CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drepturile populației maghiare din Transilvania privite prin prisma asimilării forțate a românilor ardeleni

 

 

Imagini pentru cersipamantromanesc Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

Cum trebuie privite drepturile populației maghiare din Transilvania

 

 

O privire obiectivă asupra realității demografice din Transivania de azi trebuie să ia în calcul și evoluția istorică a faptelor. Nu mă refer la mult invocatul drept istoric, al primului venit, care nu mai ridică azi niciun semn de întrebare și a cărui greutate nu trebuie totuși absolutizată. Ci am în vedere un fenomen bine cunoscut, dar ignorat de clasa politică, de decidenții politicii noastre în materie.

Un fenomen care nu se poate să nu producă anumite consecințe logice și firești, inclusiv pe plan juridic. Mă refer la cunoscuta preocupare a Budapestei îndreptată împotriva minorităților naționale din „Ungaria Mare”, parte a imperiului austro-ungar, în perioada de după instaurarea dualismului: 1867-1918.

Adică mă refer la politica abuzivă de maghiarizare a minoritarilor etnici din Ungaria.

Această politică i-a avut în vedere în primul rând pe românii din Ungaria, din Ardeal, aflați în număr copleșitor de mare față de maghiarii conlocuitori. Pentru strategii politicii ungare devenise un coșmar statutul de populație net majoritară pe care românii îl aveau până la Tisa.

Acest atu urma să fie decisiv cât de curând, când introducerea inevitabilă a votului universal va impune voința românilor, interesele naționale ale acestora.

Singura soluție la care se puteau gândi politicienii maghiari era, pe termen scurt, să falsifice rezultatele recensămintelor, iar pe termen mai lung să modifice realitatea demografică prin două acțiuni:

(1) intensificarea politicii de maghiarizare a românilor și

(2) declanșarea unei vaste acțiuni de colonizare a Transilvaniei cu efective umane ungurești strămutate din pustă.

O politică de maghiarizare a românilor din Transilvania s-a dus aproape dintotdeauna, la început indirect, prin impunerea catolicismului, mai târziu a luteranismului.

Această politică a avut rezultate destul de substanțiale la nivelul nobilimii românești din Ardeal, obligați fiind nobilii români să aleagă între păstrarea privilegiilor feudale și religia ortodoxă.

Mulți nobili români au cedat, au abandonat ortodoxia, iar acesta a fost primul pas spre deznaționalizare, spre maghiarizarea lor propriu zis forțată.

Marea majoritate a românilor au rămas însă drept-credincioși. Stratagema imaginată prin înființarea Bisericii greco-catolice, unită cu Roma, nu și-a atins scopul, căci nu a avut ca rezultat slăbirea românismului, ci dimpotrivă, l-a revigorat, l-a pus pe temelii noi, și mai puternice. Catolicismul la români nu a dus la scindare națională, cum s-au petrecut lucrurile la sârbo-croați, ci la întărirea sentimentului național românesc!… Este unul din paradoxurile istoriei noastre. Unul din momentele în care un plan urzit împotriva intereselor fundamentale românești sfârșește prin a se „răsuci” în favoarea intereselor noastre naționale.

Astfel că anul 1867 ne găsește pe noi, românii, în postura de populație majoritară în cifre absolute în Ardeal, până departe, la Tisa.

Anul 1867 este anul în care, prin intrigi de alcov și șantaj, Viena este nevoită să proclame dualismul austro-ungar, gest politic sinucigaș, cum s-a văzut destul de repede, după o jumătate de veac. O jumătate de veac în care Budapesta a avut însă mână liberă din partea curții imperiale să-și facă propria politică internă, îndeosebi în privința politicii de maghiarizare.

Maghiarizare a tuturor cetățenilor de altă etnie decât cea hungară! Aceasta a fost ideea nebunească, bolnavă, care a devenit politică de stat în perioada dualismului austro-ungar.

S-ar zice că a fost o politică falimentară. Dar nu este adevărat. E drept, în Transilvania partida a fost pierdută de strategii Budapestei, dar în restul țării a avut rezultate nesperat de bune. Mă refer la numărul mare de ne-maghiari care, din varii motive, au accepat statutul de maghiari. Aproape un milion dintre maghiarii din Ungaria de azi sunt urmașii unor germani maghiarizați.

Sute de mii de evrei s-au declarat și s-au simțit maghiari la toate recensămintele, până a venit dezmeticirea din 1944, când evreii s-au trezit respinși de maghiari și trimiși la Auschwitz ca etnie ne-maghiară inferioară și nocivă pentru viitorul marii națiuni hungare.

Pe scurt, pe teritoriul Ungariei de azi, politica de maghiarizare forțată declanșată după 1867 a fost un succes, al cărei rezultat este unul scontat chiar de teoreticienii maghiarizării: maghiarii sunt astăzi poporul cel mai corcit din Europa. Așa a fost proiectul lor, să facă din Ungaria un „creuzet” al popoarelor, din al căror amestec să se nască națiunea maghiară, o națiune superioară care va cuceri întreaga lume…

Revenim la Transilvania. În mare, românii și-au salvat statutul de populație majoritară, pierzînd ceva procente însă. Numărul românilor transilvăneni maghiarizați fiind destul de însemnat. La aceștia se adaugă maghiarii colonizați în Transilvania după 1867 în cadrul politicii de diminuare a ponderii demografice a românilor.

S-a urmărit obținerea prin colonizare a unui coridor de maghiari care să facă legătura cu zona secuiască, aflată în situația de a fi o insulă de populație înconjurată de români, statut de care nu s-a putut „lecui” nici până azi!

Se adaugă, de asemenea, un număr însemnat de maghiari colonizați în Transilvania în cei patru ani de ocupație din vremea dictatului de la Viena(1940-1944). La încheierea războiului s-au mai adăugat vreo două sute de mii de maghiari din Voivodina, care s-au refugiat în Transilvania, după ce deveniseră indezirabili și erau amenințați de răzbunarea sârbilor asupriți și abuzați în timpul ocupației horthyste a Voivodinei.

Date fiind cele de mai sus, facem o primă constatare: maghiarii din România de azi nu sunt toți urmașii maghiarilor care locuiau în Transilvania la 1867, anul instaurării dualismului și al declanșării unui proces sistematic, oficializat, instituționalizat, de maghiarizare a românilor aflați sub autoritatea Budapestei. O bună parte dintre maghiarii de azi din Transilvania își datorează prezența pe teritoriul transilvan măsurilor vexatorii, abuzive, de esență colonialistă, luate de guvernul ungar când ocazia s-a ivit.  Oare putem spune că acești maghiari au aceleași drepturi cu maghiarii aflați în Transilvania dinainte de 1867? Abuzurile nasc drepturi? Noi credem că nu!

Desigur, nu putem stabili în persoană care sunt maghiarii transilvăneni de secole, le-aș zice chiar autohtoni, și care sunt ceilalți maghiari, aduși în Transilvania pentru a crea o diversiune, un fals istoric. Dar putem aproxima destul de corect care este numărul real al urmașilor. Astfel că atunci când maghiarii cer drepturi, normal și moral ar fi s-o ceară în numele unui număr mult mai mic de maghiari.

După părerea mea ar fi vorba de o jumătate de milion de maghiari colonizați după 1867 în Transilvania, cu intenția de a falsifica realitatea demografică din această regiune.

Propun așadar să facem din anul 1867 un punct cardinal al politicii față de maghiarii din România. Anul 1867 este anul în care debutează și strategia de falsificare a realității prin maghiarizarea numelor de localități.

De aceea propun ca numele maghiare de localități introduse/inventate după 1867 să nu fie recunoscute ca nume reale de localitate. Fac și ele parte din falsurile la care s-a pretat Budapesta în încercările ei disperate de a păstra ceea ce nu-i aparține.

Legile de azi acordă niște drepturi specifice maghiarilor din localitățile unde sunt mai mulți de 20 la sută din populația localității. Propun ca această prevedere să fie completată, acolo unde se poate, de atestarea încă din anul 1867 a 20 la sută de maghiari în localitatea respectivă.

În localitățile în care în 1867 maghiarii erau sub 20 la sută, iar azi sunt peste 20 la sută, avem toate motivele să credem că ponderea a crescut ca efect al politicii de maghiarizare a Transilvaniei, o politică ale cărei rezultate injuste și nefaste nu avem de ce să le validăm, căci ar însemna să continuăm malefica politică de maghiarizare.

Trebuie să facem deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea demografică!

Sursa:  http://www.ziarulnatiunea.ro/

14/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ce este hipnoza? VIDEO

 

 

 

 

Imagini pentru hipnoza photos

 

Hipnoza este depăşirea sau evitarea factorului critic al minţii conştiente şi stabilirea unei gândiri selective acceptabile.

O altă definiţie a hipnozei este următoarea: «Hipnoza este o stare modificată a conştiinţei, tehnicile care permit crearea acestei stări, precum şi practicile utilizate în timpul acestei stări.»

Aplicaţiile ei sunt destul de variate, mergând de la medicină până la automotivare sau numere de divertisment.

Contrar părerii însuşite de o mare parte a publicului larg, hipnoza nu face parte din ştiinţele oculte, ci foloseşte mecanisme perfect explicabile cu ajutorul psihologiei.

Teoriile care explica ce se intâmplă in timpul hipnozei se impart in doua grupuri.

Teoriile despre starea modificata vad hipnoza ca o modificare a stării minţii sau transă, marcata de un nivel de constientizare diferit de starea normala a mintii.

In contrast, alte teorii vad hipnoza ca o forma de joc de rol imaginativ.

In timpul hipnozei, o persoana are simturile mult mai ascutite si atentia sporita. O persoana se poate concentra intens pe un anumit gand sau memorie în timp ce poate bloca alte surse de distragere a atentiei.

Subiecţii ce cad in transă raspund mult mai bine sugestiilor.

Hipnoza este indusa printr-o procedura cunoscuta ca hipnoza indusa ce presupune o serie de instrucţii preliminare şi sugestii. Hipnoza poate fi folosita ca terapie sau jucata de mentalişti pe scenă.

Totuşi, hipnoza rămâne un fenomen controversat. E ușor de înțeles senzația de reținere sau chiar de respingere a fenomenelor pe care încă nu le putem explica științific și care par să fie în afara oricăror reguli sau tipare.

Hipnoza a fost descrisa la televiziune şi  online, însă în majoritatea cazurilor descrierile arata stereotipuri negative fie despre controlul minţii pentru profit ori crime, sau ca metode de seductie.

Alţii descriu hipnoza ca pe o cale atotputernică spre puteri supranaturale.

Faptul că este contestată și discutată atât de mult, arată de fapt că efectele care se obțin sub hipnoză sunt reale, certe, palpabile.

Vindecări miraculoase, orbi care văd, paralitici care merg, până la acele mici schimbări pe care nu le putem realiza prin efort conștient, precum a te lăsa de fumat sau a te vindeca de frica de păianjeni, sunt rezultate incontestabile, obținute prin hipnoză.

Sub diverse nume, hipnoza se practică din timpuri imemoriale. Vracii triburilor, vrăjitoarele, medicii, liderii diferitelor religii au vindecat miraculos bolnavii.

Conform papirusurilor lui Ebers, acum 3000 de ani, egiptenii utilizau hipnoza foarte asemănător cu felul în care o aplicăm astăzi.

Cu secole în urmă, oracolele grecești, magii Persiei, fachirii hinduși și yoghinii Indiei foloseau hipnoza (fără s-o numească așa) și o folosesc în continuare.

Cele mai vechi consemnări medicale descriu vindecări miraculoase, realizate de preoți sau semizei, care în Templele lui Esculap induceau un somn hipnotic.

Există multe citate în Biblie și Talmud care se referă la vindecări prin atingeri cu mâna, prin pase asupra corpului sau prin alte tehnici similare hipnozei.

În Evul Mediu Timpuriu se spunea că regii și prinții au puterea de a vindeca prin „atingerea regală”. În vremea Regelui Clovis al Franței (466-511 e.n.) exista convingerea că monarhii dețin puteri miraculoase.

În Anglia anului 1066 a circulat zvonul că Regele Eduard a vindecat bolnavii de scrofuloză prin atingerea regală.

În secolul al XVII-lea, aproape fiecare țară europeană avea vindecătorul ei. În Italia, Francisco Bagnone atingea bolnavii cu mâna sau cu o relicvă, producând vindecări nesperate.

Cel mai faimos la vremea aceea a fost Johann Gassner (1727-1779), un preot catolic care credea că cele mai multe boli sunt produse de spirite diavolești, care puteau fi exorcizate prin rugăciuni.

Paracelsus (1493-1541) a fost printre primii care au susținut efectul curativ obținut prin influențarea corpurilor astrale de către un magnet.

Părerile lui despre „magnetismul animal” au fost împărtășite de către Glocenius, Burgrove, Helnotius, Kircher, van Helmont și Maxwell. Ei propagau aceeași doctrină: magneții pot să vindece majoritatea bolilor.

În anul 1679, William Maxwell afirma că există un spirit universal, care influențează oamenii. El susținea că imaginația și sugestia joacă un rol important în obținerea vindecării.

Dar cel care avea să-și pună o serioasă amprentă în domeniul hipnozei a fost Frantz Anton Mesmer (1734-1815).

Crescut la munte, el înclina spre viața monahală, dar după ce a absolvit Colegiul Iezuit din Dillingen, și-a dat seama că era mai atras de o carieră în filozofie și științe.

Astfel, a urmat filozofia, apoi dreptul, iar la finalul studiilor, la vârsta de 32 de ani, avea și o diplomă de doctor.

Mesmer și-a luat doctoratul cu teza „Influența planetelor asupra corpului uman”. În aceasta, el susținea că natura e străbătută de energii invizibile – forța de gravitație fiind un exemplu în acest sens – și că noi, oamenii, suntem racordați la aceste energii.

O transmitere corectă a energiilor dă sănătate organismului. Când energiile sunt blocate, apar probleme, atât fizice, cât și psihice, care generează boala, iar deblocarea lor aduce însănătoșirea.

Căsătoria cu văduva von Posch, o fostă pacientă, i-a adus lui Mesmer o avere substanțială, o casă impunătoare la Viena și mulți prieteni, printre care și Mozart. Devenise bogat și respectat, și părea că nimic nu-i stă în cale. Dar cum puteau fi deblocate energiile vitale? Pe vremea lui se utiliza luatul sângelui, care uneori dădea rezultate. În anul 1773, prietenul lui, Maximilian Hell, profesor de astronomie la Universitatea din Viena, a efectuat experiențe cu magneți. El credea că în felul acesta debloca energiile vitale, și chiar a conceput mai multe forme de magneți pentru diverse organe.

În 1773, Mesmer le încearcă prima dată pe o pacientă, Franziska Oesterlein, care zăcea la pat. El a plimbat magneții puternici ai lui Hell pe corpul ei, de la stomac spre picioare.

După o oră, Frau Osterlein a început să simtă „niște curenți neobișnuiți” în jurul corpului. În scurt timp era vindecată, iar pentru acest fapt, Mesmer i-a atribuit toate meritele lui Hell.

În cursul unui tratament în care lua sânge unui bolnav, Mesmer a observat însă ceva neobișnuit. Debitul de sânge creștea la apropierea lui de pacient și scădea când se îndepărta de el.

Părea că propriul lui corp se comporta ca un magnet. Atunci, în loc să folosească magneții, Mesmer a început să facă pase ușoare cu propriile mâini, deasupra corpului pacientului. Și minunea s-a produs: a obținut același efect ca în cazul folosirii magneților. Așa a apărut magnetismul, dar nu cel obișnuit, ci magnetismul „animal”.

În 1779, Mesmer își publică descoperirea și, spre surprinderea lui, în loc să fie aclamat de către corpul medical, își declanșează ostilitatea acestuia.

Corpul medical susține că vindecarea se datorează sugestiei și că pasele făcute de el deasupra corpului bolnavilor n-ar fi dintre cele mai inocente. Dar clientela bogată a Vienei e cucerită de metodele lui, în timp ce invidia confraților de breaslă crește în egală măsură.

Mesmer petrece o săptămână la curtea baronului Hasresky de Horka, care suferea de spasme incontrolabile ale picioarelor.

Când Mesmer pune mâna pe picioarele baronului, acestea își încetează mișcarea necontrolată. Când îl ține de mâini, spasmele picioarelor reîncep, ca și când Mesmer ar controla fluidele baronului. În următoarea săptămână baronul e vindecat.

Mesmer concepe un prototip de aparat pentru vindecarea în grup, care are rezultate spectaculoase. Un tub mare este umplut cu pilitură de fier. Pacienții, în jur de 30, sunt plasați în el legați unii de alții cu corzi, pentru a primi fluxul magnetic.

Totul se petrece în semiobscuritate, iar Mesmer își regizează atent apariția, fiind îmbrăcat cu o pelerină de culoare violet. El îl atinge pe fiecare pacient cu o baghetă de sticlă.

La mulți dintre ei se declanșează crize similare cu cele produse azi de unele secte religioase. Ideile lui nu sunt întru totul originale, dar important este că vindecă.

Mesmer încearcă s-o vindece pe tânăra pianistă Maria Theresa Paradies, protejata împărătesei. Aceasta nu vedea, deoarece avea retina dezlipită. După câteva săptămâni petrecute în casa lui Mesmer, fata spune că a început să vadă.

Profesorul Barth este trimis s-o consulte pe fată și-i recunoaște în particular lui Mesmer că fata vede.

În raportul oficial însă, el afirmă că fata este tot oarbă. Părinții fetei, care se tem de o ieșire din atenția publică dacă-și va recăpăta vederea, o scot cu forța din casa lui Mesmer.

În 1778, sătul de insulte, Mesmer decide să se mute la Paris. Aici, sistemul de vindecare în grup continuă să atragă clientela bogată a Parisului, care se înghesuie să stea în tubul de lemn și să-și preseze corpurile împreună, pentru a forma fluidul vital.

Cazurile de vindecare atrag atenția regelui Franței, care-i oferă o pensie pe viață, cu condiția să rămână în Franța. Mesmer cere o jumătate de milion de franci ca să facă cercetări.

Când regele îl refuză, părăsește ofensat Franța. Pacienții lui organizează însă o colectă și strâng 350.000 de ducați de aur, cu mult peste suma cerută de el.

Mesmer se întoarce bucuros, însă de data aceasta este dușmanul regelui. Acesta poruncește înființarea unei comisii de oameni de știință, pentru a analiza rezultatele lui Mesmer.

Din comisie fac parte Antoine Lavoisier, Benjamin Franklin și dr. Joseph Guillotin (inventatorul ghilotinei). Intenția de discreditare a lui Mesmer a fost așa de evidentă, încât membrii comisiei nici măcar nu s-au ostenit să participe la ședințele lui de vindecare.

Au semnat pur și simplu un raport în care au denunțat magnetismul animal ca fiind un produs al imaginației lui Mesmer, care în acea perioadă (1794) nici nu era în Franța, și deci nu fusese audiat.

După revoluția în care și-a pierdut toți banii, deoarece poliția austriacă l-a împiedicat să vină la Viena, Mesmer se retrage la țară, unde își trăiește următorii 25 de ani în izolare.

Medicina din timpul lui Mesmer era total materialistă, în sensul că se credea că orice boală are o cauză fizică și poate fi vindecată prin luare de sânge.

Dar numai prin simplul fapt că la vremea aceea s-a discutat că vindecările lui Mesmer se datorau sugestiei, s-a făcut un pas enorm în medicină, care recunoștea astfel că mintea joacă și ea un rol în îmbolnăvirea sau vindecarea corpului.

Să decretăm că magnetismul este o șarlatanie ar fi o eroare, pentru că în acea perioadă s-a experimentat vindecarea cu ajutorul magneților de către doctori care au produs o serie de rezultate uluitoare, ca de exemplu mutarea paraliziei dintr-o parte a corpului în alta.

Trebuie să lăsăm viitorul să decidă importanța descoperirilor lui Mesmer, care va stabili dacă el a avut puterea de a influența aura umană, care acum este recunoscută științific, cu ajutorul magneților. Mesmer a murit în 1815, uitat de toți, dar metodele lui s-au răspândit repede în toată lumea.

Un discipol al lui Mesmer, Amand-Marie-Jacques de Chastenet, marchiz de Puységur, împreună cu doi frați ai săi, îi plătesc acestuia enorma sumă de 400 de ludovici de aur ca să-i învețe tehnica magnetismului. Marchizul începe s-o practice pe servitorii săi.

El magnetizează un copac și-l leagă de el pe Victor, un tânăr pastor. Apoi face pase cu mâna în dreptul feței acestuia. În scurt timp, Victor închide ochii și adoarme.

Marchizul îi ordonă să se trezească și să se dezlege. Victor se dezleagă, dar rămâne cu ochii închiși. Puységur își dă seama că a realizat un fel de transă, dar habar n-are cum s-a întâmplat asta.

Două secole mai târziu, știința este la același nivel – știm că se petrece ceva, dar nu știm ce. Ceea ce s-a petrecut atunci a fost numit „mesmerism”.

Termenul de hipnoză va fi introdus abia în anul 1843, de către James Braid.

Puységur repetă transa cu Victor și face descoperiri uluitoare: el îi dă comenzi mentale, și acesta le duce la îndeplinire ca și cum ar fi fost spuse cu voce tare. Mai mult, discuția dintre ei se poartă astfel: Puységur „vorbește mental”, iar Victor răspunde verbal.

Puységur descrie în 1809, în „Memorii în ajutorul istoriei magnetismului animal”, cum l-a făcut pe Victor să repete versurile unui cântec pe care el îl cânta în minte.

Puységur a mai constatat un lucru uluitor: în stare normală, de conștiență, Victor era un om neinstruit, mai degrabă prost, în timp ce, aflat în transă, devenea mult mai inteligent și mai receptiv. Astfel s-a făcut pentru prima oară asocierea clară între hipnoză și fenomenele paranormale (uneori, aceste fenomene în stare de transă sunt așa de șocante, încât lumea le confundă cu hipnoza).

Pentru a dovedi autenticitatea experiențelor sale, Puységur pune în fața unei audiențe un alt subiect în transă, pe Madeleine, și-i transmite ordine mentale.

Mai mult, îi invită pe spectatori să-i transmită lui Madeleine ordine, ca de pildă luarea unor obiecte, și Madeleine, de fiecare dată, fără greș, execută ordinul.

Pentru a asigura publicul că nu este vorba de o înscenare, Madeleine este legată la ochi, și ea răspunde la fel de corect. Dar un baron sceptic, care bănuiește că marchizul se folosește de un cod în cadrul experimentului cu Madeleine, îi cere lui Puységur să-și desfășoare experiențele în casa unui prieten al lui, Mitonard.

Madeleine este pusă în transă și acest Mitonard îi dă ordine mentale, pe care fata le execută întocmai.

Un alt sceptic, Fournel, care susținea ca 90% dintre fenomenele magnetice sunt șarlatanie, pus în fața subiectului legat la ochi care, aflat în transă, alegea obiectele de pe o masă la ordinele lui mentale, admite că aceasta nu mai este fraudă.

Astfel, Puységur a demonstrat clar existența telepatiei, care, de fapt, va primi acest nume un secol mai târziu.

Ceea ce s-a întâmplat în cadrul acestor experimente l-a confirmat pe Mesmer, anume că există unde care afectează corpul. Puiségur a dovedit public un fenomen care contrazicea ideea că omul ar fi un fel de mașină, iar mintea un produs al corpului.

Ceea ce a demonstrat el a fost că mintea este independentă de corp și oarecum la un nivel mai înalt decât corpul.

El nefiind însă doctor (spre norocul lui), nu a intrat în concurență cu corpul medical al vremii, iar experiențele lui au fost viu și larg discutate. Din acest moment, încep să abunde experiențele cu hipnoză.

În anii 1814 și 1815, Abatele Faria, care venise din India la Paris, face demonstrații publice de vindecare fără ajutorul magneților.

El „hipnotizează” peste 5000 de persoane și exprimă opinia valabilă și astăzi că vindecarea se produce datorită dorinței și cooperării pacientului, pavând astfel drumul lui James Braid, care va elabora doctrina sugestiei.

D’Eslon, susținătorul lui Mesmer, raportează cazul unui om care poate să joace cărți legat la ochi. Un experimentator olandez descrie cazul unui băiat care, aflat în transă, poate să citească cu vârful degetelor, iar un experimentator german descrie cazul unui bolnav de epilepsie care distinge culorile cu talpa piciorului, chiar când are șosete.

În Baden, un om  sub hipnoză citește un text într-o scrisoare lipită, căreia hipnotizatorul nu-i cunoaște conținutul. În Suedia, o fetiță citește o carte pusă pe stomacul ei. Aceste rezultate sunt obținute cu persoane sensibile.

În Anglia, un profesor care mai târziu va contribui la teoria evoluției a lui Darwin descoperă că sub hipnoză, unul dintre elevii lui simte la fel ca el: când profesorul se înțeapă cu un ac într-o parte a corpului, copilul sare și se freacă în acea parte a corpului.

Toate aceste fenomene dovedesc ca mintea ființei umane are „puteri necunoscute”. De ce aceste fenomene așa de ușor de demonstrat și reprodus sunt ignorate de oamenii de știință?

Să nu-i judecăm pe cei care l-au negat pe Mesmer și să spunem mai bine că știința nu era destul de avansată în acel timp pentru a accepta aceste fenomene.

Să nu-l judecăm pe genialul Lavoisier, pe care Academia Franceză de Științe l-a trimis să facă un raport despre un pietroi căzut din cer la Luce.

Raportul lui a fost clar: martorii care au văzut piatra cazând s-au înșelat, pentru că pietrele nu pot să cadă din cer. Probabil că Mesmer a venit pe Pământ mai devreme cu vreo două secole decât era știința pregătită să-l accepte.

În aceeași perioadă încep să fie raportate cazuri de operație fără anestezie, sub hipnoză. Unul dintre primele cazuri a fost al lui Recamier, în 1821, care a efectuat o operație unui pacient care era în „comă mesmerică”.

Hipolyte Cloquet a făcut o operație de piept în fața Academiei Medicale Franceze în 1829, utilizând mesmerismul. În același timp, în Statele Unite, Wheeler a făcut o operație de polipi aplicând tot mesmerismul. În India, James Esdaile, un chirurg scoțian,  a făcut zeci de operații fără anestezie între anii 1840 și 1850.

Cunoscutul medic Jean-Martin Charcot practica la Spitalul Salpetrière, unde aveau acces săracii Parisului. El a fost uimit de faptul că o pacientă isterică doar credea că este însărcinată, iar corpul ei evolua fizic ca la o sarcină normală, sau că un om își imagina că are o mână paralizată și n-o putea mișca, deși mâna era perfect sănătoasă.

El își dă seama că aceleași fenomene se pot obține și sub transă hipnotică și face demonstrații uluitoare, în care oamenii se pun în patru labe și încep să latre, crezându-se câini, își flutură brațele când li se spune că sunt păsări, sau mănâncă cărbuni când li se spune că e ciocolată.

Probabil că colegii lui n-au fost invidioși pe el și i-au acceptat rezultatele doar pentru că se ocupa de clientela săracă a Parisului. Oricum, concluzia lui a fost că hipnoza e o formă de isterie.

Un tânăr doctor vienez vine să studieze sub conducerea lui Charcot. Numele lui este Sigmund Freud. El este profund impresionat de experiențele lui Charcot și convins că aceste fenomene au loc într-o parte a minții care este cu mult mai puternică decât partea conștientă.

Freud este uimit de inimaginabila putere a minții inconștiente, care face ca un om hipnotizat, când i se spune că are o monedă încinsă în mână, să o scape jos, să țipe de durere și să-i apară o rană. Desigur, este puterea sugestiei.

Dar nu ne putem opri aici, pentru că am reduce hipnoza la doar unul dintre aspectele ei. Trebuie să analizăm și celelalte fenomene produse sub hipnoză, demonstrate de Mesmer, Puységur, D’Eslon etc., care se ocupă de așa-zisele în prezent fenomene paranormale.

Medicul scoțian James Braid devine interesat de hipnoză în 1841, în urma unei demonstrații făcute de un magnetizator elvețian, pe nume La Fontaine, în Manchester.

Cu această ocazie, el observă că speranța, credința într-un fenomen, crește puterea de vindecare.

Braid încearcă să elimine ocultul și misterul din fenomen și să realizeze doar observații clinice.

El îl definește greșit „hipnoză”, de la termenul grecesc hypnos, care înseamnă somn.

Mai târziu, când s-a înțeles că fenomenul de hipnoză nu e de fapt  somn, era prea târziu, denumirea se înrădăcinase. De asemenea, el a punctat un lucru cunoscut de secole, dar neglijat, și anume că transa, starea hipnotică se poate realiza și fără inducerea formală.

Medicul Ambroise Auguste Liébeault (1823-1904) și neurologul Hipolyte-Marie Bernheim (1840-1919) ambii din Nancy, au dezvoltat  teoriile lui Braid și au tratat cu succes peste 12.000 de pacienți.

Bernheim și Liébeault, inovatorii legitimi ai psihologiei moderne, vedeau hipnoza ca parte a unui comportament normal și au introdus conceptul de sugestie și sugestibilitate.

Ei considerau că fenomenul de „mutare/anulare a simptomului” nu are consecințe negative sau efecte secundare și au desființat teoria lui Charcot, care susținea că hipnoza este o formă a isteriei și de aceea, periculoasă.

Astfel, deși greu acceptată, hipnoza devine știință în 1884, când Bernheim publică cartea „Sugestia în starea hipnotică și starea de veghe”. Hipnoza își capătă locul binemeritat printre științe, fiind însușită ulterior de mulți  savanți, printre care Pavlov, Broca, Babinski, Prince etc.

Hipnoza practicată astăzi este departe de cea primitivă, aplicată în perioada lui Freud. Nevoia de tratamente rapide în perioada celor două războaie mondiale și a războiului din Coreea a dus la creșterea spectaculoasă a interesului pentru hipnoză. 

În anul 1955, Asociația Medicală Britanică  își dă acordul pentru utilizarea hipnozei ca tratament în nevroze și hipno-analgezie.

În 1958 Asociaţia Medicilor din America recunoaşte hipnoza ca o practică medicală alternativă şi benefică.

Se introduce studiul hipnozei ca materie de curs în facultățile de medicină, atât în Statele Unite, cât și Marea Britanie.

Societatea Internațională pentru Hipnoză Clinică înființează sucursale în mai multe țări din lume, pentru a menține o etică înaltă în utilizarea hipnozei, precum și un anumit standard în pregătirea hipnotizatorilor pentru scopuri clinice.

Războiul rece dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au dus la alocarea unor sume enorme de bani în experiențe pentru obținerea armei psihologice, care a avut ca rezultat nașterea „copilului” hipnozei, și anume „programarea neuro-lingvistică”.

În jurul anii ‘70, în Statele Unite ale Americii, un informatician (John Grinder) și un lingvist (Richard Bandler) primesc sarcina să-i studieze pe cei mai mari hipnotizatori ai vremii, pentru a afla de ce și cum se obțin vindecări și schimbări de comportament.

Prin contribuția celor doi, s-a născut o nouă știință, care, datorită implicațiilor ei extraordinare în comunicarea umană, a fost introdusă experimental ca obiect de studiu în câteva școli primare din Australia.

În prezent, hipnoza este larg utilizată în Statele Unite. Este ușor de explicat de ce: închipuiți-vă că vine la dumneavoastră un hipnotizator și vă întreabă dacă ați vrea să vă dublați veniturile în următorii doi ani. Ce i-ați răspunde?

Un american, pentru care mărimea contului din bancă e esențială, ar răspunde:

„Sigur că da, cât mă costă, când începem ședințele de hipnoză și când își începe să-și facă efectul?”.

Un englez, pentru care tot ce nu este convențional nu există, ar zâmbi și ar spune că nu-l interesează, gândindu-se la cât de mult a decăzut societatea. Europa este încă sceptică, deși ea „a născut copilul”.

De pildă, Alma Thomas, profesoară la Colegiului Britanic de Hipnoză Clinică (LCCH) lucrează cu elita sportivă și artistică din Statele Unite.

E consultant al Operei Metropolitane din New York, și l-a avut printre clienți pe Pavarotti. În  Anglia însă n-are niciun client.

 

Oamenii de stiinta au dovedit ca unii pot fi mai usor de hipnotizat decat altii. Pentru unii cercetatori e important faptul ca cei care relationeaza mai bine cu hipnoza pot beneficia de pe urma ei.

Însă hipnoza nu presupune controlul mintii, magia sau somnul. Nu poti fi pus in transa daca nu-ti doresti, impotriva vointei tale. Hipnoza este un fenomen natural ce se intampla zilnic, când suntem absorbiti – conducem, mancam, lucram, citim sau ne uitam la TV. Toate simturile noastre sunt alerte si deschise in transa si suntem mereu in control pe durata transei.

Subconstientul ocupa 90% din puterea mintii si contine un “film mental” a tot ce ti s-a intamplat in viata.

Atunci cand intri in starea de hipnoza, restul creierului constient trece pe bypass. Toti experimentam hipnoza cel putin de doua ori pe zi. Una dintre cele mai vechi forme de hipnoza apare la ceremoniile tribale. Cea mai veche a fost descoperita intr-un mormant egiptean din 1500 i.Hr. Egiptenii, grecii si romanii o faceau in scopuri medicale si religioase.

In cel de-al doilea razboi mondial hipnoza a fost folosita pentru a trata soldatii. Chiar si Biserica Catolica a recunoscut hipnoza in 1847.

Sportivi, artiști, oameni de afaceri, studenți, vânzători, casnice, toți pot beneficia de efectele hipnozei: Vrei să schimbi ceva în comportamentul tău? Vrei să-ți îmbunătățești relațiile de familie? Vrei să te lași de fumat?

Vrei să obții ceva și nu știi cum să procedezi? Vrei să-ți vindeci fobia de păianjeni? Vrei să-ți ameliorezi sănătatea? Vrei să nu mai ai emoții la examene? Vrei să memorezi mai ușor și mai repede?

Vrei să revezi ce ți s-a întâmplat când aveai doi ani? Vrei să vezi ce eveniment dintr-o viață anterioară îți influențează comportamentul de astăzi?

Vrei să-ți schimbi cariera și nu știi ce altceva ai putea face?

Vrei să-ți cunoști adevărata personalitate și nu cea la care ai acces prin mintea conștientă?

 Vrei să vindeci ceva care are o cauză psihică? Vrei să fi fericit?

Una dintre miile de soluții valabile pentru împlinirea acestor dorințe este hipnoza.

Surse:

http://www.carte.prohypnosis.co.uk/Cap1.html  via http://frumoasaverde.blogspot.ro/2016/03/istoria-fascinanta-hipnotismului-video.html

http://mythologica.ro/hipnoza-si-istoria-mentalismului/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hipnoz

 

 

 

 

03/07/2017 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre România noastra, pe scurt

 

România – Terra Romanorum, Tara Românilor

Granitele României de astazi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia.

Teritoriul actual al Romaniei a fost locuit incepand cu mileniul 2 inainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor.

Incepand cu secolul 6 inainte de Hristos, in regiunea Dunarii de Jos sunt semnalati getii, iar in tinuturile Banat si Transilvania, dacii.

Nota : (Istoricul antic Strabo un arătat ca dacii si geții vorbesc a ceeasi limbă„, iar  Trogus Pompeius afirma ca geții si dacii erau acelasi popor. Singura deosebire intre cele doua grupuri consta in împrejurarea ca geții locuiau la câmpie in timp   ce dacii trăiau in  zonele mai înalte, montane).

In vremea lui Burebista (82-44 i.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: in nord – Carpatii Padurosi, in sud – muntii Haemus (Balcani), in vest – confluenta raului Morava cu Dunarea mijlocie, in est – raul Bug.

Dupa moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrama in patru, apoi in cinci formatiuni politice.

Nucleul statal se mentine in zona muntilor Sureanu, unde vor domni succesiv Deceneu, Comosicus si Coryllus.

Unitatea statului dac va fi  refacuta de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat avea resedinta la Sarmizegetusa si avea dimensiuni mai mici decat statul lui Burebista, insa era mai bine organizat.

Domnia lui Decebal reprezinta perioada de apogeu a civilizatiei geto-dacilor.

Datorita agravarii pericolului roman, care ajunsese la Dunarea de Jos, regele Decebal va purta doua razboaie cu romanii condusi de imparatul Traian in anii: 101-102 respectiv 105-106.

In urma acestor razboaie sangeroase, Dacia este cucerita si transformata in provincie romana.

Incepe procesul de romanizare a geto-dacilor.

Romanizarea reprezinta un proces istoric complex, prin care civilizatia romana patrunde in toate compartimentele vietii unei provincii pana acolo incat, duce la inlocuirea limbii populatiei supuse,cu limba latina.

Factorii romanizarii au fost administratia, armata, veteranii, colonistii, urbanizarea, religia, dreptul si invatamantul in limba latina. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, in mod constient, a civilizatiei romane.

In anul 271, imparatul Aurelianus retrage administratia si armata din Dacia.

Cea mai mare parte a populatiei romanizate ramane la nord de Dunare, si exista numeroase dovezi ale continuitatii populatiei daco-romane la nord de Dunare.

In fapt, asezarile daco-romane nord-dunarene cunosc o locuire neintrerupta.

Printre cele mai vechi centre urbane cunoastem: Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum.

O parte a locuitorilor vechilor orase s-au retras spre zonele rurale, in urma invaziei populatiilor  migratorare si au intemeiat noi asezari.

In fapt, dupa retragerea aureliana este refacuta unitatea dacica din stanga Dunarii de Jos. Desfiintarea frontierei romane de pe linia Carpatilor a permis circulatia nestingherita pe ambele versante: dacii liberi – patrund in interiorul arcului carpatic; daco-romanii trec la E. si S. de Carpati.

Asa se explica faptul ca refacerea unitatii dacice, a amplificat procesul de romanizare.

Se constata si practicarea neintrerupta a unor activitati specifice unei vieti sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, mestesugurile, exploatarea minereurilor si comertul.

Mentinerea legaturilor cu Imperiul Roman, dupa retragerea  din anul 271.

In timpul imparatilor Diocletian, Constantin cel Mare si Iustinian s-a realizat o adevarata ,,stapanire” romana la Nord de Dunare. Raspandirea crestinismului in limba latina la N. Dunarii demonstreaza romanizarea ireversibila a dacilor si continuitatea daco-romanilor.

Din limba latina – provin si termenii de baza ai religiei crestine : biserica – Basilica; Dumnezeu – Domine Deus; Duminica – Dies / Dominica; inger – angelus etc.

Asadar romanitatea din sudul si nordul Dunarii se consolideaza in sec. IV-VI. Autohtonii se integreaza definitiv si deplin romanitatii orientale.

Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viata, concluzioneaza in Istoria romanilor, publicata in parte postum, ca poporul roman s-a format “intre Carpatii beskizi si Pelopones si de la Marea Adriatica la Marea Neagra.”

Aceasta constatare este facuta si de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir si altii, cu formula etnografica romanii sunt urmasii traco-ilirilor romanizati.

Parintele Dumitru Staniloaie, observa ca romanizarea – subiectul unor dezbateri vaste – s-a realizat in primul rand prin Crestinarea traco-ilirilor, proces care determina si romanizarea si deschidea calea catre o latinizare adevarata si pentru cei din apropierea comunitatilor crestine.

Asadar, romanii s-au format pe un teritoriu vast, care se intindea la nordul si la sudul Dunarii, ingloband fostele provincii romane Dacia si Moesia.

Prima sinteza a fost aceea dintre daci si romani si sta la baza formarii poporului roman, cand, dupa retragerea aureliana in fosta provincie Dacia ramane o populatie romanizata, latinofona.

A doua sinteza se va produce la nordul si la sudul Dunarii, in decursul mai multor secole, intre populatia daco-romana si populatiile slave venite in sec. VII.

Consecintele asezarii slavilor la sud de Dunare sunt importante. Are loc o separare a latinitatii din Penisula  Balcanica, de cea nord-dunareana.

La sud de Dunare – majoritatea populatiei romanice va fi in timp,  asimilata de slavi.

La nord de Dunare, populatia romanica, mai numeroasa, va  asimila elementele slave.

Rezultatul celor doua sinteze a dus la formarea poporului roman, proces incheiat in linii mari la sfarsitul secolului VIII si a popoarelor de limba slava din Balcani, bulgarii si sarbii, cateva secole dupa aceea.

Tot  la sfarsitul secolului VIII putem vorbi de aparitia limbii romane, fiind o limba romanica sau neolatina.

 Pentru regiunea dintre Marea Adriatica, Marea Neagra, Marea Marmara si Marea Egee, se incetatenea termenul de “Romania”, de la care vine si numele actual de „Romania”.

Invazia slava din secolul al VII-lea va avea si efecte nefaste pentru romani…

Intai, va permite grecilor sa includa teritoriile de peste Dunare in Basileia ton Rhomaion (395-1453), Imperiul Roman de Rasarit, cu capitala la Constantinopol,considerat continuatorul Imperiului Roman distrus de catre barbari in anul 476, dupa abdicarea ultimului imparat, Romulus Augustus, sub presiunea triburilor germane, conduse de Odoacru. 

Slavii si bulgarii vor separa astfel pe romanii de la sud  de Haemus (Muntii Balcani), de cei din nord.

Separarea va cunoaste o serie de intreruperi si miscari de “unificare”, cum a fost  cea a Asanestilor* (sec. XII-XIII), care impreuna cu bulgarii devin un vehicul de expansiune slavo-bulgara, ortodoxa, pe vectorul nord si nord-vest, distrus definitiv de marile invazii tatare, aparitia statului Ungrovlahia (sau Valahia), definitivarea organizarii Transilvaniei de catre coroana maghiara si ocupatia otomana.

Romanii sudici si vestici, vor ramane astfel separati de cei din formatiunile statale romanesti, aprute in Evul Mediu, din cauza slavilor, bulgarilor si turcilor.

Alte ramuri ale poporului roman – romanii din Dalmatia si Istria,  cei din Crimeea, Zaporojia si Caucaz – vor disparea aproape total.

In Evul Mediu, populatia de pe teritoriul actual al Romaniei traia in doua formatiuni statale distincte: Tara Romaneasca si Moldova – dar si in Transilvania, Ungaria, Banat, Crisana, Maramures si (spordic) la sud de Dunare.

Unele teorii indica ideea ca statul medieval “Tara Romaneasca” ar fi  fost fondat de o dinastie cumana, impinsa spre vest si sud de mongoli (si tatari). Este inca o discutie nerezolvata de istorici…

Moldova si Tara Romaneasca au fost vasale Imperiului Otoman, dar aveau autonomie interna.

Transilvania apartinea Ungariei, apoi Imperiului Otoman, apoi Imperiului Austro-Ungar, dar avand de asemenea o autonomie larga.

Statul modern roman a fost creat prin unirea principatelor Moldova si Muntenia (sau Tarii Rumanesti), in anul 1859, odata cu alegerea concomitenta ca domnitor in ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza.

Acesta a fost obligat sa abdice in anul 1866 de catre o larga coalitie a partidelor vremii, denumita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului.

Unirea nu fusese garantata decat pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depasit de introducerea unei case domnitoare straine, de Hohenzollern din ramura catolica: din 1881, regi. Romania a devenit independenta in urma participarii la razboiul ruso-turc din 1877 – 1878, odata cu Muntenegru si Serbia.

Numele actual, Romania, dateaza din anul 1862.

Tara isi va mari teritoriul ca urmare a celui de-al doilea razboi balcanic, cand in urma Pacii de la Bucuresti (1913) se obtine Cadrilaterul si a rezultatelor Primului Razboi Mondial, cand Transilvania, Bucovina si Basarabia cer Unirea cu Romania, evocand aplicarea politicii “autodeterminarii natiunilor” (principiile wilsoniene, cu initiative locale si plebiscite), dar avand ocazional aspectul unor campanii militare (1918-1919).

 Dupa cateva decenii, Basarabia, Bucovina de nord si Tinutul Herta au fost  anexate  Uniunii Sovietice in 1940 si  recuperate in anul 1941, prin lupta, pentru ca apoi sa fie din nou incorporate in Uniunea Sovietica in anul 1944, pentru ca astazi se se afle in componenta Republicii Moldova si a Ucrainei.

In anul 1940, Cadrilaterul a fost restituit Bulgariei.

Dupa cel de – Al Doilea Razboi Mondial, Romania va deveni o tara comunista, ca urmare a presiunii  Uniunii Sovietice care o ocupase militar, dar,  dupa 1965, desi a ramas  varianta autohtona de regim comunist, ocazional, in probleme de politica externa, s-a aflat  in opozitie cu URSS.

Regimul ceausist  a ramas nereceptiv la  orice  tentativa de reforma interna, intorcandu-se la abordari dogmatice autoritare si represive, pe masura ce era confruntat cu politicile gorbacioviste de Perestroika.

In decembrie 1989, la capatul unei serii de evenimente sangeroase, edificiul politic comunist s-a prabusit.

Numele tarii a fost Republica Populara Romina (cu i din i, din 1953 pana in 1964, si era scris prescurtat RPR, 1947-1965) si ulterior, Republica Socialista Romania, (scris (mai rar) prescurtat RSR, 1965-1989).

 Comunismul a alterat viata politica, economica, sociala, invatamantul, stiinta si  cultura tarii noastre,cu urmari care pot fi vazute pana in zilele noastre…

Regimul dictatorial a fost inlaturat in urma unei revoltei populare sangeroase, in decembrie 1989. 

Consiliul Frontului Salvarii Nationale, care a preluat puterea in decembrie 1989, a proclamat renuntarea la comunism, revenirea la numele tarii- Romania , dar si pluripartitismul, trecerea la economia de piata, restabilirea drepturilor fundamentale ale omului.

A fost votata o Constitutie democratica, in locul vechii constitutii opresive comuniste.

Dupa incheierea Razboiului rece in 1989, Romania si-a imbunatatit relatiile cu tarile democratice din Europa, a aderat la NATO in 29 martie 2004 si a aderat la Uniunea Europeana la data de 1 ianuarie 2007.

Uniunea Europeana localizare geografica pozitie

Tratatul de aderare a Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana a fost semnat de reprezentantii statelor membre si cei ai tarilor aderente in Luxemburg, la Abatia Neumünster, pe 25 aprilie 2005 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2007, dupa ratificarea sa de catre cele 25 de state ale Uniunii Europene.

Sursa: http://www.energyvaslui.ro/cunoaste_romania.php

28/10/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: