CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Karl Marx: În secolul al XVIII-lea, Anglia a făcut din Rusia o mare putere

 

 

 

Anglia 1

 

 

 

 


În 1856, Karl Marx  a dat în timp ce lucra în biblioteca Muzeului Britanic, peste o colecție de documente privitoare la relațiile dintre Anglia și Rusia în secolul al XVIII- lea care dovedeau că politicienii britanici au contribuit la crearea și consolidarea Imperiului Rus, scrie http://ttolk.ru/articles/karl_marks_angliya_sdelala_rossiyu_v_xviii_veke 

 

Anglia avea nevoie de un jandarm la Marea Baltică și au atribuit acest rol Rusiei, dar Rusia a „trădat” Anglia când a refuzat să lupte alături de ea  împotriva Statelor Unite.

În URSS, o lucrare a lui Marx („Expunerea istoriei diplomatice a secolului al XVIII-lea”) nu a fost cunoscută ea fiind publicată pentru prima dată în limba rusă doar în perioada „perestroikăi” din 1989.

Acest lucru nu este surprinzător dacă avem în vedere că tocmai în 1856-1857, Marx a fost ostil Rusiei, pe care îl considera jandarmul Europei după revoluțiile din 1848-1849.

Războiului din Crimeea  a întărit percepția Rusiei ca putere asiatică .

Marx a susținut că tendințele pro-ruse în politica britanică au apărut încă din secolul al XVIII-lea,în vremea domniei țarului Petru I.

Teza principală a lui Marx a fost că liderii britanici, nu au arătat o fermitate suficientă în raport cu Rusia, atunci când nu  s-au opus aspirațiilor lui Petru ei acționând contrar intereselor naționale ale Angliei și, în detrimentul libertății popoarelor europene, fapt care a permis crearea unui imperiu puternic agresiv în estul Europei.

Marx scria: „Deoarece trădarea Suediei și îngăduința față de planurile Rusiei nu au servit niciodată ca subiect de controversă între conducătorii Whig, astfel de acțiuni nu au fost niciodată onorate și criticate de istorici.”

   „Considerentele comerciale” avute în vedere de miniștrii britanici erau iluzorii  deoarece „nici contemporanii lui Petru I, nici generația ulterioară a britanicilor, nu au avut  niciun beneficiu în urma expansionismului  Rusiei la  Marea Baltică. Anglia nu a câștigat în urma sprijinului trădător pe care l-a oferit Rusiei împotriva Suediei. ”

 

 

 

 


Anglia 2
 

 



 

Interesul țarului Petru I a fost să-i determine pe britanici să transfere comerțul de la Arkhangelsk la Marea Baltică, fapt care servea și recunoașterii achizițiilor teritoriale făcute de ruși în războiul cu Suedia.

În secolul XVIII, trei tratate comerciale au fost semnate între Rusia și Anglia (1734, 1766 și 1793). Marx credea că în structura întregului comerț englez, volumul exporturilor și importurilor din Rusia era neglijabil și că doar un grup restrâns  a avut beneficii de la acestea. Acest punct de vedere s-a bazat pe faptul că balanța  comerțului dintre cele două țări  a fost întotdeauna în favoarea Rusiei.

Totuși, exporturile din Rusia au fost importante pentru britanici și iată de ce. În 1729, consulul englez T. Ward scria: „Deși cumpărăm aici de două ori mai mult decât vindem, trebuie să se țină cont de faptul că materialul pentru construcții navale nu este consumat în Anglia, ci ajută la creștrea comerțului său în toate țările lumii și îi aduce profituri, astfel încât toate națiunile iau parte la plata acestor materiale.

În anii 1700-1720, politica externă a Angliei în raport cu Rusia a fost lăsată, în general, la mila „unui grup mic de comercianți englezi ale căror interese coincideau cu cele ale colegilor lor ruși. Acești domni s-au poziionat împotriva Suediei. ”

Într-adevăr, Compania anglo-rusă s-a implicat întotdeauna puternic în apărarea intereselor rusești,  participând  la justificarea istorică a cuceririlor lui Petru.

În februarie 1714, comitetul companiei a discutat despre un raport privind documentele „care confirmă cu exactitate” că pământurile pe care a fost construit St. Petersburg erau în posesia țarilor ruși încă din 1552.

Și în iunie din acel an, o ședință a membrilor companiei a aprobat oficial documentul adus de B. Kurakin și care atestă că nu numai Ingermanlandia și Karelia, dar și Estonia și Livonia au aparținut mult timp coroanei ruse .

Conform acestei lucrări, Marele Duce Iaroslav a fondat orașul Iuriev Russki în 1026, Țările Baltice au început să aparțină Rusiei, iar când o răscoală a izbucnit în Livonia, Alexander Nevsky a suprimat-o.   Potrivit membrilor companiei britanice, o dovadă suficientă a veridicității acestor informații au fost că documentul a fost semnat de cancelarul Golovkin și sigilat.

 

 

 


Anglia 3

 

 

 

În 1714,  Anglia, care a început să  sprijine  Rusia  în detrimentul intereselor sale în Țările Baltice . Mai simplu spus, Anglia a văzut în Rusia „jandarmul baltic” care apăra interesele sale comerciale .

La jumătatea secolului 18,  britaniciiși o parte din elita politică rusă de atunci nutreau convingerea că   Anglia și Rusia erau „aliați naturali”.

Șeful real al diplomației ruse la începutul domniei Ecaterinei a II-a, contele Nikita Ivanovici Panin a  lansat   ideea că baza securității Europei și  Rusiei ar trebui să fie „sistemul nordic”, adică o alianță între Anglia, Prusia și Danemarca.

Britanicii au închis ochii  la zeci de ani de trucuri ale „aliatului natural”, pentru a interveni în treburile interne ale Poloniei.

În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Anglia a oferit,  Rusiei posibilitatea de a-și folosi bazele navale în Mediterana și a permis  supușilor britanici să slujească în Marina Rusă.    Ajutorul dat de Marea Britanie pentru Rusia a fost considerat turci cauza principală a înfrângerilor lor pe mări, în special în bătălia de la Chesme .

În timpul acestui război, Rusia nu mai dorea să se limiteze la independența Crimeei și la libertatea de navigație în Marea Neagră (cu care Londra a fost de acord) și a început să insiste asupra trecerii libere a navelor sale din Marea Neagră spre Mediterană.

Nici atunci Anglia nu a  protestat nici măcar formal (deoarece prezența Rusiei în Mediterana de Est a jucat împotriva Franței – eterna rivală a Angliei).

Cu toate acestea în timpul conflictului Angliei cu coloniile americane, contrar acordului preliminar, împărăteasa Ecatetrina a II -a a Rusiei  nu numai că a refuzat să trimită trupe pentru ajutorarea britanicilor  războiul din America (era vorba despre trimiterea unui corp rusesc de 10-15 mii de baionete – pentru a lupta în America pentru Anglia), dar a decis să nu reia negocierile privind un acord de alianță și a proclamat în 1780 o politică de neutralitate armată, îndreptată de fapt împotriva Marii Britanii

 

 

 

 

Anglia Catherine

 

 

 

 


După 1791, Rusia și-a dat seama ce greșeală a făcut transformând Anglia dintr-un aliat în adversar.

Marx a inclus în „Revelații” un scurt  extras  din manuscrisul lui Pitt care a relatat că ultimele cuvinte ale împărătesei înainte de moarte au fost despre alianța din Anglia:

„Spune-i prințului Zubov să vină la mine la ora 12 și amintește-mi că trebuie să semnez o alianță cu Anglia.”

 

 

 

 


Anglia 4
 
 


 
 
 

La mijlocul secolului al XVI-lea, ajungând în Moscova, britanicii i-au perceput inițial pe locuitorii acesteia ca nativi și au luat în considerare problema colonizării nordului rusesc.

În curând britanicii și-au dat seama că era mai ușor să lege Mocova de ei  prin comerț.

În zilele noastre, când  lumea ajunsese  în pragul unui război nuclear, iar președintele american Reagan era hotărât să contreze URSS până la capăt prin metode militare și economice, premierul britanic Margaret Thatcher a decis însă să aleagă pe alt drum. 

În septembrie 1983, ea a convocat un seminar cu experți, în cadrul căruia a ales să sprijine în Rusia calea Perestroika – Gorbaciov.  

Cât de benefică a fost această cale pentru Rusia și în general pentru omenire, știm deja…
 

08/06/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

În 1774 un autor german publica la Leipzig o lucrare privitoare la români

Johann Thunmann, Cercetări asupra istoriei popoarelor din Europa de Răsărit, Leipzig, 1774

 

 

„Și valahii de dincolo de Dunăre, pe care grecii îi numesc în derâdere cuțovlahi, sunt necunoscuți. Cunosc istorici de meserie care nu au auzit de existența lor niciodată.

Sunt un popor mare și numeros și compun jumătate din populația Traciei și trei sferturi din cea a Macedoniei și Thessaliei.

Și în Albania locuiesc mulți. Vorbesc același grai ca și frații lor de dincoace de Dunăre, însă amestecat cu multe cuvinte grecești.

Ei nu sunt în niciun chip veniți din Dacia. De 750 de ani sunt cunoscuți sub numele de vlahi și găsim urme ale graiului lor încă din secolul al VI-lea.

Se numesc ei înșiși rumani sau rumuni. Grecii îi numesc vlahi, uneori însă îi confundă cu arvaniții*.

Albanezii îi numesc ciobani.

Sunt și astăzi în mare parte nomazi. Au însă și așezări temeinice și cele mai multe orașe ale Traciei de Mijloc, Macedoniei și Thessaliei sunt locuite de valahi.”

 

*Arvaniţii  sunt o populaţie de origine albaneză şi de religie creştină ortodoxă din Grecia central-sudică, iniţial vorbitoare a graiului arvanitic al dialectului tosc din cadrul limbii albaneze.

În ţările române, au fost mercenari, neferi sau poteraşi în garda domnească, sau paznici înarmaţi ai boierilor pentru paza personală, fiind cunoscuţi sub denumirea de arnăuţi (din limba turcă: arnavudlar însemnând albanezi).  

 

 

 

Sursa: https://tiparituriromanesti.wordpress.com/

Sursa traducerii: Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente, București, 1997

Sursa Foto: Johann Thunmann, Untersuchungen über die Geschichte der östlichen Europäischen Völker, Leipzig, 1774

26/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Anton-Maria del Chiaro, secretarul italian al domnului Constantin Brâncoveanu şi cartea sa „Revoluțiile Valahiei”, Veneția, 1718

 

 

Anton-Maria del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, Veneția, 1718

 

 

Iorga spunea despre cartea aceasta: ”Dar, cu toată valoarea ei, nu partea istorică e cea mai însemnată. Pe acest străin care ne înţelege şi ne iubeşte – ce rar ne-am împărtăşit noi de iubirea acelora pe cari i-a îmbrăţişat larga, naiva noastră ospitalitate! îl interesează toată viaţa dela noi. Toată – de la ceremoniile Curţii, de la petrecerile ei simple până la căsuţa ţeranului, pe care o laudă pentru curăţenie, până la elementele de credinţă şi superstiţie ale sufletului acestuia.”

Anton-Maria Del Chiaro (n. între 1660 si 1680),a fost  un învățat evreu italian din Florenţa convertit la catolicism, care a servit în Țara Românească drept secretar al domnului Constantin Brâncoveanu și ca tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino.

După o perioadă de studii la universităţile din Veneţia şi Padova, în primăvara anului 1710, Anton Maria del Chiaro s-a  prezentat la Curtea domnească de la Bucureşti pentru a-şi oferi serviciile de cărturar poliglot (vorbea latina, greaca, franceza, pentru ca mai apoi să înveţe şi româna).

Domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu,l-a angajat  ca secretar pentru limbile europene în locul altui italian, care decedase, post pe care  îl va ocupa inclusiv sub următorii doi domnitori: Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat.

Del Chiaro a scris o lucrare intitulată ‘Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia” (publicata in 1718  în limba italiană la Veneția), în care se oprește nu doar asupra istoriei Țării Românești, dar și asupra obiceiurilor valahilor (românilor).

Aceasta carte constituie un document important privitor la istoria românilor, cuprinzând informații generale despre Țara Românească și despre domniile lui Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino.

Alături de descrierea evenimentelor politice la care a fost martor, precum chemarea lui Brâncoveanu la Adrianopol, acuzaţiile aduse acestuia de către otomani, detronarea şi decapitarea voievodului şi a fiilor săi, alegerea lui Ştefan Cantacuzino ca domn şi detronarea lui, apoi peripeţiile prin care a trecut domnul Nicolae Mavrocordat, Del Chiaro face o introducere asupra situaţiei politice a Ţării Româneşti.

El demonstrează o cunoaştere a trecutului Ţării Româneşti, atunci când vorbeşte despre dominaţia turcilor la nord de Dunăre şi schiţează perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, marcată de domnii care i-au premers lui Vodă Brâncoveanu.

Dar pentru că lucrarea sa era destinată publicului occidental, mai puţin familiarizat cu lumea orientală creştină, Del Chiaro prezintă tradiţiile şi obiceiurile „valahilor“, cu moravurile lor, descrie diverse evenimente, precum nunta sau înmormântarea şi chiar ceremoniile eclesiastice, care se pare că l-au impresionat mult.

La fel de marcat a rămas în privinţa „religiei valahilor“ şi a posturilor pe care le ţin, vorbind cu admiraţie de creştinarea lor petrecută încă înainte de cea a slavilor.

Ba mai mult, Del Chiaro arată că în unele biserici se slujea chiar în limba valahă, mai ales de către preoţi tineri, şi că astfel „asistenţii (credincioşii, n.n.) înţeleg mai bine slujbele în limba ţării decât în limba slavonă sau grecească, cu totul străine de ei“.

Din acest motiv, arată Del Chiaro, mitropolitul ţării „s-a hotărât a tipări în limba ţării câteva cărţi bisericeşti“.


 

 

 

 

Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia

 

 

 

„În limba lor ei îşi zic români (Romuni), patriei lor, adică Valahiei, Țara Românească (Tzara Rumaneasca), iar limbii, limba românească (Limba Rumaneasca), şi cu drept cuvânt, căci dacă e vreo îndoială că valahii sunt urmaşii coloniştilor romani, limba lor înlătură acea îndoială, şi convinge, că valaha nu este alta decât o directă şi curată derivaţie din idiomul latin.

Limba valahă totuşi conţine şi cuvinte turceşti, greceşti, slave, ungureşti etc., dar trebuie ţinut seamă de vecinătatea ţărilor, şi de relaţiile ce au avut valahii cu acele popoare […]

Din cauza continuelor asupriri, au devenit atât de deprimaţi şi nepăsători, că o bună parte din locuitorii ţării, disperaţi, au părăsit căminurile, găsindu-şi adăpost în Turcia de dincolo de Dunăre, sau în Transilvania, unde numărul lor e chiar mai mare decât al Țării Româneşti.

Trecerea în Transilvania prin trecătoarele munţilor nu e prea grea, dar căderea unui refugiat fără paşaport în mâinile păzitorilor, cari în Valahia se numesc plăieşi, ar însemna inevitabila pierdere a vieţii. Toată Valahia e o ţară deschisă, fără întăriri, fără cetăţi şi fără înconjur de ziduri. Bucureştiul este actualmente reşedinţa obicinuită a principelui şi e oraşul cel mai frecventat.

El e situat într-un loc foarte jos şi mocirlos, şi ar fi cu totul impracticabil din cauza noroiului, dacă de o parte şi de alta ale străzilor sale principale, nu s-ar fi pus scânduri groase de stejar, în formă de punte […]

 

 

  Obiceiurile valahilor

 

 

Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemându-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor.

În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături.

În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti.

În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi, catolicii, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini.

 

 

 

Harta Țării Românești (estul Olteniei și Muntenia)

Harta Țării Românești (estul Olteniei și Muntenia)

Politica Turciei faţă de Principatul Valahiei.

 

Moldova şi Valahia trebuiesc privite ca două corăbii pe o mare furtunoasă, unde rare ori se bucură cineva de linişte şi odihnă.

Prima se mărgineşte cu Polonia, iar cealaltă cu Transilvania. Fără îndoială că aceste provincii ar fi un adăpost sigur pentru un domnitor care ar dori să scuture jugul turcesc, dar încercarea unei astfel de întreprinderi ar însemna expunerea la mare pericol de nenorociri.

Uciderea unora din prinţi, în special ai Valahiei, au deschis din nefericire ochii turcilor, cari, cunoscând imensele bogăţii ale ţării, au găsit că tributul e prea mic faţă de veniturile tot mai mari ale Valahiei.

Aceste bogăţii aţâţau poftele lor şi-şi întăreau tot mai mult ocupaţia în această provincie tributară, cu atât mai mult, cu .cât această stăpânire uşura pregătirile lor contra Ungariei.

Turcii nu uitaseră încă lungul şi crâncenul război ce Mihai Viteazul, în alianţă cu prinţul Moldovei şi cel al Transilvaniei, i-a făcut să suporte, şi care nu s-ar fi sfârşit fără ruina lor, dacă pasiunile interne şi nestatornicia valahilor n-ar fi întrerupt acel război, din care ţara s-ar fi descătuşat de lanţurile sclaviei otomane.

De asemenea e vestit în Istoria Valahiei numele lui Matei Basarab, care a domnit în pace peste 20 ani (unele cronici valahe spun 40), şi care cu numeroase oşti de bulgari şi sârbi atacase vitejeşte pe turcii ajutaţi de tătari, şi numai părăsit de oştile sale Matei fu nevoit să se dea învins.

Unii spun că a plătit cu preţul vieţii cutezanţa sa, alţii susţin însă că, graţie bogăţiilor sale şi a prieteniei cu unii din miniştrii Porţii, obţinu iertarea.

El fu înmormântat în mănăstirea Arnota, zidită pe un loc râpos, unde nu pot ajunge nici trăsurile, nici caii, de către Negru Vodă care o înzestrase cu bogate venituri.

Acest Matei Vodă zidi şi el mănăstiri, ca Plumbuita, în marginea Bucureştiului, la depărtare de o oră de drum, Brebul, nu departe de Câmpina unde spuneam că se află una din vămile spre Transilvania, mai zidi mănăstirea Strehaia, 6 ore depărtare de Cerneţ, care e primul punct de graniţă, la distanţă de 4 ore de Orşova.

Mai zidi Hotăranii, lângă Olt, şi mai înzestră cu mari venituri vestita mănăstire de la Sfetagora, adecă Sf. Munte, de lângă Salonic.

Mai este ştiut că pentru răscoala lui Matei Basarab, ţara a fost impusă la un tribut, urcat la 300 pungi, adecă 150.000 de galbeni, pentru a fi scutită de jaf şi ruină.

De atunci, urmaşii lui Matei au trebuit să renunţe la Târgovişte ca reşedinţă de scaun, pentru a o stabili la Bucureşti.

Nu e deci de mirare, că-n hărţile geografice, mai ales cele vechi, nu apare Bucureştiul, ci numai Târgovişte cu denumirea: Sedes Voevodae.

Mi se povesti de către persoane demne de încredere, că după părăsirea Târgoviştei ca reşedinţă domnească, localitatea se prefăcu într-un fel de pădure sălbatecă, de unde nu se mai zăreau casele de odinioară, ceea ce, cred, ar fi adevărat, cunoscând faptul descris mai sus, că casele din Bucureşti formează mici insule, înconjurate cu arbori fructiferi, foarte plăcute în timpul verii.

Chiar acum douăzeci de ani, când Constantin Brâncoveanu a hotărât să vină la Târgovişte pentru vilegiatură, ar fi găsit în pivniţa Curţii domneşti un cuib de urşi, mari şi mici, prăsiţi şi crescuţi acolo.

Se spune iarăşi că într-un loc ascuns al Curţii, s-a găsit în timpul restaurării o piatră cu inscripţia următoare: Facă Voevodul Matei să cadă blestemul ceresc asupra oricărui prinţ ce va găsi această piatră, dacă nu va reclădi Târgoviştea şi repopula ca odinioară.

De aici şi legenda că Principele Constantin Brâncoveanu ar fi găsit mari grămezi de monete. Dar lăsând domnitorii cari au urmat lui Matei Basarab, cu atât mai mult cu cât nu avem nimic deosebit de la dânşii, vom aminti însă despre un oarecare Graţian, Principe de Valahia şi Moldova, care e pomenit de Uberto Mireo, autorul cărţii intitulate: De Bello Bohemico Ferdinand II. caesaris auspicius feliciter gesto comentarius, ecc. Aceste sunt cuvintele sale, traduse de mine în limba italiană:

Toamna anului trecut 1719 a fost funestă polonejilor. Aceştia au fost chemaţi în ajutor contra turcilor şi tătarilor, de către Graţian Principe creştin al Moldovii şi al Valahiei. După prima şi a doua luptă, victoria înclinase spre partea lui Scander – Paşa, Turcul, şi a lui Galga,Sultanul tătarilor.

Au fost ucişi în aceste lupte două mii cinci sute poloni, între cari floarea nobilimii lor, şi fu ucis de asemene şi Graţian însăşi, ecc.

Cu toată silinţa mea, nu am putut da de urma acestui prinţ în hrisoavele valahilor, şi cât e de greu aflarea unor ştiri mai vechi, când nu se pot găsi acele de un secol încoace.

Detronarea Principelui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel faţă de Poarta Otomană.

 

 

Constantin Brancoveanu si cei patru fii

Era în ziua de marţi 4 Aprilie a anului 1714, a treia zi de Paşti după calendarul nostru latin, şi în 23 Martie după cel vechi, în Marţia Sfântă la ortodocși, când ajunse în Bucureşti, de la Constantinopol, capugiul Mustafa-aga. Era unul din cei mai vechi amici ai lui Brâncoveanu, ales anume de Marele Vizir, pentru ca sosirea sa să nu înspăimânte pe Domnitor.

Acesta îi trimese, după obicei, ofiţeri pentru a-l saluta şi a îngriji de tot ce avea nevoie, întrebându-l dacă doreşte a fi primit imediat, la Curte, în audienţă. Turcul răspunse cu fineţă că nu are nicio afacere urgentă, fiind însă în trecere spre Hotin, şi fiind obosit, iar ziua fiind spre sfârşite, ar dori să vadă pe Principe a doua zi dimineaţă.

A doua zi, miercuri, obișnuitul alai conduse pe capugiu la Curte, aşteptat de Brâncoveanu în marea sală de audienţă unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăii şi urându-i bun venit îl pofteşte să şadă.

Turcul răspunse că nu este timp de şezut, şi fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aibă răbdare şi să se supuie voinţii divine şi să asculte de ordinele Sultanului, şi scoţând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i: mazil, ceea ce înseamnă detronat.

Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoştinţa sălbatică a turcilor, care răsplătesc în aşa fel serviciile aduse împărăţiei în 25 şi mai bine de ani, şi voind a se aşeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.

Fură chemaţi în grabă principalii boieri şi Mitropolitul, şi-n prezenţa lor fu citit firmanul, în virtutea căruia Voievodul Constantin Brâncoveanu e declarat cu toată familia sa hain, adică rebel, şi deci detronat.

De notat că Mustafa-aga, înainte de a pleca de la Marele Vizir, îl întrebă umil ce măsuri să ia în cazul unei provocări de răsvrătire a poporului de către Brâncoveanu, prin aruncare de bani prin ferestre, în momentul cetirii firmanului de detronare.

Vizirul îi puse la dispoziţie câţiva slujitori din cei mai fideli şi curajoşi, şi bine înarmaţi, cari vor păzi la uşa sălii de audienţă în timpul cetirii firmanului, şi cari la cel mai mic tumult vor ucide pe Principe şi pe toţi acei ce vor încerca să-l apere.

Am văzut eu însu-mi şase din slujitorii cari nu lăsau pe nimeni să pătrundă în sală, ca să nu comunice cu bietul Brâncoveanu, şi nu plecară de la uşă până ce acesta nu fu dat în paza boierilor cari aveau ordin straşnic din partea Sultanului, ca prin semnătură cu sigiliul lor, să se declare răspunzători, cu viaţa şi averea, de fuga lui Brâncoveanu. Într-atâta era grija turcilor!

Pentru mai mare precauţiune fu chemat corpul negustorilor, cărui se aduse la cunoştinţă prin formulă solemnă, ca să se constituie garant pentru boieri. În urma acestor precauţiuni capugiul porni să sigileze vistieria şi apoi tezaurul privat al Principelui, adecă Cămara, şi după ce mai dăduse anumite ordine se înapoiază la locuinţa sa. Bietul Principe se retrase în odăile sale, cu sufletul agitat de gânduri triste: îndoială, gelozie, frică şi speranţe.

Îşi aminti de scrisoarea amicului său din Constantinopol şi se căi de a nu-l fi ascultat. Nesfârşită era însă jalea când se înapoiră acasă Doamna sa cu cei 4 fii şi tot atâtea fiice, care erau consternate, neştiind unde se va termina nenorocirea. Plângeau de compătimirea lor şi persoanele care, din curiozitate, intrară în odăile lor.

Decapitarea Principelui Brâncoveanu şi a celor 4 fii ai săi

Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţiuni din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după 5 zile, Duminecă în 26 August, Adormirea Sf. Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogator, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul.

Când Brâncoveanu ii văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune, şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.

Primul decapitat fu Văcărescu, apoi prinţişorul cel mic Mateiaş, şi al treilea fiu Răducanu, după care fură decapitaţi Ştefăniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voievod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie Sultanul se îndepărtă iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini.

Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre iar Marele Vizir, temându-se de vreo răscoală, căci însăşi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Calchi, nu departe de Constantinopol.

În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina.

Eu, care 4 ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă catastrofă fără a vărsa lacrimi.

surse:

 

08/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: