutoare umanitare. Veneau din județele din Transilvania, prin ”Asociația Pro Basarabia și Bucovina” și  conducerea FPM le împărțea  femeilor refugiate din stânga Nistrului.

        Mass-media ”Rusiei eliberatoare” nu a găsit de cuviință  să-i întrebe ceva și pe polițiștii noștri din Bender/Tighina. Or, acolo au demarat evenimentele. Legendarul Victor Gusleakov, un rus adevărat, era la acea dată comisarul poliției  acelui oraș de pe malul drept al Nistrului.

Printre polițiștii din subordinea sa jumătate erau ruși. Și cu toții demonstrau o intransigență ieșită din comun:

”Nu recunoaștem Republica nistreană. Tighina a fost și va rămâne un oraș al Moldovei”.  Acest credo era rostit de colonelul Victor Gusleakov în fața camerelor unor reporteri de la France-Presse și ”Svoboda”, după patru luni de asediu.  Combatantul era intervievat în incinta sectorului de poliție Tighina, devenit aproape o ruină după un  tir neîntrerupt  de trei zile. Aceste  reportaje ar fi putut fi prezentate și telespectatorilor din Rusia? Chiar în zilele acelea amestecul armatei ruse și ocupația ulterioara a raioanelor de est ale Republicii Moldova se desfășurau cu sloganul:  ” Să apărăm drepturilor rușilor în orice teritoriu!”.

        Până la finele anului 1992, mass-media Centrului imperial  a rămas  neclintită pe pozițiile celor de la Tiraspol și Comrat. Adeseori am fost întrebat, de ce  tăceam? Basarabenii nu au tăcut o clipă. De la Kremlin  au  venit la Chișinău diverse comisii. Jurnaliștii noștri plecau la colegii lor moscoviți. Și cu ce ne-am ales de la demersurile adresate democraților și liberalilor lui Elțîn?  Îmi amintesc de un torent de articole despre ”naționaliștii moldoveni și fascismul român”.

Despre românii moldoveni din stânga Nistrului, torturați  și alungați din casele lor  de către cazaci  și mercenari sosiți din fundăturile Imperiului, nimeni nu sufla o vorbă. Mass-media rusă trecea cu vederea acțiunile detașamentelor de represalii căzăcești  în localitățile moldovenești din stânga Nistrului.

       NOI, nu eram lăsați nici să deschidem gura, în sensul direct al cuvântului. În avalanșa dezinformărilor declanșate instantaneu, declarațiile Chișinăului căpătau o rezonanță diametral opusă conținutului acestora. Televiziunea ”Ostankino” a transmis de două ori declarația ”sângerosului președinte Snegur”, însoțită, firește, de comentarii ostile. ”Sovietul directorilor TV Ostankino” dădea explicații:

”Comuniștii, homosexualii și președintele Moldovei  Mircea Snegur ne acuză că, chipurile, nu suntem obiectivi…”.  Imediat după intervenția lui Snegur, urma ”reportajul de pe malul stâng”.

  Reporterii repetau una și aceeași: un război adevărat, oameni în tranșee,  morți pe străzi”. Comentariile precizau:

”Distrugerile și victimele sunt rezultatul  acaparării barbare a Benderului de către armata Moldovei”. Urmau  pe ecran locuitori  din raioane, care confirmau că ar fi fost bombardați  de pe malul drept al Nistrului. Dar locutorii, care au suferit din cauza bombardamentelor  gardiștilor,  nu  au fost arătați niciodată la televiziunile rusești.

Despre rezultatele ”lucrului bine făcut” de artileria și tancurile Armatei a 14-a nici o informație. Reporterii și corespondenții speciali sosiți de la Moscova în zilele acelea de foc au intervievat  mai mulți parlamentari moldoveni, dar toate au dispărut fără să mai fie transmise la radio sau TV. Reacția Occidentului și opiniile oamenilor politici europeni nu erau difuzate.        

        Românii basarabeni nu au avut norocul balticilor. Lituanienii, letonii și estonienii au contat un timp și pe  sprijinul ”tinerii democrații rusești”. S-au bucurat de o înțelegere cât de cât  din partea deputaților Dumei de Stat. În privința Basarabiei, după ”evenimentele de la Bender” liderii politici ruși, mijloacele de comunicare în masă și conducerea complexului militaro-industrial au devenit practic solidari  și  unanimi.

Totuși, adevărul e că unii jurnaliști ruși au reacționat mai obiectiv. Vladimir Durnov, de exemplu, în  toiul luptelor, scria în ziarul ”Izvestia”, din 18 iunie 1992, că rușii nu au o imagine reală despre evenimentele din Republica Moldova. Jurnalistul locuia de 26 de ani la Chișinău.

Cunoștea situația mai bine decât cei care veneau în delegație de la Moscova pentru câteva zile. Sau cei care priveau numai TV Ostankino, susținătoarea înrăită a separatiștilor de la Tiraspol. Iată viziunea lui Durnov în rezumat:

         ”În august 1991, populația republicii s-a făcut zid în apărarea lui Elțîn contra puciștilor. Malul stâng al Nistrului a salutat din toată inima ГКЧП. Acum Moscova dă crezare informației răspândite de la Tiraspol. E cazul ca Moscova să evite o gravă eroare.

Să  nu   mai caute  dușmani ai Rusiei în Moldova… Generalul Graciov le explică ziariștilor  geneza conflictului foarte simplu: ”au apărut o mulțime de partide politice, a început confruntarea, inițial verbală,  după care au început să tragă… Niște primitivi!” Nu este clar, însă, cum s-a demarcat multitudinea de partide exact de-a lungul Nistrului?”.

       Așadar, în 1992 s-a încheiat ocupația ”pacificatoare” a raioanelor de est ale Republicii Moldova. Și, dintr-o dată, în mass-media Rusiei s-a observat un fel de reflux. S-a ajuns  până la o recunoaștere tacită, că acțiunile  guvernului de la Chișinău au fost legitime. În calitate de inculpați erau numite unele persoane de gradul  doi și trei.

Dar nu au mai reușit să ajungă  la cele de rangul întâi de la Tiraspol. Acestea deveniseră deja prea independente, ca să mai țină cont de ”ideologii liberali” de la Moscova. Jurnaliștii, care încercau să abordeze această temă,  primeau telefoane de  la niște ”persoane necunoscute”. Cu toate acestea, în presa de la Moscova  au început să apară și ”semi-adevăruri”  despre Republica Moldova și  războiul de la Nistru.

        Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice s-au modificat și prioritățile  psihoagresiunii mediatice. EI au  inventat  ”fascismul român”. Presa comuniștilor de la Chișinău vehicula ”pericolul războiului civil” și ”agresiunea României”.

Cetățenii Republicii Moldova au fost împărțiți în ”patrioți/stataliști” și ”dușmani/unioniști”. În campaniile electorale, propagandiștii comuniștilor, într-un mod  primitiv, le băgau  mințile în cap alogenilor:

”Rusofoni! Votați comuniștii că de nu, opoziția  vă unește mâine cu România!” Nu le vorbeau alegătorilor despre încălcarea legilor și corupția generalizată, despre salariile și pensiile mici, despre  prețurile  în  continuă creștere. Unica problemă  erau românii, care, din clipă în clipă, ar fi trecut Prutul, ca să facă ordine cu нагайка (cravașa). Deși aceasta nu a fost niciodată ”unealta de muncă” a jandarmilor români, ci a cazacilor, pe care se ținea Imperiul țarist.

Astfel, EI încearcă să pună pe seama românilor basarabeni pogromurile din Chișinău, organizate de sutele negre pravoslavnice. Acum românofobia a devenit arma principală a comuniștilor și socialiștilor, conduși de Voronin și Dodon.

      Stan Horja (pseudonim), un ilustru reprezentant al moldovenismului, publica în „Moldova Suverană”, nr. 14.06.07,un articol  caustic intitulat ”Un ilustru reprezentant al românismului fără viitor”. Citez: ”Druc s-a instalat în fruntea unei gloate înarmate cu bâte şi răngi şi a încercat supunerea Găgăuzei nu după reguli liberale şi democratice, ci după năravul guvernării româneşti în Basarabia.

Nu rămânea mult până la o vărsare de sânge. Druc nu dorea să asculte de nimeni, nici de Parlamentul, care l-a ales, nici de tovarăşii lui politici, nici, cu atât mai mult, de raţiune. Conflictul cu Comratul a tensionat relaţiile Chişinăului cu Tiraspolul, care nu erau nici aşa de loc simple. Votul dat pentru Druc a dispersat ţara şi a condus până la urma la conflictul sângeros de pe Nistru, urmările căruia se resimt până azi”.       

       În 2009, Serghei Felixovici Cerneahovski, unul dintre fondatorii și ideologii ”Clubului Izborsk”, înfiera cu mânie bolșevică oamenii lui Voronin: ”Moldova și-a făcut-o cu mâna ei… În aprilie, comuniștii au fost prea moi. Nu erau pregătiți. Sau nu au vrut  să răspundă cu rafale de mitralieră. Cu șrapnele, cu aruncătoare de foc… Ar fi trebuit ca huliganica plasmă cu  pașapoarte românești să se zvârcolească  în piață, să alunece în sângele propriu, înecată de spaimă și disperare…” (www.apn.ru, 2009-08-04).

      Portalul de limbă rusă www. enews.md din Chișinău, condus de Iulia Semionova, publica în 2011, opinia lui Alex, un comentator de serviciu: „După logica acestui porc de câine, Centrul ar fi trebuit să ridice lăbuţele în sus, să capituleze, dându-se pe mâna lui Mircea Druc, fără să întreprindă careva acţiuni întru apărarea unei ţări, ca măreața Uniune Sovietică. Într-adevăr, acest om nu merită pedeapsa cu moartea prin împuşcare,  merită să fie executat prin spânzurare”.

       Prea ușor pronunță  sentințe capitale acest Alex! Mă întreb: o fi el cumva progenitura unor judecători bolșevici din ”troicile” NKVD-ului? Deși, pot admite că Alex, parțial, are dreptate. Centrul, bineînțeles, era obligat să întreprindă careva acțiuni pentru a salva Imperiul. Dar Periferiile nu mai puteau să suporte captivitatea. Nostalgicii, cu logica lor specifică, justifică acțiunile Kremlinului.

Dar neagă dreptul Republicii Moldova de a întreprinde ceva pentru a-și menține integritatea teritorială. Nu Centrul  imperial, ci ”odiosul premier Mircea Druc” trebuia să capituleze. Trebuia să alerge la Comrat cu buchete de flori. Trebuia să felicite ”eroii norodului găgăuz” – Topal, Kendighelean și  Burgungi  – cu proclamarea Republicii Găgăuze. Acest Druc trebuia să fi procedat ca Igor Dodon, în 2017, care, la Tiraspol, și-a cerut  iertare de la clanul mafiot din așa zisa RMN pentru războiul din vara anului 1992? 

       Mi-a spus cineva de la Chișinău că sub numele ”Alex” s-ar ascunde chiar proprietara/șefa portalului. Misiunea lui ”Alex” e să stârnească zâzanie între cititorii portalului, să provoace, să agite spiritele în lumea internauților. Cu  scopul de a reaprinde conflictele ideologice, portalul respectiv, de rând cu anacronica «Комсомольская правда», lansează discuții cu o tematică aparte: războiul de pe Nistru, Moldova Mare, rusa a două limbă oficială în RM, multiculturalism, nefericirea găgăuzilor, lumea rusă în  Republica Moldova,  pericolul Unirii cu România etc.  Alex, ca și alți ”ruși de profesie”, internaționaliști prin excelență, nu-și dau seama că se agită fără rost. Acum un sfert de secol, nu exista decât o singură soluție, ca și în prezent: ”Scapă cine și cum poate!”  sau  ”Care pe care?”

         Cunoaștem prea bine optica gâştelor de la ferma colhozului nostru, natal şi moldovenesc, despre războiul de la Nistru. Cât despre gâştele de la fermele colhozului  rusesc şi cel ucrainean… Acestea, cu diverse ocazii,  declanşează câte o  campanie de denigrare a celor două state româneşti. Neverosimil, dar unii autori  tratează subiecte legate de România, ca şi cum Războiul a doilea Mondial abia s-a terminat. Iar la Bucureşti ar fi în plină desfăşurare procesele organizate de către ”eliberatori sovietici” și executarea eroilor români, care au luptat contra invaziei  Imperiului bolșevic. 

        La 26 decembrie 2010, Tiraspolul insinua: „Fostul ministru al culturii în guvernul Druc a ţinut o cuvântare nazistă  de o jumătate de oră la un mare miting din Chişinău… Ion Ungureanu  a îndeplinit funcţia de ministru  sub comanda  ex – premierului Druc, unul din responsabilii  pentru declanşarea conflictului armat  de la Nistru,  care locuieşte acum  în România”.

De ce nu au scris corect: „Ion Ungureanu, fostul ministru al culturii  în guvernele Pascari, Druc şi Sangheli”? 

Fiindcă  așa, minciuna  nu ar avea nici un efect. Pentru manipulare e mai bun adevărul sincopat. Lăsăm numai elementul sugestiv: „fost ministru al culturii în guvernul condus de Mircea Druc, care locuieşte în România”. Aşa merge!  Oricine ar fi  ministru al culturii, dar dacă a făcut parte  din guvernul celui care a pornit războiul în Pridnestrovie, iar acum locuieşte în România, nu poate să ţină decât discursuri naziste.

        Campion al dezinformării și manipulării rămâne «Информационное Агентство Regnum», o continuatoare demnă a ”cauzei Lukianov-Blohin”.

Portalul www.regnun.ru a fost fondat în 2002. Agenţia Regnum are pui pe tot cuprinsul defunctei Uniuni Sovietice: portalul „Imperiu”, agenţia de informaţii „Rex” și altele de genul acesta. Toţi împreună reprezintă un nucleu dur, semi ocult, de brokeri ai puterii imperiale. Aceştia nu-şi imaginează viitorul Rusiei decât ca Imperiu. Fie ţarist, fie sovietic, fie liberal sau religios-pravoslavnic, nu importă, imperiu să fie…

        Unul dintre principalii membri fondatori este Modest Alekseevici Kolerov. Până în 2013,  a îndeplinit funcţia de redactor-şef. Din mai 2013 este redactor-şef al Agenţiei de informaţii „Rex”. Kolerov a fost consilierul generalului Aleksandr Lebed. În 2005-2007, a deţinut funcţia de şef al Direcţiei preşedintelui Rusiei pentru relaţii interregionale şi culturale. În septembrie 2012, preşedintele autoproclamatei republici nistrene Evghenii Şevciuk l-a decorat pe Kolerov cu ordinul „Дружба”.

Ca stil şi temperament, aminteşte, în multe privinţe, de Dmitri Rogozin. Din august 2012, Kolerov este declarat persona non grata de către Letonia,  având în vedere „pericolul pentru integritatea teritorială şi securitatea economică”. Până la acea dată lui Kolerov i-a fost interzis accesul pe teritoriul Lituaniei, Estoniei şi Georgiei.

        De la înfiinţare şi până astăzi, Regnum nu a publicat decât ştiri negative şi analize tendenţioase despre cele două state românești  – Republica Moldova și România. Agenţia continuă diversiunea, inspirată de Centru în ajunul colapsului Uniunii Sovietice. O stratagemă de susţinere a separatiştilor de la Tiraspol şi Comrat, coordonată de Anatolii Lukianov, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS.

Omul de legătură cu separatiştii şi conducerea Districtului militar Odessa era Iurii Blohin, deputat în Sovietul Suprem al URSS din partea RSSM. Mai exact, din partea complexului militaro-industrial sovietic. Din ofensiva mediatică a lui Kolerov, cititorii urmează să reţină:

”Forţele de orientare pro-română de la Chişinău au declanşat războiul din Pridnestrovie şi Găgăuzia; unioniştii, şi nu altcineva, au dezmembrat RSSM, punând bazele tuturor dificultăţilor ei actuale”.

        Jurnaliștii acestei agențiinu pierd  ocazia de a-l înfiera  pe ”Mircea Druc, ex prim-ministrul Moldovei – iniţiatorul  campaniei găgăuzeşi unionist fanatic”.

Din an în an, din lună în lună, intercalează  în textele lor de știri o notă:  ”În octombrie 1990, ca reacție la cursul autorităților RSS Moldova de unire cu România, autodeterminata Republică Găgăuză a anunțat începerea alegerilor Sovietului Suprem al Găgăuziei.

Aceasta a servit drept pretext pentru a trimite în Găgăuzia coloane de mașini  cu activiști ai Frontului Popular din Moldova și voluntari din România, însoțiți de detașamentele de miliție, cu scopul de a împiedica alegerile și a reprima mișcarea găgăuză pentru independență națională. Campania anti-Găgăuzia a fost condusă  de prim-ministrul Mircea Druc. Acțiunea a provocat victime printre populația Găgăuziei. Escaladarea conflictului a putut fi evitată datorită intervenției unor  unități ale forțelor armate ale URSS”.

      Această notă, repetată la infinit,  ar putea servi drept mostră de minciună  mass media  pentru studenții facultăților de ziaristică  și viitorii profesioniști în PSYOP. Agenția întrece orice măsură. Crede că toată lumea este analfabetă. De unde a apărut  ”mișcarea găgăuză  pentru independența națională”, care a și proclamat ”Republica Găgăuză”,  nerecunoscută  niciodată de nimeni? 

Și, la drept vorbind, față de cine se doreau ”independenți”  cei circa  130.000 de găgăuzi?  Față de URSS?  Astăzi, în unele țări europene există mai mulți români basarabeni decât găgăuzi  în Republica Moldova și Ucraina. Nu cred  că vor   începe  și ei o ”luptă pentru autonomie sau independență națională”.

       De peste două decenii, agenția  de informații rusă Regnum repetă aceeași minciună. Or, NOI, am evitat vărsarea de sânge nu datorită, ci în pofida „implicării unor structuri ale forţelor armate sovietice”. Nici voluntari din România nu au ajuns la Cimişlia şi Comrat. Nu am avut pierderi de vieţi omeneşti. Pentru cei ca mine, care au trăit evenimentele „nota explicativă” nu e decât o minciună mediatică.  

Cine spune adevărul? Cum a fost posibil, ca în octombrie 90,  la Comrat, conflictul să se aplaneze fără victime? Iar în noiembrie 90, la podul din Dubăsari, trei tineri şi-au pierdut viaţa.

La întrebările jurnaliştilor răspundea Constantin Tauşangi,  etnic găgăuz, deputat în Sovietul Suprem al RSSM:

„Două conflicte, unul la Comrat şi altul la Dubăsari. În primul caz, la Comrat, în fruntea celor două coloane, de ambele părţi, se aflau oameni, care nu voiau vărsare de sânge şi erau dispuşi să-şi sacrifice propriile vieţi, numai ca să le salveze pe ale celorlalţi. În cel de al doilea caz, la Nistru,  situaţia era diametral opusă”.

        Aceeaşi agenţie Regnum publică articolul „Genocidul găgăuzilor şi esenţa ideologiei unioniste a românilor”. Autorii Ivan Kirioglo (găgăuz) şi Oles Goncear (ucrainean),  membri ai unei echipe, care, în 2007, au lansat la Odessa proiectul ”Moldova Mare”, cer imperativ: „să fie judecat pentru genocid călăul poporului găgăuz Mircea Druc”. În iunie 2010, istoricul  Andrei Marciukov, un simpatizant al liderilor separatiști de la Tiraspol şi Comrat, explica:

„Chiar dacă luăm în consideraţie agresivitatea naţionalismului românesc, să vorbim despre genocid, nu e cazul. Totuşi, n-au existat, probabil, planuri de exterminare în masă a poporului găgăuz. Termenul „genocid” se cere abordat cu acurateţe”.

       Ei bine, dacă pe cineva îl duce mintea să pună în discuție „genocidul găgăuzilor”, sunt dispus să intru în boxa acuzaţilor imediat. Să mă judece cel mai aspru  tribunal din lume. Să limpezim odată apele!  Între timp, grupulețe de găgăuzi continuă jocul de-a țara. Ilia Uzun, un deputat al Adunării Populare de la Comrat, în iunie 2014, însuflețit de evenimentele din estul Ucrainei, chema la arme. În cadrul unei întâlniri cu ambasadorii străini acreditați la Chișinău, deputatul a dat de înțeles, că în autonomia găgăuză ar putea izbucni un conflict și că locuitorii de acolo ar putea recurge și la utilizarea armelor.

Mesajul lui Uzun a sunat ca un avertisment pentru autoritățile de la Chișinău: „Ne vom întoarce în Moldova anilor 1990. Avem oameni tineri, care ştiu să ţină arma în mâini. Noi nu vrem asta, dar nu ne temem. Vom muri pe pământul nostru. Pentru că pământul nostru este ținutul Bugeacului, care ne-a fost dat de țarul Rusiei. Teritoriul Moldovei este până la Cimișlia”.

         La 11 martie 2013, mass-media rusă și ucraineană  prezenta situația ca și cum  ar exista în realitate o Republică Găgăuză: ”Serviciul  de presă al guvernului Găgăuziei a transmis pentru mass-media că veteranii forțelor militare ale Republicii găgăuze vor primi indemnizații și o medalie specială.

Bașcanul Mihail Formuzal și-a anunțat tot sprijinul pentru cei care  ”au făcut Găgăuzia”. Stepan Topal,  primul președinte al republicii  și Mihail Kendighelean, primul președinte al Sovietului Suprem vor pregăti macheta medaliei și lista participanților la făurirea Găgăuziei.

De asemenea, Bașcanul  l-a trimis  pe  Kendighelean la Tiraspol, ca să  întocmească listele  persoanelor, care vor fi decorate cu medalii. Pe Buzadgi l-a trimis la Taraclia, să pregătească lista femeilor care, în octombrie 1990, au  blocat calea voluntarilor și nu i-au lăsat să intre în Găgăuzia.

        Urmau să fie decorați cu medalia găgăuză lideri politici din  Rusia, Turcia, Ucraina și Pridnestrovie, care au jucat un rol important în constituirea Găgăuziei. Președintele Republicii Moldovenești Nistrene, Evgenii Șevciuk,  a felicitat conducerea Republicii Găgăuze cu obținerea independenței față de Moldova, la 19 august 1990.

Atunci, pe clădirea parlamentului din Chișinău  atârnau placate cu inscripția  ”Găgăuzia – un  pecingine pe corpul Moldovei” și ”Găgăuz bun – găgăuz mort”. Escaladarea  conflictului a putut fi evitată datorită  amestecului  unităților Armatei Sovietice și  a voluntarilor din Republica Moldovenească Nistreană”.

       E greu, foarte greu, imposibil, să dai uitării anii 1989-1992, războiul ruso-român și suferințele oamenilor de pe ambele maluri ale Nistrului, atacul mediatic și psihoagresiunea. În colecțiile de ziare și fotografii, în filme și imprimări audio-video redescopăr atâtea fețe și voci cunoscute. Cazaci ruși/ucraineni  și voluntari basarabeni în tranșee, polițiști și gardiști, prieteni și dușmani. Și mă cuprinde o tristețe iremediabilă…

        Mi-am amintit  și de anii  mei de studenție la Leningrad. Odată, un coleg rus (studiam împreună spaniola) mi-a recitat o strofă din poemul ”Granada” de Mihail Svetlov.

Un  poet revoluționar-troțkist, care dorea să învețe spaniola, să ajungă în Spania, ca să ”împartă pământ țăranilor”. Colegul meu a rostit apoi, ca pentru sine:

”Păcat, m-am născut  prea târziu… Aș fi plecat în Spania, traducător, ca Plavskin și Stepanov, profesorii noștri”. N-am comentat, dar m-am gândit: ”Aș fi plecat și eu voluntar în Spania… Dar nimeream, probabil, în alte tranșee; de partea opusă, acolo unde era  Ion Moța și Vasile Marin, căzuți în luptă lângă Madrid, ”pentru crucea lui Cristos și salvarea lumii latine de bolșevism”.

      În 1990-1991, NOI eram niște arbori înfloriți. Am crezut feciorelnic și ne-am deschis prematur în fața paselor de magie ale Zânei numite – ”Democrația”. Luaserăm drept adierea primăverii un preludiu al înghețului imperial prognozat. Minciunile  transmise în direct au însemnat mai mult decât un duș rece pentru NOI,  unioniștii basarabeni și nord-bucovineni.

Pentru mine, personal, atacul mediatic și psihoagresiunea, dezinformarea și manipularea scandaloasă nu erau o surpriză neplăcută.  Erau o mare deziluzie, după care  mi-am  revenit  nespus de  greu.  Și am  rămas la estimarea din 1990-1992: mass-media nu are cum să fie imparțială. Imposibil  ca un eveniment să fie ”trăit” așa cum s-a produs în realitate după trecerea  sa prin mai multe filtre.

Primul – martorii direcți ai evenimentului, dacă au fost și martori. Apoi,  obiectivul camerei, dacă a fost îndreptat exact. Urmează relatarea a ceea ce au înțeles primii reporteri sosiți la fața locului.

Dacă au sosit, bineînțeles. Un rol aparte îl au studioul de montaj, laptopul sau dictafonul, telescriptorul sau satelitul, ”stilizarea” în biroul redactorilor, dacă se mai stilizează. În final, importă emoțiile cauzate de eveniment, celor care-l trăiesc și îl transmit.

Indiferent de mijlocul de comunicare în masă, obiectivitatea informației depinde, în mare măsură, de biografia și cultura, religia și ideologia celor, care o prezintă publicului.

       Pe unde mai sunteți și câți ați mai rămas în viață, voi, bravi cavaleri ai cruciadei mediatice contra românilor din 1990-1992!? Ce fac copii și nepoții voștri? Mai țineți minte ”faza latentă” și ”faza fierbinte” a războiului de la Nistru? Erați tare supărați pe NOI, că am trădat socialismul și Imperiul sovietic. Apropo, la voi, în Rusia,  sunteți acum de partea ”roșilor”, ca atunci, în 90, sau ați trecut  de partea ”albilor”? Cine sunt adevărații patrioți ai Rusiei: bolșevicii-internaționaliști  sau alb-gardiștii naționaliști?  Ce părere aveți de ”teroarea roșie” și ”teroarea albă?” Cine, credeți, că avea dreptate: Armata Roșie sau Armata Albă? Ce părere aveți de războaiele care au urmat și vor urma după  al nostru, cel din  1992?

        Acum, în 2017, NOI nu punem întrebări inutile de tipul ”cum se explică colapsul unei asemenea mari puteri ca Uniunea Sovietică?” În toate țările și în toate limbile s-a acumulat o cantitate enormă de studii, documente și interpretări; inclusiv ”ședințe spiritiste cu Stalin și Hitler”, care, implicit, explică cum și de ce s-a prăbușit Imperiul Ideocratic Sovietic. Pentru NOI, are o  mult mai mare importanță să înțelegem exact cum evoluează percepția în spațiul ex-sovietic și în lume; cum experții și decidenții omnipotenți, odată cu schimbarea conjuncturii interne sau externe, își modifică opinia despre această întâmplare istorică firească.

Pentru EI și pentru Putin, dispariția URSS înseamnă  ”marea catastrofă  a secolului”. Pentru NOI, însă, nu 5 decembrie 1991, ziua dispariției de jure, ci 30 decembrie 1922, data constituirii Uniunii Sovietice, a însemnat începutul unei  adevărate catastrofe a secolului XX.

        Așadar, vă înțeleg, atunci, în 1989-1992, nu se putea altfel… Așa a fost să fie. Înainte de a scrie acest articol, am recitit cartea lui Mircea Radu Iacoban ”O cronică a Basarabiei 1990-1999”. Deceniul în care: ”De la Podul de flori, așternut peste Prut, am trecut Podul de sânge de la Nistru, spre a ajunge la Puntea suspinelor, arcuită astăzi deasupra râului despărțitor de frați.

Glisările frecvente ale clasei politice aveau să ducă la alunecarea republicii independente Moldova într-o direcție greu de bănuit în momentul în care pe clădirea Parlamentului de la Chișinău începuse să fâlfâie tricolorul… Dar oricât ți-ai propune să fii echidistant, nu izbutești să-ți reprimi și să-ți ascunzi convingerea că, odată și odată, clopotele Unirii vor răsuna sărbătorește…”

         Voi, ca niște patrioți ai URSS, ați luptat pentru păstrarea Imperiului. Eu, însă, ca român basarabean/bucovinean, toată viața am luptat, cum am putut, și am sperat să-mi văd Patria reîntregită. De aceea  nu mai sunt supărat pe ”lipsa de obiectivitate” a gâștelor  de la ferma colhozului «Дружба народов». Și am rămas încadrat în unghiul migrator al gâștelor sălbatice, ghidat de legile Naturii. Rămânem fiecare cu propriul adevăr. Timpul să ne vindece rănile sufletești, căci Istoria, cu siguranță,  ne va absolvi.

Mircea Druc,

un român

București, februarie 2017

 prin http://basarabialiterara.com.md

 

 

 

 

28/02/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ULTIMUL PRIM-MINISTRU AL RSS.MOLDOVENESTI, MIRCEA DRUC : ” CU FILAT LUCREAZĂ ACELEAŞI FORŢE CARE AU LUCRAT SI CU IURIE ROŞCA…

 

Foto: Mircea Druc si Vlad Filat

Mircea Druc, ultimul premier al Moldovei sovietice şi ultimul lider al Frontului Popular de până la Iurie Roşca, relatează într-un interviu exclusiv cum a fost demis după ce a refuzat să vândă hotelul CC, cum agrarienii au modificat Constituţia ca să scape de el, cum se falsificau alegerile în România în 1992, cum a încercat să intre în KGB, de ce a scris în cererea de reabilitare la PCUS că a fost şi va rămâne comunist.

Deşi nu-l condamnă pe Roşca, Druc recunoaşte că îi poartă pică pentru eliminarea din Front a lui Mihai Taşcă şi pentru înlăturarea din viaţa politică a lui Valeriu Matei. El crede că astăzi Vlad Filat este dirijat de aceleaşi forţe care au lucrat anterior cu Roşca şi că revenirea comuniştilor la putere e mai întâi de toate interesul capitalului care a controlat afacerile în RM în anii 2001-2009.
– Dle Druc, sunteţi singurul demnitar de la noi care crede că unirea RM cu România era posibilă după căderea URSS. Cum se putea produce ea?

– Eu mi-am dorit Unirea toată viaţa, nu doar în 1990. Dar, atâta timp cât exista „sfânta” graniţă sovietică pe Prut, nu puteai să te gândeşti nici la democratizare, nici la Unire. Cum puteai să alipeşti marea URSS a lui Brejnev la mica Românie socialistă? Era tentant, dar riscant. Eu însă eram convins că, după destrămarea imperiului, vom reveni la normal, reparând marea tragedie a Basarabiei din 1940.

Chiar şi Snegur zicea uneori: „Eu am să vă spun când trebuie să ne unim!”. La care Iurie Roşca intra în panică: „Dacă face babacul Unirea?”. S-o facă, ziceam, aş fi fericit. Continui să fiu unionist. Unirea este inevitabilă. Astăzi, ea nu mai e chestie de ideal, ci de confort. Ne putem vedea visul realizat, conlucrând în procesul de integrare europeană. Să nu uităm că astăzi şi ruşii, şi ucrainenii au mari probleme. S-ar putea întâmpla orice, căci nimic nu este stabil în lume astăzi.

„Independenţa nu e meritul celor de la Chişinău”

– În 1991, după semnarea tratatului sovieto-român, România ar fi acceptat Unirea? Şi cât de corect ar fi fost acest act, dacă populaţia RM nu şi-l prea doreşte?

– România avea o mie şi una de probleme. Dar, în momentul în care ar fi aflat că Moldova a reconfirmat actul unirii din 1918, ce avea să facă? Şi în 1918, conducerea României era fugită la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane şi bulgare, când Sfatul Ţării a votat Unirea.

Şi evenimentul s-a produs. Nu cred că, în 1991, Iliescu sau Coposu nu s-ar fi conformat votului de la Chişinău. Prin tratatul cu URSS, România s-a gândit să pregătească terenul pentru a ieşi frumos din pactul de la Varşovia şi din CAER. Gafa a fost alta. I-am spus şi lui Adrian Năstase – nimeni nu-i acuză că au semnat, dar, dacă se văd lideri politici, trebuie să anticipeze evenimentele. Când România semna actul, ai noştri convingeau oamenii să renunţe la referendumul de restabilire a URSS. A fost o nesincronizare, percepută de noi ca un cuţit în spate. Însă, dacă oamenii nu doresc Unirea, n-avem ce discuta.

 Şi de asta nu sunt de vină ruşii. Ei s-au grăbit să ia Transnistria, căci nu şi-au putut imagina că nu ne vom uni. Şi în România, poate, 15% din populaţie arde de nerăbdare să ne unim, dar nimeni nu se gândeşte zi şi noapte cum ar „acapara” republicuţa Moldova. Totuşi, opţiunea mea de unionist trebuie respectată, la fel cum eu înţeleg suferinţa celui care se tot vrea moldovean… Iar cei care refuză să înveţe rusa îmi par nişte infantili, căci limba duşmanului trebuie s-o ştii mai bine decât el.

– Faptul că, în 1990, aţi trimis echipe de voluntari în autonomia găgăuză este perceput ca o provocare pentru ruşi de a porni conflictul transnistrean. Dacă decizia într-adevăr vă aparţine, de ce aţi luat-o?

– Rugaţi cercetătorii să ridice arhivele guvernului. Eu nu am trimis pe nimeni, ci, dimpotrivă, i-am adus înapoi. Nu ştiu cine i-a organizat, dar eu pentru nimic în lume n-aş fi trimis la moarte nişte copii. Atunci era declarată stare de urgenţă şi vicepremierul Sangheli a fost numit responsabil de evenimentele din raioanele de sud ale republicii. Dar el a plecat, cu foaie de odihnă, în Egipt. Când mi s-a raportat că cineva îndeamnă copiii să intre în Comrat, unde fuseseră trase două cisterne cu amoniac, substanţe explozibile şi două cuiburi de mitralieră, mi-a albit părul… Ofiţerii diviziei aeropurtate din Bolgrad îi înarmaseră până în dinţi pe găgăuzi.

Am dat ordin să fie evacuaţi de la faţa locului toţi, în afară de militari. CNN transmitea zi şi noapte ştiri din presa moscovită, care se începeau cu „кровавый премьр Друк”. Ai noştri au interceptat o telegramă secretă de la Tiraspol, în care comandourile lui Smirnov spuneau că îl vor pe Druc viu, iar pe Costaş – viu sau mort. Cum poate să spună cineva că i-am provocat pe ruşi? Dacă nu-mi păsa, acum aţi fi avut şi republică găgăuză.

– Ne-am proclamat independenţa în momentul oportun sau trebuia să ţinem pasul cu Ţările Baltice?

– Noi am întârziat la toate capitolele. Şi limbă de stat am decretat-o mult mai târziu decât alte republici. Până şi Rusia şi-a declarat suveranitatea înaintea noastră! De aceea, aşa-zisa independenţă a RM nu este meritul celor de la Chişinău. Dar asta s-a întâmplat şi pentru că RSSM şi Belarus erau cele mai rusificate republici sovietice, fiind date ca exemplu la Şcoala superioară de partid de la Moscova. Toţi militarii sovietici în rezervă se aflau pe malurile Nistrului.

Alături de aceştia, puneţi un foarte puternic complex militar-industrial, care a şi fost punctul de pornire al conflictului transnistrean. Lukianov, Smirnov şi Bergman nu au fost eroii, ci executanţii unei comenzi. Şi ei trebuiau să decidă destinul acestui complex şi al armamentului de acolo. Apoi muniţiile au fost vândute, împărţite, iar sciziunea a rămas din inerţie. Să vedem ce-o fi mai departe. Noi n-am avut ce să facem atunci, deoarece în parlamentul din 1990, despre care facem atâta vâlvă, eram o minoritate dezbinată. Şi eu, venit din Cernăuţi, nu prea ştiam cine şi cum răsuflă aici. Doar îi suspectam de unionism pe Ion Ungureanu, Nicolae Matcaş şi pe viceministrul Sănătăţii, Loghin Alexeev.

„Eu din asta şi am?”

– Aţi declarat anterior că aţi fost demis la indicaţia şefului KGB-ului sovietic, Kriucikov. Prin ce concret aţi deranjat Moscova?

– Mai întâi de toate, eram obstacolul-cheie contra semnării tratatului unional, de care era interesată Moscova. Condiţia de a mă demite a fost pusă în noiembrie 1990, la Kremlin, de către Kriucikov şi Gorbaciov, care i-a spus lui Sgenur: „Или снимете этого сумобродного Друка, или у нас с вами нечего говорить”.

Anterior, Moscova îl avertizase pe Snegur că am putea avea trei republici şi el… a cedat. Într-o noapte, m-am trezit cu un telefon de la ministrul moldovean al Securităţii, Tudor Botnaru. M-a informat că Kriucikov îmi cere demisia şi că a primit indicaţii să lucreze în această privinţă. A urmat iniţiativa lui Nicolae Andronic, prin care Constituţia a fost modificată în sensul demiterii premierului cu votul majorităţii simple.

Cei care mi-au iniţiat demiterea au pregătit apoi congresul „Casa noastră – RM” şi aducerea agrarienilor la putere. Atunci s-a terminat totul. Unii îmi spun că, de-aş fi fost mai deştept, aş fi rămas la putere. Pentru aceasta trebuia să fiu Sangheli sau Ciubuc, ceea ce eu nu puteam fi niciodată! Fiind în funcţie, eu eram cronometrat, limitat în timp şi spaţiu şi trebuia urgent să dezamorsez bomba. Nu aveam când să menajez ifosele lui Snegur.

– Aţi vrut să candidaţi şi la funcţia de preşedinte al RM…

– La prezidenţialele din decembrie 1991, urma să candideze Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi eu. Dar s-a considerat că Snegur nu trebuie să aibă concurenţi şi atunci „fraţii” noştri de la Chişinău au făcut a doua diversiune. Au pregătit un proiect de lege care stipula că cei care n-au trăit în RM în ultimii zece ani nu pot candida la preşedinţie. Aşa s-a terminat cu Druc în politica de la Chişinău.

– Reformele efectuate de succesorii dvs. – privatizarea şi reforma agrară – au adus RM într-un colaps economic fără precedent. La mijloc a stat lipsa de experienţă sau interesul unui cerc de demnitari de a-şi acumula averi?

– Şi atunci, şi acum, toată competenţa politicienilor de la Chişinău se reduce la egocentrism şi interese. Ei au fost competenţi în măsura în care, adoptând reforme, se întrebau: „Eu din asta şi am?”. Nimeni n-a venit la putere cu un ideal, cu un vis nebun, ci au luat puterea conjunctural. Ideea era să se ducă cei vechi şi să intrăm noi în posesia la toate bunurile. Şi pe mine mă ruga un deputat să interzic orice export din RM – ca să exporte numai el…

„Birştein m-a avertizat cu demisia”

– După ce-aţi fost demis, a fost înstrăinat din posesia statului fostul hotel al CC, „Seabeco”. Cine de la noi era interesat de această tranzacţie?

– Când mi se pregătea demisia, un consilier m-a înştiinţat că omul de afaceri Boris Birştein se arăta interesat să cumpere hotelul. Consilierul i-a spus că premierul abia l-a scos, prin judecată, de la partid şi că nu-l va vinde. „Тогда мы купим премьер-министра”, i-ar fi spus Birştein. Consilierul i-a explicat că aşa ceva e imposibil, la care acela i-a replicat: „Тогда мы снимем его с должности”. Apoi am aflat că dl Birştein organizează la hotel saune cu femei şi călătorii în Canada pentru un grup de deputaţi. Aceştia au şi cerut, în mai 1990, demisia lui Druc. Iar în octombrie, Birştein a revenit la hotel. După ce am trăit 50 de ani într-o societate în care decidea forţa politica, ne-am trezit în alta, unde decide capitalul. Când nu-i placi capitalului naţional, transnaţional sau cel mafiot, eşti înlăturat. Dacă nu i-am plăcut lui Birştein, cine mai putea să-i mobilizeze atât de frumos pe deputaţi contra mea?

– Aţi fost ultimul preşedinte al Frontului Popular înainte de Iurie Roşca, fiind ales în 1992, când liderii marcanţi ai mişcării erau înlăturaţi din formaţiune. Ce rol avea atunci Roşca în Front?

– Roşca şi alţii m-au convins să candidez, deşi nu aveam nici cea mai mică intenţie. Am acceptat cu singura condiţie ca rezoluţia şi programul economic al formaţiunii să fie propuse de mine şi să schimbăm denumirea Frontului. Ulterior, am botezat frontul „creştin-democrat”.

Înainte să fiu ales preşedinte vine, Dumnezeu s-o ierte, venerabila Lidia Istrati şi zice: „Druc, uite în ochii mei!”. Mă uit. „Vicepreşedinte trebuie să fie Matei! M-ai înţeles? Altminteri nu te vom susţine!”. I-am explicat că, în 1990, deputaţii noştri au ajuns în Parlament, au maşină la scară, o duc bine şi au abandonat Frontul… Au rămas un Roşca, un Sergiu Burcă şi alţii, cărora le trimiteam bani pentru doktorskaia şi batoane. Şi am convins-o pe dna Istrati ca Roşca să fie vicepreşedinte.

„Eu am rămas credincios, Roşca a devenit ateu”

– Dar Vieru, Lari, Gheorghe Ghimpu, toţi înlăturaţi de Roşca, nu aveau funcţii şi maşini la scară…

– Ei nu aveau nicio atribuţie şi nu se ocupau de Front. Lari era deputată a URSS. Dar mai era un om pe care foarte mult îl respect şi care a făcut foarte mult pentru pregătirea congresului, dl Mihai Taşcă. A muncit ca un rob, a umblat prin sate, a adunat oameni, a pregătit programul. Peste câteva luni, Roşca l-a dat afară. Nu ştiu nici astăzi de ce. Asta n-am să i-o iert lui Roşca.

– Ajungem la aceeaşi idee – Roşca mătura din formaţiune membrii activi. O făcea pentru a apăra idealurile naţionale sau pentru a prelua controlul total asupra Frontului?

– Asta-i povestea pe care am înţeles-o pe urmă. Sigur, Roşca urmărea să devină vioara întâia, că fiecare lider începător. Dar noi am avut şi rezoluţia că vom participa la viaţa politică a României, în care se spunea că trebuie să coordonăm cu partidele din România includerea lor în listele electorale. În ultimă instanţă, însă, n-a participat nimeni.

Numai creştin-democraţii români au luat-o pe Lari. Adică, după ce, la congres, toţi s-au aprins şi au votat, acum s-au răzgândit… Nu se face aşa! Dragostea şi susţinerea mea faţă de Roşca s-au manifestat pentru că eram sincer convins că este unionist…

– Care ulterior l-a adus la putere pe Voronin…

– Cred că tot ce a făcut în aceşti ani a făcut din egocentrism, rivalitate, rânză moldovenească ş.a.m.d. În momentul când el a crezut în proiectul de succes al statalităţii RM, ne-am despărţit. Nu mă mai interesează! Eu am rămas credincios, el a devenit ateu. Sau viceversa… Înseamnă că eu n-am studiat mecanismele şi motivaţia intrinsecă şi cea de profunzime a dlui Roşca.

V-aş ruga să ţinem cont şi de structura biopsihică a lui Mircea Druc. Eu niciodată nu condamn pe nimeni. Însă, sunt supărat un pic pe Roşca că a participat la modificarea Constituţiei, în 2000. Ştiind că, prin vot universal, nu fiecare are şanse să fie ales la cârma ţării, Roşca, meşter la combinaţii fiind, s-ar fi gândit că poate va ajunge el împărat. Sunt sigur că Voronin n-ar fi ajuns preşedinte, dacă ar fi fost ales de tăt nărodu. Asta este diversiunea lui Roşca pe care eu o regret foarte mult…

„În 1992 se falsificau alegerile în România”

– Existau persoane infiltrate de serviciile secrete în Frontul Popular?

– Ştiam cu precizie că structurile secrete şi-au infiltrat oameni în Front. L-am întrebat şi pe Tudor Botnaru despre aceasta, dar el a refuzat să-mi spună. Dar astea sunt chestii romantice – eu am să mor şi am să regret că noi, în 20 de ani, n-am fost în stare să facem o cale ferată europeană între Iaşi şi Chişinău. Sau, am intrat în CSI gândindu-ne că nu vom avea benzină şi motorină. Şi acum cărăm şi benzina, şi motorina din România.

– Cum aţi decis să candidaţi, în 1992, la preşedinţia României şi de ce credeţi că va-ţi situat pe ultimul loc în această cursă?

– Mai întâi „Vatra Românească” de la Cluj mi-a propus să candidez din partea Partidului Unităţii Naţionale Române din Transilvania. Pe urmă a venit Nicolae Lupan de la Paris, cu „Pro Basarabia şi Bucovina” şi zeci de organizaţii s-au alăturat în susţinerea mea. Am ajuns la creştin-democraţii lui Corneliu Coposu, care însă l-au desemnat candidat pe Emil Constantinescu, după ce am fost vizitat de Ana Blandiana. Ea i-a raportat lui Coposu că aş vrea să păstrez colhozurile.

Deşi i-am explicat că trebuie să retrocedăm proprietatea ţăranilor, dar să nu distrugem infrastructura sistemului de producere… Într-o zi, fiind în drum spre Bucureşti, am auzit la radio că Partidul Ecologist Român mă propune la preşedinţie. M-am trezit şi cu o delegaţie de combatanţi, care mă rugau să candidez, să le apăr interesele şi am fost de acord. Din păcate, la numărătoare, s-a furat foarte mult. Atunci, în 1992, vai de capul meu cum se falsificau alegerile! Se ştia că Mircea Druc totuna nu câştigă, iar cei din circumscripţii, dacă erau cu Ion Iliescu, îmi treceau voturile la el, iar dacă îl susţineau pe dl Constantinescu, i le dădeau lui. Aşa se explică scorul.

„Lucinschi a fost ideologul brejnevismului şi a bodiulismului”

– Într-un interviu spuneaţi că, fiind la Moscova, Bucureştiul era pentru dvs. o citadelă a întunericului, iar Chişinăul – o citadelă a dezastrului. De ce aţi mai venit încoace?

– În anii 1970-1980, fiind printre disidenţii din Moscova, participam la primul congres al subconştientului, organizat în URSS. Dar, la Bucureşti, cei preocupaţi de problema subconştientului erau băgaţi în închisori. Moscova era un megalopolis, unde aveai marele avantaj al anonimatului, pe când Chişinăul era una dintre cele mai retrograde capitale în problema naţională din URSS. În 1980, după ce m-am mutat la Cernăuţi, veneam la cenaclul „Mateevici” din Chişinău.

 Am aflat că cineva din conducerea Frontului Popular a decis să-l roage pe Gorbaciov ca să ni-l trimită pe Lucinschi din Asia Centrală, ca prim-secretar. I-am rugat să se abţină, dar nu m-au ascultat. Şi a venit Lucinschi, care, susţinut de Eremei, ne-a adus în o majoritate comunistă în parlamentul din 90. Dar într-o zi, trecând pe la Uniunea Scriitorilor, l-am găsit agitat pe Gheorghe Ghimpu.

Era responsabil pe campania electorală a Frontului şi mi-a spus necăjit că, în seara aceea, urmează să aibă loc prezentarea candidaţilor la Străşeni, dar Ion Vatamanu are zi de naştere şi nu este în formă. L-am sunat pe Vatamanu, însă el mă invita ca să-mi arate o damigeană… Atunci, la rugămintea lui Ghimpu, am mers ca persoană de încredere a poetului. După întâlnire, nişte oameni m-au întrebat dacă n-aş vrea să candidez la Vorniceni şi Lozova, unde Frontul nu avea candidaţi. Am câştigat din primul tur şi am ajuns deputat. Până a începe lucrările parlamentului, era o luptă crâncenă între Snegur şi Lucinschi pentru funcţia de spicher. Eu am optat pentru Snegur, care nu avea păcatele lui Lucinschi – ideologul brejnevismului şi a bodiulismului.

 În anii 70, anume Lucinschi a fost responsabil de epurările celor 140 de persoane de la Politehnică, printre care am fost şi eu, când tot corpul didactic a fost măcelărit, au fost închise librăriile, a început o cruciadă nemaipomenită contra naţionalismului. Şi atunci am avut o întâlnire conspirativă cu Snegur. I-am, lămurit că Frontul îl susţine, dacă ne fă funcţia de premier. Eu credeam că această funcţie ar trebui să revină comuniştilor, pentru ca ei să răspundă de toată debandada. Frontul, însă, şi-o dorea insistent, pentru ca la urmă să mi-o propună mie… Am început să scriu legea guvernului şi programul de guvernare.

Clipoceam muncind, la un hotel, când mi-au apărut la uşă Anatol Ţăranu şi Nedelciuc. „Domnul Druc, se zvoneşte că mata o să fii candidat la funcţia de prim-ministru. Renunţă, dle, nu-i de nasul matale”. „Ştiu, le-am spus, dar nu te-ai mai duce matale într-un loc, ca să mă laşi să lucrez?”. Ei îl vroiau pe Lucinschi, pe oricine, dar numai nu pe un oarecare Druc. După ce premierul Pascari şi-a dat demisia, am prezentat programul de guvernare în parlament şi m-au ales prim-ministru. Snegur iarăşi a jucat frumos – ne-a pus contra-condiţia ca să-l acceptăm ca prim-vicepremier pe Sangheli. Şi astfel şi-a infiltrat oamenii săi în executiv.

– După ce aţi fost persecutat de KGB şi alungat din partid, cum v-a acceptat Kremlinul ca premier? Nu ştia Gorbaciov că sunteţi unionist?

– Pentru că Parlamentul de la Chişinău m-a votat cu 99,9%. Numai generalul Iakovlev, comandantul districtului militar Odesa, s-a abţinut. A fost un caz fără precedent în URSS. Nu ştiu ce gândea Gorbaciov despre mine. Dar atunci când găgăuzii şi-au decretat republica, Snegur a rugat Moscova să le anuleze decizia şi Gorbaciov ne-a chemat la el.

Acolo, Aleksandr Iakovlev mi-a spus şăgalnic: „А ты, милый, с русскими дружи!”. „Я дружу, i-am răspuns, но не знаю почему они ко мне пристают”. Încă nu ştiam bine cum stau lucrurile. Pe urmă am aflat de organizaţia „Soiuz”, de complexul militar-industrial, de legătura dintre deputatul nostru Blohin şi Lukianov. Ei pregăteau informaţia către Gorbaciov. Noi le spuneam una, iar ei turnau alta.

„Trebuia să intru în KGB”

– Explicaţi-ne clar de ce aţi fost persecutat de KGB şi cum aţi fost exclus din partid?

– Eu am lucrat şi cu organizaţia clandestină anti-sovietică a lui Alexandru Usatiuc, şi cu cea a lui Alexandru Şoltoianu. Întotdeauna le-am băgat în cap fraţilor mei de luptă să nu vorbească cu alţii ceea ce discută cu mine.

Din păcate, unii au păstrat lucruri scrise, n-au putut să tacă şi au fost arestaţi. Eu însă am respectat regulile de conspiraţie cu stricteţe. Usatiuc nu ştia că lucrez cu Şoltoianu şi invers. Mişcarea condusă de Şoltoianu a fost creată în anii studenţiei noastre, la Leningrad. Pe urmă, venind la Politehnica din Chişinău, am făcut cunoştinţă cu Usatiuc. După epurările de aici, toţi cei care n-au fost băgaţi la închisoare au fost daţi afară din serviciu şi din partid. Ulterior, pe când activam la facultatea de economie a Universităţii „Lomonosov”, şeful catedrei, viitorul primar al Moscovei, Gavriil Popov, a primit o scrisoare de la partkom, prin care mi se cerea demisia, pentru că aş fi disident. Bietul Popov a fost nevoit să mă dea afară. M-am dus să lucrez la o uzină.

 M-au scos din partid în 1971, după ce am fost martor în procesul Şoltoianu-Usatiuc, unde am optat pentru nevinovăţia lor. „Ну что, попался, голубчик? Обосрали тебя твои румыны? Твой Шолтояну нам все изложил” – aşa am fost întâmpinat la KGB, unde m-au anchetat o lună de zile. Nu m-au băgat la răcoare, căci nu aveau probe, dar pe bietul Şoltoianu şi pe ceilalţi i-au închis. Au ridicat de la ei 200 kg de materiale – documente, caiete, cărţi…

– Cum putea un anti-comunist exclus din partid să scrie cerere de reabilitare, în care să menţioneze că a fost, este şi va rămâne comunist?

– Dacă eşti dat afară din partid pe motive ideologice, nu mai ai şanse la carieră. De aceea, unii dintre noi s-au dus să muncească în construcţii, alţii s-au alcoolizat. Dar dacă făceam cereri de reabilitare, trebuia să le scriem toţi cei 140 excluşi. Dacă nu scriai, însemna că-ţi recunoşti vina… Şi toate cererile se terminau cu fraza: „Я был, есть и останусь коммунистом”.

Aveam un foarte bun prieten, Serghei Krasavcenko, care fusese mai târziu consilierul lui Boris Elţin, iar astăzi e rectorul Universităţii internaţionale din Moscova. Împreună cu el, am fost fugăriţi de la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS, unde făceam studii de doctorat. Şi el mă ruga să scriu cererea de reabilitare, deoarece pe urmă eram invitaţi la convorbire la CC. Acolo era un bufet în care se vindeau ţigări „Marlboro”, somon, peşte roşu şi Krasavcenko îmi făcea lista cu ce să-i cumpăr…

– Cu ce se ocupa în realitate organizaţia lui Şoltoianu?

– Ne propuneam să intrăm în sistem şi să-l moldovenizăm. Cineva urma să ajungă rector la universitate, Şoltoianu – lider în partid, eu trebuia să intru în KGB. Măi oameni buni, eu nu ştiu ce gândiţi voi, tânăra generaţie, dar trebuie să ne înţelegeţi. Teza noastră era: „возглавить, чтобы обезглавить”. Încercam să preluăm exemplu Armeniei, unde până şi secretarul doi era de naţionalitate armean.

Dar n-am mai reuşit… În 1965, după ce am absolvit Filologia la Leningrad, trebuia să fiu trimis ca reprezentant al „Aeroflotului” în Japonia. Atunci KGB-ul de la Chişinău a atenţionat Moscova că stau la evidenţă la ei. Mă trădase o colegă, care le-a prezentat scrisorile mele, pe care i le adresasem şi în care scriam că „staliniştii ne vor mânca câte pe unul”. Când l-am întrebat pe Tudor Botnaru de ce mi-a fost deschis dosarul, mi-a explicat că fata a fost trimisă de KGB ca să mă urmărească – se gândeau să mă recruteze… Când colo, au descoperit că sunt din tabăra adversă.

„Nu există profesie de spion…”

– Bine, dar cum s-a produs legătura propriu-zisă a dvs. cu KGB?

– Când se trimit oamenii, nu se face ca în filme. Nu există profesie de spion – astea sunt naivităţi. Ca să ajungi în KGB, trebuie să fii specialist într-un anumit domeniu. Şi nu era nevoie să te bagi tu în KGB, ci să aştepţi să fii recrutat. Pentru aceasta trebuia să fii net superior, competitiv, ca să fii observat… După universitatea din Leningrad, ca să primesc diploma, trebuia să lucrez undeva timp de un an. Aveam de ales între o catedră de limbi străine la Piatigorsk şi Şcoala de aviaţie de pe Volga.

Am ales a doua variantă. Urma să lucrez cu un grup de tineri aviatori, revoluţionari din Algeria. Peste o lună liderul revoluţiei algeriene, Ahmed Ben Bella, a fost arestat şi algerienii n-au mai venit. Atunci mi s-a propus să fiu dispecer la Aeroportul „Sheremetevo” şi, în scurt timp, am fost avansat ca specialist. Când „Aeroflotul” îşi recruta reprezentanţi în marile capitale, tocmai se pregătea să deschidă rute spre America Latină Sud, peste Pacific, cu escala la Tokio.

 Au hotărât să mă trimită reprezentant în Japonia, pentru că ştiam la perfecţie spaniola şi portugheza. Dar, dacă ca să pleci în calitate de reprezentant oficial, trebuia să devii şi ofiţer sub acoperire. Asta e altă mâncare de peşte, oricum… Am trecut instructajul, învăţam japoneza de-mi crăpau ochii, am susţinut examenele, ancheta socială şi cea biologică. Dar când s-au interesat de mine la Chişinău, au aflat că am dosar acolo…

„Sangheli era premierul dorit de Moscova”

– În ce relaţii eraţi cu generalul Tudor Botnaru şi de ce l-aţi propus pe el ca ministru al Securităţii?

– În anii de studenţie, ca să mai fac un ban, lucram ghid la Moscova, Leningrad şi Kiev. Aşa l-am cunoscut pe Fiodor Leontievici Botnaru de la hotelul „Inturist” din Chişinău şi am rămas prieteni. Când am devenit premier, şef la securitate era Gheorghe Lavranciuc.

Deşi în anii studenţiei, locuisem cu el într-o odaie de cămin, l-am convins pe Gheorghe să renunţe, căci avea păcatele sale. L-am propus Moscovei pe Botnaru, care nu lucrase la Chişinău. Şi aşa a ajuns şef cel care nu mi-a dat dosarul, care, în timpul cruciadei din Găgăuzia, nu se ştie de ce era lipsă, care a mi-a pregătit demisia la indicaţia lui Kriucikov. Nu e clar ceva? Asta este.

– E adevărat că Andrei Sangheli a fost premierul cerut de Moscova în cadrul guvernului de conciliere, aprobat de Convenţia Elţin-Snegur?

– E categoric adevărat. Pe lângă faptul că au încetat ostilităţile, rezultatul cel mare al armistiţiului era schimbarea guvernului. După care agrarienii au preluat puterea totală şi în parlament. Da, Sangheli era premierul dorit de Moscova, care cerea şi demisia miniştrilor Costaş şi Plugaru. A fost marea victorie a ruşilor.

– Cum se explică, după dvs., sprijinul acordat lui Voronin de către Băsescu în 2005, când liderul comunist a fost ales preşedinte al RM pentru a doua oară?

– Urmărind rezultatul alegerilor din 2005, am observat că cea mai reacţionară formaţiune, „Patria-Rodina” acumulase circa 5%, şi era aproape de a atinge pragul electoral. Dacă nu era ales Voronin, se punea problema alegerilor anticipate, care puteau să aducă respectiva formaţiune în parlament.

 Fără ca să cunosc dedesubturile, am zis că din toate relele asta e singura soluţie. Pentru că atunci Voronin îşi schimbase atitudinea faţă de Bucureşti, renunţase la planul „Kozak” şi făcuse alte lucruri importante pe care nu le-a făcut niciun guvern. Fiind şantajat, el, numai el a avut curajul să schimbe traficul feroviar prin nord. Şi, în câteva luni, a făcut ca să nu mai depindem de Smirnov.

„Cu Filat lucrează aceleaşi forţe care au lucrat cu Roşca”

– Dle Druc, cum apreciaţi situaţia politică actuală din RM? AIE poate repeta soarta Alianţei pentru Democraţie şi Reforme, unde un partid, PPCD, s-a retras din Alianţă şi a distrus-o…

– Domnilor, de ce Roşca trebuia să facă tot posibilul, până în pânzele albe, ca să scape de bietul Valeriu Matei, pe care l-a terminat? Sau de ce îi trebuia lui Snegur să scape cu orice preţ de Druc atunci când toată lumea striga: „Mircea Snegur, Mircea Druc, spre victorie ne duc!”?

Pe urmă, s-a gândit să scape de Moşanu, ca să-şi pună omul său, pe Victor Puşcaş, în fruntea Parlamentului de la Chişinău. Iar când a vrut să facă mişcarea, pe locul lui Puşcaş s-a aşezat Lucinschi… Dacă nu se înţeleg, ce să le faci?

– De ce apar aceste neînţelegeri?

– E-go-is-mul! Şi dependenţa. Într-o societate consumistă, dictează capitalul. Cel care te face şef îţi spune cum să acţionezi. Ты мне, я тебе – asta e. Cele câteva grupări, care promovează scenariul coaliţiei Filat-Voronin, apără capitalul care i-a adus pe comunişti la guvernare.

 Lăsaţi-l pe Voronin în pace şi developaţi mecanismul care i-a dat puterea! Aşa veţi găsi capitalul interesat de răsturnarea AIE. Judecata lor este simplă – le convine să aibă doar două partide în RM. În acest scop, Filat îl anihilează pe Ghimpu şi îi ia electoratul, iar comuniştii îl anihilează pe Lupu. Lucruri foarte interesante se întâmplă la Chişinău!.. După ce s-a renunţat la „Istoria Românilor”, înţeleg că Filat e pus exact în situaţia în care s-a aflat Roşca. Cred că aceleaşi forţe din exterior, care l-au influenţat pe Roşca, azi lucrează cu Filat.

Nu exclud că Moscova s-ar fi angajat să reîntregească RM cu primordiala condiţie ca să nu ne unim cu România. Şi astfel se exclud orice legături cu românismul. Eu nu mai ştiu ce a rămas de furat în RM. Nu mă informează nimeni, sunt un biet pensionar. Dar voi coborâţi la realitate şi căutaţi interesul strategic. Vorbiţi nu ceea ce se vede, dar ce este în spate. Nu uitaţi: capitalul decide!

– La Chişinău a fost fondat Grupul de iniţiativă „Anul 1812”. Cât de necesară este astăzi o asemenea mişcare?

– E foarte bună. Сам Бог велел, doar se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Eu, de-aş fi la putere, aş da bani pentru publicarea operelor lui Marx şi Engels despre români. Ca să vadă ruşii nostalgici ce scriau despre expansiunea rusească clasicii marxism-leninismului.

Eu sper şi fac o analogie. Se împlinesc 200 de ani de dominaţie rusească în Basarabia, iar dominaţia turcească a fost de peste 300 de ani. Sunt fericit, ştiind că vom ajunge acele zile când urmele imperiului rusesc şi ale rusificării vor fi tot atât de insignifiante ca şi ceea ce a rămas ocupaţia osmanică. Trebuie să tindem cu toţii spre asta.

Întrebarea lui Mircea Druc pentru succesorul său, Valeriu Muravschi: Aţi mers la Alma-Ata, împreună cu Mircea Snegur, doar ca să asistaţi, dar nu să semnaţi acordul de aderare a RM la CSI.

A cui a fost decizia de a vă depăşi prerogativele? Matale l-ai convins pe Snegur sau el pe matale?

 

Pavel Paduraru

Basarabia literara md.

17/08/2011 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: