CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SE INTREZARESTE LA NISTRU SUDANUL DE SUD ?CE VA CERE RUSIA ÎN SCHIMBUL RETRAGERII ARMATEI DIN TRANSNISTRIA?

 

Transnistria

 

CE VA CERE RUSIA ÎN SCHIMBUL RETRAGERII ARMATEI DIN TRANSNISTRIA

 

Petru BOGATU
sursa: Jurnal de Chişinău

Europa urmăreşte cu atenţie schimbările care au loc în Transnistria. Declaraţia aparţine expertului în relaţiile cu Rusia al Societăţii germane de politică externă, Alexander Rahr şi a fost făcută într-un interviu pentru ziarului rus “Nezavisimaia Gazeta”.
Potrivit lui Alexander Rahr, Germania îşi doreşte soluţionarea diferendului transnistrian şi negociază, în acest sens, cu Rusia.

Acesta mai spune că reglementarea conflictului de pe Nistru urmează a fi discutată la întâlnirea de la Hanovra din 19 iulie între preşedintele rus Dmitri Medvedev şi cancelarul german Angela Merkel.
“Medvedev trebuie să depună eforturi pentru a salva Summit-ul de la Hanovra privind Transnistria. Plecarea lui Smirnov ar putea fi un factor ce ar pune într-o poziţie favorabilă diplomaţia rusă”, crede expertul în relaţiile cu Rusia al Societăţii germane de politică externă, Alexander Rahr.
Potrivit lui Rahr, Moscova chiar dacă acceptă să-şi retragă trupele din regiune şi astfel să modifice situaţia geopolitică,va dori să obţină ceva în schimb.
“Acest “ceva” ar putea fi menţinerea influenţei ruseşti în Republica Moldova. În aceste condiţii, R. Moldova nu va putea să adere la NATO”, este de părere Alexander Rahr.

SUDANUL DE SUD SE INTREZARESTE LA NISTRU?

Diplomaţia fotbalului n-a fost inventată de Filat sau Smirnov. Primul în spaţiul postsovietic a aplicat-o acum doi ani preşedintele Armeniei pentru a se întâlni, la un meci disputat la Erevan, cu omologul său turc. Politica făcută sub acoperişul stadionului nouă ne vine ca o mănuşă. Şi nu întâmplător. Fotbalul este singurul proiect naţional semnificativ care izbuteşte să lege cele două maluri ale Nistrului.

Cu cât mai rău, cu atât mai bine

Concentrată pe întrevederea dintre Vlad Filat şi Igor Smirnov pe stadionul echipei „Sheriff”, presei i-a scăpat un paradox.

 Cu cât mai prost stau lucrurile în procesul oficial de reglementare transnistreană, cu atât mai bune sunt relaţiile bilaterale între Chişinău şi Tiraspol.
Premierul Vlad Filat şi liderul separatist Igor Smirnov, precum se ştie, s-au întreţinut de două ori anul trecut, cu ocazia unor meciuri de fotbal. După una din aceste întâlniri, a fost reluată circulaţia trenului de pasageri Chişinău-Odesa. În urma ultimei întrevederi, ar putea pus pe şine şi un tren marfar.
Curios este faptul că Filat şi Smirnov s-au întâlnit ultima oară, la puţin timp după capotarea zgomotoasă a consultărilor de la Moscova, purtate în vederea reluării negocierilor în formatul 5+2. În urma acestui fiasco, Rusia a lăsat să se întrevadă că închide pentru moment dosarul transnistrean, întrucât la ora actuală nu ar exista nicio soluţie mai de Doamne ajută pentru aplanarea diferendului.
Simptomatic mi se pare şi amănuntul că liderul de la Tiraspol şi-a dorit o întâlnire cu premierul moldovean după ce a fost atacat în cel mai necruţător mod posibil de Dmitri Medvedev. Încercând să justifice impasul consultărilor de la Moscova în chestiunea transnistreană, preşedintele Rusiei a dat toată vina pe Smirnov. Potrivit liderului de la Kremlin, vor putea fi înregistrate progrese numai după retragerea din viaţa politică a actualului preşedinte al autoproclamatei republici nistrene.

Este la mintea oricui că Rusia trage de timp. Smirnov nu-i decât un ţap ispăşitor de capul căruia se sparg toate oalele în teatrul absurdului înscenat de regizorii Kremlinului. „Medvedev trebuie să depună eforturi pentru a salva Summit-ul de la Hanovra privind Transnistria”, consideră expertul german Alexander Rahr.

 Şi cum consultările au intrat în impas, ruşii arată cu degetul spre Chişinău şi Tiraspol, cu toate că, de fapt, anume Moscova boicotează reglementarea transnistreană. Poziţia ei este explicabilă. Soluţionarea conflictului în condiţii echitabile ar diminua substanţial rolul pe care îl joacă Rusia astăzi în această zonă geopolitică.

Ca o gubernie rusească

Devine tot mai limpede faptul că atât abordarea germană a problemei transnistrene, cât şi cea rusă sunt vulnerabile şi nu convin nici Chişinăului, nici Tiraspolului. Dar din motive diferite, bineînţeles.
Dacă e să-i dăm crezare aceluiaşi Alexander Rahr, preţul care ar urma să fie achitat pentru reîntregirea teritoriului este de-a dreptul ucigător. Chişinăul trebuie să accepte, consideră expertul german, „menţinerea influenţei ruseşti în Republica Moldova”, ceea ce înseamnă că i se vor închide în nas porţile integrării în structurile euroatlantice. Avem nevoie noi de o astfel de „reglementare”? În niciun caz.
Pe de altă parte, clasa conducătoare din stânga Nistrului marşează pe ideea de independenţă a regiunii separatiste. Ei nu-i convine să se alieze cu malul drept nici chiar în cadrul unei federaţii filoruse, deoarece riscă să-şi piardă multe din privilegiile actuale.

Unde mai pui că societatea transnistreană este clonată după calapodul Moscovei. Sistemul politic, armata, sistemul bancar, finanţele şi moneda, sistemul de învăţământ, sectorul sanitar, forţele de ordine – toate acestea sunt efectiv înregimentate în structurile respective ale Federaşiei Ruse.
S-o spunem pe şleau, Transnistria funcţionează în prezent ca o gubernie rusească. Toţi pensionarii şi veteranii războiului de la Nistru primesc subvenţii generoase din Federaţia Rusă. Aproape jumătate din populaţie are paşapoarte ruseşti. În aceste condiţii, există o rezistenţă interioară puternică împotriva revenirii teritoriului din stânga Nistrului sub jurisdicţia Moldovei.
Rusia ştie asta şi profită de situaţie pentru a împinge reglementarea transnistreană până-n pânzele albe. Totodată, pentru a se scoate basma curată, Moscova caută să culpabilizeze Chişinăul, iar de la o vreme, şi pe Smirnov care, oricum, e un politician expirat. Nu e de mirare că acesta din urmă, simţindu-se încolţit, încearcă să manevreze şi să facă propriul joc. De aici şi deschiderea sa faţă de un dialog constant cu şeful Guvernului de la Chişinău.

Se prefigurează un nou Kosovo?

Pe noi ne interesează mai puţin soarta lui Smirnov. Ca şi, de altfel, cea a lui Kaminski, Şevciuk sau a altei marionete a Kremlinului. Nimeni dintre aceştia nu este mai bun. Fiind cu toţii o apă şi un pământ, joacă în aceeaşi comedie rusească prin care Kremlinul caută să inducă în eroare opinia publică internaţională. Însă poziţiile politice de moment trebuie nuanţate.

Cu alte cuvinte, autorităţile moldovene urmează să speculeze slăbiciunile şi luptele fratricide de la Tiraspol pentru a înlesni contactele dintre cetăţenii de pe cele două maluri. Acest fapt nu va conduce, desigur, la reglementarea diferendului, deoarece interesele sunt diametral opuse, dar va crea premise pentru o convieţuire civilizată, indiferent când şi cum va fi rezolvat conflictul.

Oricum ai da, e nevoie de dialog. Asta contează înainte de toate, nu mirajul unei reglementări imposibile sau trase de păr. Nu cunosc niciun conflict îngheţat, de la separarea Taiwanului de China încoace, care ar fi fost dezgheţat şi soluţionat prin lipirea părţilor fragmentate. Acestea din urmă ori rămân în continuare divizate, precum cele două comunităţi ale Ciprului, ori se despart pentru totdeauna, precum Timorul de Est sau Sudanul de Sud.
Astfel stând lucrurile, mă bate gândul că la orizont se întrezăreşte un nou Kosovo. Sau un Sudan de Sud, ca să vin cu un exemplu mai recent. Nu-i exclus ca acest lucru să se lămurească până la Summitul NATO de la Chicago, din 2012, când SUA urmează să securizeze spaţiul limitrof scutului antirachetă amplasat în România.

FORTELE ARMATE TRANSNISTRENE, AVANGARDA NOULUI DISPOZITIV MILITAR RUS

Începând cu noaptea de 12 spre 13 decembrie 2007, ora 00.00, Federaţia Rusă nu mai respectă prevederile Tratatului privind Forţele Armate Conven- ţionale în Europa (CFE), semnat la Paris în 1990 de către 30 de state.

 Intenţia Statelor Unite de a instala părţi componente ale sistemului american antirachetă în Europa Centrală şi de Est a generat o opoziţie extrem de dură a Federaţiei Ruse la acest proiect strategic american şi o ripostă pe măsură.

În noul context geopolitic marcat de extinderea infrastructurii NATO (SUA) în fostul spaţiu de dominaţie şi influenţă sovietic şi de sosirea trupelor americane în bazele de antrenament din România, Kremlinul a decis să renunţe la respectarea prevederilor Tratatului CFE şi să-şi revizuiască dispozitivul militar strategic.

 Tratatul CFE limitează deţinerile de armament convenţional din cinci categorii: avioane de luptă, elicoptere de atac, vehicule blindate, tancuri şi artilerie de peste 100 mm. Aria de aplicare a Tratatului CFE este împărţită între statele-părţi aparţinând Grupul Estic şi cele aparţinând Grupului Vestic. La Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999, şefii de state şi guverne ai statelor- părţi au semnat Tratatul CFE Adaptat. În esenţă, Tratatul CFE Adaptat renun- ţă la abordarea „de la bloc la bloc“ şi introduce plafoane naţionale de deţineri de armament convenţional.

Cu acelaşi prilej, s-a convenit ca intrarea în vigoare a Tratatului CFE Adaptat să fie declanşată după îndeplinirea angajamentelor privind retragerea militară din Republica Moldova şi Georgia. Transnistria şi forţele sale armate reprezintă, în acest context, o piesă extrem de importantă în planificarea politicomilitară a ambelor tabere ce par să reediteze o nouă rundă din Războiul Rece.

Fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească (Republica Moldova de astăzi) a avut o importanţă aparte în planurile geopolitice şi geostrategice ale Uniunii Sovietice în perioada Războiului Rece.

Pe teritoriul RSSM aveau să fie dislocate unităţi militare din compunerea forţelor terestre ale Districtului Militar Odessa, precum şi o parte importantă a forţelor terestre şi aeriene subordonate direct Marelui Stat-Major al armatei sovietice de la Moscova. Celebra de-acum Armată 14 sovietică a fost creată în noiembrie 1956 ca urmare a comasării corpurilor de armată sovietice 10 şi 24 care făceau parte din Districtul Militar Odessa.

Misiunea ei principală era de a asigura supremaţia militară a Uniunii Sovietice asupra Europei de Sud-Est (România, Iugoslavia, Grecia şi Italia) în cazul unui conflict militar cu NATO şi de a efectua o ofensivă strategică pe teatrul de operaţiuni militare din Balcani intitulat Frontul de Sud- Vest în planurile de operaţii sovietice.

Canalul de Suez şi coasta de nord a Africii constituiau, totodată, un al doilea obiectiv strategic al acestei Armate care se constituia într-un vârf de lance al ofensivei Armatei Roşii în cadrul unui război împotriva NATO şi a Europei. În actuala clădire a Ministerului Apărării din Chişinău s-au aflat Comandamentele de Arme şi Punctul de Comandă al Marelui Stat-Major sovietic pentru direcţia operativă Sud-Vest.

Clădirea era înzestrată cu cele mai moderne şi sofisticate sisteme tehnice şi radio de spionaj şi contraspionaj. În Republica Moldova, pe partea dreaptă a Nistrului, au staţionat, până în 1998, două divizii motorizate de tancuri şi o divizie de desant aerian, deservite de două aerodromuri militare pentru elicoptere şi avioane de luptă de tip MIG-29.

Pe teritoriul RSS Moldovenească se mai aflau subunităţi de rachete, baze de rachete cu rază medie de acţiune (rachete sol-aer şi aer-sol), iar în zona Bălţi şi Ungheni erau amplasate unităţi militare de artilerie grea, unităţi genistice şi de pionieri. În toate oraşele mari (Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Tighina, Râbniţa, Dubăsari, Cahul, Floreşti etc.), precum şi în localităţile mai mici, de-a lungul râurilor Prut şi Nistru, se aflau unităţi şi subunităţi militare de infanterie motorizată dotate cu cele mai moderne maşini de luptă, de tip BTR şi BNP-80. Aceste forţe terestre erau sprijinite de către unităţi din compunerea Armatei 5 Aviaţie sovietice, subordonate nemijlocit Districtului Militar Odessa, precum şi unităţi cu caracter de infrastructură ale Flotei Mării Negre care se aflau dislocate pe teritoriul RSSM. Forţele militare sovietice erau dublate de detaşamentele „ALFA“, „DELFIN“ şi „DNESTR“ ale KGB şi GRU.

În contextul discuţiilor privind semnarea noului Tratat unional şi a refuzului autorităţ ilor Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneş ti (RSSM) de-a adera la acesta, conducerea URSS a ordonat trupelor Armatei 14 sovietice să ocupe toate punctele strategice din stânga Nistrului, fără a avea acordul conducerii de la Chişinău.

 La 2 septembrie 1990, forţele separatiste de la Tiraspol, susţinute de Armata 14 sovietică şi de formaţiunile paramilitare nistrene, au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (RSSMN), cu capitala la Tiraspol. Toate organele RSSM din stânga Nistrului au fost declarate ilegale şi au fost lichidate.

Sovietul Suprem al RSSM a decis, la 26 octombrie 1990, să suspende temporar participarea la elaborarea proiectului Tratatului viitoarei CSI în condiţiile în care URSS „nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţ ii RSSM“, în conformitate cu articolul 81 al Constituţiei URSS.

 Sub presiunea formaţiunilor paramilitare transnistrene s-a desfăşurat, la 17 martie 1991, un referendum privind păstrarea status-quo-ului Uniunii Sovietice. Pentru menţinerea URSS a votat 97% din populaţia Transnistriei (dintre cei incluşi pe liste au participat 86%). La 12 aprilie 1991, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov a aprobat cererea separatiştilor din Trans-nistria de a permite „lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi“.

 Documentul Sovietului Suprem al URSS a constituit baza juridică a revendicărilor autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene şi sursa declanşării războiului din Transnistria (2 martie – 21 iulie 1992).

Prezenţa GOTR în Transnistria contribuie la împiedicarea creşterii influenţei naţionaliste a României asupra Republicii Moldova Analiştii politico-militari ai spaţiului transnistrean, ruşi şi occidentali, au relevat faptul că interesele Federaţiei Ruse în Transnistria sunt determinate de următoarele necesităţi:

 1) păstrarea poziţiilor strategice ale Rusiei în Sud-Estul Europei;

 2) apărarea în Republica Moldova a intereselor populaţiei ruse şi ale reprezentanţilor altor naţionalităţi care consideră Rusia drept patria lor istorică;

 3) păstrarea legăturii cu complexul militaro-industrial din Transnistria, unele dintre ele întreprinderile acestui complex fiind unice în cadrul fostului complex militarindustrial sovietic;

4) reglementarea conflictului în interesul stabilităţii interne proprii şi al consolidării relaţiilor Rusiei cu ţările din vecinătatea imediată în care există o minoritate rusă;

5) stabilirea unor relaţii previzibile şi stabile cu România şi împiedicarea, totodată, a creşterii influenţei naţionaliste a României asupra Republicii Moldova.
În conformitate cu decizia din 18 martie 1992 privind crearea „bazei pentru constituirea Forţelor Armate ale Republicii Moldova“, Guvernul de la Chişinău a încheiat cu Comandamentul Principal al Forţelor Armate Unite ale Comunităţii Statelor Independente (CSI) un acord, la 20 martie 1992, în urma căruia trupele ex-sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova au fost divizate în trupe ale Republicii Moldova şi trupe ale CSI. Unităţile militare ale CSI urmau să fie retrase de pe teritoriul Republicii Moldova până la 1 ianuarie 1993.

 La 1 aprilie 1992, preşedintele Federaţiei Ruse a emis Decretul nr. 320 („Cu privire la trecerea sub jurisdicţia Federaţiei Ruse a unităţilor militare ale Forţelor Armate ale fostei URSS aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova“) în urma căruia trupele ex-sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova şi care aveau statut de Forţe Armate ale CSI au devenit Forţe Armate ale Federaţiei Ruse.

Încetarea ostilităţilor moldo-transnistrene s-a realizat prin semnarea „Convenţiei Elţîn – Snegur“, din 21 iulie 1992, care specifica în cadrul articolului 4 că „problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova“. Acest articol 4 avea să servească drept bază legală pentru staţionarea trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei.
Nefiind parte componentă a unor acorduri internaţionale cu privire la forţele armate, în condiţiile în care statalitatea transnistreană nu a fost recunoscută de către comunitatea internaţională, nu există informaţii oficiale care să releve adevărata structură a armatei transnistrene, capacităţile ei ofensive şi defensive, cantitatea şi calitatea armamentului convenţional aflat în dotare, precum şi posibilitatea existenţei unor arme nucleare.

Totuşi, informaţiile vehiculate în mass-media internaţionale, amintirile unor combatanţi ai evenimentelor de după destrămarea Uniunii Sovietice, precum şi o serie de studii realizate de către unele ONG-uri, au permis anumite concluzii privind potenţialul forţelor militare ale „RMN“.

Acesta este identic cu cel din 1992, operându-se doar schimbări de denumiri ale unităţilor militare, treceri ale cadrelor militare ruse din fosta Armată 14 sovietică în serviciul militar al „RMN“, precum şi transferul tehnicii de luptă din dotarea fostelor unităţi ale Armatei 14 sovietice în înzestrarea armatei „RMN“.

Ministerul Apărării al „RMN“ îşi subordonează următoarele forţe: 4 brigăzi de infanterie dislocate în Tiraspol (700 de oameni), Tighina (600 de oameni), Râbniţa (450 de oameni) şi Dubăsari (450 de oameni);

 Forţele de Menţinere a Păcii de la Vladimirovka (730 de oameni); Batalionul Independent de tancuri „Vladimirovka“ (120 de oameni); Batalionul de Forţe Speciale din Tiraspol (150 de oameni); Batalionul Independent de Semnalizare din Tiraspol (220 de oameni); Batalionul Independent de Suport din Tiraspol (250 de oameni); Regimentul de Artilerie din Parcani (220 de oameni);

Batalionul de Ingineri din Parcani (220 de oameni); Unitatea Independentă de Avia- ţie din Tiraspol (150 de oameni); Baza Aviatică de Echipare şi Reparaţii din Tiraspol (250 de oameni); Regimentul 1 de Artilerie Antiaeriană din Tiraspol (200 de oameni).

Statul Major General de la Tiraspol are un efectiv de 250 de oameni. Pe timp de pace, Ministerul Apărării de la Tiraspol dispune de un efectiv de 4.960 de militari. Forţele Armate ale „RMN“ dispun de 18 tancuri T-64, 69 de TAB-uri, 18 tunuri „Gaubits- 122“, 12 tunuri de 85 mm, trei lansatoare de tip „Alazan“, 69 de lansatoare de mine, cel puţin 13 sisteme de lansare a rachetelor antiaeriene şi aproximativ 130 de rachete antitanc (probabil sisteme Fagot/AT4).

Forţele militare ale „RMN“ au rezultat ca urmare a trecerii cadrelor militare ruse din fosta Armată 14 sovietică în serviciul militar al „RMN“ Aviaţia transnistreană include: şase elicoptere MI-8T, două elicoptere MI-2, un avion AN-26, două avioane AN-2, două avioane de tip IAK-18. Elicopterele MI-8T sunt dotate cu lansatoare de rachete.Ministerul de Interne al „RMN“ îşi subordonează:

 1) Batalionul de Forţe Speciale „Dnestr“ (500 de oameni);

 

2) Batalionul de Forţe Interne „Cobra“ (200 de oameni), dislocat la Parcani;

 

 3) şapte subdiviziuni de miliţie (1.900 de oameni);

 

4) Detaşamentul de Patrulare „Pervomaiski“ (150 de oame-ni);

 

 5) Detaşamentul de Patrulare din Parcani (150 de oameni). Efectivul Ministerului de Interne de la Tiraspol se ridică la 2.900 de oameni înarmaţi, conform declaraţiilor responsabililor MAI, cu o singură armă. Stocul de armament mic şi armament uşor existent în depozitele miliţiei transnistrene este necunoscut.

Ministerul Securităţii de Stat al „RMN“ subordonează: Batalionul „Delta“ care se poate completa, în caz de necesitate, cu până la 2.000 – 2.500 de oameni, detaşamente de grăniceri la Tiraspol, Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina şi Slobozia şi 44 posturi de frontieră. Nu sunt accesibile informaţii privind volumul de arme cu care sunt echipatele forţele Ministerului Securităţii de la Tiraspol.

Acestor forţe li se poate asocia, în caz de pericol, Regimentul 10 de Cazaci de pe Don, subordonat Armatei de Cazaci a Mării Negre. Regimentul 10 Cazaci este dislocat în şapte localităţi (Tiraspol, Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina, şi Slobozia) şi se crede că dispune de 1.000 – 1.500 de oameni, inclusiv 36 de oameni dislocaţi permanent în Tiraspol. Armamentul aflat în dotarea cazacilor rămâne necunoscut pentru analiştii politico-militari ai zonei, precum şi pentru opinia publică.
Biroul Demografic al SUA pentru Republica Moldova estimează că 26,1% din cei 550.000 de cetăţeni ai Transnistriei o reprezintă bărbaţi între 18 şi 45 de ani, adică 143.550 de persoane. Excluzând pe cei cu probleme de sănătate, sau alte motive, şi luând în considerare cifrele valabile pentru Europa de Sud-Est, adică în jur de 80% din bărbaţi de vârstă de înrolare sunt eligibili pentru recrutare, analiştii din SUA estimează că numărul maxim de rezervişti din Transnistria disponibili pentru situaţii de război ar fi de 114.840 de persoane.

Scutul format de Forţele Armate ale Transnistriei este completat de Grupul Operativ de Forţe Ruse din Transnistria (GOTR), constituit prin Directiva nr. 314/2/0296 a Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, care îndeplineş te şi rolul de forţe de „pacificare“ în conformitate cu „Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova“, din 21 iulie 1992.

În conformitate cu obligaţiile asumate de către Federaţia Rusă în urma semnării Tratatului adaptat cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (CFE), precum şi a celorlalte tratate, acorduri şi convenţii internaţionale de control armamente, OSCE a fost informată că în Transnistria se afla, la începutul anului 2005, un efectiv total de 552 de militari ruşi constituiţi în GOTR care se subordonează Regiunii Militare Moscova.

GOTR se constituie din Batalionul 82 Infanterie Moto Independent, cu 22 vehicule blindate specializate (de cercetare, comunicaţii, transport) şi Batalionul 113 Infanterie moto Independent, cu 13 vehicule blindate specializate (de cercetare, comunicaţii, transport), precum şi Detaşamentul 72 Elicoptere Independent, subordonat Armatei 16 Aeriană din Comandamentul Misiuni Speciale de la Moscova, cu 148 de militari în subordine.

 Detaşamentul 72 Elicoptere Independent este înzestrat cu 2 elicoptere Mi-24 K şi 4 elicoptere Mi-8, pentru sprijin de luptă.Între Republica Moldova şi Federaţia Rusă s-au desfăşurat mai multe runde de negocieri privind retragerea trupelor ruse din spaţiul moldav în perioada august 1992 şi mai 1996. În mai 1993 diplomaţia rusă a lansat ideea „sincronizării“ retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova odată cu soluţionarea politică a conflictului transnistrean.

Comunicatul comun difuzat după întâlnirea dintre Boris Elţîn, preşedintele Federaţiei Ruse, şi Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, din 15 mai 1993, menţiona faptul că ambii preşedinţi au confirmat poziţia comună, care este împărtăşită de conducerea Transnistriei, referitor la faptul că „termenele de retragere a trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului şi elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova“.

Numărul maxim de oameni din Transnistria disponibili pentru situaţii de război ar fi de circa 120.000 Acest principiu a fost consemnat în mod formal în cadrul articolului 2 din „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova“ care a fost semnat, la Moscova, la 21 octombrie 1994.

 Acordul moldo-rus din 21 octombrie 1994 nu a fost ratificat de către Duma de Stat a Federaţiei Ruse în timp ce Parlamentul de la Chişinău l-a ratificat la 9 noiembrie 1994. Federaţia Rusă s-a opus propunerii înaintate de către Republica Moldova în cadrul Consiliului Permanent al OSCE de la Viena, în septembrie 1995, privind monitorizarea internaţ ională a implementării Acordului din 21 octombrie 1994. În urma evoluţiei evenimentelor internaţionale, precum şi-al „războiului declaraţiilor“ dintre Republica Moldova, OSCE şi Federaţia Rusă, Acordul din 21 octombrie 1994 a devenit caduc.

 Cu ocazia negocierilor privind adaptarea Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (Tratatul CFE), s-a obţinut ca în textul Declaraţiei de la Istanbul (1999) să fie introdus un paragraf special ce prevedea angajamentul Federaţiei Ruse de a-şi retrage trupele de pe teritoriul Republicii Moldova, până la sfârşitul anului 2002. Interesată de intrarea în vigoare a Tratatului adaptat privind CFE, Federaţia Rusă a trebuit să îndeplinească o serie de angajamente privind Republica Moldova luate în cadrul Actului final al Conferinţei statelorparticipante la Tratatul CFE, şi anume de a-şi evacua armamentul greu limitat de acest Tratat până la sfârşitul anului 2001. În perioada 2000 – 2001, Federaţia Rusă a evacuat 125 de unităţi de tehnică militară, 60 de vagoane de muniţii şi a dezasamblat 239 de unităţi de tehnică militară. În anul 2002, au mai fost evacuate din Republica Moldova doar trei garnituri de tren cu echipament militar (118 vagoane/ platforme) şi două garnituri de tren cu muniţii (43 de vagoane).

 Consiliul Ministerial al OSCE de la Porto (7 decembrie 2002) a adoptat o nouă decizie cu privire la Republica Moldova prin care s-a estins până la 31 decembrie 2003 termenul acordat Federaţiei Ruse de a-şi retrage trupele din Transnistria „cu condiţia că vor exista condiţiile necesare“. În intervalul de timp 2000-2003 au fost evacuate din zona transnistreană a Republicii Moldova un total de 55 de garnituri de tren, dintre care 36 cu muniţii şi 19 cu echipament militar, respectiv un total de 721 vagoane cu muniţii şi 555 vagoane cu echipament militar.

Pe calea aerului au fost evacuate, în zilele de 26-27 decembrie 2003, cu avioane militare de transport IL-76, toate rachetele antiaeriene stocate în perioada sovietică în depozitele din Transnistria, pentru ca acestea „să nu ajungă în mâinile teroriştilor“.

La 30 iunie 2004, Misiunea OSCE în Republica Moldova informa comunitatea internaţională că în anul 2004 numai un singur tren cu muniţii a fost evacuat din Transnistria şi că în depozitele GOTR se mai aflau stocate 20.887 tone de muniţii. Conform informaţiilor de care dispune Misiunea OSCE din Republica Moldova, din totalul de 42.000 tone de muniţii stocate în Transnistria, în anul 2001 au fost evacuate în Rusia 1.153 tone (3% din total), în 2002 – 2.405 tone (6%) şi în anul 2003 – 16.573 tone (39%).

Planificatorii militari ai Federaţiei Ruse consideră că bazele militare americane din România vor deveni puncte de sprijin pentru armata americană în efortul acesteia de-a impune supremaţia Statelor Unite asupra Europei răsăritene, Orientului Mijlociu şi Caucazului, facilitând, astfel, încercuirea Federaţiei Ruse şi avansarea grupurilor armate mobile ale NATO (SUA) până la graniţele spaţiului CSI.

Forţele Armate ale Transnistriei (circa 120.000 de oameni mobilizaţi în caz de război), împreună cu armamentul şi tehnica din dotare, la care se poate adăuga complexul militaro-industrial transnistrean capabil de a produce necesarul de armament şi muniţii, reprezintă un element extrem de important pentru planificatorii securităţii naţionale a Federaţiei Ruse, în noul context de reaşezare a dispozitivului său strategic din spaţiul caucazianopontic. „Republica Moldovenească Nistreană“ şi potenţialul său militaro-industrial reprezintă, totodată, un motiv de îngrijorare pentru ţările membre NATO aflate în proximitatea imediată a acestor elemente de avangardă ale dispozitivului militar rusesc.

 

Sursa: Interesul Public prin Basarabia literara md.

 

 

Petru BOGATU
sursa: Jurnal de Chişinău

November 26th, 2011

 

26/11/2011 Posted by | POLITICA | , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: