CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CEANGAII ȘI FALSELE PROBLEME RIDICATE DE REVIZIONIȘTII UNGURI

“ Ne straduim sa internationalizam cauza autonomiei maghiare din Transilvania si din Secuime, problemele ceangailor si asa mai departe.”

(Laszlo Tokes, fost vicepresedinte al Parlamentului European).

O falsă problemă: “ceangăii” din Moldova.

 Între multiplele probleme apărute în existenţa românilor după revoluţia din decembrie 1989 se înscrie din nefericire şi falsa problemă a catolicilor, cu antecedente care vin din trecutul istoric, revendicarea de către unguri a romano-catolicilor moldoveni ca maghiari, sub denumirea de “ceangăi”, demonstrează fără dubiu faptul că minciuna şi falsificarea documentelor rămân şi astăzi direcţii de referinţă pentru politica externă ungară.
Cu toate că romano-catolicii din Moldova îşi afirmă din totdeauna identitatea românească, naţionalismul maghiar continuă să-i revendice.
Inovaţie lingvistică a istoriografiei maghiare termenul de “ceangăi-maghiari”, sau “maghiari-ceangăi”, (în franceza Tchangos, în ungureste csangos, în germana Tschangos, în engleza changos), este perceput ca o jignire de către populaţia romano-catolică din Moldova si a creat o falsă problemă etnică ce serveşte guvernului ungar în politica privind protecţia maghiarilor din afara hotarelor.
Bazată numai pe surse “istorice maghiare” falsa problemă a romano-catolicilor din Moldova, a devenit subiect de lucru pentru organismele europene cu atribuţii în domeniu, la iniţiativa guvernului maghiar care s-a folosit în acest sens de câteva asociaţii create artificial şi finanţate pe măsură.

Liderii acestora, un cerc limitat de persoane, care migrează de la o asociaţie la alta (Via Spei, Asociaţia Ceangăilor Maghiari din Moldova, Siret – Cleja, etc.), numărând în total câteva zeci de oameni, reprezintă fie “importuri din Ardeal”, fie persoane şcolite peste noapteîn centre universitare din Ungaria.
Lipsiţi de audienţă, dar având nevoie de o legitimare a acţiunilor întreprinse, au întocmit liste cu semnături pentru diverse ajutoare materiale, folosindu-le ulterior pentru a susţine solicitările de asistenţă educaţională şi religioasă în limba maghiară.
Necunoaşterea acestui aspect a indus astfel în eroare organismele europene cu atribuţii în domeniu care, prin rezoluţiile adoptate în anul 2001 au concluzionat în mod surprinzător, că “ceangăii” ar fi o “minoritate etnică” compactă ca areal geografic, altfel spus, închisă, izolată şi condamnată la dispariţie.

Căzute în această capcană organismele europene au acceptat aprioric „rolul salvator” al asociaţiilor pro-maghiare în privinţa aşa-zişilor “ceangăi” facilitând astfel neo-maghiarizarea catolicilor  moldoveni fapt ce ar putea conduce, în ultimă instanţă, la aberante soluţii teritoriale de tipul “pământuri ceangăieşti”. În acest fel nostalgia “Ungariei Mari” cunoaşte o interesantă metamorfoză adaptată indusiv realităţilor Europei de astăzi.

Precizare: despre așa-zișii ceangăi

Dar cine sunt “ceangăii”?

        Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-1 pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.
Deformata idee, frecvent vehiculată şi din nefericire însuşită de unii, potrivit căreia cel puţin după nume am fi maghiari, îşi are explicaţia în politica naţionalistă maghiară, care a avut ca apogeu Apariţia în 1898 sub controlul Ministeruluide Interne de la Budapesta a “Societăţii Centrale de Maghiarizare a Numelui”.

În virtutea regulamentului acestei societăţi, şi prin intermediul preoţilor catolici maghiari, românii primeau nume ungureşti deoarece “…prin maghiarizarea numelui de familie, adică prin botez naţional cel cu nume străin este primit în Societatea maghiară”.

Fapt istoric de necontestat susţinut de un document oficial, care nu a avut niciodată un echivalent românesc, politica de maghiarizare a numelor constituie un important filon de inspiraţie şi pentru liderii politici ai Ungariei de astăzi.
Ce machiavelism mai mare poate exista dacă ieri ne goneau de pe pământul nostru, iar astăzi ne botează “ceangăi-maghiari” şi ne cheamă înapoi cu certificate de “nobleţe maghiară”!?. Este ca şi cum între victimă şi călău se creează dintr-o dată o asemenea iubire încât victima sărută mâna celui care tocmai i-a furat casa şi pământul.
Pentru că după 1990 au început să apară o serie de emisari ai Budapestei, care solicită nici mai mult nici mai puţin, ca noi, urmaşii pribegilor de ieri, să spunem că suntem maghiari. Botezându-ne “ceangăi”, adică un fel de maghiari corciţi, au devenit dintr-o dată extrem de grijulii faţă de soarta noastră şi declarându-ne o populaţie arhaică lipsită de intelectuali, transformă religia noastră într-un subiect care induce ideea că ceea ce este catolic este automat şi ungur.
De aici şi până la transformarea catolicilor într-o minoritate etnică aşa cum o face raportul finlandezei – Titty Isohookana-Asunmaa -, nu este decât un pas. Care s-a făcut trebuie să recunoaştem, şi pe fondul ignoranţei clasei noastre politice, sau cel puţin al unei părţi, la care se adaugă serioase carenţe în domeniul politicii noastre externe şi nu în ultimul rând, al administraţiilor judeţene care nu au sprijinit localităţite catolice.
Formulările din raportul menţionat sunt cel puţin surprinzătoare în condiţiile în care anterior redactării lui au existat reacţii ale unor comunităţi catolice (în localitatea Cleja din judeţul Bacău 1995 şi 1997) când populaţia a respins pe bună dreptate tentativele U.D.M.R. şi asociaţiilor maghiare de a le denatura identitatea românească.

Dezavuaţi de populaţia catolică, astăzi, cei câţiva lideri pro-maghiari s-au concentrat în 2-3 localităţi, unde îşi au domiciliul, transformând locuinţele proprii în “şcoală şi biserică”, ţinând cursuri şi oficiind serviciul religios în limba maghiară.
Absolut “originală” soluţia este de fapt ilegală, încălcând atât legislaţia privind organizarea învăţământului cât şi dreptul canonic.

Profitând de precaritatea dotării existente în unele şcoli din mediul rural, în special în domeniul calculatoarelor, aceşti lideri înghesuie în câteva spaţii improprii, copii cu vârste şi pregătiri diferite, ademenindu-i şi condiţionând serviciile oferite de învăţarea limbii maghiare. Se încalcă astfel toate normele metodologice, pedagogice şi organizatorice necesare a fi respectate pentru autorizarea unei instituţii de învăţământ, în conformitate cu legistaţia românească şi europeană.
Alături de cele câteva calcutatoare şi manuale primite de la Budapesta, deseori în zonă îşi fac apariţia şi preoţi maghiari din Transilvania şi Ungaria, care în aceleaşi spaţii oficiază serviciul religios în limba maghiară.

Potrivit dreptului canonic, preoţii străini care vin şi oficiază în aceste localităţi, încalcă autoritatea Episcopiei de laşi, în condiţiile în care nu au acceptul episcopului de Iaşi.  Aceste reglementări sunt general valabile în toată lumea catolică.
Considerăm că readucerea în discuţie a problemei şcolilor în limba maghiară în satele catolice din Moldova este lipsită de temeinicie, susţinătorii acestei idei raportându-se la un fals precedent încercând să găsească o legitimare istorică, acolo unde ea nu există.

 În mod concret este vorba de iniţiativa din anii 1950 impusă de puterea sovietică de la Moscova autorităţilor comuniste româneşti de a introduce în Moldova şcoli în limba maghiară.
În contextul istoric de atunci, motivaţiile autorităţilor comuniste faţă de înfiinţarea şcolilor în limba maghiară, au fost cât se poate de originale, în conformitate cu idealul internaţionalismului de factură sovietică. Nereuşind să-şi apropie comunităţile catolice prin instituţia ecleziastică, regimul comunist nu a ezitat să-i încadreze pe catolici într-un mod nedrept, în categoria unei minorităţi etnice făcând astfel un serviciu imens naţionalismului maghiar.
Autorităţile comuniste au ignorat însă tocmai părerea celor pentru care au înfiinţat aceste şcoli maghiare, anume romano-catolici din Moldova, care nu au ezitat să ceară în mod firesc înlocuirea acestora cu şcoli româneşti. Experimentul impus din afară care nu ţinea cont de identitatea românească a populaţiei romano-catolice din Moldova, a fost sortit eşecului.
Privind retrospectiv, această argumentaţie este evident că problema romano-catolicilor din Moldova are profunde determinări politice exterioare României, astfel încât tentativele de reactualizare generează aceleaşi reacţii şi atitudini de respingere în rândul comunităţilor catolice.

În acest context relevante pentru identitatea românească a catolicilor din Moldova sunt excelentele relaţii de convieţuire cu ortodocşii, între ei neexistând niciodată probleme interconfesionale sau conflicte.

Stau mărturie atât căsătoriile cât şi convieţuirea în aceleaşi localităţi şi, mai nou, vizita Suveranului Pontif în România la invitaţia Întâiului Stătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Intensitatea mereu crescândă a acestor acţiuni provocatoare a solicitat din partea noastră găsirea unor instrumente prin intermediul cărora comunităţile catolice din Moldova să-şi poată afirma, pentru a nu ştiu câta oară, identitatea românească.
În condiţiile în care filo-maghiarii, aşa cum de altfel am menţionat, au înfiinţat o serie de asociaţii ce au ca fondatori aceeaşi 10-20 de oameni fără a se supune niciodată unei dezbateri publice pentru a cunoaşte susţinerea de care se bucură (sic’), în 17 martie 2001, 1000 de catolici delegaţi de 40 de comunităţi din Moldova, în şedinţă publică, au pus bazele Asociaţiei Romano-Catolicilor “Dumitru Mărtinaş”.

Adunarea Generală s-a constituit într-o mult aşteptată ocazie, în care, în mod public, participanţii şi-au afirmat încă o dată originea românească şi au protestat împotriva celor care doresc să-şi atingă scopurile lor politice pe seama romano-catolicilor.
Printr-un vot unanim Asociaţia a fost mandatată să promoveze identitatea românească a romano-catolicilor din Moldova, anulând ipostaza folosirii lor în favoarea unor interese străine.
Pentru aceasta, prima iniţiativă a Comitetului de Coordonare a constituit-o iniţierea unei corespondenţe cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe adresa căreia a fost trimis un material reprezentativ privind adevărata stare de fapt.

Din păcate, nici până astăzi forul european nu a dat un răspuns demersului nostru, iar rezoluţiile adoptate ulterior nici măcar nu le-a luat în calcul.
În pofida acestei experienţe triste, membrii comunităţii noastre îşi exprimă speranţa că vocea lor va fi auzită şi ascultată de organismele europene, iar pe viitor deciziile care îi privesc vor fi adoptate cu respectarea principiilor şi normelor care guvernează comunitatea europeană.

Spunem aceasta cu referire clară la principiul Uniunii Europene “unitate în diversitate” întrucât şi noi reprezentăm o componentă românească a familiei europene, de religie romano- catolică. în ultimă instanţă, făcând parte din marea comunitate catolică europeană, ca români reprezentăm o punte peste imaginara linie culturală trasată de Samuel Huntington.

Această precizare doreşte să anuleze ideea că dincolo de hotarele actuale ale catolicismului maghiar pot exista şi chiar există catolici de altă etnie, respectiv români. “Pământeni catolici”, cum îi numea în Sfatul Ţării la 1857 Costache Negri sau “răzeşi catolici” potrivit lui Mihail Kogălniceanu, catolicii din Moldova, care s-au privit întotdeauna ca români, au devenit, mai ales în ultimii 10 ani, un subiect viu de discutat, fără voia lor.

Mai mult decât atât, peste noapte, un parlamentar maghiar ales pe listele U.D.M.R. în judeţul Bihor s-a autoproclamat în Parlamentul României, reprezentantul catolicilor din Moldova, în condiţiile în care circumscripţia sa electorală se află la peste 600 km faţă de Moldova.
Informăm că romano-catolicii din Moldova şi-au exprimat opţiunile electorale la fel ca toţi românii, astfel încât formaţiunea politică de care aparţine parlamentarul respectiv (U.D.M.R.) nu a obţinut nici un loc în legislativul României la nici una din alegerile democratice din l990 până astăzi.În concluzie:

– “Ceangăii” nu există: există doar români romano-catolici, ei nu sunt o minoritate etnică pentru că limba maternă a catolicilor moldoveni este limba română, obiceiurile, portul popular, cultura populară a acestora, sunt specifice naţiunii române.
– Catolicii din Moldova au fost şi sunt români, iar apartenenţa lor la religia romano-catolică nu dă dreptul nimănui să-i revendice.

Prezentarea lor ca maghiari are motivaţii politice străine de identitatea acestora.

– Nu se poate vorbi de o discriminare a catolicilor din Moldova de către majoritatea ortodoxă, în condiţiile în care şi unii şi alţii sunt români şi convieţuiesc în bună pace.
– Himera “Ungariei Mari” nostalgie a liderilor maghiari de astăzi este străină catolicilor din Moldova.
– Este necesară o atitudine fermă din partea statului român referitoare la amestecul străin în problema catolicilor.

Certitudini științifice

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

        Aceste teste au stabilit că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană nu mongoloidă, ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii ci că ungurii sunt descendenții populației europene ce exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare iar maghiarizarea a fost facută de elitele aflate la conducere.

        Ungurii sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

Cei interesați de conținutul acestor documente și articole pot accesa adresele de mai jos:

    1) Diversitatea cromozomială în Europa (în limba engleză) – aici
2) Genetica umană în Europa – populaţia ungurească  veche (în limba engleză) – aici
3) Istoria populaţiei africane din punct de vedere al variaţiei cromozomiale (în limba engleză) – aici
4) Ungurii nu au descendenţă asiatică (în limba engleză) – aici
5) Migraţia populaţiilor (în limba engleză) – aici
6) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
7) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
8) Genetica umană în India – afinităţi cu populaţia ungariei (în limba engleză) – aici
9) Genetica populaţiilor balcanice – Bulgaria (în limba engleză) – aici
10) Grupurile etnice din Transilvania (în limba engleză) – aici

Video in LIMBA ROMANA:ORIGINEA ETNICA A UNGURILOR ,SECUILOR SI CEANGAILOR pe baza testelor ADN :  AICI

  SURSA: ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

25/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Procesul de colonizare a germanilor în Transilvania și soarta românilor băștinași

Istoria sașilor | Satul Richiș

Colonizarea saşilor în Principatul Transilvaniei valahe

În perioada penetrării maghiare în Principatul Transilvaniei, secuii colonişti amintiţi pe la anul 1100, au fost aşezaţi de unguri cu rol de străjeri pe zonele de graniţă de-a lungul Târnavei Mari, teritoriu care în vremea regelui Geza al II-lea (1141-1162), v-a trece în posesia coloniştilor saşi.

Colonizarea lor prin Diploma andreiană pe pământ pretins regal s-a făcut succesiv, pe enclave, cea mai mare devenind Sibiul. Fâşia de la Orăştie la Baraolt (satul Drăuşeni), devine „terra Syculorum terrae Sebus”, după plecarea secuilor în anul 1224. (Ub., vol. I, p. 34-35).

Pe fundalul declanşării cruciadelor occidentalilor spre Palestina s-a pornit şi un amplu proces de colonizare germană în centrul şi răsăritul Europei, astfel că în Transilvania au fost aşezaţi Cavalerii Teutoni şi saşii, consemnează Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU, în revista Art-Emis.

După alungarea teutonilor din capitala lor Marienburg (Feldioara) la care şi saşii au dat o mână de ajutor, aceştia au intrat sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom). Provincia Sibiului era împărţită în 7 scaune, plus cel al Sibiului, în fruntea fiecăruia situându-se un jude regal, urmat de un juz (primar). Judele Sibiului avea prerogative speciale.

Turul fortaretelor din Transilvania

Saşii Sibiului aveau obligaţia faţă de rege cu 500 de mărci de argint, 500 de ostaşi înarmaţi la expediţiile regale interne sau 100 la cele externe. Îşi alegeau singuri clerul care primea decima de la enoriaşi, din care un sfert îi revenea ierarhului. Puteau fi judecaţi doar de rege.

Monarhul maghiar le-a dat spre folosinţă pădurile şi apele valahilor împreună cu aceştia cu tot.

Puternic zguduiţi de invazia mongolă care a distrus episcopia cumanilor de la Milcov (creată de teutoni), Braşovul (31 Martie 1241) şi Sibiul (11 Aprilie 1241), urmate de Sebeş, Alba Iulia, Orăştie, Arad, au rezistat totuşi, rămânând chiar până astăzi, graţie nepăsării românilor.

Regele Bela al IV-lea şi-a refăcut regatul prin noi colonişti germani după 1242, iar prin aşezarea Cavalerilor Ioaniţi în Ţara Severinului până la Olt în anul 1247 s-a întărit în Banat. Către partea a II-a a veacului al XV-lea, formaţiunile săseşti s-au consolidat politic, administrativ şi teritorial sub autonomia Universitas Saxonum – „Universitatea Saşilor” (desfiinţată abia în 1876), organizaţi pe bresle, dar predilecţia lor a rămas mineritul, exploatarea minelor de aur şi de argint date spre folosinţă, din care suveranului îi revenea a zecea parte.

Marii proprietari în Ardeal erau Biserica romano-catolică, regele ungur, urmaţi de nobilimea maghiară, cea săsească şi secuiască, iar la capătul opus erau ţăranii care deposedaţi de tot ce era datul lor firesc au devenit mare parte iobagi pe domeniile feudalilor ocupanţi.

Cei mai vitregiţi dintre iobagi erau jelerii (cei care nu aveau nimic decât braţele de muncă, lacrimile neîncetate şi picioarele prin care se mutau de la un exploatator la altul.

Mai exista şi o pătură de ţărani liberi (aserviţi saşilor şi secuilor) şi  micilor nobili români care pentru a-şi păstra libertatea şi moşia trebuia să devină maghiari şi catolici.

Ţăranii români majoritari aveau numai obligaţii, pe „fumuri”: faţă de biserică, dijma (a zecea parte din toate produsele, convertită în bani din secolul al XV-lea), faţă de rege, datul oilor (o oaie cu miel şi cu mioară, la 50 de oi) faţă de nobilii maghiari, censul (în bani, de două ori, odată se achitau faţă de ei, iar a doua oară se achitau faţă de datoria feudalilor către rege), darurile de Crăciun, de Paşti, de hramul bisericii (colaci, găini, ouă, pui, caşuri, claponi), la care se mai adăuga pe deasupra şi faţă de nobilii români, nona (cotă-parte din produse, porci, vin, albine) şi robota (lucru la arat, semănat, secerat, strâns, cosit, căratul de lemne, tăiat, aşezat), iar când secuii şi saşii au intrat în rândul nobilimii după ce i-a deposedat pe ţăranii din dotare de toate bunurile, aveau obligaţii şi faţă de aceştia.

Asuprirea fără limite, abuzurile permanente, îngrădirea dreptului liber de strămutare, creşterea continuă a datoriilor au condus la conflicte, la violenţe, la răzvrătiri, la răscoale, culminând cu Răscoala de la Bobâlna din anii 1437-1438.

Începutul secolului al XV-lea l-a inspirat pe episcopul Ardealului Gheorghe Lepeş să emită o nouă dijmă, monedă nouă de 10 ori mai valoroasă decât cea veche. Refuzul ducea la excomunicare, la afurisenie.

Ţăranii cu cuţitul la os, s-au răsculat sub capii lor Mihai Românul din Floreşti şi Budai Nagy Antal, adunându-se pe Dealul Bobâlnei. Au trimis soli la voievodul Ladislau Csaki, cu doleanţele lor, dar feudalul i-a mutilat şi i-a ucis, atacând răsculaţii, care-l înving şi-şi pierde viaţa.

Feudalii au fost obligaţi să negocieze, încheind o înţelegere pentru a trage de timp şi a se organiza. La 16 Septembrie 1437, s-a încheiat la Căpâlna fraterna unio – „uniunea frăţească” dintre maghiari, saşi şi secui împotriva românilor valahi. (Ub.,vol. IV, p. 638-640)

A urmat o nouă luptă nedecisă, forţată de o înţelegere nerespectată. S-au pus bazele unei noi „Uniuni frăţeşti” la Turda din 2 Februarie 1438, care a dus la înfrângerea ţăranilor răsculaţi. (Hurmuzaki, vol. XV/ 1, p. 24-25).

„Conducătorii au fost torturaţi şi executaţi, iar participanţii hăituiţi, închişi, bătuţi şi mutilaţi.” (Ioan – Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456), în Istoria Transilvaniei Vol. I (până la 1541)  Ioan – Aurel Pop/ Thomas Nagler (coordonatori), Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2016).

Graţie uniunii frăţeşti s-au format cele trei stări: maghiarii (nobilimea laică şi ecleziastică), saşii şi secuii, care după anul 1500 se vor numi nationes – naţiuni.

Saşii cu limbă, cutume şi legi speciale au fost aşezaţi de regele maghiar, urmaşul lui Attila, pe „pământul său”, acaparat de la români, prin jertfă şi sânge devenind ulterior pământ săsesc denumit Fundus Regius – Konigsboden. 

Ei foloseau încă din anul 1441 noţiunea de Saxonica Natio. În anul 1469, regele Matei Corvin rezervă saşilor din cele şapte scaune plus două, excepţie făcând locuitorii din Sibiu, opţiunea liberă privind stabilirea persoanei dorite, lângă târguri şi oraşe pe care şi le vor însuşi.

 Românii majoritari se aflau într-o altă stare, cea de odioasă exploatare din partea urmaşilor barbari migratori. „Lor li se răpeau adesea pământuri şi alte bunuri, sub pretext că nu aveau acte de danie şi că, fiind „schismatici”, adică asimilaţi ereticilor (conform interpretării date canoanelor de către papa Inocenţiu al III-lea, după Cruciada a IV-a din 1204), trebuiau catolicizaţi sau „daţi spre jaf şi pradă”, adică deposedaţi, fără ca aceasta să mai constitue un păcat.” (Ioan – Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea…, op. cit., p. 262).

Regele Ludovic de Anjou a emis la 28 Iunie 1366, un act prin care se conferea celor trei stări, puterea, „de a stârpi şi nimici din pomenita ţară (Ardeal) pe răufăcătorii de orice naţiune, în chip precis pe români.” (DRH, C, vol. XIII, p. 159-165).

Micii feudali valahi din Transilvania puteau accede în rândul nobilimii, dar nu ca români ortodocşi cum erau, ci ca nobili catolici.

Pe fondul invaziilor otomane din perioada 1512-1513, Toma Bakocz, arhiepiscopul primat al Ungariei, a lansat un apel în vederea unei cruciade antiotomane, prin bula emisă de papa Leon al X-lea, la 16 aprilie 1514. Apelul promitea participanţilor eliberarea din iobăgie şi alte înlesniri.

Astfel, în tabăra militară de la Rakos-Buda s-au înscris peste 40.000 de ţărani, sub conducerea ţăranului secui înnobilat Gheorghe Doja/ Dozsa Gyorgy, a fratelui său Grigore Doja şi a lui Laurenţiu Meszaros.

Cele trei stări au încercat să-i oprească pe ţărani, dar nereuşind au trecut la represalii diabolice. „Maltratarea şi batjocorirea familiilor rămase, de multe ori femei, bătrâni şi copii, înjugarea oamenilor în locul animalelor.”(Anton E. Dorner, Transilvania între stabilitate şi criză (1457-1541), în Istoria Transilvaniei…, op. cit., p. 327).

În loc de cruciadă antiotomană a fost o cruciadă împotriva nobililor, care au călcat în picioare drepturile lor cerute, atacul „cruciaţilor” răsfrângându-se asupra curţii episcopale, castelelor şi moşiilor feudalilor. Replica celor trei stări a fost cu mult mai groaznică, fiind asmuţiţi de Voievodul lor Ioan Zapolia: „Să fie prinşi şi arestaţi toţi cei ce se numesc cruciaţi […] Cei prinşi să fie decapitaţi, jupuiţi de vii, fripţi, ucişi şi distruşi cu cele mai îngrozitoare chinuri.” (ibid., p. 328).

În prima fază „cruciaţii” sub cei trei conducători au purtat victorii rapide, ocupând zona dintre Oradea şi Arad, Cenad, Nădlag, Şoimuş, Munţii Apuseni, Rodna, Bistriţa, Cluj. Nobilii, conduşi de episcopul Timişoarei Nicolae Csaki, Ştefan Bathori comitele Timişoarei, Francisc Varday episcopul Ardealului, voievodul Ioan Zapolia şi de Ioan Bornemissza, bine dotaţi şi pregătiţi tehnic au câştigat bătălia finală din 15 Iulie 1514.

Capii şi mulţi „cruciaţi” au căzut prizonieri. „Timp de cinci zile, cei prinşi au fost supuşi unor chinuri îngrozitoare, culminând cu supliciul lui Gheorghe Doja din 20 Iulie. Sfârtecat în patru părţi, trupul său a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba-Iulia şi Oradea… Laurenţiu Meszaros, scăpat cu o partea a armatei din încercuirea Timişoarei, s-a reorganizat obţinând o victorie în apropierea Oradei. Preţul victoriei însă a fost foarte mare: 3.000 de ţărani căzuţi şi conducătorul lor prins, tras în ţeapă, iar corpul lui ars pe rug în piaţa oraşului.” (ibid., p. 329).

Maghiarii, saşii şi secuii pe măsura urii şi cruzimii lor, au declanşat o cruntă prigoană şi o feroce persecuţie în rândul românilor ţărani şi orăşeni, ură, cruzime, prigoană şi persecuţie care se vor perpetua apoi secular.

Cele trei stări, maghiarii, saşii şi secuii venite migrator şi colonialist prin năvălirea barbară, uzurpatoare, au supus populaţia unui popor paşnic, serafic din sânul unui Neam binecuvântat de Dumnezeu, pe care l-a aşezat în vatra firescului lui genetic religios de omenie, dreptate, credinţă, demnitate, cavalerism, răbdare, eroism, suferinţă, martiriu, iubire, iertare, mărturisire, frumos, creaţie, har, profetism.

Şi, după toate atrocităţile, bestialităţile, crimele, diabolismul şi genocidul comis milenar asupra acestui popor-neam prea însetat de libertate, progeniturile monştrilor sadici ai saşilor, maghiarilor, secuilor reclamă azi dreptul de supremaţie, de civilizaţie, de cultură, de vasalitate, beştelind, denigrând, calomniind, profanând sub tutela Ocultei sioniste, prin neputinţa lor de „politically correct”, Neamul, Biserica poporul, respectiv memoria, eroismul, martiriul, demnitatea, creaţia, suveranitatea lor.

Barbarismul, violenţa, ura, crima, laşitatea, mişelia, perfidia le-a rămas în sânge, iar noi stăpânii de drept, legitimi ai Vetrei Străbune, milenare acceptăm, tolerăm şi ne supunem, acestei stări, „când nu construcţia ci iluzia şi nu „păstorul” ci „amăgitorul” par să triumfe şi sunt vehiculate ca soluţii, era în sine fapt eretic şi demostraţie de rezistenţă făţişă ca şi un refuz net de a ne retrage în sub-istorie părăsind teritoriile unde noi suntem legitimi şi nu ocupantul neisprăvit ce ne îndeamnă să trăim iarăşi cu privirea în pământ.” (Artur Silvestri, Modelul Omului Mare, Carpathia Press, Bucureşti-2008, p. 4).

Să primim îndemnul, chemarea şi asumarea voievodală şi vlădicească lăsată testamentar Neamului dacoromân şi Bisericii Mântuitorului Hristos, de Arhanghelul Mihail – Voievodul Oştirilor cereşti: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

Spre luare aminte! Spre trezire! Spre atitudine! Spre autoritate! Spre suzeranitate!

                                   

28/04/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Mărturia unui secui : Românii, prin moștenirea lor multimilenară, sunt cel mai European popor

Românii, prin moștenirea lor multimilenară, sunt cel mai European popor.

Un aspect asupra căruia atrag deseori atenția, și în paginile revistei „CERTITUDINEA”, este cel referitor la comportamentul ungurilor, la semnele, simbolurile prin care se exprimă aceștia, și anume mesajul transmis către români: vrem fără români !

Un mesaj al izolării, al refuzului a tot ceea ce este românesc!

Dar ungurii nu cu Trianonul au început această izolare față de naționalitățile cu care conviețuiesc.

Ei au avut mereu un scurt-circuit de comunicare cu alte națiuni din jurul lor sau care trăiau printre ei, scrie NAGY ATTILA-MIHAI , în ”Meditațiile unui secui”.

Așa cum observau Prohászka Lajos și Valeriu Braniște (publicist român al Tribunei), ungurilor le este frică de contactul cu alte națiuni, ca nu cumva să se piardă în acest contact!

Frica de a-ți pierde identitatea înseamnă că ai o identitate confuză, nu te-ai înrădăcinat cu adevărat pe aceste meleaguri.

Iar acest fapt arată cum se problematizează, cum se stabilește cine se consideră maghiar. La unguri, la o identitate confuză, asta e o problemă acută.

Când ai puțin sânge maghiar – sau chiar deloc – fiind sârb din partea tatei, slovac din partea mamei, cum devii maghiar? Printr-o decizie a conștiinței îți asumi apartenența la maghiarime.

Această asumare este o idee protestantă, în care primează conștiința și deloc adâncurile moștenite, cele care decid cu adevărat!

Noica pune altfel problema. El pornește de la modelul seminței. Te naști cu sămânța românească în tine, care trebuie realizată, cultivată cu tot ce se ascunde în ea.

A fi român nu se realizează doar printr-o transmitere culturală de la o memorie la alta.

Prin adâncuri, prin inconștientul tău, moștenești niște date imemoriale, multimilenare, o experiență a acestuia, pe care memoria le percepe, dar fără a le fi realizat ea.

Din această cauză, experiențele trecutului, moștenite de inconștient, sunt mult mai vaste decât ceea ce oferă memoria.

Prin aceasta se explică faptul că multe nații au trăit această istorie moștenită în inconștient, conținuturile acestuia fiind trăite spontan, prin tradiții, singurele care asigură vitalitatea, prin cultura adâncimii! Când ne rezumăm la memorie, pierdem această vitalitate și devenim nesiguri, confuzi.

Problema ungurilor este faptul că pentru ei totul se rezumă la planul mental, de aici rezultând un deficit de comunicare cu adâncurile moștenite.

Care, pe de altă parte, asigură o mai bună aderență la cultura occidentală, care cultivă exclusiv mentalul, fiind rupt de rădăcinile inconștiente.
Românii diferă total, în acest punct de vedere, de restul Europei, având rădăcini multimilenare în aceste meleaguri.

Contactul conștiinței cu inconștientul, înrădăcinarea sa în adâncuri sunt asigurate de contactul cu pământul, acesta fiind expresia inconștientului.
Din această cauză popoarele migratoare erau dezrădăcinate.

Din păcate, cultura Occidentului este creată de venetici, foste popoare migratoare. Lipsa rădăcinilor inconștiente, lipsa înrădăcinării multimilenare în pământul Europei la aceste popoare au dus spre situația actual.

De exemplu, cultura greacă s-a impus imaginarului inconștientului cultivând exclusiv partea rațională a omului, exacerbând-o, ajungând în acest fel la excesivitatea tehnicii.


În ortodoxie nu există această ruptură. Dar, din păcate, influența Occidentului, unilateralitatea lui, este veche la români…

Totuși, ruptura dintre conștient și inconștient nu s-a acutizat, de-a lungul timpului, ca azi, prin europenizarea totalitară.

Poporul român trăiește, după 1989, cea mai mare dramă a istoriei sale!
Pentru venetici este ceva „natural” această unilateralitate, ea fiindu-le proprie.

Popoarele foste migratoare ale Occidentului nu simt destul pericolul migrației, din cauza lipsei rădăcinilor inconștiente.

Dezrădăcinații nu simt pericolul migrației, căci instinctele din inconștientul lor colectiv sunt nefuncționale.

Aceasta este și drama românului, ruptura dramatică dintre conștient și inconștient, ruptură care lasă conștiința națională fără avertisment din partea inconștientului, a instinctelor!

Și e păcat, pentru acest neam, despre care și Eliade spunea că este singurul popor cu moștenire multimilenară din Europa.

În această privință, românii sunt singurii apărători ai străvechii Europe, împotriva unei Europe dezrădăcinate, înstrăinate!

Românii, prin moștenirea lor multimilenară, sunt cel mai European popor.

Încă o dată, ei sunt singuri împotriva Europei, dar acum le lipsește această conștiință. Iar pentru asta, românii vor plăti scump!

Și chiar pe fondul alterității față de restul Europei, românii ar trebui să aibă conștiința și sentimentul acestei alterități.

După filosoful maghiar Heller Ágnes, supraviețuirea evreilor în istorie se datorează unui puternic cult al alterității.

04/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: