CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cronicarul Miron Costin, marele reprezentant al culturii româneşti din secolul al XVII- lea

Miron Costin, cronicar al Moldovei  (1633 – 1691)

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633.

Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor.

Aici ei au obţinut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză.

În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină.

Se întoarce în patrie abia la începutul anilor ’50, unde în scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.

Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa.

În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei  (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani.

După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl principelui cărturar Dimitrie Cantemir,  care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

O istorie cutremurătoare din Moldova sec. 17: câtă cruzime din partea  domnitorului Constantin Cantemir faţă de marele cronicar, Miron Costin şi  fratele său, Velicico! - Secretele lui Lovendal

Foto: Constantin Cantemir, domn al Moldovei în perioada 25 iunie 1685-13 martie 1693.

Uciderea lui Miron Costin

De departe însă, cea mai gravă și mai tragică decizie luată de vreun domnitor la beție a fost cea a lui Constantin Cantemir, tatăl cărturarului Dimitrie Cantemir, voievod al Moldovei (1685-1693) care a decis executarea marelui cronicar Miron Costin în 1691, fără nicio dovadă și în pofida realității, acuzat că ar fi complotat împotriva sa.

Fratele lui Miron, marele vornic Velicico Costin, într-adevăr conspirase împotriva domnului, dar fără știința lui Miron Costin. Rău sfătuit dar și sub influența vinului băut fără măsură, Constantin Cantemir ordonă executarea lui Miron Costin, fără să-i ofere acestuia prilejul să se dezvinovățească.

Faptă cu atât mai lipsită de omenie cu cât unul dintre fiii cronicarului urma să se căsătorească cu fiica domnitorului.


Ridicat de la conacul lui din Bărboși, Miron Costin a fost decapitat la Roman, în decembrie 1691.

Astfel sfârșea unul dintre marii erudiți ai românilor, un diplomat de excepție, cel care îi dăduse marelui vizir Ahmed Koprulu antologicul răspuns la întrebarea înaltului demnitar otoman dacă îi pare bine pentru cucerirea Cameniţei de la polonezi:

Suntem noi moldovenii bucuroși să se lățască împărăția în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să se lățască”. 

Confruntat cu grozăvia faptei sale, Constantin Cantemir a regretat profund uciderea lui Miron Costin, după mărturia altui mare cronicar, Ion Neculce: „Cantemir-vodă dup-aceea mult să căiè ce-au făcut și de multe ori plânge între toată boierimea și blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat”.

 În afară de această prea neomenoasă faptă, Constantin Cantemir a intrat în folclorul popular grație unui cântecel ale cărui versuri făceau apel la domn să bea cât vrea el, dar să nu mai pună biruri greu de suportat: „Domnul la masă îi poftea/ Și cu cotnar îi cinstea/ Până ce îi îmbăta/ Boierii când închina/ Îi zicea: «Măria-ta, cu paharul îndesește/ Dar cu birul mai rărește»”.

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească.

Principala sa operă este “Letopiseţul Ţării Moldovei de la  Aron Voda încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni“.

Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite “zaciale“, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa.

Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară.

La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, “Despre originea şi căderea transilvănenilor“, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)“, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Î

Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă cînd este vorba de domniile lui  Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

O altă operă a marelui cărturar este “Cronica Moldovei şi a Munteniei“, scrisă în 1677.

În cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei.

În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin a scris “Poiema polonă” în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“.

Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc.

Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină.

Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.

Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“, scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: “Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei” şi “Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească“.

Subiectul acestor din urmă două luări este acelaşi ca şi în lucrarea “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“. Autorul încearcă să-i edifice pe vecinii noştri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor şi a tuturor românilor, indiferent de ţara în care locuiesc.

Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu seamă în lucrarea monografică “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“, era acela de a combate basna interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, şi de a arăta originea moldovenilor şi tuturor românilor din coloniştii aduşi de împăratul Traian în străvechea Dacie.

După cum demonstrează cu diverse argumente ştiinţifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenţii românilor de astăzi, adică contemporani cu el; ei “nu şi-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea şi după îndelungate veacuri, români pînă azi îşi zic“.

Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predislovie:

Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…

Pentru a ilustra cu cît mai multă convingere concepţia şi viziunea lui Miron Costin referitor la aceată problemă, aducem cîteva dintre cele mai reprezentative fragmente din lucrarea “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” –

Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (enumărate şi caracterizate de Miron Constin mai sus:

Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal” – A.E.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..“.

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân.

Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu întrebăm: “ştii moldoveneşte?”, ce “ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească

De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru.

Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătînd dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir    şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX.

Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca “Viaţa lumii“, “Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei“, etc.

Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.

”De neamul moldovénilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. Predoslovie, adecă cuvântare dintăi de descălecatul ţărâi cel dintăi şi a neamului moldovenescŭ” de Miron Costin

”Aşa toate neamurile suptŭ multe numere toate suntŭ. Ungurii: huni, maghiari, ugrii, iară sasii: dachii, saţii, goţii, masaghetii.

Şi acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românilor din Ardeal.

Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma.

Acest nume de la discălicatul lor de Traian, şi cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri şi cât au trăitŭ în munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.

Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acestŭ nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai poménit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini suntŭ puse acéste numere, de pre Italiia, cărora zic vloh.

Apoi mai târziu, turcii, de pre numere domnului carile au închinat ţara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor vlahos.

Că acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşu-vodă.

Şi munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt, olteani, că léşii aşa le zic, molteani.

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân.

Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă râmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească.

Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută.
Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească.

Şi acestŭ nume vlah de la turci şi de la greci ieste, de la némţi vallios, de la franţoji valahos, de la léşi voloşin, de la moscali şi de la rusi tot aşa voloşin şi de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiianŭ, din care ţări a vlohului, adecă a Italiei, au pornitŭ Traian, împăratul Râmului, fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatŭ în aceste ţări a Dachiei cei vechi.

Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Râmului, precum scriu unii, basne suntŭ.

”Rămâne aici rândul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorât, acestor ţări de care pomenim.

Precum dar s-au arătat de-plin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni, aşè şi graiul totŭ de la râmleni izvorât, cu ciilalţi historici mărturiséşte şi Topeltin, care aşè dzice: Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşè şi aicè aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sârbască, rusască, dăţască, horvăţască slovenească procâi.  graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însămnarea graiului românescŭ şi lătinescŭ, decât a graiului de acmu a italiianilor.”

Citiți și:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%e2%80%a6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/

Surse:

Istoria md

Un fragment din articolul „Vinul și politica”, publicat în numărul 37 al revistei „Historia Special”. 

Publicitate

17/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Atenţie la pravilele cele vechi! Glava 23 din Pravila lui Vasile Lupu: „Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip”

 

 

Ce prevedeau pravilele cele vechi ?

Bărbatul avea voie să-şi pedepsească legal nevasta, însă „cu măsură şi fără vrăjmăşie“ : „după deală ce va fi făcut, şi atunce cu măsură, cu blândeaţe, iară nu cu vrăjmăşie”.

„Poate să îndirepteadze şi să cearte bărbatul pre muiare-ş, pre lucru adevărat şi pre direptate, iară nu cu înşelăciune şi fără de cale şi încă să o bată şi când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, şi atunce cu măsură”

În situaţii extreme, când era înşelat sau victimă a unei tentative de asasinat, bărbatul avea dreptul să-şi lege cu fiare nevasta.

Pravila lui Vasile Lupu este considerată a fi una dintre primele scrieri care stabileau pedepse pentru diverse fapte ilicite comise în zona Moldovei. Lucrarea conţinea şi un capitol destinat acelor situaţii în care soţii aveau dreptul să-şi pedepsească soţiile.

În Pravila domnitorului moldovean erau tolerate sancţiunile fizice aplicate de bărbat asupra soţiei sale, cu condiţia să nu fie vorba de „vrăjmaşie”.

Documentul stabileşte un set de reguli pe care bărbatul trebuia să le respecte atunci când îşi pedepsea nevasta.

De pildă, soţul avea dreptul să-i aplice o corecţie partenerei de viaţă atunci când aceasta era vinovată de ceva, în opinia soţului ei. Însă şi atunci cu măsură, deoarece pravila prevedea că femeia trebuie bătută „fără vrăjmaşie şi cu multă măsură”, în caz contrar femeia avea dreptul de a cere desfacerea căsătoriei.

Ultima reglementare o apăra pe femeie de abuzuri: „Muiarea poate să să desparţă de bărbatul său sângură, cu putearea ei, când o va bate des şi fără vină; şi daca să vor despărţi, să cade să o hrănească bărbatul şi să o îmbrace, cum să cade”, după cum se arată în pravilă.

În cazul în care îl înşela sau era prinsă planuind moartea bărbatului, femeia putea fi pusă de bărbatul ei în temniţă sau legată cu fiare.

 

 

 

„Carte romănească de învățâtură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe...” (Iași, 1646)Pravila lui Vasile Lupu 1

 

 Foto: Pravila lui Vasile Lupu, „Carte romănească de învățâtură de la pravilele înpărâtești și de la alte giudeațe…” (Iași, 1646)

 

 

Iată şi capitolul referitor la „cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip”, aşa cum era scris în Pravila lui Vasile Lupu în  Glava 23:

„Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip”

„1. Poate să îndirepteadze şi să cearte bărbatul pre muiare-ş, pre lucru adevărat şi pre direptate, iară nu cu înşelăciune şi fără de cale şi încă să o bată când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, şi atunce cu măsură, să nu o prea treacă, cu blândeaţe, iară nu cu vrăjmăşie, fără vină şi fără ispravă.

2. Doaă lucruri oarecari sprijinesc pre bărbat să nu să cearte, cându-ş va bate muiarea: când o va fi bătut pre vina ei; a dooa, când o va bate puţinel.

Pentru că de o va bate fără vină sau când o va bate cu vrăjmăşie, să va certa şi mai vârtos când va fi vina micşoară; iară de va fi vina mare, ce să dzice, de o va afla în vreun lucru de-a preacurviei, sau de o va găsi făcând vreun vicleşug spre moartea lui, atunce macar cu ce vrăjmăşie o va bate, nu să va certa întru nemică de la giudeţ.

3. Muiarea ce o bate bărbatul cu vrăjmăşie şi mult fără de măsură, poate să-ş ceară la giudeţ să să desparţă; iară să cade să fie despărţeala cu leage, să fie bătaia aşea de mare şi într-acesta chip, cât să stea lucrul în cumpănă, de va fi vie, de nu să va despărţi de dânsî; pentru că de va fi bătaia micşoară, nu să vor despărţi.

4. Cela ce va fi vrăjmaş şi cumplit spre muiarea lui, bătându-o fără de vină, sau o va bate cu vrăjmăşie pentru puţintea vină, să va certa într-aceasta chip: să piardză a treia parte den darurile ce-i va fi dăruit muiarea; iară de nu-i va fi dat daruri, să va certa să dea muerii sale a patra parte de câtu-i va fi dzeastrea. Aceasta iaste, când nu vor mai treace dzeastrele de trei sute de galbeni; iară de vor fi dzeastrele mai mult, atunce-i va da numai o sută de galbeni, şi dzeastrele fie cât ştie.

5. Muiarea poate să să desparţă de bărbatul săusângură, cu putearea ei, când o va bate des şi fără vină; şi daca să vor despărţi, să cade să o hrănească bărbatul şi să o îmbrace, cum să cade.

6. Fără de măsură şi cum nu să cade şi cu vrăjmăşie să cheamă bătaia, când să face cu toiagul şi mai vârtos când să va svărâma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sânge, sau când o va lovi cu lemnul în obraz, sau în cap: atunce de pururea să va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui.

7. Bărbatul poate să-ş bată muiarea cu măsură pentru vina ei, macar de are avea şi zapis să nu o bată.

8. Nu să cheamă bărbatul vrăjmaş muerii sale, de o va bate numai o dată. Iară de o va bate de pururea şi de mai multe ori, fără de vină, atunce să dzice că iaste cu vrăjmăşie asupra ei.

9. De-ş va bate neştine muiarea cu pumnul, sau cu palma, nu să cheamă că iaste cu vrăjmăşie asupra ei, de o are bate cât de mult şi de des.

10. Bărbatul poate să-ş pue muiarea în hiară, sau să o închidză, cum are fi în temniţă, numai pentru doaă vine: dece, una iaste cându o va afla făcând preacurvie, iară a dooa când o va găsi că-i face hicleşug să-l omoară; iară dirept alte vine nu va putea, nici să o închidză, nice să o bage în here.”

 

Sursă :

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/tag/pravila-lui-vasile-lupu/

imagini: www.dacoromanica.ro

01/03/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, 1677 (cu un dicționar latin-român)

 

 

 

 
 

  Marele cărturar  moldovean Miron Costin (n. 30 martie 1633 – 1691), a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei, din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor .

A fost un mare reprezentant al culturii româneşti din secolul al XVII-lea, un om de o aleasă cultură si  un adevărat poliglot, posedând în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină.

Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant, la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa.

Miron  Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală …

Principala sa operă este “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-voda  încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni“.

O altă remarcabila  lucrare a sa este “Cronica Moldovei şi a Munteniei“, scrisă în 1677.

In ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat la opera sa  intitulata “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“.

Erudit, cunoscător de limbi străine și conștient de rolul culturii în evoluția statelor, Costin a trecut în eternitate lăsând posterității o operă valoroasă atât din perspectivă istorică, documentară, cât și din punct de vedere literar.

Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism și ură împotriva asupritorilor nației sale, cunoașterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experiența luptătorului s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat pământului strămoșesc și ale scriitorului deschizător de drumuri în literatura română

 

Blogul Tipărituri Româneşti (https://tiparituriromanesti.wordpress.com), 

având ca sursă: polona.plredă un fragment din lucrarea „Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, 1677 (cu un dicționar latin-român)” 

Traducerea după: Miron Costin, Opere alese, București, 1966

 

 

 

 

miron-costin-cronica-polona-1miron-costin-cronica-polona-2

 

„Despre limba volohă sau rumânească

Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină, stricată, ca și italiana. Am avut un ban de aramă găsit în pământ lîngă Roman, pe care erau foarte lămurite cuvintele acestea: hereditas romana, iar acum moldovenii numesc hereditas – herghelie, așa s-a stricat acea limbă în vremea îndelungată, care ce nu schimbă și nu strică pe lume?

Totuși, întreaga temelie a vorbirii și până astăzi se ține pe limba latină, și o parte din cuvinte stau neschimbate nici măcar cu o literă.

Cea mai mare parte însă a cuvintelor este la fel sau la început, sau la mijloc, sau la sfârșitul cuvântului; o parte însă mai mică, și substantive și verbe, au în sine împrumuturi din toate limbile vecine, dar mai mult din cea slavă, iar mai puțin din limbile ungurească și turcească. Înfățișez și o probă a acestei limbi:

 

 

 

 

 

miron-costin-cronica-polona-3

 

 

 

Substantive:

homo – omul
sanguis – syndzie (sânge)
caput – capul
mens – mynte
frons – frunte
scientia – szcynca (șțiința)
supercilia – sprinczene (sprâncene)
oculus – okiul
nasus – nasul
facies – faca (fața)
ora – gura
bacia – budza
lingua – limba
dentes – dincy (dinți)
mustax – mustaca (mustața)
barba – barba
pectus – pieptul
anima – inima”

17/02/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: