DEZVĂLUIRI: Securitatea a fost marea autoare din umbră a Revoluţiei din Decembrie 1989

„Ceauşescu era doar un obstacol în calea operaţiunii de acaparare a României”

Prof.Corvin Lupu (foto) este absolvent al Facultății de Istorie-Limba și Literatură engleză a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, doctor în Istorie, în prezent profesor titular la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

El a încercat în cartea sa „Trădarea Securităţii în decembrie 1989”, să facă lumină asupra unor mistere ale revoluţiei anticomuniste din România, după ce a studiat peste 200 de titluri de cărţi, precum şi documente ale Justiției Militare, din Arhiva Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, declarațiile unor martori, memorialistica unor actori importanți din luna decembrie a anului 1989, scrie https://jurnalul.ro.

La vremea respectivă, marea majoritate a ofiţerilor de Securitate nu ştiau că undeva, deasupra, conducerea Departamentului Securității Statului era înţeleasă, de mulţi ani, pentru a trăda şi a face front comun cu serviciile secrete străine, care au conceput operaţiunile care s-au constituit într-un război asimetric împotriva României, nu numai împotriva lui Ceauşescu, care era doar un obstacol în calea operaţiunii de acaparare a României.

Aceasta a fost miza lui decembrie 1989, iar „România a reintrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice după aproape trei decenii în care reuşise să îşi promoveze o politică de independenţă”.

Cartea este o cercetare scrisă fără menajamente de un cunoscător al istoriei recente, care dă brutal la o parte voalul de minciună țesut cu migală, vreme îndelungată, de autorii loviturii de stat dată în timpul agresiunii împotriva României, desfășurată în decembrie 1989, având ca miză acapararea țării de către puteri străine, cu concursul agenturilor din România. Autorul cărții este de părere că instalarea dictaturii lui Ceauşescu nu ar fi fost opera voinţei sale, ci rezultatul unor influenţe exercitate de agenţi ai Moscovei, cu scopul de a-l face pe Ceauşescu nepopular.

Lupu susţine, de pildă, că faimoasele „Tezele din iulie” ar fi fost scrise de Ion Iliescu.

Plan de eliminare fizică a lui Nicolae Ceaușescu

Lucrarea face dezvăluiri despre geneza puțin cunoscutului conflict între Nicolae Ceaușescu și Securitate. Sunt explicate momente importante, cum ar fi aşa-numitul Plan „Niestr” (de înlăturare a lui Nicolae Ceaușescu și de înlocuire a sa cu un lider devotat Uniunii Sovietice), precum şi încercări eșuate de răsturnare de la putere a dictatorului. Autorul consideră că Securitatea a cooperat cu CIA „pentru sprijinirea postului de radio „Europa Liberă” cu agenți ai Securității care să contribuie la distrugerea imaginii conducătorului, dezinformarea lui Ceaușescu, ocrotirea de către Securitate a agenților străini, ulterior deghizați în „disidenți”, complicitățile la nivel înalt pentru introducerea în România a unei armate de agenți acoperiți, deghizați în turiști şi contribuția decisivă a serviciilor secrete străine la derularea evenimentelor”.

De asemenea, Corvin Lupu susţine că Securitatea a avut „o contribuție decisivă la declanșarea revoltei populare de la Timișoara”, cu ajutorul „agentului Securității László Tökés.

Criza produselor alimentare și de larg consum din România din anii 80 a fost produsă în laboratoarele de la Moscova, cu sprijinul securității române, ca etapă în planul sovieticilor de a-l înlătura de la putere pe Nicolae Ceaușescu.

Ideea este prezentată și argumentată de prof. univ. dr. Corvin Lupu, în ultima sa carte, ”Trădarea securității în decembrie 1989”, în care se susține că planul sovieticilor a fost modificat la sfârșitul anilor 70 cînd s-a decis înfometarea românilor, pentru a-l înlătura pe Nicolae Ceaușescu.

”Punctul culminant a fost în 1989, când, constatăm noi astăzi că arhivele ministerului Comerțului Interior, care n-au fost nici distruse, nici furate, nici incendiate, se găsesc toate, atestă faptul că depozitele alimentare ale României erau arhipline și magazinele erau goale și românii nu aveau ce mânca.

Depozitele de carburanți erau arhipline dar românii primeau rație de 40 de litri de benzină vara și de 20 iarna.

Mai constatăm că rezervele de stat, altă instituție subordonată comerțului interior, erau arhipline.

Și încă ceva: în aprilie 2014, după Hotărârea CSAT când a fost desecretizată toată arhiva IC Dunărea, intreprinderea de comerț exterior ale securității, s-a constatatat că soldul zilei de 22 decembrie 1989 se cifra la patru miliarde de dolari.

Ceaușescu a murit și n-a aflat de acei bani pe care securitatea îi ținea, nu-i furase nimeni. Încă. Conducerea Securității nu i-a raportat lui Ceaușescu acești bani, pentru că îi era frică că le va da de mâncare la oameni și le strica lor proiectul de răsturnare”, susține prof. univ. dr. Corvin Lupu.

După eliminarea fizică a lui Ceauşescu, unele cadre ale Securităţii au recurs la dezinformarea opiniei publice, a Justiției Militare și a Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”, pentru ascunderea implicării serviciilor străine în atacul împotriva României și manipularea colosală la care a fost supus și mai este încă poporul român.

Convingerea lui Corvin Lupu este că schimbarea de destin politic ce a avut loc atunci a fost făcută în prezenţa unei invazii străine (sovietice). În privinţa acestei invazii a fost „decretată”, apoi, o omerta generală care este respectată şi azi.

Generalul Iulian Vlad, conducătorul de atunci al Securității, recunoaşte în memoriile sale că l-a trădat pe Ceauşescu în noaptea dintre 21 şi 22 decembrie şi consideră că a fost necesar acest fapt de conştiinţă.

De asemenea, fostul şef al Departamentului Securităţii Statului susţine că, după 1987, a sprijinit, în mod indirect, gesturile disidenţei anticeauşiste. De pildă, în 1988, Brucan a fost lăsat să plece în SUA şi nu a fost oprit să ajungă şi la Moscova.

Dar nici Lupu, nici altcineva nu explică cum s-a putut întâmpla, după ce România a scăpat de umbrela sovietică în toamna lui 1991, ca şansele interesului naţional să fie răsturnate constant în neşanse, până în prezent.

Într-o analiză publicată de https://gandeste.orgsub semnătura lui Ioan Buduca, adevărata neşansă a României a fost aceea că, atunci când încă mai aveam profesionişti ai planurilor sistemice de dezvoltare economică şi socială, nu s-au ridicat dintre ei suficient de multe voci care să semnaleze că strategia ceauşistă de dezvoltare nu avea o reală independenţă: gazul venea tot de la ruşi, iar preţul de bursă al petrolului ne putea arunca oricând în criză (cum s-a şi întâmplat după 1973).

Altfel spus: faraonismele ceauşiste se puteau întoarce prea uşor împotriva interesului economic naţional.

Soluţia raţională fusese propusă de Ion Gheorghe Maurer: nu 70 la sută pentru investiţii şi 30 la sută pentru consum, ci 50 la sută pentru investiţii şi 50 la sută pentru consum.Maurer a fost marginalizat pentru curajul de a i se opune lui Ceauşescu, după care nimeni nu a mai avut acest curaj. În ce mă priveşte, consider că procentele strategice indicate de Maurer nu ar fi putut crea condiţiile care au condus, în cele din urmă, la necesitatea trădărilor instituţionale din decembrie 1989, ci am fi putut avea, după 1989, o tranziţie mult mai bine planificată, cu valori patriotice de neînfrânt.

Amiralul Romulus Hâldan: ARMATĂ avem ! Dar SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ? Armata Română nu mai are ce mobiliza, nu mai are resurse umane și nici materiale.

 

Amiralul Romulus Hâldan: România, o țară ocupată! Armata Română nu mai are ce mobiliza, nu mai are resurse umane și nici materiale. Nu avem variante de apărare și nici industrie de armament, dotându-ne cu ce nu le mai trebuie altora.

Amiralul (r) Romulus Hâldan afirmă că România nu mai are o armată națională, oștirea fiind slab înzestrată, se arată într-un articol publicat pe siteul Infobrașov.net.

Amiralul Hâldan susține că „Nu există un sistem unitar de pregătire pentru apărarea națională”, deoarece toate „documentele elaborate, de regula cu foarte mare întârziere, de către cei cu obligații în acest sens (Președinție, Guvern, Parlament, ministere), sunt doar vorbe alambicate și nimic altceva”.

Acesta a scris că nimeni nu ia în calcul varianta în care alianța militară din care face parte România nu ar funcționa, „așa cum s-a întâmplat și se întâmplă în majoritatea cazurilor”.

Mai mult decât atât, acesta afirmă că bugetul alocat Armatei „este destinat pentru îndeplinirea obiectivelor alianței, nu pentru îndeplinirea obiectivelor naționale” și că statul cheltuie bani „bani pentru interoperabilitate, dar nu și pentru operabilitate”.

Iată articolul integral:

România, o țară ocupată! ARMATĂ avem! Dar SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ?

A. Armata este elementul maxim de siguranță al unei țări. Atunci când este națională. 

Să vedem ce înseamnă o armată națională. Și să vedem dacă noi avem o armată națională. În dreptul fiecărui criteriu care definește o armată națională, vom pune DA sau NU. 

1. Existența unui sistem național de apărare – NU

ARGUMENTE: 

– Ministerele și departamentele care au în organică structuri militare sau cu regim 

militar (Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, Departamentul pentru Situații de Urgență) și alte structuri tip militar (Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale) nu au stabilită o strategie comună, o doctrină comună și planuri de acțiune comune pentru a putea fi subsumate sintagmei de forte armate naționale. 

Nu există un sistem unitar de pregătire pentru apărarea națională. 

Documentele elaborate, de regula cu foarte mare intarziere, de catre cei cu obligatii in acest sens (Președinție, Guvern, Parlament, ministere), sunt doar vorbe alambicate si nimic altceva.

Nimic concret! Nimic aplicabil! Nimic ancorat in realitate! Nimic constructiv!

Si totul datorită faptului ca sunt elaborate de farseuri diletanti si semnate de persoane care, deși au functia prevăzută de lege, nu au pregatirea potrivită sau nu au nivelul de pregătire potrivit sau nu au o consiliere adecvată, mai ales din punct de vedere calitativ.

Sistemul este, încă, infestat de foști UTC-iști care, după revoluție s-au transformat în experți în mobilizare, resurse umane și, mai ales în strategi de cabinet. Și fac ce au învățat, adică să înșire vorbe, nu idei.

Și le este tare ușor, deoarece indivizii cu funcții în stat, datorită incompetenței lor, au nevoie de ei. Unii au ajuns chiar ministri sau consilieri de stat.

2. Existența unei concepții unitare de apărare a țării în care să nu fie luate în calcul alte elemente decât capacitățile naționale existente – NU

Toate concepțiile privind apărarea națională sunt croite pe principiul alianței, neexistând varianta când alianța nu funcționează, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă în majoritatea cazurilor.

3. Cetățenii țării participă, sub diferite forme, la realizarea sistemului national de apărare, în structuri militare, economice, administrative sau sociale cu atribuții și sarcini în acest domeniu – NU

ARGUMENTE:

– Nu există structuri militare destinate, în exclusivitate, misiunii de apărare a țării. Toate structurile militare, sub o formă sau alta, sunt destinate executării de misiuni în teatre de operații, sub comandă străină, deși sunt considerate contingente naționale. 

– Structura armatei române nu corespunde intereselor naționale și nevoilor de apărare și securitate națională;

– Bugetul alocat armatei este destinat pentru îndeplinirea obiectivelor alianței, nu pentru îndeplinirea obiectivelor naționale.

Cheltuim bani pentru interoperabilitate, dar nu și pentru operabilitate;

– Principala formă de serviciu militar nu este serviciul militar obligatoriu. Predominantă este forma de serviciu militar pe bază de contract, care este o formă mascată de mercenariat. Militarii angajați pe bază de contract sunt lefegii care, în orice moment, pot să își dea demisia din cu totul alte motive decât cele care țin de domeniul militar: oferte materiale mai bune în diferite structuri civile românești sau străine; faptul că, după parcurgerea perioadei de instrucție, pot pleca, deținând un document care să ateste că au făcut pregătire militară (cerut la angajare în foarte multe țări, dar și în diferite structuri de securitate și pază).

De asemenea, acești militari nu pot fi reținuți peste program în unitate, decât în condițiile când sunt plătiți suplimentar sau primesc zile libere, care, cumulate, devin adevărate concedii de durată.

Apariția rutinei, care, în timp, coroborată cu înaintarea în vârstă, duce la erodarea deprinderilor inițiale, practic, militarii angajați pe bază de contract, parazitând sistemul.

Normal ar fi ca, acești militari, începând cu vârsta de 30 de ani să fie pregătiți pentru a deveni maiștri și subofițeri sau, funcție de studii, chiar ofițeri, bineînțeles, în urma unor cursuri și, mai ales, în urma unui examen extrem de riguros.

Cei ce nu trec acest examen, să mai fie menținuți în armată încă cinci ani, iar la vârsta de 35 de ani (când , în mod evident, nu mai pot face față, fizic, în structuri de luptă), să fie integrați în structuri logistice sau, de ce nu?

Să părăsească sistemul. Trebuie înțeles o data pentru totdeauna că armata nu este instituție de protecție socială. Tot timpul, acești militari angajați pe bază de contract au revendicări de sorginte sindicală, transformând armata în altceva decât cee ace ar trebui să fie.

Și tot timpul sunt obosiți, blazați, nervoși și revendicativi, deoarece, majoritatea au și un al doilea loc de muncă în diferite structuri civile, la unitate venind să se odihnească. Practic, parazitează sistemul. 

Un raport corect și efcient de militari angajați pe bază de contract și militari în serviciu militar obligatoriu, este, în opinia mea, de 1/5.

– Voluntariatul este o mare eroare. Este un fel de azil pentru tot felul de amatori de senzații tari care, cum nu le convine ceva, imediat pleacă și uită de voluntariat.

Mulți confundă armata cu air softul sau tot felul de comicării militare din mass media.

– Armata este condusă de cadre militare a căror pregătire pentru funcții de conducere este, predominant, în străinătate, în special SUA.

Se repetă situația din perioada stalinistă când cei care au condus armata erau școliți în URSS.

Ulterior, s-a dovedit că majoritatea acestora fusese recrutată de serviciile secrete sovietice.

Cazul generalilor Șerb, Militaru etc. Din păcate, pregătirea în străinătate nu aduce nimic nou, deoarece, logic, instituțiile unde se instruiesc ofițerii străini trimiși la studii, nu asigură decât o pregătire superficială, mai mult politică decât militară, unde se însușesc noțiuni eminamente teoretice, ce pot fi găsite și pe internet.

Este un fel de „ai noștri tineri la… învață, la gât cravatei cum se leagă nodul…” 

Cine crede că fac afirmații gratuite, să studieze cazul diferitelor state, membre sau nu NATO, europene sau din alte zone ale lumii.

B. Nu avem o concepție unitară și continuă privind componența armatei, misiunile acesteia pentru apărarea națională și, mai grav, nu avem variante de apărare, pornind de la ideea greșită că singurul inamic probabil (ba, chiar sigur) este Rusia și că NATO rezolvă problema.

Nu am învățat lecția istorică, trăită de multe ori, că alianțele sunt cele mai nesigure forme de apărare.

Sunt valabile politic, dar nu și militar. Primii care sar la gâtul tău, sunt vecinii. Ei, întotdeauna, vor avea destule de împărțit cu tine. 

C. Armata română nu are rezervă. Singurii rezerviști ai armatei române sunt pensionarii și aceștia, bineînțeles, pentru foarte scurt timp, deoarece, datorită vârstei, sunt scoși din lucrările de mobilizare.

O armată normală are rezerviști care râmân în ștatele de mobilizare cel puțin 20 de ani, nu câțiva ani (nu mai mult de 5). Mai grav, armata română nu are ofițeri, subofițeri și maiștri în rezervă. Cei existenți sunt cei care parăsesc sistemul înainte de vârsta de pensionare.

Singura categorie de rezerviști unde avem excedent este cea a gradelor mari (locotenent-colonel, colonel, general), dar cea stringent necesară, grade mici și vârste tinere, cei care instruiesc nemijlocit trupa, nu există.

Fiindcă, dispărând noțiunea de serviciu militar obligatoriu, a dispărut și noțiunea de militar cu termen redus, adică, acea categorie care asigura ofițeri de rezervă instruiți.

Avem Centre Militare Județene și Zonale, cu destul personal, dar care nu au obiectul muncii. Practic, acestea se ocupă cu evidența pensionarilor.

D. Nu avem planuri de mobilizare a economiei reale și viabile, deoarece componenta strict națională a economiei românești este insignifiantă. 

În caz de război, o să ne trezim că trebuie să facem licitații. Că, de, suntem în economia de piață. Firmele străine, mai mult decât majoritare în țara noastră, vor face ce le dictează interesele lor nu cele ale noastre. Și este logic.

Vedeți, cumva, Luk Oil-ul furnizând carburanți armatei române? Sau MOL-ul? Sau chiar Petromul? Am fi naivi să credem asta!

Reducerea efectivelor armatei s-a făcut de către politicieni total aserviți unor interese străine.

E. Peste noapte ne-am trezit că orice analfabet din politică se ocupă de strategii militare.

Reamintesc doar un exemplu – machedonul electrician Costică Canacheu, care chema generalii la ordin că, de, era la comisia de apărare și siguranță națională.

Sau de metresele târâte după ei de către miniștrii apărării, în fața cărora generalii trebuiau să aibă grijă cum mișcă.

Mai rău este că aceste hoarde hămesite erau mereu prezente în unități operative, împreună cu te miri cine suită, pentru a se bucura de viață, petrecând fără rușine pe banii cadrelor militare și pe norma de hrană a trupei.

Puteai să zici ceva? Puteai să faci ceva? Poporul i-a ales, armata este datoare să suporte aleșii poporului! 

Apar tot felul de pițifelnici care declamă emfatic:

„De ce generalii nu își prezintă demisia în semn de portest?”

Dar nu se întreabă de ce ei, prin votul lor exprimat ca la galeria de fotbal, au băgat pe gât generalilor aceste gunoaie nule, lacome și nesimțite și că pe aștia îi doare undeva chiar dacă toți generalii și-ar da demisia.

S-au desființat unități și mari unități de-a valma, fără nicio logică, cu complicitatea unor generali făcuți la apelul de seară. Orice opoziție față de această frenetică demolare a fost stârpită din fașă. 

S-au făcut greșeli grave, ireparabile. Dau un singur exemplu – în Munții Apuseni a mai rămas doar un batalion de vânători de munte, iar de la Curtea de Argeș până la Turnu Severin, unde munții întâlnesc Dunărea (250 Km.) nu există nicio unitate de vânători de munte. Exemplele pot continua. Nu mai este necesar să fac comentarii.

După reducerile masive și prostești, norocul nostru a fost că au fost generali care au reușit să convingă nulitățile politice și sociale care au decis soarta apărării țării și, implicit, a armatei, că este neapărat necesar să se reînființeze unele structuri.

Așa a fost cazul, spre exemplu, cu reînființarea brigăzilor din Banat și Dobrogea, unde nu prea mai era nimic pe zona terestră. Oricum, sunt județe în Romania unde nu mai există unități militare, în afara inutilelor centre militare.

Nimeni nu ne-a obligat să facem reduceri și nimeni nu ne-a spus oficial cât să reducem. Dar noi am redus mai mult decât oricine. Interesele au fost mari. Practic, au fost vizate terenurile si clădirile armatei.

A urmat jaful la drumul mare, fiecare șmecher implicat servind o felie cât mai mare din acest tort primit gratis.

Din pacate, aceste terenuri și clădiri sunt iremediabil pierdute. Și nu numai acestea.

A fost jefuit ștocul de mobilizare, astfel că, la această data, armata română, efectiv, nu mai are stocuri de mobilizare viabile. Dar are structuri care mănâncă, încă, pâine albă gestionând și ținând evidențe fantomă.

ARMATA ROMANA NU MAI ARE CE MOBILIZA. NICI RESURSE UMANE, NICI MATERIALE!

F. Avem structuri expandate, gen Brigada 30 Gardă și Protocol, care se ocupă de spectacolul drag capilor politici ai României, gen „Onorul, Zgomotul și Focul”, deoarece avem o droaie de doritori de astfel de spectacole, care nu ar înființa o companie de infanterie în plus, dar ar avea nevoie de o divizie de protocol.

Această structură de protocol era suficient să aibă dimensiunea unui batalion, dar, atunci, nu mai putea presta pentru toți clienții politici și s-ar lăsat cu supărare mare. În locul unei astfel de structuri costisitoare și total inaptă în caz de război (unde nu se fac spectacole cu arma, ci se moare cu adevarat) putea fi creată o mare unitate de luptă. 

G. Nu avem industrie de apărare. A fost distrusă cu bună știință, dotându-ne cu ce nu mai trebuie altora. Și mai facem și ceremonii când introducem în dotarea armatei române second handurile refurbișate ale altora.

Orice încercare de producție internă este strivită în fașă. Importurile sunt prioritare. Și de aici, veșnicele scandaluri și amânări și refaceri ale planurilor de dotare.

De exemplu, de peste 20 de ani vrem să dotăm forțele navale cu corvete. A văzut cineva vreuna?

Să nu mai vorbim de șpăgile enorme încasate de tot felul de „patrioți” Își mai adduce aminte cineva de generalul Croitoru care a fost demis pentru un motiv de doi lei, dar motivul real era că s-a opus cu tărie achiziționării de avioane second hand. Și exemplele sunt multe.

H. Nu există o concepție de dotare a armatei stabilă și viabilă. Noi ne dotăm funcție de ce ne cer alții, nu de ce avem noi nevoie.

Practic, orice schimbare în spectrul politic sau în conducerea armatei, duce la schimbări de opțiuni și, practic, totul se ia de la capăt. Practic, acești decidenți politici și militar își bat joc de apărarea țării.

Dacă se răsfoiește istoria modernă a armatei române, se va vedea că politicienii, indiferent de partid, în cârdășie cu unii generali și cu cel din fruntea statului, au subminat apărarea națională.

Două războaie mondiale ne-au prins nepregătiți și rezultatul au fost masele mari de militari morți pe câmpul de luptă. Și nimeni nu a plătit pentru această gravă trădare de țară. Cum nu va plăti nici acum. Vinovați vor fi morții.

I. Conducerea armatei este politizată și falsificată. Dacă armata română are, în majoritate, generali meritorii, patrioți și cu conștiință de neam și țară, există o categorie de falși generali, a căror singură rațiune de a exista este de a parveni.

Pentru asta, execută orbește decizii politice care sunt evident dăunătoare țării, deși au jurat ca țara și neamul asta amărât să fie stăpânul lor suprem.

Aceste false valori se strecoară prin viață și carieră pândind orice oportunitate și valorificând-o la maxim, bineînțeles că numai în interes personal. Orice încercare de a te ridica împotriva lor este sortită eșecului. Scutul politic al acestora, este mai ceva decât cel de la Deveselu. 

J. Există o structură în cadrul Universității Naționale de Apărare de o nocivitate extraordinară pentru armata națională, așa zisul Colegiu Național de Apărare.

Aici coloneii, predau viitorilor generali pe filiera scurtă, lecții sterile și fără să contribuie cu nimic la formarea unor generali adevărați, ci la formarea unor viitori ocupanți de funcții.

Tot aici, găsești cursanți cu diferite ocupații – politicieni, popi, cârciumari, actori etc.

Admiterea se face pe baza prezentării unui referat, teoretic, dar, practic, pe baza unei decizii politice.

Când hotărăști politic cine va deveni general, este clar că nu vei avea generali, ci slugi sau, în cel mai bun caz, dar tot nefericit, vei avea complici la diferite măgării politice.

Aici se incubează viitoare găști care se vor sprijini și ridica unii pe alții pentru a parazita această țară. Aici nu există selecție, ci clientele.

Aici nu există școală, ci plimbări de colo colo, chermeze și chefuri, uneori monstruoase și se nasc cumetrii politico-militare.

Nu există examene și nu există prezență. Bineînțeles că nu toți viitorii generali care trec pe aici sunt corupți sau coruptibili, mulți dintre aceștia fiind oameni de valoare, dar contactul cu mocirla politică, cu tot felul de interlopi care fac acest colegiu, bineînțeles că alterează.

Dau un singur exemplu din mlaștina atât politică, cât și interlopă – Elena Udrea, deși sunt foarte multe exemple.

Acești indivizi și individe, după absolvirea acestui colegiu, au dreptul să se înscrie la doctorat în cadrul Universității Naționale de Apărare.

Aici intervine fabrica de doctori, care a scos pe bandă rulantă un număr uriaș de falsuri grosolane care nici măcar nu știu titlul tezei lor de doctorat, iar conținutul este făcut de fabricanți de profesie de doctorate și abundă în plagiate și literatură de proastă calitate științifică.

Ancheta declanșată în acest sens, cu sunete și trâmbițe, nu numai că nu a rezolvat nimic, dar de ani buni nu se mai știe nimic despre ea și, mai ales despre concluziile ei. Aproape toți escrocii politici ar fi rămas fără doctorate și asta nu permite sistemul.

Exista și un Colegiu de Război, unde viitorii candidați la gradul de general erau admiși în baza unui examen extrem de greu și care învățau la greu, dând tot timpul examene și întocmind o mulțime de documente de stat major la nivel strategic, corespunzătoare diferitelor viitoare funcții de acest nivel, până la cea de șef al Statului Major al Apărării.

Acum, acest colegiu nu mai există. A rămas numai un curs în cadrul Facultății de comandă și stat major. De ce?

Răspunsul este simplu – nu se vrea generali adevărați, ci generali politici.

Normal este ca la un curs de pregătire pentru viitorii generali să predea generali, nu niște colonei care în toata cariera lor s-au ocupat de latura didactică, mulți dintre ei necomandând nici măcar la nivel batalion.

Norocul este că armata română are destui ofițeri capabili care sunt în stare să se pregătească singuri, mai ales prin exercitarea practică a comenzii la diferite eșaloane ierarhice.

Și, mai ales, are destui oameni cu caracter, cu educație înaltă și care își iubesc țara și poporul necondiționat.

Educația primită în Liceul Militar, care nu a avut nimic politic în ea, nu poate fi dislocată de nicio pregătire politico-militară și adevarul, deși acoperit de gunoiul politic și de ofensiva masivă contra ființei naționale și spiritualității acesteia, va fi păstrat, ocrotit și scos la iveală de acești oameni.

Deși există excepții și acestea se cațără cât mai sus, în cârdășie cu gunoaiele politicii și jefuitorii economici ai țării, adevărul există și va învinge! S-a mers prea departe!

România este singura țară unde se fac avansări ale militarilor aflați în rezervă sau retragere.

Ba, mai mult, se dau grade și civililor. 

K. Gradele în rezervă se acordă, în toate țările, numai militarilor care parcurg diferite forme de perfecționare, sunt activați pentru o perioadă sau sunt vizați pentru conducerea anumitor structuri în caz de război.

Avem generali fotbaliști, generali tenismeni și generali Onțani. Rivalul din tinerețe al golanului fals general Năstase, americanul Stan Smith, era caporal în armata SUA și așa a rămas.

Nastase, care este un analfabet, pur și simplu, a ajuns general. Pe când și Simona Halep general? Că Lipă a ajuns chestor!

Trebuie terminată golănia asta cu generali de operetă. Armata este armată și generalii sunt generali. Pentru sport sunt destule alte recompense. 

Avem o armată de generali în rezervă și retragere, majoritatea dintre aceștia necomandând niciodată o structură al cărui comandant să aibă funcția de general.

Nu avem armate, dar avem făcuți, după revoluție, cel puțin 60 de generali de armată. 

Practic, în toată România, nu trebuie să existe decât un general activ cu gradul de general de armată și acela să fie șeful Statului Major al Apărării.

Numai la Cotroceni sunt două funcții de general și ambele cu stele multe, când normal, secretarul CSAT trebuie să fie cel mult general de brigadă, atribuțiile sale fiind profund birocratice, de secretariat.

Consilierul pe probleme de apărare națională al președintelui poate să fie orice general în rezervă sau retragere, fiind dreptul președintelui de a-l alege.

Am luat exemplul președenției, deoarece peștele de la cap se împute. Și Iliescu a fost primul crap. După care, după el, toți ceilalți.

L. O altă boală gravă în armata română, este împuternicirea. Invenție pur românescă și de certă sorginte comunistă. O împuternicire durează 6 luni, după care trebuie reînnoită sau trebuie făcută numirea pe funcție. Armata română este plină de împuterniciți.

Unii sunt la a treia sau chiar a patra împuternicire consecutivă. De ce?

Din trei motive.

Unul – Incompetența de a găsi omul potrivit a unor decidenți militari și politici,

Doi-neîncrederea în subordonați a unor decidenți militari și politici, derivată din propriile tare de caracter și din incompetență și

Trei – teama ca cel numit să nu ia locul decidentului. Toate trei, în concluzie, au ca bază incompetența celor care generează împuternicirea.

Ar mai fi și o a patra variantă, care nu este imposibilă, deși refuz să o accept, și anume accea a faptului că împuternicitul nu face parte din gașcă (numită frumos echipă) sau nu a înțeles că trebuie să cotizeze, să sensibilizeze decidentul (decidenții)

Amiral, Romulus Hâldan

R.S.S.Moldovenească – un cap de pod pentru lovitura de stat din România.VIDEO.

 R.S.S.Moldovenească a fost un cap de pod pentru lovitura de stat din România.

Mâna Moscovei din spatele revoluţiei române

Oricât ar părea de neverosimil, în zilele de 21-25 decembrie 1989, implicarea directă a URSS în răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu putea fi urmărită de la Chişinău, practic, cu ochiul liber. Atât că agitaţia sovietică la frontiera de la Prut părea atunci o reacţie la răscoala populară de la Timişoara şi Bucureşti.

Lucrurile, de fapt, stăteau exact pe dos. Cu cât sovieticii se foiau mai mult în stânga Prutului, cu atât mai tare se degrada situaţia în dreapta lui.

Astăzi există probe indubitabile că îndărătul revoluţiei anticomuniste din România s-a produs o ordinare răsturnare de palat. În aceste condiţii, evenimentele la care am asistat în decembrie 1989 sunt privite acum dintr-o altă perspectivă. Şi nici nu-i de mirare. De la o distanţă în timp întregul se vede adesea mai limpede.

Ca să ne dăm seama ce se întâmpla în acele zile, haideţi să ne amintim de contextul evenimentelor. La finele lui 1989, la Chişinău lua turaţii perestroika.

Basarabia trecuse la alfabetul latin. Cenzura, până atunci feroce, a lăsat-o brusc mai moale. Societatea era puţin ameţită de pe urma libertăţii nesperate care picase pe capul oamenilor ca o mană cerească.

Pe acest fundal, graniţa ferecată de la Prut şi regimul lui Ceauşescu păreau un atavism odios şi un obstacol enervant în faţa unirii fraţilor de pe ambele maluri ale Prutului. Afară mirosea puternic a schimbare.

Toată lumea aştepta căderea Cortinei de Fier.

În această situaţie, spiritele rebele de la Radio-Televiziunea de Stat de la Chişinău clocoteau. La începutul lunii decembrie 1989, fiind redactor în Departamentul Actualităţi TV, subsemnatul a scris, a redactat şi a difuzat, din propria-i iniţiativă, un comentariu critic despre caracterul desuet şi inuman al comunismului în general şi al celui românesc în special.

Chiar a doua zi, în replică, ministerul de Externe de la Bucureşti a trimis o notă de protest la Moscova despre care fusesem informat la Chişinău de Ion Guţu, secretar al CC al Partidului Comunist din Moldova.

Surprinzător însă, nu au urmat represalii care în alte împrejurări n-ar fi întârziat să vină. Acest fapt nu putea fi întâmplător. Era un semn că Mihail Gorbacoiv cloceşte ceva contra lui Nicolae Ceauşescu.

 

 

TV Chişinău, aruncată-n luptă alături de Vocea Americii

 

 

Că într-adevăr Moscova urzeşte împotriva Bucureştiului ne-am convins mai cu seamă după declanşarea protestelor de la Timişoara, când administraţia Televiziunii de la Chişinău, din reflex, pesemne, a interzis toate informaţiile parvenite din România. Acest fapt a trezit nemulţumirea jurnaliştilor care s-au apucat pe ascuns să pregătească un reportaj despre tulburările de dincolo de Prut.

Nu mică însă ne-a fost mirarea, când a doua zi am constatat că activitatea noastră clandestină n-avea niciun rost. Totul se rezolvase ca prin miracol. După un sunet de foarte sus, Televiziunii de stat i s-a dat mână liberă.

În consecinţă, TV Chişinău a reflectat în voie şi reprimarea manifestaţiilor sângeroase de la Timişoara, şi mitingul de la 21 decembrie de la Bucureşti, unde Ceauşescu fusese huiduit, dar şi celelalte evenimente care au urmat. Acum e clar de ce cenzura sovietică s-a dat la o parte şi a permis libertăţii presei să triumfe.

Mediile oficiale de informare din România erau constrânse atunci să evite cu stricteţe orice referinţa la demonstraţiile de la Timişoara. Singurele surse de informare erau posturile de radio Europa Libera si Vocea Americii. La acestea, astfel, s-au adăugat Radio Chişinău şi TV Chişinău.

În ziua de vineri, 22 decembrie, străzile Chişinăului de dimineaţă erau împânzite de militari sovietici care parcă răsăriseră din pământ. Totodată, în Dealul Schinoasei, pe coridoarele Televiziunii de stat, şi-au făcut apariţia câţiva ofiţeri KGB care, în discuţiile cu şefii instituţiei, nu ascundeau că au sosit de la Moscova. Unul dintre aceştia intrase şi în redacţia noastră ca să ne avertizeze sec că se aşteaptă evenimente importante în România.

Curios este faptul că hotarul de la Prut, care până atunci părea de netrecut, a început, nitam-nisam, să se deschidă cu generozitate pentru ”cetăţenii sovietici” deja în prima jumătate a zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu era încă la putere.

În jurul orei 11 primisem câteva telefoane la redacţie din care aflasem uluit că se poate merge nestingherit în România. Un înalt demnitar mă sunase ca să-mi sugereze că am putea trimite chiar un reporter la Iaşi.

 

 

Hotarul căzuse înainte de înlăturarea lui Ceauşescu

 

 

Deşi nu ne venea să credem, am reacţionat prompt şi am cerut Ministerului de Interne să ni se perfecteze actele pentru plecarea în România.

În jurul orei 12 aflasem că avem aprobarea KGB-lui de la Chişinău. Acest detaliu contează enorm, deoarece la acea oră Nicolae Ceauşescu se afla încă în sediul Comitetului Central şi îşi închipuia că anume el continuă să conducă ţara. În realitate, lăcatul de la graniţa estică a României fusese deja descuiat de KGB.

Fişi atenţi. Pe la 12.15, soţii Ceauşescu, intoxicaţi de generalul Victor Stămculescu, noul ministru al Apărării Naţionale, părăsesc capitala la bordul unui elicopter.

După fuga lor, secretarul general mai deţine, formal vorbind, puterea doar o oră şi jumătate.

La 13.30, Stănculescu, prin nota telefonica nr. 39, il destituie oficial pe Ceausescu din functia de comandant suprem, ordonând Armatei sa nu execute de acum încolo decât ordinele ministrului Apărării Naţionale. Un sfert de oră mai târziu, el îi oferă protecţie lui Ion Iliescu şi îl recunoaşte succesor al dictatorului detronat.

Între timp, de cealaltă parte a Prutului, la Chişinău, KGB-ul perfectează cu viteza sunetului toate actele pentru deplasarea în România a unei echipe de reporteri de la Radioteleviziunea Moldovenească. Nicolae şi Elena Ceaşescu, după aterizarea forţată a elicopterului, încă nu fusese reţinuţi la Târgovişte pentru a fi internaţi într-o unitate militară, când la vama Ungheni se circula deja ca pe bulevard.

Reporterii şi cameramanii de la TV Chişinău, în frunte cu Valeriu Saharneanu, actualul preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor, trecuse Prutul şi ajunsese la Iaşi fără să vadă vreun grănicer român. Hotarul, de fapt, încetase să mai existe. Acum se ştie că la fel stăteau lucrurile şi la frontiera româno-maghiară.

Vă daţi seama ce se întâmpla? Armata Naţională şi Securitatea română s-au dat la o parte, dând posibilitate celor două servicii secrete sovietice – KGB şi GRU – să intre nestingherit în ţară pentru a crea o atmosferă favorabilă tranziţiei de putere.

Tocmai de aceea, ziariştii noştri au putut urmări deja în seara zilei de 22 decembrie cum în Iaşi sau Braşov nişte ”terorişti invizibili” trăgeau non-stop rafale de foc peste capetele mulţimilor, sediilor administrative sau caselor de locuit.

Ceauşescu era oficial conducătorul statului, când în dimineaţa zilei de 22 decembrie, hotarele României erau deja controlate de KGB şi GRU din ambele părţi. Tocmai de aceea, nici unul dintre aşa-zişii terorişti nu a putut fi identificat, darămite reţinut şi diferit justiţiei!

Ruşii au invadat România cu sute de trăgători de elită care au menţinut întreaga ţară în stare de suspans atâta timp cât a fost nevoie ca noua conducere în frunte cu Ion Iliescu să preia efectiv pârghiile puterii de stat.

Cei ucişi în zilele de 16-25 decembrie 1989 în România s-au stins din viaţă cu senzaţia că iau parte la o revoluţie. Şi într-adevăr, a izbucnit o rebeliune populară împotriva dictaturii comuniste.

Numai că aceasta a fost incitată şi manipulată din umbră de o conspiraţie obscură. Ca şi revoluţia Tweeter de la 7 aprilie 2009, de altfel.

De unde şi concluzia. Poporul, când nu-i în stare să-şi impună voinţa pe cale democratică, riscă să fie manipulat prin violenţă.

 

 

Petru BOGATU

 Jurnal de Chişinău