STATUL POLIȚIENESC RUS ȘI ISTORIA DESPRE CARE SE VORBEȘTE PREA PUȚIN

Rusia este o tara cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil.

– Proverb sovietic –

O Istorie Secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice

„Rusia este o țară fara granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevarata identitate centrala. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se intinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeana Kaliningrad pana la Stramtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska.

Daca ne mai gândim si ca multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populatia este izolata, toate acestea ne ajuta sa explicam de ce mentinerea controlului central a fost o adevarata provocare si de ce pierderea acestui control asupra tarii i-a obsedat pe conducatorii ei.

Am intâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: „Am crezut intotdeauna ca e vorba despre totul sau nimic: fie tinem tara cu pumn de fier, fie se va destrăma”.

Presupun ca predecesorii lui, de la ofiterii taristi la primii cneji medivali, aveau cam aceleasi ingrijorari – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicatiilor moderne, le au cu siguranta in ziua de azi.”

– MARK GALEOTTI–

Istoria ne dezvaluie povestea complexa a felului în care cruzimea, cooperarea și compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra înca se intinde peste o parte din lume si de ai carui demoni inca nu ne-am exorcizat.

Publicului i s-a spus o poveste simplificată a felului in care cruzimea, cooperarea si compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra inca se intinde peste o parte din lume si de ai cărui demoni inca nu ne-am exorcizat…

De fapt, regimul sovietic n-a fost menținut la putere doar de poliția secretă și prin teroare; unii l-au susținut din toata inima și au tras foloasele de pe urma lui.

Se dezvaluie din ce în ce mai mult rolul si activitatile politiei secrete în menținerea URSS, dincolo de discursul oficial al propagandei oficiale și în privința realitatilor complexe din spatele unui sistem represiv de lunga durata.

Băile de sânge organizate de CEKA, sub directa îndrumare a lui Lenin, încă din perioda puciului prezentat drept ”revoluție” și apoi de-a lungul Războiului Civil și a terorii leniniste, moment în care dictatura proletariatului și-a arătat adevărata față genocidară.

O mare parte a informatiilor vine din arhivele sovietice desecretizate abia la sfârșitul anilor ’80 și în anii ’90.

Sa nu uitam ca multe alte informații rămân secrete din cauza dorinței actualului regim rus de a trage cortina peste dovezile referitoare la crimele din trecut.

Sunt încă multe lucruri ascunse populatiei ruse, legate de foametea din Ucraina din anii 1932-1933, considerata de unii istorici similar unui „genocid secret”.

Urgia foametei crâncene care lovit Ucraina înainte de războiul mondial a fost o incercare de a zdrobi, odată pentru totdeauna, incercările poporului ucrainean de obtinere a independenței naționale, o perspectivă care „irita” autoritatile sovietice.

In Ucraina, perioada de infometare in masa este cunoscută sub numele de Holodomor (exterminare prin infometare)… Este greu de stiut exact câti oameni au murit in Holodomor, dar estimarile mai noi sugerează ca numarul victimelor a fost de aproximativ 3,3 milioane, dintre care aproximativ 3 milioane erau ucraineni, iar restul alte grupuri etnice care locuiau in Ucraina. Numarul ucrainenilor care au murit în timpul colectivizarii a fost mai mare decat al oricarei alte nationalitati din URSS.” (Martyn Whittock).

 Crimele în masă pe care poliția secretă a Kremlinului le-a săvârșit de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial, psihopatul Beria numărându-se printre principalii satrapi – abominabila hecatombă consumată la Katyn sunt acum în mare parte cunoscute și întoarse pe toate fațetele, laolaltă cu masacrele pe care securiștii sovietici le comiteau printre combatanții Armatei Roșii suspectați de colaboraționism, spionaj, lașitate ș.a.m.d..

Pentru a ințelege modul foarte complicat si ascuns in care a funcționat puterea sovietica în tot acest timp destul de indelungat, 1917-1991, trebuie să avem în vedere că istoria omenirii a trecut prin catastrofe, momente de ruptura si reconfigurare care au dus la lumea de astazi. Fără intelegerea contextului în care s-au desfășurat evenimentele secolului trecut, nu avem nicio sansa sa pricepem acest secol din care, iata, au trecut deja primele decenii.

Efectele tragediilor ce au marcat omenirea, urmările a două războaie mondiale, ale revoluției bolșevice, ale regimurilor totalitare naziste si comuniste, sfârsitul Razboiului Rece, revenirea la democrație în statele eliberate de comunism din Europa Centrala si de Est – toate si-au lasat amprenta asupra prezentului extrem de complex in care intreaga lume evolueaza.

Cu toate că KGB-ul a luptat cu toate armele pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice, el nu i-a putut controla implozia din 1989. Singura variantă a fost asigurarea propriei supraviețuiri. Denumirile s-au schimbat, însă metehnele nu. Puterea a fost transferată de la sovietici la oligarhi, iar șef al statului a devenit un fost locotenent-colonel KGB. „Cekiștii” sunt (încă) eroi, ba chiar 20 decembrie, data înființării CEKA în 1917, este „Ziua membrilor serviciilor de securitate”:

„În 2017, la centenarul de la înființarea CEKA, Putin a lăudat public organele de securitate pentru «demnitatea și onestitatea» lor, membrii ei «fiind întotdeauna adevărați slujitori ai statului și patrioți». Cuvântul «întotdeauna» subliniază continuitatea din timpurile sovietice. Făcând aceasta, «paravanul de protecție» între imagine și realitate a primit o şi mai mare validare oficială și încă un strat de izolație”.  

Secreta sau nu, istoria este singurul nostru reper! Viitorul putem sa-l prefiguram, dar nicidata nu vom sti dinainte ce se va intampla. ”Cine ar fi bănuit, la sfarsitul anului 2019, ca in numai cateva luni lumea se va trezi intr-o criza pandemica al carei precedent il gasim in gripa spaniola de acum o suta de ani, de la sfarsitul Primului Razboi Mondial? Ne-am intors, dupa un veac, intr-o situatie similara, dar in alte circumstante, evident. Nu inseamna ca istoria se repeta, dar nici ca nu trebuie sa fim atenti la lecțiile ei!” , a spus Ion M Ionita, redactor-sef al revistei Historia

Pătrunzând în hățișul Rusiei contemporane, care oscilează între statutul privilegiat în politica mondială și poziția sa profund amenințătoare, se cer analizate atent previziunile diferite privind obiectivele lui Putin: „Unii sugerează că președintele rus și-a propus să reconstruiască Rusia imperială ca un stat autoritar, cvasisovietic, care nu se va lăsa până când nu va deveni puterea dominantă în Europa și dincolo de aceasta. Pentru alții, Putin, cu atitudinea lui belicoasă și agresivă, este doar personajul negativ, născocit de elitele occidentale dintr-o pantomimă. Regimul Putin continuă tradiția de legături strânse între organele de securitate (ai căror membri domină acum multe zone ale statului), elita politică și mafia rusă.

Asemeni lui Stalin, înaintaşul venerat,  Preşedintele Federaţiei Ruse de azi  îmbracă mantia unui ales al destinului.  Invazia din Ucraina este doar un capitol din marea luptă de veacuri a ruşilor pentru reunirea pământurilor lor. Contemplat în oglinda istoriei ruse, putinismul apare drept succesorul natural al  expansionismului autocratic. Despotismul intern este  acompaniat de agresivitatea externă : nimic nou în această strategie ce tinde să sufoce libertatea, în numele consolidării puterii. Imperiul este raţiunea de a fi a statului rus, iată ceea ce  reafirmă  comentariile lui Putin cel Mare. Agresivitatea criminală deschide calea spre triumful  Rusiei eterne .

„Rusia este o ghicitoare învelită într-un mister, înăuntrul unei enigme”, spunea celebrul lider britanic din cel de-al doilea război mondial, Winston Churchill.

Publicitate

Mărturii din culisele anilor de teroare din România despre rușinoasa ofensivă prin care regimul comunist a urmărit să împiedice acordarea Premiului Nobel pentru Literatură marelui poet român Lucian Blaga

Foto: Zaharia Stancu, Lucian Blaga, Gheorghiu Dej

Culisele unei istorii rușinoase din anii terorii comuniste

Marele poet și filosof Lucian Blaga a fost propus în 1956 în vederea acordării Premiului Nobel pentru Literatură, dar regimul comunist avea să depună eforturi însumate cu scopul de a-i face pierdut și îngropat dosarul, ceea ce de altfel s-a și întâmplat, scrie Răzvan Gheorghe în https://www.podul.ro/ culisele-unei-istorii-rușinoase

Un vârf de lance în această ofensivă rușinoasă a fost chiar scriitorul politruc Zaharia Stancu, recompensat cu funcții importante de orânduirea comunistă genocidară.

Propunerea lui Lucian Blaga pentru Premiul Nobel a fost făcută de intelectuali români din Franța și Italia, comisiei de la Stockholm fiindu-i trimise câteva antologii cu poeme ale filosofului, o traducere în germană a dramei ”Meșterul Manole” și un Referat privitor la întreaga sa operă, acesta din urmă fiind întocmit de Basil Munteanu, prietenul lui Blaga.

Prinzând de veste că un ”dușman al poporului” le-ar putea face o astfel de figură, Blaga având șanse reale de a câștiga Premiul Nobel pentru Literatură, autoritățile comuniste au întețit persecutarea filosofului, în paralel trimițându-l pe komisarul ”cultural” Zaharia Stancu (era președinte al Societății Scriitorilor Români încă din 1947), într-un turneu în țările nordice, cel mai mult timp petrecându-l la Stockholm, cu scopul de a-l compromite prin minciuni pe Lucian Blaga și de a-i dinamita șansele.

În ultimii săi ani de viață, spectrul arestării avea să planeze lungi perioade asupra filosofului.

În ꞌ58 începuseră arestările în anchetele aferente ”Lotului Iubu” (după numele profesorului Mihai Iubu, prieten apropiat al lui Blaga), securiștii chinuindu-se inițial să demonstreze că grupul ar fi plănuit un așa-zis complot condus chiar de Lucian Blaga, dar filosoful nu a putut fi acuzat de așa ceva, totul fiind o minciună de la un capăt la altul, însă cercetările l-au avut în mod permanent în vedere.

De notat că cei 15 membri ai Lotului Iubu au fost condamnați la ani grei de închisoare. Să nu uităm nici că, de-a lungul terorii comuniste, conținutul scrierilor literare a constituit deseori motivul recurgerii la represiune politică directă la adresa autorilor – bunăoară, în ꞌ59 avea loc ancheta ”Lotului Noica-Pillat”, dosarul fiind deschis ca urmare a unor preocupări de natură literară.

Ostracizat, marginalizat și supravegheat în mod constant de Securitate, Lucian Blaga avea să treacă la Dumnezeu în 1961. Fusese scos, de la un an la altul, din literatură, din teatru, de la Academia Română, de la Universitate, ca să fie trimis la ”munca intelectuală de jos”. 

În remarcabilul volum ”Despre ‹baltici›. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică” (Editura Eikon, București, 2018, detalii AICI),  istoricul și cercetătorul Silviu B. Moldovan dezvăluie un episod puțin spus scabros, datând din 1946, episod care spune foarte multe atât despre natura odioasă a poliției politice comuniste cât și despre lichelismul (de asemenea instrumentat politic) al lui Zaharia Stancu, ajutându-ne astfel să înțelegem ura veninoasă pe care politrucul o nutrea pentru Blaga, probabil și din pricina faptului că măreția acestuia va fi fost o dovadă vie a propriei nimicnicii.

Către sfârșitului anului 1946, când instaurarea comunismului era abia la început, editura vieneză ”Erwin Müller” s-a declarat interesată să publice ”în limba germană un volum de poezii al însemnatului poet liric român Lucian Blaga”.

 De notat că un volum de poeme fusese deja tradus în germană și probabil se dorea o republicare, dar, necunoscând deloc situația politică din România, conducerea editurii se adresează Ministerului Educației Naționale de la București cu scopul de a se ”convinge dacă Blaga nu a fost cumva colaboraționist”, caz în care își preciza intenția de a renunța la publicarea volumului de poezii.

Anii de după război au fost marcați de așa-numita denazificare, vertij care nu de puține ori a dus la culmi ale cruzimii și ale poliției politice – pentru mai multe detalii, a se citi studiul istoricului și cercetătorului Keith Lowe, ”Continentul barbar. Europa și urmările celui de-al Doilea Război Mondial” (detalii AICI). 

La rându-i, Silviu B. Moldovan punctează, pentru a contextualiza cât mai bine:  

”Parte a spațiului occidental, Austria nu era momentan și un teren al libertății neîngrădite, aceasta aflându-se, alături de Germania, sub regimul ocupației principalelor puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, care impuneau deja principiile denazificării”. 

A nu se uita că ”denazificarea” în România era oricum o formă fără fond, o vânătoare de vrăjitoare coordonată de năimiții Kremlinului, în condițiile în care țara noastră nu s-a aflat deloc sub ocupația Germaniei naziste.

 De remarcat și că, specific vremurilor, editura austriacă oferea și o definiție inedită ”colaboraționismului”: ”colaborarea pe teren cultural cu puterile nemțești” – dintr-o astfel de sintagmă-umbrelă, Securitatea (la acea vreme în curs de coagulare sub instructajul agenților NKVD) putea înțelege orice dorea. 

Să admitem că solicitarea editurii către Ministerul Educației Naționale era cât se poate de firească în acei ani, deși asta exceda oricărei valorizări pe criterii pur estetice.

Însă nefirescul decurge din următorul aspect: notificarea editurii ”Erwin Müller” este deturnată spre Ministerul Afacerilor Interne, care iată că își arogă în forță competențe vizând opere filosofice și literare, poeme și așa mai departe.

Toate acestea se transformă imediat în ”muncă de informații”, o îndeletnicire care însă ar fi trebuit să se oprească în momentul constatării că Lucian Blaga nu figura în indicatorul întocmit pentru aplicarea art. 16 din Convenția de Armistițiu (care ulterior va fi sporit în permanență de comuniști, pe fundalul represiunilor ce i-au vizat în mod direct pe autorii critici la adresa regimului).

Lucian Blaga nu putea fi acuzat de ”colaboraționism”, fiindcă nimic, dar absolut nimic nu ar fi putut susține așa ceva. 

Dar nu, problemele nu se termină aici. MAI solicită Ministerului Informațiilor un aviz privind publicarea volumului de poezii al lui Blaga în limba germană.

Mai mult, în cerere, MAI mută problema într-un alt registru, precizând sumar că Blaga a lucrat în diplomație, însă fără a face vreo precizare referitoare la rostul acestei mențiuni.

Contrar oricăror așteptări, Ministerul Informațiilor se comportă normal și comunică MAI că nu are nimic împotriva publicării traducerii.

E momentul în care intervine cu crampoanele ideologice tovarășul Zaharia Stancu: 

”Nu știu ce atitudine a avut (Lucian Blaga – n. red.) în timpul legionarilor, întrucât atunci el a locuit la Sibiu și nu l-am văzut. Ceea ce pot afirma este că literatura lui nu deservea legionarismul și presa legionară nu l-a atacat. Opera dramatică a lui Blaga n-ar putea fi astăzi reprezentată pe scenă din pricina misticismului de care e străbătută. Cred că nu s-ar putea tipări nici lucrările lui filozofice și, în cea mai mare parte, nici versurile pe care le-a scris și publicat”. 

Ca o paranteză, după expunerea acestor refulări bolșevice, Silviu B. Moldovan amintește că, în ”Dicționarul scriitorilor români”, coordonatorii Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu au scris că Zaharia Stancu ”a debutat editorial o dată cu Arghezi, prelungind apoi ecouri din Blaga și Pillat”.

Să nu uităm că în momentul în care îl atacă total nedrept și prin cele mai mișelești metode pe Blaga, Zaharia Stancu era director al Teatrului Național, din această postură interzicând jucarea tuturor pieselor scrise de filosof. Ulterior, Stancu avea să parvină președinte al Societății Scriitorilor Români, începând cu 1947, și apoi al Uniunii Scriitorilor, din 1966, unde a fost reales până când a decedat în funcție. Pe linie politică, din ꞌ48 a fost ales deputat în Marea Adunare Națională. Întreaga sa viață a fost un personaj umflat cu pompa de partid. 

Ce e cu adevărat halucinat în acuzațiile fără acoperire ale lui Stancu? El mută diametral datele problemei, de la ”colaboraționismul” care nici nu a existat (doar au recunoscut asta chiar Ministerul Informațiilor și MAI, instituții de forță ale dictaturii comuniste!) la obsesiile comuniste privind răfuielile românești interbelice, filtrând totul prin insinuarea abjectă a unei așa-zise pactizări a lui Blaga cu… legionarii. 

Astfel de etichete (de cele mai multe ori fabricate prin intermediul poliției politice) deveneau din ce în ce mai letale în România, următorii ani aveau să demonstreze cu prisosință asta. Zaharia Stancu lansează inepțiile de mai sus și în condițiile în care editura nu ceruse nicio informație în acest sens.

Pe de altă parte, Silviu B. Moldovan punctează: ”Dacă Blaga ar fi avut o cât de mică implicare în guvernarea național-legionară (septembrie 1940-ianuarie 1941) este evident că Zaharia Stancu ar fi știut”. 

E însă siderant că Stancu s-a pretat să reproșeze cărților lui Blaga că ”nu deserveau legionarismul”, în timp ce plusa cu o nouă culpă ideologică: cea de a nu fi fost atacat de presa legionară!

Finalmente, după ce îi interzisese teatrul, Zaharia Stancu recomandă represalii politice împotriva lui Blaga, pe care le motivează prin atacuri imunde la adresa poeziei și operelor filosofice ale acestuia. 

”Din activitatea desfășurată de Lucian Blaga, se constată că întreaga sa operă este străbătută de un profund misticism folosit în general de fascism”, aprecia ateul bolșevic Stancu, punând semnul egal între credință în Dumnezeu, misticism și… fascism.

Cât despre prolifica activitate universitară a lui Blaga, politrucul debitează (scăpând și o virgulă între subiect și predicat): ”Un om cu asemenea concepții și trecut politic, nu poate da o edicație în spirit progresist, tineretului universitar”.

E limpede: discuția referitoare la publicarea unui volum de poezii se transformă într-un atac total și eminamente politic la adresa omului Blaga. Trebuie spus și că numele lui Zaharia Stancu va fi prezent în mai toate conjuncturile în care Blaga a fost persecutat sau șicanat.

Nu e deloc de mirare că regimul genocidar l-a trimis chiar pe el, un dușman frustrat și învederat al filosofului, în turneu la Stockholm, cu scopul declarat de a lăsa România fără Premiul Nobel pentru Literatură. 

Silviu B. Moldovan remarcă marea iritare ce emană din dosarul de la Securitate al lui Lucian Blaga, din chiar momentul în care acesta a fost propus pentru Premiul Nobel.

Filosoful era cât se poate de conștient de jocul perfid al autorităților comuniste. La dosar există o notă informativă a unui turnător care relatează că Blaga i-a spus: ”Guvernului, desigur, nu i-a convenit acest lucru, să primească premiul Nobel pentru prima dată – tocmai azi – un român, care nu scrie pe linie. De aceea l-au și trimis pe Zaharia Stancu la Stockholm, ca să arate acolo în cercurile autorizate, că guvernul român n-ar privi cu simpatie o asemenea distincție acordată lui Blaga. De aceea a și fost abandonată această idee”. 

Drept urmare, nu doar Blaga a ratat Premiul Nobel pentru Literatură, ci întreaga Românie.

Fiica lui Blaga – Dorli Blaga – avea să pună și ea punctul pe i:

 ”Este evident că autoritățile românești nu au acceptat o asemenea propunere. Atunci a fost și Zaharia Stancu prin țările nordice, probabil pentru a lansa ideea că tatăl meu ar fi colaborat cu regimul de dreapta de la noi”.

Tot în volumul ”Despre ‹baltici›. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică” sunt reproduse o serie de fragmente ale fiicei lui Blaga referitoare la marile presiuni pe care regimul comunist le-au exercitat asupra tatălui ei, care a rămas până la moarte un exemplu de rezistență și demnitate: 

”Tov. Joja i-a răspuns că nu i se cere să-și abjure filosofia. El însuși, tov. Joja, e filozof, și-și dă seama că asemenea probleme nu astfel se aranjează. Însă există o serie de oameni, și în țară, dar mai ales în străinătate, care speculează tăcerea lui (a lui Lucian Blaga – n. red.) interpretând-o ca un act de opoziție față de regim. Față de aceasta, bineînțeles regimul nu poate fi indiferent. Și dacă el – Blaga – continuă această atitudine pasivă de până acum, de a nu publica decât traduceri, atunci să nu se mire că va fi considerat inamic și va fi combătut. În definitiv, el nu se poate plânge, pentru că față de el nu s-au aplicat măsuri de privare a libertății personale. A fost numai combătut. Dacă dovedește însă o atitudine din care rezultă clar că nu este un adversar al regimului socialist, se va trece cu vederea opera sa care nu poate fi nici într-un caz popularizată, dar el – Blaga – se va putea bucura de considerațiile care revin de drept unui talent excepțional de la care Republica noastră populară așteaptă o contribuție de creație la nivelul talentului său”. 

Firește, tov. Joja era lunecosul tovarăș Athanase Joja, deputat în Marea Adunare Națională și membru al Academiei Române. 

P.S. Lucian Blaga obișnuia să spună că nu e adevărat că nu scrie, e adevărat că nu publică.

Fostul premier Radu Vasile avertiza încă din anul 2002 că România este condusă de „Partidul Structurilor”

 

 Născut pe 10 octombrie 1942 la Sibiu, istoric si scriitor, în special de poezie, Radu Vasile a fost  una din cele mai populare figuri din scena politica a României de la începutul anilor 90. A ocupat funcţia de senator din partea Partidului Democrat din 1992 pâna in 2004.

Timp de un an, intre 1998 si 1999, Radu Vasile a fost prim ministrul României, în timpul presedinţiei lui Emil Constantinescu. 
Principala tema de scris preferata de acesta a fost politica, unde putem enumera urmatoarele titluri: “Se inchide cercul”(1999), “Pacientul român”(2000), “Buricul Presedintelui”(2009), “Cursa pe contrasens”.

Pe lânga aceasta, Radu Vasile a scris şi cărţi de beletristica, precum “Omul cu lupa”(1991) şi “Felix in valea umbrei morţii”(2011), dar şi cărţi ce ating subiecte precum religia si creştinismul (“Tunica ruptă”).

Pe lânga operele de literatura si poezie, Radu Vasile este autorul a 5 lucrari de sinteză, ce folosesc ca suport academic atât în tară cat şi în străinatate, având ca studiu istoria economiei. In calitate de istoric, acesta a fost invitat sa ţină discursuri şi lecţii deschise, pe teme de istorie, la Universitatea din Sorbona.

Un lucru puţin cunoscut este faptul că a publicat poezie sub pseudonimul de Radu Mischiu.

Anii Conventiei Democrate si a ultimelor mineriade, anii unei crize economice chiar mai puternice decat aceea din 2008 dar si a unei sperante ca, in sfarsit, ne indreptam spre Occident. Dupa guvernarea PDSR (FDSN – FSN aripa Iliescu) de pana in 1996, CDR reuseste sa ajunga la putere, aliati cu UDMR si FSN (aripa Petre Roman / Basescu).

Emil Constantinescu câstiga şi el preşedinţia, ce mai, entuziasm general pe străzi, cel puţin în Bucureşti. Ciorbea, dupa un scurt mandat ca primar la Bucuresti, este numit prim-ministru si incepe nebunia… Certuri infinite in jurul „algoritmului” prin care se numeau oficialii in posturile politice, cadere masiva a economiei pentru ca se tot amânsera reformele 6 ani, o dezamagire crunta a populatiei…

In 1998, aripa Radu Vasile din PNTCD vine la in faţă, luând şi postul de prim-ministru. Urmează cele doua mineriade de te credeai la răscoala din 1907 dacă te uitai la TV si nu in 1999… Foarte interesant sa vezi care sunt justificarile lui Radu Vasile pentru ce s-a intamplat atunci si cum a gandit el lucrurile.

  La doi ani și ceva după demitere, fostul premier Radu Vasile a lansat în 2002, cartea ”Cursă pe contrasens”, în care făcea relatări extrem de interesante despre respectiva perioadă.

A fost, poate, primul personaj post-decembrist care a vorbit public despre superstructura care conduce, de fapt, statul român după revoluție; din păcate, motive obiective au făcut ca semnalele lui de alarmă să rămînă în anonimat.

Pe de-o parte, ne aflam în perioada de glorie a tabloidelor, cînd sânii goi și titlurile fără perdea marginalizau articolele serioase; pe de alta, Vasile era căzut în uitare și dizgrație politică.

În fine, era greu de crezut că lucrurile sunt chiar atît de grave într-un moment cînd ne pregăteam de admiterea în UE, după care, credeam noi, toate belele noastre ar fi dispărut ca prin farmec.

15 ani mai tîrziu constatăm că suntem în UE, că belelele nu au dispărut cîtuși de puțin iar controlul exercitat de servicii e mai profund ca oricînd.

Nu ne putem plânge însă că nu am fost preveniți…

Să citim în cele ce urmează câteva fragmente din tulburătoarea carte a lui Radu Vasile, el însuși suspectat și acuzat public chiar, de către Emil Constantinescu, de a fi fost un om al structurilor. În orice caz, ca fost premier și ginere al unui fost general de Securitate, Radu Vasile chiar știa cu ce se mănîncă subiectul în cauză.

Afirmațiile lui, simple, seci, dar curajoase merită reamintite fie și pentru că cei 15 ani scurși fac să le putem analiza azi cu alți ochi.

Îngroziți, am spune…

 

România – condusa de Partidul Structurilor

”În România a vorbi despre ideologii după 1989 este mai degrabă un exerciţiu lingvistic. În România de azi, o ţară a partidului unic, Partidul Structurilor, ideologiile sunt vălul de pe frontispiciul partidelor, dar un văl care, dacă nu este ales în chip aleatoriu, atunci în mod sigur e unul formal, al cărui rost e unul pur decorativ(…)
În aparenţă în România sunt mai multe partide.

În realitate nu există decât un partid, cel al Structurilor, prin Structuri înţelegând matricele sociale alcătuite din foştii securişti şi cadrele apăratului comunist de partid. Aceste matrice, veritabile pârghii de putere în organismul societăţii, au pătruns peste tot, în mass-media, în lumea afacerilor, în reţeaua bancară privată sau de stat, şi fireşte în toate partidele, împrumutând cameleonic chipul ideologiei partidului în care s-au refugiat.

Fluxul şi refluxul schimbărilor politice au lăsat netulburat stratul adânc al apei în care se adăpostesc aceşti supravieţuitori cu stabilitate de miriapode şi cu elasticitate de amoebe. Se mişcă în orice direcţie, iau orice formă şi au un arghirotropism înnăscut”.

Oamenii politici – obligaţi sa faca parte din structuri

”Dumnezeul lor de acum e banul, iar în mintea lor nu poate încăpea gândul că există oameni care să nu poată fi cumpăraţi, şantajaţi sau intimidaţi. Sunt latenţi, dar ies la suprafaţă prin prelungiri pseudopodice, pe care fireşte că le poţi tăia, însă degeaba, se regenerează miraculos ivindu-se din nou, printr-o nouă prelungire pseudopodică al cărei chip e altul, deşi structura din care a răsărit e aceeaşi(…)
Un om politic, dacă vrea să mişte cât de cât, nu numai că este silit să se supună coerciţiei exercitate de Structuri, dar, mai mult, el este obligat să facă parte din Structuri. Cine nu face parte din Structuri este un pion a cărui eficienţă este nulă. Aceasta este teza mea: nu te poţi păstra la putere dacă nu faci parte din Structuri, tot aşa cum nu te poţi mişca eficient pe tabla de şah dacă nu te foloseşti de câmpurile de forţă ale ei”.

Afaceriştii de succes vin tot din structuri

”Cei mai de succes oameni de afaceri provin din Structuri. Luaţi-i pe rând şi veţi vedea că toţi au acelaşi trecut, se trag din aceeaşi pepinieră instituţională. Puieţii lor, fiii, ginerii, nepoţii sunt croiţi pe acelaşi calapod, şi cum cine se aseamănă se adună, toţi se ştiu şi se recunosc între ei”.

Marioneta de la SIE si marginalul de la SRI

”Când Emil Constantinescu declara la sfârşitul mandatului prezidenţial că a fost învins de Structuri, dădea glas unei stări de fapt incontestabile. Şi totuşi avusese la îndemână un interval de patru ani de zile, nu un an şi nouă luni cât mi se acordaseră mie, ţinuse în mână toate pârghiile prin care ar fi putut să schimbe ceva, şi în loc de asta a reuşit doar să zgârie la suprafaţă crusta unei lave ce mocnea slobodă în craterul Structurilor, în aşteptarea alegerilor din 2000.

S-a mulţumit să numească la conducerea SRI şi SIE nişte oameni cât de poate de amabili, dar a căror incompetenţă în materie era vizibilă cu ochiul liber. Harnagea a fost precum o marionetă pusă în fruntea SIE spre a da instituţiei o aparenţă nouă şi democratică, în vreme ce sub el ofiţerii de securitate îşi vedeau de treabă fără ştiinţa şefului lor.

Costin Georgescu, ceva mai răsărit decât omologul lui de la informaţii externe, n-a reuşit nici el să pătrundă în hăţişul foarte bine organizat al SRI, fiind silit să patroneze de faţadă o instituţie ai cărei ofiţeri şi-au profesat netulburaţi meseria învăţată după nişte norme ieşite din uz”.

Cum livrau serviciile informatii ”secrete” date de CNN

”Cât am fost prim-ministru, aproape toate informaţiile „secrete” externe pe care cele două servicii mi le-au pus la îndemână le ştiam deja de la CNN. Nu-mi amintesc decât de două împrejurări în care să fi simţit că aceste servicii au, cu adevărat, o utilitate din punctul de vedere al prim-ministrului.

Înaintea vizitei în Franţa, am fost informat că francezii de la Renault nu au nici cea mai mică intenţie să investească iarăşi în fabrica de automobile Dacia, pe care o considerau definitiv compromisă din punct de vedere tehnic şi financiar(…)

A doua împrejurare în care SIE a dovedit că există pentru mine a fost în timpul mineriadei din ianuarie 1999, când am fost înştiinţat că în urma tulburărilor sociale care scăpaseră de sub control în ţară, ambasadorii acreditaţi la Bucureşti se pregăteau să îşi trimită familiile acasă, restrânseseră personalul la minimul necesar şi stăteau cu bagajele făcute aşteptând cursul evenimentelor”.

Serviciile controlează 80% din clasa politică

”Cine crede că-i poate schimba intrând în sistemul lor şi modificând lucrurile dinlăuntru uită că o dată intrat acolo va semăna leit lor, împrumutându-le mândria de castă, dispreţul şi lipsa de scrupule. Mass-media, serviciile secrete, partidele politice sunt toate controlate de ei. Procentual, cam 80% din clasa politică românească este expresia Structurilor. De aceea ea nu merită să existe, cum nici Parlamentul României de după 2000 nu-şi merită numele. Când privesc acest for legislativ, aşa cum apare el azi, îmi dau seama că există viaţă după moarte. Oamenii aceştia au murit de mult şi totuşi mai trăiesc.  

 

Adevarata putere aparţine Structurilor

 

Una peste alta, Radu Vasile s-a dovedit un optimist incurabil. Încredințarea lui că hidra serviciilor va dispărea din politică la scurt timp după integrarea în UE a fost, din păcate, fără acoperire în realitate. Au trecut 15 ani și brațele hidrei s-au întins încă mai sufocant în jurul întregii societăți.
Vasile a avut, totuși, o viziune corectă atunci cînd a estimat, în finalul cărții lui, că e o lucrare prematură raportat la societatea română:

”Această carte este un act de curaj. Ea este o explicaţie, nu o justificare. Este încercarea de a reda, pe întinderea unui scurt interval de timp, fenomenul politic românesc. Dar, mai presus de orice, această carte este expresia curajului de a arăta cititorului român că adevărata putere aparţine Structurilor.

Sunt evenimente şi nume pe care le-am trecut sub tăcere, pentru a menaja orgoliile politicienilor de azi. În această privinţă, cartea mea apare prea devreme. Dar o eventuală nouă ediţie a ei, poate peste câţiva ani, va da negreşit în vileag lucruri care, acum, nu pot fi spuse.

Cu sau fără aceste dezvăluiri, caracterul aparent al lumii politice se va menţine în România cel puţin încă un deceniu. Iată de ce acest epilog este mai curând despre viitor. Căci nimic nu se va schimba semnificativ în plan politic.

Nu este o întâmplare că România are în continuare ca imn naţional o poezie paşoptistă al cărei îndemn este „Deşteaptă-te, române!”

Prin acest imn se recunoaşte în chip oficial că, la peste 150 de ani de la revoluţia din 1848, românii mai au încă nevoie de îndemnul de a se deştepta”.

 

 

 

 

Surse:

http://inpolitics.ro/dezvaluiri-de-la-virful-puterii-acesti-prostanaci-din-servicii-care-conduc-romania

http://gazetadecluj.ro/ofiterii-romani-informatii-sunt-prosti-de-bubuie/