Răsfoirea dosarelor Securității de la CNSAS poate provoca și hohote de râs

Arhiva comică a Securității

Carmen Chivu si Mihai Albu, cercetatori acreditati pe langa CNSAS, au publicat o lucrare dedicată Securitatii comuniste, o adevarată incursiune minuțios documentată în inima birocrației odioasei poliții politice românești, din care aflam detalii noi despre racolare si semnarea angajamentului de informator, despre motivele de deschidere si de inchidere a dosarelor de Securitate, dar si despre metodologia intocmirii si completarii acestora.

Interesante sunt si dezvaluirile cu privire la metodele de lucru ale agentilor-securiști din mediul cultural-literar, cinematografie si presa scrisa, sau studiile de caz din mediul bisericesc.

Simpaticele nume ale Răului

Arhivele Securității ascund nu numai uriase drame umane, ci si o doza apreciabila de haz. Desigur, nu umorul i-a interesat pe cei doi istorici in dosarele cercetate, dar ei au avut surpriza sa-l descopere in cele mai neasteptate locuri.

Intre filele îngălbenite pot fi detectate toate genurile de umor, de la cel involuntar (născut din ignoranța prețioasă a ofițerilor sau a delatorilor) și la cel de situație, până la anecdote elaborate, consemnate „la dosar” drept probe ale unui „comportament dușmănos”.

Din nefericire, un banc bun auzit de cine nu trebuie, a trimis mulți oameni după gratii.

Carmen Chivu si Mihai Albu nu au putut rămâne indiferenti la comicul unor nume conspirative. Un psiholog ar putea, probabil, spune multe despre personalitatea si frustrarile delatorilor care isi alegeau pseudonime ca: „Toporișca Nicu”, „Barosanul”, „Brutus”, „Jungla Tigru”, „Papion”, „Piramidon”, „Fulgerul Negru”, „Dușca”, „Vigilenta”, „Tacitus”, „Zacusca”, „Șarpe”, „Papuc”, „Mai cu moț”,”Lulu Le”, „Pilaf”, „Strâmbu”, „Marinarul”, „Papușoi Copt”, „Gripa”, „Mațe fripte” etc.

Chiar si locurile de intalnire aveau nume conspirative, de felul: „Loc dosnic”, „Loc ferit”, „Locul minunat”, „Loc infundat”, „Acolo unde noi”, sintagme sugerand clipe de trăiri amoroase sau mistere romantice.

Umorul involuntar

 

Angajamentele si notele informative ale delatorilor aflati în solda Securității conțin numeroase „perle” de un haz nebun.

„Subsemnatul F. Nascut la 1914, luna si ziua nu mai țin minte…” își incepea declarația un proaspăt racolat.

 

Un altul preciza ca este „văduv prin divorț”. Altul mărturisea un entuziasm debordant: „Ma angajez sa sprijin până la completa mea epuizare organele de Securitate…”

Limba de lemn a epocii, folosită intens și de multe ori impropriu, constituie o altă sursă de umor involuntar.

Un delator se indignează:

„Sus numitul despre care se spune ca este facator de minuni, cu care ocazie rapeste pretiosul timp al oamenilor muncii, pentru a se duce la el cu cate o durere sufletească sau trupească de a fi vindecați.

Astfel, prin naivitatea lor de țărani muncitori, care sunt înca si azi patrunși de acest spirit mistic, se lasa influentati de acest calugar care aduce o imensa propaganda asupra religiei, in randurile oamenilor redusi din punct de vedere ideologic si stiintific”.

Un anonim se plânge de un vecin incomod:

„Instalarea in noua locuinta, locotenent D. si-a facut-o printr-o betie strasnica. De-atunci chefurile, muzica si galagia se tin lant. In ultimul timp petrecerile se tin lant mai cu seama noptile. Nu ne intereseaza situatia familiara a altora, dar dorim sa avem liniste si exemple bune pentru copiii nostri, pentru a face din ei oameni folositori societății.”

Semnat: „Un vecin dornic de liniste in caminul sau si care iubește armata R.P.R.”

Nici teribilii ofiteri si anchetatori ai Securitatii nu se exprimau mai bine. Astazi, chiar si paranoia si excesul de zel care transpar din insemnarile lor pot parea amuzante. Atunci nu erau.

Iata cateva mostre:

„Subinginerul este in atentia organului nostru pentru relatii neoficiale cu cetateni straini si preocupari extraconfesionale pe teme de lupta contra stress-ului, fara a avea in acest sens aprobari ale organelor competente”.

Un alt ofițer nota: „A luat cu sine la Putna un corn din care a sunat. Va fi anchetat privitor la semnificatia ce a avut-o cornul pe care l-a luat cu sine la Putna, si ce rost a avut faptul ca el a sunat acolo din corn”.

Multe destine au fost, probabil, frante din cauza „vigilentei” imbecile care, astazi, ar provoca cel mult hohote de ras.

Un caz concret: o femeie a fost condamnata fiindca i-a scris fratelui ei, plecat în strainatate, sa-i trimita niste chiloti de perlon. Motivatia instantei: „a discreditat țara, cerand asemenea articol in strainatate”.

Nu doar ofițerii, ci si turnatorii dadeau uneori dovada de exces de zel, strecurand insinuari extrem de periculoase. Iata un exemplu:

„T. apreciaza cutremurul din 1977 ca pe un <<blestem pe capul bietei tari romanesti>>, dar era foarte grabit sa afle ce personalitati importante din aparatul de partid si de stat au decedat cu prilejul seismului”.

Comicul de interogatoriu, involuntar sau premeditat.

Pline de haz involuntar se dovedesc nu numai notele informative si rapoartele ofiterilor, ci si declaratiile unora dintre cei chemati la Securitate sa „dea cu subsemnatul”.

Iata un scurt fragment dintr-un proces-verbal de interogatoriu:

„- Cu ce scop a adus numitul M.T. pe numita C.M. la d-ta?

– A adus-o la mine pentru a cânta la pian, iar dupa o scurta perioada a ieșit la iveală ca numita a venit la mine cu scopul de a ma fraieri, prin sensul ca s-a indragostit de mine”.

Alteori, insa, „naivitatea” excesiva a celui interogat pare „jucată”, suspectul preferand probabil sa „faca pe prostul”, ca in exemplul urmator:

„– Cand v-ati inscris in Miscarea Legionară?

– In Miscarea Legionară n-am fost inscris niciodata.

– Cine v-a inscris?

– Neinscriindu-ma, nu m-a inscris nimeni”.

Autorul unei alte declaratii pare pur si simplu sa-i ia la misto pe anchetatori, fara ca acestia sa-si dea seama:

„Subsemnatul G.C., dupa ce am pacatuit grav impotriva clasei muncitoare, instigandu-mi colegii la revolta, in urma lectiei de educatie muncitoreasca pe care am primit-o, imi iau urmatoarele angajamente:

…Sa citesc cat mai mult pentru a-mi indrepta greselile educatiei vechi pe care am primit-o si sa-mi ridic nivelul politic pentru a putea interpreta in mod just toate actiunile mele, fiind astfel la adapost de greseli”.

 

Umorul, ca infractiune

O cu totul alta categorie de umor, extrem de bine documentata in arhivele Securitatii, este cea a bancurilor politice.In anii ’50, o anecdota, un calambur, o vorba cu doua sensuri putea sa ghilotineze un cap, sa curme o cariera.

Profesorul de economie Belu Zilber, un comunist ilegalist, avea mintea-brici si gura cam slobodă.

N-a dat atentie cine-l asculta atunci cand a spus ca clasa muncitoare nu mai are rabdare până ce tovarasul Gheorghiu-Dej isi va da bacalaureatul la liceul seral.

Pentru aceasta gluma nesabuita, Belu Zilber a petrecut 17 ani in inchisoare.

 

Desigur, nu orice anecdota „dușmănoasă” interceptată de urechile vigilente ale Securitatii se solda neaparat cu o condamnare.

Dar era, obligatoriu, notata cu meticulozitate la dosar. Românii erau constienți de asta. Cu atât mai mult bancurile politice devenisera un risc asumat și un gest de frondă. Nu au intarziat sa apara glume si pe aceasta tema. Consemnate, evident, in arhivele Securitatii.

Iata un exemplu:

„In Statele Unite, capitaliștii, ca sa nu se plictiseasca, se distreaza facand concursuri speciale de viteza: 10 mașini iau startul, una din ele are frâna defectă. In Anglia, zece oameni joaca <<ruleta ruseasca>>, toti duc revolverele la tampla si trag, numai un singur pistol are glont pe teava. In Romania, zece inși spun bancuri politice, unul din ei e turnator”.

Nici macar in perioada „deschiderii” din anii ’70, Securitatea nu a renunțat la obiceiul de a consemna, constiincios, infractiunile prin umor. Turnatorii ramasesera la fel de zelosi. Unul informa ca un amic obisnuieste sa spuna: „Pamantul este al aceluia care il munceste – dar recolta nu!”.

Altul pâra o colega de cancelarie, care ar fi spus, in septembrie 1975: „Va trebui sa invatam sa inotam pe spate fiindca, daca vin alte inundatii, vom fi nevoiti sa facem pluta, iar cu mainile sa aplaudam elicopterul prezidential”.

Tot o profesoara face obiectul unui alt denunt: „Permiteti-mi sa raportez, in legatura cu glumele tendentioase, profesoara M.A. mai scapa din cand in cand cate o astfel de gluma. In ziua de 22.10.1976 i-a explicat profesorului de muzica I. cum canta un surdo-mut melodia <<M-am nascut in Romania>>: isi da cu pumnii in cap”.

 

Intr-un alt document de arhiva citim: „S. informeaza ca A. i-a recitat lui N. (care a râs) versurile: <<As citi, dar n-am lumina/ As pleca, dar m-am benzina/ As manca, dar n-am mancare/ As muri, n-am lumanare>>”.

Bancuri la dosar

Bancurile erau vanate cu strasnicie de oamenii Securitatii. Informatorii le comunicau, solicitand in prealabil iertarea organului competent.

Dar erau ascultate si colportate chiar de securisti, intre ei.

Comedianul Mircea Crisan, dupa ce a ramas in strainatate, era ascultat la „Europa Libera” si bancurile lui erau imprimate de serviciile tehnice ale Securitatii.

L-am intrebat, odata, pe Mircea Crisan daca nu se teme de bratul lung al Securitatii. Mi-a raspuns zambind: „Nu fi prost, securistii ma apara sa nu mi se intample nimic rau, ei rad primii, li se pare ca e vorba de sefii lor. Si sunt satisfacuti”.

Inaintea unor alegeri, Mircea Crisan a lansat bancul: „Gata tovarasi, acum avem dreptul de a vorbi, nu e ca pe vremea burghezo-mosierimii cand toti se cacau in capul nostru. Acum avem gura”.

Spus la „Europa Libera”, bancul a inceput sa circule a doua zi in Romania. Sau bancul cu Elena Ceausescu care ii spune intr-o zi marelui carmaci: „Maiestate”. Ceausescu, incurcat, ii zice: „Ei, lasa, Leano, nici chiar asa…” Savanta ii raspunde: „Am vrut sa intreb daca <<mai e state>> pe care nu le-am vizitat”.

Informarile au curs o droaie. Arhivele Securitatii memoreaza sute si mii de bancuri.

Iata doar câteva:

 

Intrebat cu cine semanam noi, comunistii, un țigan raspunde: <<Cu Adam si Eva, pentru ca si ei umblau dezbracati. Si cu Cain si Abel, pentru ca si ei, desi frati, s-au omorat intre ei. Si cu cei trei crai de la Rasarit, care au mers dupa stea si au ajuns la iesle>>.

Un internat in Azilul de nebuni e intrebat:

 

– Dumneata de ce esti internat?

– Am vrut sa fug peste hotare.

– Pentru asa ceva se sta la inchisoare, nu la balamuc…

– Da, dar eu am vrut sa fug in Uniunea Sovietica.

– Tovarășe, de ce ai propus la ședinta de partid sa fim ocupati de chinezi?

 

– Sa va spun sincer? Va dati seama, ca sa ajunga la noi, cateva miliarde de chinezi marșaluind peste Uniunea Sovietica?

Un cetatean a spus ca seful Partidului este un mare idiot. Pentru aceasta a fost imediat arestat si condamnat la 25 ani si trei luni de inchisoare. Toata lumea se intreaba de ce a fost condamnat la 25 de ani si trei luni.

S-a aflat ca a primit trei luni pentru insulta adusa unui cetatean al R.S.R. si 25 de ani pentru divulgarea secretului de stat.

Hrusciov si Kennedy stau pe malul marii si fac plaja. Hrusciov citea „Capitalul” lui Karl Marx, iar Kennedy, Biblia. La un moment dat Hrusciov incepe sa râdă. Kennedy vrea sa stie de ce râde si Hrusciov ii arata ce scrie in carte: „Socialismul e groparul capitalismului”.

Dupa putin timp incepe sa râdă Kennedy. Intrebat de Hrusciov de ce râde, acesta ii arata ce e scris in Biblie: „Cine sapa groapa altuia cade el insusi in ea.

Nicolae Ceaușescu in vizita la Căminul Studențesc. Studentii, nemultumiti de cantina, cer sa li se mareasca indemnizatia. Se aproba cresterea de la 10 lei la 12 lei pe zi. Urmeaza vizita la o pușcarie, unde detinutii sunt si ei nemultumiti. Se aproba cresterea indemnizatiei de la 5 lei la 50 de lei.

Ion Gheorghe Maurer e revoltat si cere explicatii. Atunci Ceausescu ii zice: „Taci, nu fi prost, că noi studenti nu mai ajungem…

– Bulă, ce face tătal tau?

– E activist de partid.

 

– Si mama?

– Nici ea nu muncește.

Aceste anecdote si multe, multe altele, au fost atent culese si indosariate de harnicii slujbasi ai politiei politice. Nu pentru hazul lor, ci pentru potentialul incriminant.

Cei care le „raportau” aveau intotdeauna grija sa se „distanțeze” de asemenea atitudini „neprincipiale”și să își facă limpede dezaprobarea.

Tonul scortos si impersonal al notelor informative nu face decat sa sporeasca efectul comic:

„Tot S. informeaza ca acelasi A. a povestit despre inmânarea, tovarașei Elena Ceaușescu, a Premiului pentru cea mai buna agricultoare. Pentru că a arat o țară intreagă cu un singur bou”.

In loc de concluzii:

Marele epigramist român Păstorel Teodoreanu a sintetizat în numai câteva versuri ridicolul regimului comunist, care a terorizat decenii la rând acest popor, dar nu a reușit să-i  înfrângă spiritul:

Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.

 

Publicitate

2 iulie 1504 – A murit după o domnie de 47 de ani, ȘTEFAN, măritul domn al Moldovei

Foto: Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului moldovean.

Pe 2 iulie 1504 se încheia cea mai lungă domnie din perioada Evului Mediu a ţărilor române – 47 de ani.

Ştefan cel Mare se stingea din viaţă la Suceava după ce aproape tot timpul cât s-a aflat pe tronul Moldovei a suferit de pe urma unei răni netratate corespunzător, căreia i s-a adăugat podagra (guta), o boală întâlnită adesea în rândul seniorilor medievali.

La mai bine de 500 de ani de la dispariţia sa, Ştefan cel Mare rămâne în mentalul colectiv drept unul dintre cei mai importanţi lideri ai acestui spaţiu – iar comemorarea acestuia e un prilej potrivit pentru a-i evidenţia moştenirea.

Domnind aproape o jumătate de secol, Ștefan cel Mare a purtat în cea mai mare parte din acest răstimp urmele rănii suferite la piciorul stâng, din timpul asediului eșuat de la Chilia, din anul 1462.

Documentele interne moldovenești, dar și cele emise de cancelariile altor state amintesc despre prezența pe lângă voievod a mai multor „bărbieri”, adică persoane cu oarecare pricepere și cunoștințe în domeniul medical.

Cel dintâi medic menționat de documente este un anume Ioan (sau Zoan), genovez la origine, care se afla la Suceava în anul 1468. Dar pentru tratarea rănii voievodului au trimis „bărbieri” și venețienii, habsburgii, polonii, chiar și tătarii.

De pildă, venețianul Matteo Muriano, ajuns în Moldova în 1502 și plătit de domn cu suma de 400 de ducați, nu reușește să amelioreze durerile tot mai chinuitoare, deși trimisese să fie cumpărate mai multe medicamente și leacuri din Veneția.

Rănii provocate de sulița de la Chilia i s-a adăugat o altă afecțiune răspândită în acea perioadă, şi anume guta (sau podagra, cum e ea numită în izvoarele contemporane interne), boală care avea să-i afecteze mobilitatea ambelor picioare – astfel încât o cronică lituaniană contemporană cuprinde precizarea că Ștefan cel Mare, cu prilejul bătăliei de la Codrii Cosminului, din octombrie 1497, a fost adus într-o sanie la locul evenimentului, deoarece „era foarte neputincios de picioare”.

Această mărturie are rolul de a exemplifica agravarea gutei și slăbirea accentuată a sănătății voievodului. De altfel, în anii imediat următori, Ștefan cel Mare a trimis mai mulți soli după medici, atât la Veneția, cât și la Curtea împăratului Maximilian de Habsburg, prin mjlocirea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei.

„A răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ștefan voievod… ca la 3 ceasuri din zi” 

Unii dintre medicii solicitaţi au ajuns la Suceava și au încercat să-l vindece pe domn, dar niciunul nu a reușit să stopeze avansul rapid al bolii. De altfel, guta era una dintre cele mai întâlnite afecțiuni medicale în rândul seniorilor medievali, agravată de consumul de carne de vânat și de consumul de vin.

Guta a grăbit sfârșitul și altor contemporani de-ai lui Ștefan cel Mare, precum regele Matia Corvinul al Ungariei, regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, sultanul otoman Mehmed al II-lea sau ginerele lui Ștefan cel Mare, cneazul Ivan cel Tânăr.

În vara anului 1504, starea de sănătate a domnului era supravegheată de trei medici: Hieronimo da Cesena, adus din Veneția, un alt medic trimis de la Buda, iar un al treilea era medicul evreu aflat în slujba hanului tătar Mengli Ghirai. Boala cuprinsese de-acum ambele picoare, astfel că doctorii hotărăsc să ardă rănile ca ultimă încercare de salvare a vieții. Fără succes, căci vajnicul domnitor al Moldovei se stinge. În letopisețul țării se menționează: „În anul 7012 [=1504], luna iulie 2, marți, a răposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, ca la 3 ceasuri din zi”. E înmormântat câteva zile mai târziu, într-o criptă de la biserica Mănăstirii Putna. Pe lespedea mormântului a fost inscripționat un text pe care-l hotărâse domnul din timpul vieţii:

„† Binecinstitorul domn, Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor și ziditor al sfântului lăcașului acestuia, care aici zace. Și s-a strămutat la veșnicele lăcașuri în anul 7<…>, luna…, și a domnit ani…”. 

S-a călugărit Ștefan înainte de moarte? 

În ultimii ani, unii dintre istoricii mai mult sau mai puțin familiarizați cu istoria și epoca lui Ștefan au avansat posibilitatea ca, în perioada de grea suferință de la sfârșitul vieții, domnul Moldovei să fi renunțat la domnie pentru haina călugărească, luându-și numele de Simion. Susţinătorii acestei ipoteze trimit mai cu seamă la detalii legate de înmormântarea lui Ștefan cel Mare. Despre aceasta s-au păstrat puţine informaţii în sursele vremii, totuşi, ştim că voievodul a fost înhumat fără sicriu, pe un pat de fier, iar capul i-a fost așezat pe un postament zidit din cărămidă.

Aceste detalii nu susțin în niciun caz ipoteza călugăririi lui Ștefan cel Mare, căci ele sunt practici întâlnite și cunoscute în acele vremuri, neavând nicio legătură cu presupusa trecere în monahism a domnitorului.

Istoricii Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, specialiști incontestabili ai istoriei lui Ștefan cel Mare, au demonstrat în chip convingător că Ștefan cel Mare și-a încheiat domnia în momentul morții, murind ca domn și nu ca monah.

Domnul Moldovei a fost urmat la tron de fiul său, Bogdan al III-lea. 

Asemenea lui Ștefan cel Mare, și Ana, soția lui Alexandru cel Bun, fusese înmormântată pe bare de fier, ceea ce nu înseamnă că fosta doamnă a Moldovei se călugărise înainte de a se stinge din viață.

În realitate, această practică favoriza descompunerea trupurilor înhumate în morminte zidite, aflate în interiorul bisericilor, și nu are nicio legătură cu ipoteticul statut de călugăr al defunctului.

Mai mult decât atât, niciunul dintre izvoarele vremii nu conține nici măcar vreo aluzie la trecerea în monahism a domnului, ori, dacă se întâmpla cu adevărat, călugărirea lui Ștefan cel Mare nu putea fi ocolită de sursele contemporane, mai ales de documentele mănăstirii Putna. De altfel, așa cum am văzut mai sus, pe piatra de mormânt este numele lui „Io Ștefan voievod” și nu vreun nume de călugăr, cum era obligatoriu a se proceda în cazul în care domnul ar fi trecut în monahism.

DE CÂND SUNT ROMÂNII ROMÂNI ? O REPLICĂ DATĂ falsificatorilor istoriei noastre DE REPUTATUL ISTORIC acad.Ioan Aurel Pop

Unirea politică sau de când sunt românii români

Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes. Mai demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani” [Este vorba de cotidianul “Adevărul”, iar articolul în cauză se bazează pe “teoriile” lui Lucian Boia din ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”, broșură apărută în zece ediții-fantomă la Editura Humanitas și tradusă la comandă în câteva limbi – Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF – Nota Redacției].

Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate.

Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare.

Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe.

Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc.

În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt.

Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit.

Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru, la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie. Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși.

Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.

Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc. Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității.

Secole la rând, unitatea românilor, de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, în secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești.

Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”.

Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc.

Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.

La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării.

Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse.

Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”.

Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act –, dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.

Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale.

Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.

Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive. Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.

Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783. Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens.

Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni.

Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională.

Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești.

Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes.

O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită –, dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri.

Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești.

La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini.

Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.

Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească la 1859. Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri.

Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof –, dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri. Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.

Sursa: Ioan Aurel Pop / FB

Discurs rostit în ziua de 24 ianuarie 2019, la Palatul Patriarhiei, cu ocazia a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române

ADDENDA:

Lucian Boia (foto), prizatul autor de romane de ficțiune al editurilor Humanitas și UM 0225 a CIE, fosta DIE, afirmă adeseori, auto-plagiindu-se în șablon, la Hotnews sau UM Digi TV, că Stefan cel Mare și Sfânt habar n-avea că e român ci moldovean și că, evident, vorbea “moldovenește” și nu limba română.

Elucubrația a devenit deliciul presei “moldoveniste”  de la Chișinău stipendiate de Moscova, recte a propagandei serviciilor speciale rusești.

Dacă n-ați știut, vedeți mai jos o reproducere de la postul unguresc Digi TV, preluată de pe pagina FB “Limba moldovenească” și alta de la un organ rusesc din Basarabia.

ReputatuliIstori Ioan Aurel Pop a explicat și la Iași, la aniversarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara că distincția dintre moldoveni și români, cultivată în special de propaganda rusească, reprezintă o „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre”.

Altă „aberație” prezentată de academicianul Pop a fost sărbătorirea peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar.

 „Ștefan cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, «Țara Românească»” (…) Ștefan, care a fost un unificator al românilor ante litteram. Recent, un cercetător din Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit «regele Daciei». Dacia figurează în mărturii venețiene la finele sec. al XV-lea și la începutul sec. al XVI-lea ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne”.

Preluare: Ziaristi Online