NARAȚIUNILE FALSE care sprijină DIVERSIUNEA RUSEASCĂ privitoare la existența unei limbi și unei națiuni moldovenești distincte de cea română

Motto:

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).

Basarabia română

Pînă spre sfîrşitul veacului al XV-lea hotarele estice ale Ţării Munteneşti (a dinastiei domnitorilor Basarabi) cuprindeau interfluviul pruto-nistrean, de către Mare, cu cetăţile Chilia, Smil (Ismail) şi Cetatea Albă (Akkerman).

În anii 1465–1475, în urma luptelor oştenilor lui Ştefan-vodă al Moldovei cu ai voievodului muntean Radu cel Frumos, această importantă fîşie de pămînt a intrat sub stăpînirea Moldovei, continuînd a se numi Basarabia, în amintirea domnitorilor ei de pînă atunci, consemnează Victor CIRIMPEI în prestigioasa publicație de la Chișinău https://limbaromana.md.

În lucrarea Basarabia, din martie 1878, M. Eminescu, referindu-se la respectiva realitate istorică, scria: „După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valachia, între 1465-1475, părţile de sud, cîte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi a[u] păstrat numele distinctiv a[l] dinastiei primae occupantis [de primă posesoare], a Basarabilor”1 (sublinierile în fragmente şi titluri citate ne aparţin – n. n.).

Locuitorii de baştină ai acestei zone vorbesc şi astăzi, în secolul XXI, graiul muntenesc (nu moldovenesc) al aceleiaşi, cu a moldovenilor, limbi române.

Ocupanţii ruşi de la 1812 ai spaţiului dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi Hotin – Cernăuţi, insensibili faţă de subtilităţile istorice ale denumirilor geografice, au zis întregului ţinut ocupat Бессарáбия – Basarabia1 (o primă eroare).

Mai apoi, în vremea satrapului comunist-bolşevic Stalin, cu sprijinul trădătorilor de patrie locali, de la est de Prut, ruso-sovieticii s-au ambiţionat să bage în cap tuturor locuitorilor autohtoni ai ţinutului (şi moldoveni, şi de origine munteană) ideea că ei nu sînt vorbitori de limba română, ci de altă limbă, ne-română, una moldovenească (a doua eroare). 

Prin această strădanie, ocupanţii dovedind încă o dată ne-cunoaşterea specificului etnic al teritoriului, întrucît moldoveni sînt şi în dreapta Prutului, nu mai puţini la număr şi pe un spaţiu nu mai mic, vorbitori ai aceleiaşi limbi române. Concomitent, prin extinderea numelui Basarabia asupra întregului spaţiu pruto-nistrean, ocupanţii, fără să vrea, nu au făcut decît să fortifice memoria istorică a populaţiei despre strămoşii ei sudici – Basarabii Ţării Româneşti.

Căznindu-se din răsputeri să contorsioneze adevărul istoric şi lingvistic în folosul ideologiei ocupanţilor din răsărit, „istoricul”, „filologul” şi „scriitorul” Vasile Stati (cel citat cu bene merenti în ale dialectologiei) elaborează un dicţionar, în opinia sa moldovenesc-românesc (apogeu al ignoranţei lingvistice1, „punctul fulminant al prostiei”2), o Istorie a românilor moldoveni (consideraţi de V. Stati ca ne-români şi anti-români), iar mai recent, o carte despre domnitorul românimii de est, Ştefan cel Mare, pe care îl numeşte „voievodul Moldovaniei”; cu ţară deci de moldovani, sugerează autorul, cît mai aproape de rusescul молдавáны (moldavánî); toate aceste isprăvi-operéle – nişte odioase încercări de întunecare a conştiinţei naţionale a tinerei generaţii, afaceri josnice, de croială stalinistă.

Deoarece filozofia volumelor în cauză este expusă concentrat în articolul-manifest Cine l-a furat pe Ştefan cel Mare?, apărut cu semnătura Vasile STATI, pe două pagini de publicaţie (aşa zic redactorii ei – nici ziar, nici revistă, ci „publicaţie”) neocomunistă „Nistru”, din 24 iunie 2004, poate că e cazul să jertfim din timpul scump al fiecăruia dintre noi, pentru a sesiza ce fel de istorie şi cultură propagă acest neostalinist.

I

ALERGIE FAŢĂ DE TOT CE E ROMÂNESC

„Istoricul” şi „lingvistul” Stati are alergie furibundă faţă de însuşi cuvîntul român. Pentru dînsul, „în veacurile XIV-XV atare cuvînt nu exista! (…) nu erau cetăţeni români nici chiar în al XIX-lea [secol]”; „abia în 1878 Turcia va permite coloniei sale să se numească România” – conchide cu mult aplomb „expertul” Stati, fără a lămuri de unde luase „coloniştii” turci, pentru etnicii principatelor dunărene, vocabula România (din Coran, din pod?… Ei doar le aveau pe Ak-Iflak pentru Muntenia şi Kara-Iflak sau Bogdan-Iflak pentru Moldova, puteau zice „coloniei”
nou-create Ak–Kara/Bogdan-Iflak).

Realmente, etnonimul român a existat dintotdeauna la toţi românii.

În urma studierii graiurilor şi a dialectelor limbii române, s-a putut constata prezenţa etnonimului român / rumân odată cu formarea acestei limbi, a românei, în baza latinei populare, ca transformare a latinescului romanus[1].

Conform opiniei savanţilor-filologi ai Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (9 sept. 1994), „glotonimul limba română a fost moştenit din latină de la etnonimul romanus, «care ţine de Roma».

[…Cuvîntul] romanus în pronunţare populară a devenit român. Glotonimul limba românească (română) a fost denumirea vorbirii populaţiei romanizate de pe tot teritoriul celor două mari grupuri dialectale romanice din nordul Dunării – muntenesc şi moldovenesc, păstrîndu-se aici şi după formarea celor trei principate: Transilvania, Muntenia şi Moldova.

Deşi în izvoarele istorice medievale se utiliza şi termenul limba moldovenească, cărturarii şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau prin această denumire un subdialect (grai) al limbii române comune…”[2].

În toponimia şi onomastica românească termenul român este cunoscut cel puţin din secolul IX[3].

În ceea ce priveşte folclorul – „prezenţa termenului românîn creaţia orală este o realitate artistică şi culturală de mare dimensiune, fiind opera întregii colectivităţi etnice din cadrul Romaniei [romanităţii] orientale”[4].

Numai pentru Stati cuvîntul respectiv nu era „nici chiar” în secolul al XIX-lea.

Dar ce spun alte surse documentare?

În secolul al XV-lea istoricul polon Jan Długosz (nu Ian Dlugosz, cum ortografiază „istoricul” şi „lingvistul” citat; o astfel de transcriere a numelor date e cam cum i-ai zice lui Stati nu patriot moldovean, ci patrihoţ moldoivan) în Historia Polonica, unde scrie şi despre evenimentele din ţările române, inclusiv de la 1476, menţionează printre altele următorul detaliu: „Oastea muntenească, avînd aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri [linguam et mores eosdem] cu moldovenii (…)”[5].

Aşadar, încă din secolul al XV-lea, şi în străinătate (Polonia, de exemplu) se ştia că locuitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti sînt vorbitori de aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri.

În prima jumătate a sec. al XVI-lea, la 1536, Nicolaus Olahus, secretarul Curţii regale a Ungariei, în lucrarea sa Hungaria et Atila, scrie, în limba latină (de rezonanţă internaţională), că moldovenii, muntenii şi transilvănenii sînt de acelaşi neam[6].

Din anul 1564 sînt cuvintele diaconului munteano-transilvănean Coresi, în Tîlcul evangheliilor, lucrare alcătuită pe înţelesul tuturor vorbitorilor de română (nu în slavona cărţilor de pînă atunci):„amscris (…) rumâneşte (…) voao, fraţilor, rumânilor, să fie pre învăţătură (…)”[7].

În preambulul Paliei de la Orăştie, tipărite în 1582, citim despre „cărţi creştineşti (…), românilor poftind tot binele, ispăsenie creştinilor români”, „scoasem (…) pre limba românească 5 cărţi (…) şi le dăruim voo, fraţilor rumâni”, „voo, (…) românilor”[8]. Avem în această sursă ambele forme de pronunţare a cuvîntului-etnonim – român şi rumân.

Mitropolitul moldovean Varlaam îşi intitulează Cazania (tipărită la 1643) „Carte românească de învăţătură” (el, moldoveanul, nu a zis moldovenească, ci românească), avînd această carte ca titlu de prefaţă Cuvînt împreună cătră toată semenţia românească (inclusiv deci cea moldovenească), iar mai jos acest autor scrie despre lucrarea dată că este un „dar limbii româneşti, carte pre limba românească” (nu într-o moldovenească necunoscută cărturarului din prima jumătate a sec. al XVII-lea).

Aşadar: „toată semenţia românească” (munteni, moldoveni, transilvăneni) este de acelaşi neam, avînd „aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri”.

„Habilitatul în istorie” Stati citează cîteva nume de autori care, în opinia sa, îşi „formulaseră concluziile (…) privind naţiunea moldovenească şi limba moldovenească”, altfel zis, nume de moldoveni ne-români: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Sadoveanu ş.a.

Spaţiul nu ne permite să aducem exemple de românism din toţi autorii moldoveni enumeraţi de V. Stati.

Vom aminti, pe scurt, că moldoveanul Miron Costin, în De neamul moldovenilor… (sec. al XVII-lea),scrie: „Moldovei şiŢărîiMunteneşti numile cel direptŭ,demoşie,ieste rumân…”[9]. (Deşi unora li se zice moldoveni, iar altora – munteni.)

Moldoveanul Dimitrie Cantemir, în Despre numele antice şi de astăzi ale Moldovei şi Historia Moldo-Vlahica (sec. al XVIII-lea), scrie (exact ca pentru alde Stati): „întregul nostru neam românesc (…) păstrează chiar şi astăzi cu tărie vechiul nume al romanilor (…); chiar dacă tot acest [neam] a fost împărţit în trei ţinuturi de căpetenie (…), totuşi toţi se cheamă cu acelaşi nume de români,(…) dînd de-o parte numele de valahi, care le-a fost dat de popoarele barbare (…). Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre – nu dacică, nici moldovenească (…), ci românească”[10].

Auziţi, voi, falsificatori de istorie, vorbele simple şi înţelepte ale moldoveanului nostru, savant enciclopedist de renume european Dimitrie Cantemir, cum că „noi, moldovenii”, sîntem români, iar ”limbii noastre” nu moldovenească, ci românească îi spunem!

Contrar certitudinii lui Cantemir, V. Stati e de părere că valahii
„s-au rebotezat «români» mult după moartea [în 1837, a poetului rus Puşkin]” (iată deci data morţii unui rus ca punct de reper pentru istoria românilor!). Ce crezi dumneata, dragă Cititorule: Stati-machiavelicul sau Cantemir-savantul are dreptate în această privinţă?

Cărturarul Ianache Văcărescu (sec. al XVIII-lea) a scris şi a publicat, la 1787, cea dintîi gramatică a limbii române, pe care a numit-o Gramatică românească; el, ca poet, ne-a zis testamentar: „Las vouă moştenire: / Creşterea limbei româneşti / Ş-a patriei cinstire”[11].

Mai încoace, între anii 1829-1849, un mare ctitor de cultură, moldoveanul Gheorghe Asachi, editează în capitala Moldovei, la Iaşi, gazeta „Albina românească” (nu moldovenească). Poetul moldovean Constantin Stamati scrie poemul Dorul de patrie, cu precizarea: Dedicat României, precumşi Imnul lăutei româneşti.

Ca pentru alde Stati îşi expuse patriotul moldovean de origine basarabeanăMihail Kogălniceanu, în Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională (noiembrie 1843), următoarea mărturisire: „eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi (înainte de sfîşierea ei), a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”[12].

Cred că e clar pentru V. Stati ce avea în vedere Kogălniceanu prin Moldavia întreagă, pe cine îi considera sfîşietori (la 1812) ai acestei Moldavii.

Scriitorul moldovean Constantin Negruzzi, în poemul-cîntec, intitulat sugestiv Eusînt român (din august1853), scrie: „Francez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut, / Pămîntul tău e bine-a nu uita; (…) / Eu sînt român şi-mi place ţara mea”; cu fraza Eu sînt român încheind fiecare dintre cele cinci strofe-octave ale creaţiei[13].

În septembrie 1853 filozoful german Karl Marx, descriind amestecul ruşilor „în Moldova şi Ţara Românească” din timpul său, menţiona un important detaliu pentru familiarizarea cititorului european (şi nu numai) cu specificul etnic al populaţiei acestor principate dunărene: „Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi”, „provincia Basarabia” constituind, scrie savantul, „aproape ½ din Moldova”[14].

Din martie 1855 e poezia-cîntec Limba românească a poetului moldovean Gheorghe Sion, cu refrenul-îndemn: „Vorbiţi, scrieţi româneşte, / PentruDumnezeu!”.

Una dintre lucrările profund patriotice ale moldoveanului basarabeanAlecu Russo, publicate în „Românialiterară” din Iaşi, la 1855, are ca titlu: Cîntarea României[15].

Savantul rus de origine bulgară Spiridon Palauzov publică la Sankt Petersburg, în 1859, un amplu studiu, pe 300 pagini – „Domniile române Valahia şi Moldova din perspectivă istorico-politică”. Atît titlul cărţii, cît şi conţinutul ei, inclusiv referinţe de felul: oamenii acestor ţări „se numesc ei înşişi români” (p. 1), „românii, locuind pe spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre, Tisa şi Nistru” (p. 9), „populaţia românească a  Basarabiei” (p. 14), „letopiseţele româneşti”, alcătuite de Miron Costin, Nicolai Costin, Radu Greceanu (p. 3), confirmă indubitabil părerea autorului străin faţă de numirea corectă a poporului celor două domnii-regiuni – Valahia şi Moldova[16].

Ion Creangă – „cel mai moldovean dintre scriitorii români, (…în anii 1860-1870) a făcut manuale de limba română, nu de moldovenească”[17].

Lingvistul, istoricul şi scriitorul român basarabean B. P. Hasdeu se confesa cu multă mîndrie: „Sînt român!… Pentru români / Sînt gata să mă jertfesc / Cu braţul, cu mintea, cu sufletul!”. Ca pentru Stati a scris B. P. Hasdeu, la 1865, şi următoarele cuvinte:

„Răuvoitorii românilor reprezintă acest fenomen [al unirii ţărilor române sub Mihai Viteazul] ca o consecinţă a unei antipatii, care ar fi despărţit din timpii cei mai vechi pe munteni de moldoveni (…). Muntenii se băteau cu moldovenii, precum în antichitate atenienii se bătuseră cu beoţienii, spartanii cu arcadianii, toate oraşele Eladei unul cu altul, fără a rupe prin atare «petreceri» legămîntul frăţiei grece”. Şi mai departe: „Ştefan cel Mare strivise în mai multe rînduri pe munteni; dar el ilustrase prin eroismul său numele tuturor românilor; şi muntenii (…) cîntau cîntece în onoarea-i (…). Cronicele muntene (…) pretind că viteazul Moldovei ar fi domnit şasesprezece ani asupra Ţării Româneşti.

Unde dară fost-a vreodată antipatie? Numai doară în (…) halucinaţiunile Turciei)!”[18] (şi ale „istoricului” V. Stati – n. n.).

Geniul poeziei române, moldoveanul bucovinean Eminescu, scria la 1870: „Sîntem români,vrem să rămînem români…”[19].

Şi mai încoace, în 1908, istoricul şi publicistul rus Nikolai Durnovó, un bun cunoscător al anexării frauduloase a Basarabiei de către Rusia ţaristă, în lucrarea sa – Politica panslavistă rusă, afirma cu subliniată certitudine: „scriu pentru a mia şi una oară că Basarabia trebuie să fie românească”[20](nu rusească).

Doi ani mai apoi, în 1910, un general rus, Alexei Kuropatkin, dezvăluia următoarele „secrete”: „Poporul român din Basarabia, anexată acum o sută de ani, trăieşte izolat şi separat de naţiunea rusă. (…) Într-un viitor apropiat nouă, unirea poporului român este iminentă”[21].

(Bravo general! Încă în plin ţarism, opt ani! înainte de producerea evenimentului Unirii, a înţeles inevitabilitatea acestuia.)

La sfîrşitul anului şcolar 1914-1915, poetul basarbean AlexieMateevici, în calitate de cadru didactic al Seminarului Teologic din Chişinău, avea să afirme: „Cu românii formăm una şi aceeaşi familie”[22].

La 31 ianuarie 1918, alt moldovean, Mihail Sadoveanu (figurînd la Stati, cum am zis, pe lista moldoveniştilor), semna o chemare înflăcărată către toţi basarabenii pentru unire cu Patria Română[23], iar în „Adevărul literar şi artistic” din 25 martie 1934 scrie cuvinte frumoase despre Moldova, numind-o „patria cronicarilor şi istoricilor vechi, care cei dintîi vorbiseră, pentru noi şi pentru străini, despre unitatea neamului românesc”[24].

O mare poetă rusă – Marina Ţvetaeva, într-un poem despre Puşkin (din iulie 1931), referindu-se la exilarea de către ţarul Rusiei a poetului Ţiganilor în Basarabia din anii 1821-1823, a scris, cum se zice, negru pe alb, că Puşkin „былсосланв румынскую область” („a fost exilat în ţinut românesc”)[25].

Anume aceste cuvinte ale Marinei Ţvetaeva – Пушкин… был сослан в румынскую область / Puşkin… a  fost exilat în ţinut românesc – se cuvin gravate pe bustul lui Puşkin din Chişinău, nu una dintre multiplele sale injurii la adresa românilor basarabeni şi a ţinutului lor, care ţinut, la sigur, nu era o „pustietate” (vorbă de-a lui Puşkin), odată ce ruşii îl ocupaseră, în 1812; şi în care s-au tot oploşit de-a lungul anilor, îndesindu-se pe acest colţişor de pustietate basarabeană, cu cîte 121 de oameni pe kilometru pătrat, fără a se mai întoarce în patria lor care le este „широка страна моя родная” („necuprinsă-i ţara mea natală”), cu 8 oameni pe kilometru pătrat (injuriile lui Puşkin însă plac moldoivanului Stati, citîndu-le, repetat, cu multă bucurie răutăcioasă*).

Despre moldoveni, basarabeni, bucovineni – ca români – a scris între anii 1959-1990 (mult mai aproape cronologic) şi renumitul rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, Aleksandr Soljeniţîn[26].

Observăm deci că ruşilor S. Palauzov, N. Durnovo, A. Kuropatkin, M. Ţvetaeva, A. Soljeniţîn le este cunoscută românitatea Basarabiei şi istoria ocupării ei, la 1812, de către conaţionalii lor, iar basarabeanului nostru V. Stati („scriitor” nistrean, „habilitat în istorie”) nicidecum nu-i vine la socoteală simplul adevăr: Basarabia e pămînt românesc.

Cred că nu e cazul să mai aduc dovezi din autori autohtoni şi străini care înţelegeau şi explicau esenţa românească a etnicităţii tuturor moldovenilor din dreapta şi stînga Prutului, inclusiv a basarabenilor, ca urmaşi-continuatori ai daco-romanilor, ai Basarabilor şi Muşatinilor, ai lui Cantemir-savantul, ai marelui poet şi publicist Eminescu.

II

STATI CA „LINGVIST”

pledează pentru denumirea de moldovenească a limbii românilor moldoveni de la est de Prut (citez): „aşa cum le-au juruit strămoşii, adică moldovenească”, pentru că (urmează argumentul „forte”) „moldovenii, ca şi belgienii, croaţii, pakistanezii, luxemburghezii şi multe alte popoare, n-au nevoie de indulgenţa cuiva pentru a-şi numi limba maternă aşa cum le-au testat părinţii – moldoveni [sic!]”. Evident, în finalul vînjoasei fraze statice, după linia de pauză ( – ) urma a fi tipărit cuvîntul moldovenească, nu moldoveni (oare unde au fost ochii şi mintea vigilentului autor moldovanist?).

Logica frazei citate sugerează existenţa pe glob a unor limbi ca belgiana şi pakistaneza, iar de aici – deducţia: moldovenii „ca şi” (zice cacofonic „lingvistul” Stati) belgienii, „ca şi” pakistanezii, trebuie să aibă limbă în consens cu denumirea statului – moldovenească, aceia avînd belgiană şi, respectiv, pakistaneză. Silogistic parcă ar merge, de nu ar fi la mijloc o gravă eroare –

1) limba pakistanezilor nu e „pakistaneza”, ci urdú (vorbită în India şi Pakistan)[28]; aşa cum şi a moldovenilor, de facto, nu e „moldoveneasca”, ci româna (vorbită în România şi Republica Moldova; cu limba pakistanezilor a cam dat cu oiştea în gard „lingvistul” nostru);

2) belgienii de asemenea nu au o limbă corespunzătoare numelui ţării, ei au trei limbi oficiale (şi nici una „belgiană”): olandeza flamandă, franceza valonă şi germana[29]. Cum de belgienilor nu „le-au testat părinţii” (vorba lui Stati) denumirea de limbă „belgienească”?

Oare pakistanezii şi belgienii „nu s-au constituit (Stati, alineatul următor) în entităţi statale”, ca românii moldoveni, „care să contribuie la închegarea, afirmarea şi ocrotirea conştiinţei de sine naţionale, deci a unor însemne etnice identificatoare: etnonime, lingvonime”?

Dar limba americanilor din Statele Unite – cum se numeşte? Americănească? Sau poate stati–uniti–americanî (mai în consens cu Dicţionarul moldovenesc allui Stati)?

Deşi se numesc americani, ei vorbesc engleza, asemenea englezilor din Marea Britanie, ţară de peste un mare ocean, Atlantic (nu doar de peste un rîu ca Prutul, de cîţiva metri lăţime) şi încă pe alt continent (Europa)! Vorbesc însă cu „accent american” cei din America, remarcă fonetiştii; aşa cum „accent moldovenesc” (nu oltenesc, să zicem) au românii de la Iaşi, Botoşani, Bălţi, Chişinău; din toate celelalte localităţi moldovene.

Cum nu au şi ei un Stati, Doamne, americanii aceştia?! Nici pakistanezii, nici belgienii nu au cîte un Stati. Cine să-i pună la cale cum să-şi numească limba statului în care trăiesc?… Din perspectiva lui Vasile Stati, moldovenii satelor Costuleni, Pogăneşti, Sculeni din dreapta Prutului şi cei ai satelor Costuleni, Pogăneşti, Sculeni de pe malul stîng al aceluiaşi rîu vorbesc limbi diferite: unii – româna, alţii – ne-româna (moldoveneasca). Halal perspectivă…

Este important a sesiza, după cum explică şi filologii Academiei de Ştiinţe de la Chişinău, că „nu întotdeauna denumirea limbii coincide cu denumirea statului. În cazul Republicii Moldova au fost multe premise şi argumente care au condus la proclamarea statului moldovenesc independent (deşi era bine cunoscută comunitatea de limbă cu România). Existenţa acestui nou stat n-o pune la îndoială nici o ţară din lume, inclusiv România. Iată de ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este motivată excluderea din circulaţie a termenului limba română.”[30]

III

MĂSLUIRILE „ISTORICULUI” STATI

În cursul anului 2004, împlinindu-se cinci secole de la trecerea în nefiinţă a lui Ştefan-vodă al Moldovei, înmormîntat la mănăstirea Putna (România), al cărei ctitor este, mii de oameni vizitează mormîntul celui care a fost viteazul domnitor al românilor moldoveni. Unul Stati, care a publicat o carte pidosnică despre Ştefan cel Mare, zice/scrie că „dacă m-ar pofti pemine[sic, vorbă de „filolog”: m–ar pofti pe mine] cineva” [şi numai aşa, nepoftit (cum se duce multă lume) – nu!], i-ar fi greu să dea curs poftirii de a vizita mormîntul domnitorului, şi nu pentru că ar conştientiza că prin scrierile sale s-a făcut persona non grata în ochii românilor, ci, invocînd pricini ridicol-excentrice. Una din acestea – că nu-i iese din cap „cîteva rînduri” scrise în sec. al XVIII-lea de un cronicar muntean, cu vervă poetic-sarcastică (în stilul moldovenilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir-„ieroglificul”), despre nişte soldaţi turci, moldoveni şi unguri, învinşi în războaie de Mihai Viteazul, citez: „oricît m-aş strădui, nu pot uita cîteva rînduri din Istoriile Ţării Rumâneşti [sic] de Radu Popescu (1729): «Mihai Vodă (Viteazul) care au supus domnia sa pă turci [sic], pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pă nişte măgari pă toţi»”. Iată deci cauza de ne-vizitare de către Stati a mormîntului domnitorului Ştefan cel Mare (dacă l-ar pofti cineva): ar simţi oriunde, la Putna şi în alte locuri din România (aici, în Republica Moldova, nu simte) şfichiul calificativului ironic de măgar, spus la plural, veacuri în urmă, despre nişte cete de soldaţi turci, moldoveni şi unguri, învinse în război de Mihai Viteazul.

Felul de citare şi interpretare de către Stati a momentului dat este caracteristic scrisului său în genere.

Mai întîi, citarea unui document istoric:

1) cronica lui Radu Popescu s-a păstrat în cel puţin 25 de manuscrise. V. Stati citează după un manuscris mai defectuos, cu prezenţa de 5 ori în frază a prepoziţiei pe, pronunţată pă, ne-moldoveneşte! (sugerează moldovanistul; dar, de fapt, nici munteneşte sau ardeleneşte, fiind vorba de o pronunţie periferică a limbii române); în celelalte manuscrise ale cronicii şi în ediţia academică (Bucureşti, 1963*), la care se cuvenea să apeleze „istoricul habilitat”, prepoziţia dată în fragmentul respectiv figurează ca pe.

Conform sursei pe care am mai citat-o – Texte dialectale…, în mai 1961 cercetătorul-dialectolog V. Melnic a fixat pe hîrtie prepoziţia dată, în zicerea pă, de 29 de ori (!), pe parcursul a patru textişoare din Dolinskoe – Ismail;înanulurmător,la9aug. 1962,o femeie din Plavni – Ismail, de 57 de ani, se adresa tînărului V. Stati (şi acesta cercetă-tor-dialectolog) cu următoarele cuvinte: „Mai înainti, (…) băiatule, (…) pă furculiţĭ am urzit, am pus-o [cînepa toarsă] pî sul. (…) dipi ci-am gătit-o di urzit, am pus-o pi sul” (avem deci alternarea lui pă cu pî şi pi). A doua zi, în aceeaşi localitate, un bărbat (56 de ani), povestindu-i lui V. Stati cum se treiera „înainte vreme”, la un moment dat zice: „Scîrta (…) singur nu poţ s-o facĭ. Trebui[e] sî fiĭī om pă scîrtî” (aşadar, avem acest pă nu undeva în vestul Ţării Româneşti a cronicarului muntean din vreo trei secole trecute – Radu Popescu, ci chiar acum, aici, „sub coastele casei noastre” moldoveneşti);

2) titlul cronicii nu este Istoriile Ţării Rumâneşti, cum citează „lingvistul” şi „istoricul” Stati, ci Istoriile domnilor Ţării Româneşti;

3) începutul frazei, în expunerea „filologului” Stati, este anapoda, fără cursivitate logică – nu Mihai (Viteazul) care au supus domnia sa pă turci (…), dar: [pe] Mihaiu vodă, cu înşelăciune l-au omorît; care au supus în domnia lui pe turci (…).

În al doilea rînd, interpretarea vorbelor din citatul expus incorect şi tendenţios:

1) pentru V. Stati prin măgarii expresiei metaforice „ca (…) neşte măgari” nu se au în vedere, cum e corect, cetele de turci, moldoveni şi unguri, învinse în luptele voievodului Mihai Viteazul, ci popoarele: turc al Turciei, moldovean al Republicii Moldova şi maghiar al Ungariei, din trecut şi pînă astăzi; tocmai de aceea Domnia sa, ca cetăţean al Moldovei din stînga Prutului, nu-şi poate permite să depună o floare la mormîntul lui Ştefan cel Mare din România – drept cine îl vor considera urmaşii cronicarului „muntean (român)”? „Măgar”, desigur – judecă V. Stati. (Cum de s-au decis turcii să dăruiască românilor copia sabiei cu care viteazul voievod moldovean a tăiat şi capete de turci?… Se vede că nu au ei vreun Stati care să le tîlcuiască istoria contactelor turco-române);

2) puţin îi pasă lui Stati-„habilitatul” de turcii şi ungurii din fraza cronicarului, principala idee pe care o promovează, inoculîndu-i-o cititorului, este ura de secole a românilor munteni faţă de românii moldoveni şi invers, că, vedeţi dumneavoastră, ce a scris un cronicar de al „Munteniei (azi România)” despre moldoveni: că aceştia ar fi ca „nişte măgari”, precum şi un letopiseţ al „Ţării Moldovei” – despre munteni, că sînt vicleni şi păgîni.

V. Stati este convins că cititorul său moldoivan îl va crede şi nu se va interesa de specificul stilistic al cronicarului Radu Popescu, cel care a folosit expresii similare nu numai la adresa unor soldaţi moldoveni, ci şi privitor la muntenii săi, de exemplu: soldaţii dorobanţi şi seimeni de la curtea domnitorului Matei Basarab erau „ca neşte porci obraznici” (Oare ce e mai aspru zis despre soldat – măgar sau porc obraznic?), dar „ca nişte cîini obraznici” erau boierii munteni care coalizau cu austriecii; învinşi însă la Sibiu, aceşti boieri „s-au întors îndărăt ca nişte cîini cu coadele între picioare”; „hoţul bătrîn” era stolnicul Constantin Cantacuzino, iar despre Iordache Cantacuzino, care spera să ajungă domnitor, în timp ce mai-marii l-au făcut numai ban al Olteniei, acelaşi cronicar muntean (Radu Popescu) explică: „din cal l-au făcut măgar”1.

Nu este deci cronicarul muntean exemplu-simbol de ură a muntenilor faţă de moldoveni (şi nici nu l-a întrecut pe moldoveanul Istoriei ieroglifice în descrierea sarcastică a unor munteni). Dar aşa e supărătoarea măgăriadă, la care trage din greu, ani în şir, denaturînd adevărul, bietul pluri-„expert” Vasile Stati.

IV

ŞTEFAN CEL MARE ŞI MUNTENII

În ceea ce priveşte această relaţie, de reciprocă antipatie şi duşmănie în viziunea lui Stati, pe lîngă explicaţia, citată mai sus, de la 1865, a lui B. P. Hasdeu, adăugăm: Ştefan, fiul lui Bogdan-vodă (Muşatinul), a ajuns domnitor al Moldovei în aprilie 1457 datorită suportului militar oferit de domnitorul muntean din viţa Basarabilor – Vlad Ţepeş; la rîndul său Ştefan-vodă i-a ajutat pe munteni să-i aibă ca domnitori pe Basarab cel Bătrîn, Basarab cel Tînăr, Vlad Călugărul şi din nou, la 1476, pe Vlad Ţepeş (nu în zadar muntenii, cum observa B. P. Hasdeu, îl onorau cu cîntece pe Ştefan-vodă, socotindu-l domnitor al ţării lor).

Despre slăvirea cu cîntece a lui Ştefan cel Mare de către lăutarii munteni şi moldoveni, precum şi despre onoarea pe care o avea domnitorul moldovean la curtea domnească a Ţării Munteneşti, scria, în sec. al XVI-lea, polonezul Maciej Stryjkowski în a sa Kronika Polska, Litewska (…) etc. … (Königsberg, 1582): „Acest Ştefan, voievod al Moldovei (…) într-un rînd a biruit o sută cincizeci de mii de turci, (…)
a alungat (…) regele Ungariei (…) din Ţara Moldovei (…), nimicind (…)
o mare oaste de unguri (…). El (…) şi pe tătari i-a biruit de cîteva ori, (…) pe regele Poloniei (…) l-a biruit în Bucovina, împotriva aşteptărilor alor noştri. (…) Despre [… dînsul] moldovenii şi muntenii cîntă mereu la toate adunările lor, (…) rostind în limba lor: «Ştefan, Ştefan-voievod, Ştefan, Ştefan-voivod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni». Cînd mergeam spre Turcia, am văzut la Bucureşti (…) pe peretele iatacului domnului [Ţării Româneşti] un chip, zugrăvit pe lemn (…), arătîndu-l pe acest Ştefan înalt la statură, şezînd cu coroană regească pe cap”1.

Cu ajutorul unei mari armate muntene, Ştefan cel Mare se luptă cu polonii (august 1497); de soţie a avut-o pe fiica domnitorului muntean Radu cel Frumos (cu care domnitor s-a şi luptat), iar tronul Moldovei, la bătrîneţe, l-a încredinţat fiului său Bogdan, a cărui mamă era Maria-munteanca.

Oare nu ar fi ridicol şi absurd să-şi închipuie cineva că Ştefan cel Mare vorbea cu muntenii o altă limbă decît cea comună lor, a moldovenilor şi muntenilor; că moldovenii şi muntenii, deşi cîntau despre voievodul Ştefan, „rostind în limba lor”, „la toate adunările lor” (cum scrie M. Stryjkowski), o făceau în limbi diferite?!

Faţă de afirmaţia idealizantă a „istoricului” Stati – „Ştefan n-a stăpînit decît Moldova”, avem a preciza:

1) Ştefan cel Mare a cucerit cu război în anii 1465–1475, stăpînind (am spus-o şi mai sus) pămîntul dinastiei Basarabilor dintre Nistru şi Prut (de către Marea Neagră, cu cetăţile Chilia, Smil şi Cetatea Albă),

2) a cucerit şi ocupat cetăţile munteneşti Teleajen (pe rîul cu acelaşi nume, în octombrie 1474) şi Crăciuna de pe Măgura Odobeştilor (în martie 1482),

3) mulţi ani în şir, începînd cu 1490, a avut în stăpînire Pocuţia polonilor.

În opinia de „istoric” a lui Stati, nu atît otomanii atacau Moldova, obligîndu-i la coparticipare pe supuşii lor munteni, cît vasalii munteni („azi români”) îi orientau pe suzeranii lor turci să facă, împreună, lucrul acesta; nefiind vorba, aşadar, de un front al otomanilor cu sprijinul numeric mult mai mic al supuşilor valahi, ci de unul valah-otoman, cu evidentă prioritate valahă, sugerează cazuistic „expertul” Istoriei moldovenilor.

Încă ceva: magnificul eveniment al Unirii, pe cale democrată, în anul 1859, a principatelor Moldova şi Ţara Românească (numindu-se acestea, din 1862, România) este calificat aberant, în stil bolşevic, drept anexare a Moldovei de către Ţara Românească: „în 1862, scrie Stati-„istoricul”, Valahia va anexa Moldova (dintre Carpaţi şi Prut)”; aceeaşi absurditate comunist-bolşevică – şi referitor la unirea din martie/aprilie 1918, prin votare democratică în parlamentul Sfatul Ţării (organ legislativ), a Basarabiei cu România.

V

COŞBUC ÎN EXPUNEREA LUI STATI

În scopu-i ticălos de ponegrire cît mai mojicească a românilor munteni, lui V. Stati îi convin pentru citare-motto două versuri (anumite două!), scoase din contextul poemului „Voichiţa lui Ştefan”, scris de poetul român ardelean George Coşbuc: „Tu mă ştii, Voichiţo, bine! / Neamul vostru-i neam de hoţi…”. Sînt vorbe zise la mînie de soţ (Ştefan-vodă) soţiei sale (Maria-Voichiţa), româncă munteană, „Dar pe doamnă o iubea!”, exclamă tot acolo poetul. De aceea, mai calmîndu-se „Şi-ngropînd în coif obrazul, / Ştefan-vodă-acum plîngea!”.

(Episodul in extenso: „ – Tu mă ştii, Voichiţo, bine! / Neamul vostru-i neam de hoţi (…). // Doamna-ngălbenind, scoboară / Ochii umezi în pămînt, / Făr-a zice un cuvînt. / Iese-apoi. (…) // Şi rămas acum viteazul / Singur în iatac, şi-a pus / Capu-n mîni, pe gînduri dus. / El şi-a potolit necazul – / Dar pe doamnă o iubea! / Şi-ngropînd în coif obrazul, / Ştefan-vodă-acum plîngea!”[31])

Cu aceste cuvinte se încheie poemul coşbucian, sfîrtecat hain prin citarea doar a începutului profundei viziuni asupra istoriei naţionale, de care era preocupat confratele transilvănean al muntenilor şi moldovenilor. Evident, „Neamul vostru” – „neam de hoţi” nu se referă, în viziunea poetică* a lui G. Coşbuc, la neamul muntenilor în genere, ca ţară, ci la neamul din familie, la tata-socru, domnitor al Munteniei, cu a cărui poziţie politică faţă de turci domnitorul Moldovei încă nu se putea împăca; peste ani, el însuşi îşi va sfătui urmaşii la tron să facă acelaşi lucru, asemenea muntenilor – să închine Moldova turcilor, care-s mai corecţi justiţiar (nu ruşilor sau altor state puternice), păstrîndu-şi independenţa statală pe plan intern.

VI

O SCÎRBOASĂ FIGURĂ DE STIL

plăsmuieşte Stati-scriitorul „nistrean”, una cu „hoţii români” de monumente… româneşti, „găbjiţi” (de cine credeţi?) – de ocupanţii ruşi: „în 1944 românii, îşi imaginează fantasmagoric „scriitorul”, au furat monumentul lui Ştefan cel Mare din Chişinău şi statuia lui Vasile Lupu din Orhei. (…) Pe ocupanţii români, mai îndrugă el, i-a ajuns capul să doboare statuia lui Ştefan cel Mare, s-o ducă la Bucureşti şi s-o dosească în gara de nord. (…) Noroc de ruşi că i-au găbjit pe hoţii români (…)”.

Care e subtextul adevărat al acestei greţoase compuneri?

1) La data numită, 1944, în plin război mondial, precum şi mai înainte, în perioada 9 aprilie 1918 – 28 iunie 1940, Basarabia constituia partea estică a României, şi era întru totul normal ca Ţara să-şi ferească monumentele de artă din calea bombardamentelor Armatei Roşii, care în iunie 1940 ocupaseră barbar Basarabia, ţinînd-o pînă în iunie-iulie 1941. „La retragerea Armatei Roşii din faţa neamţului, în 1941, – povestesc doi dintre basarabenii-martori ai evenimentului, – [sovieticii] au distrus fabricile, căile ferate, podurile, clădirile; lăsînd în urma lor numai ruine … Am văzut cu ochii noştri cum au distrus totul cînd se retrăgeau din Basarabia, în ’41, aruncînd totul în aer la porunca lui Stalin, lăsînd pămînt ars şi gropi comune cu oameni împuşcaţi fără nici o vină”[32]. Tot pe atunci, la 9 iulie ’41, sovieticii, întărîtaţi ateistic, au incendiat Catedrala din Chişinău, cu toate icoanele şi cărţile din ea, iniţiind prefacerea în ruine a capitalei basarabene (ce ar fi rămas din statuia cu cruce, în mîna ridicată înalt, a lui Ştefan cel Mare?), iar în 1944 această armadă se apropia din nou de graniţa nistreană a României. Intrate în Chişinău, trupele „eliberatorilor” au distrus „cu lovituri de tun” şi au aruncat în aer Monumentul Unităţii Naţionale, opera arhitecţilor de origine română Octav Doicescu şi Horia Creangă, aflat (monumentul) „pe o colină care domina oraşul”[33];

2) autorul statuii de la Orhei, sculptorul român bucureştean (nu a vreunui cioplitor de al ruşilor) Oscar Han era în viaţă (a trăit pînă în 1976, la 1955 sculptînd un Ştefan cel Mare şi încă un Vasile Lupu), nu putea fi indiferent faţă de destinul operei sale de la Orhei;

3) autorul statuii lui Ştefan cel Mare, chişinăuianul Alexandru Plămădeală, cam de aceeaşi vîrstă cu Han, murise în 1940, înainte de reocuparea Basarabiei de ruşi; grija nemijlocită pentru ocrotirea operei lui Plămădeală a avut-o o bună elevă-discipol a sculptorului român basarabean (Claudia Cobizev?); statuia a fost păstrată în condiţii adecvate la Vaslui (iunie 1940 – august 1942), readusă în Chişinăul scos de sub cizma ocupanţilor sovietici, aşezată în faţa Porţilor Sfinte ale Catedralei (Arcul de Triumf) pe termenul august 1942 – august 1944*, iar pînă la terminarea ostilităţilor de război, 1945, s-a aflat evacuată la Craiova (nu furată şi ţinută în „gara de nord” a Bucureştilor, cum aiurează V. Stati); după război, reinstalată, în redacţie comunistă (cu spada, crucea şi inscripţiile – falsificate, iar din 1972 – strămutată cu 18 metri mai în urma liniei statuii, din vecinătate, a criminalului conducător sovietic Lenin) pînă la 31 august 1990, cînd i s-a redat locul şi înfăţişarea pe care le-a avut iniţial, pe care le are şi în prezent. (Mai în urma lui Lenin însemna: de valoare istorică mai mică decît Lenin.)

Comuniştii de astăzi, fără a se lepăda de Satană (învăţătura lui Lenin), depun coroane de flori atît la monumentul cu cruce creştină al domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfînt, cît şi la cel al marelui lor îndrumător ateist Lenin, care i-a învăţat că religia este „одн(а) из самых гнусных вещей, какие только есть на свете”[34] („una dintre cele mai mîrşave treburi, din cîte sînt pe lume”).

Aceştia-s ei, neocomuniştii Basarabiei române.

VII

DA, PE STATI ÎL IA MINTEA ÎNAINTE UNEORI

Am consemnat fenomenul mai sus. Acum însă, un caz destul de nostim în raport cu tot antiromânismul „istorico-filologului” Stati, care a audiat în viaţa-i de student şi un curs universitar de „literatură clasică moldovenească”.

La ultimul acord al diabolicei sale paschinade românofobe, V. Stati aduce, involuntar, un frumos omagiu domnitorului Ţării Româneşti Mircea cel Bătrîn, scriind următoarele: „Fiecare om, fiecare popor are dreptul la apărare. Noi ne «apărăm nevoile şi neamul»”. Cu gîndu-i la neamul moldovean, ia între ghilimele, cum vedem, ca citat! (pentru susţinere mai concludentă), puţin schimbată (din cauza uitării cine anume şi cum anume a zis aceste cuvinte), o vorbă a domnitorului muntean (viteazul voievod Mircea Basarab), cel care la 10 octombrie 1394 zicea sultanului otoman Baiazid I Ildirim (Trăsnetul): „Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul” (M. Eminescu, Scrisoarea III).

Bravo, Stati! Aşa mai vii de-acasă!

POST-SCRIPTUM

Când am elaborat, acest studiu, în iunie 2004, nu m-am grăbit să-l public din cîteva motive:

1) Diatriba antiromânească a lui Vasile Stati are spre sfîrşit un pasaj în care parcă dă de înţeles că îşi dă seama că nu face bine prin tot ce scrie împotriva neamului său românesc; citez: „Îndrăznesc să afirm că sînt şi eu conştient: nu este modern-europeneşte să scoatem la iveală din ungherele istoriei ceea ce ne-ar supăra, ne-ar înstrăina, ne-ar dezbina… Ştiu că nu este creştineşte (…) Avem astăzi alte griji, alte nevoi, alte aspiraţii. Avem de parcurs un drum comun. Nu numai în Europa, ci, în general – al vieţii”.

Aşa scrie Stati. Cuminte, româneşte, despre necesitatea ne-dezbinării de „vecinii” aceluiaşi neam.

Poate că-i vine mintea cea de pe urmă, mi-am zis. Poate că se pocăieşte, poate că se întoarce cu faţa, creştineşte, spre sfintele adevăruri.

2) Este doar şi el român, din părinţi români; anume aşa e înregistrat în certificatul de naştere la primăria satului său (Cajba, judeţul Bălţi) de români basarabeni.

3) Îl cunosc din anii studenţiei. Am făcut aceeaşi Facultate Istori-co-Filologică a Universităţii din Chişinău. Eram în acelaşi cămin studenţesc, de lîngă Închisoare. Şi el, şi colegii lui de grupă, erau invidiaţi de noi, mai mici cu doi ani, pentru limba românească, pe care o vorbeau frumos, literar, „ca de la radio Bucureşti”; căci la orele de curs, de la profesorii noştri Borşcĭ, „Faina”, Ilĭyaş, Craciun etc., nu auzeam o asemenea limbă… Şi în primii ani de după Universitate, de lucru la Academie, ca cercetător-dialectolog (el cunoaşte bine, cum am spus de la început, specificul de grai muntenesc, numitpolitic-stalinist „moldovenesc”, al românilor Basarabiei riverane, de către Mare), parcă era acelaşi bun român…

Rîia de partid comunist l-a stricat. Avansarea pe treptele carierei ideologice comuniste i-a viciat adînc fiinţa etnică.

Cei mai mulţi dintre colegii lui de grupă studenţească sunt astăzi oameni onorabili, cumsecade, „la locul lor”, cum se zice; nu ţin isonul comuniştilor, nu propagă moldovenismul primitiv. Nu demult am petrecut pe ultimul drum un bun patriot român basarabean – profesorul universitar Vasile Melnic, cel care
i-a fost lui V. Stati coleg şi coautor de lucrări în domeniul dialectologiei.

Poate că se mai gîndeşte Vasile Stati şi se dă la brazdă, poate că iese la drumul comun al Europei şi „în general – al vieţii”, cum scrie dumnealui, conştientizînd cu cine e mai rezonabil să fie împreună – cu oamenii înţelepţi sau cu adepţii neocomunismului…

Hai să mai aştept. Să nu mă grăbesc. Să mai treacă ceva timp…

Şi Anul Ştefan cel Mare să treacă…

Am aşteptat.

Zadarnic.

Stati nu a făcut măcar un pas pe Calea Europei. Rămîne în aceeaşi Asie moldoivană.

M-am hotărît să public materialul , nu pentru a-l îndrepta pe Stati, ci pentru cititorii dezorientaţi de el, mai ales că inepţiile semnalate aici Stati ţine să le spună, cum zice Domnia sa: „Cu glas tare, să audă cît mai multă lume”.

„Cît-mai-multă-lume”-a care-i aude glasul, îşi dă seama, bineînţeles, că autorul glasului bate cîmpii de minciună roşie, neostalinistă, ai ocupanţilor Basarabiei române.

Şi totuşi, dacă i-a buimăcit pe unii?… Ar fi păcat.

Păcatul cel mare însă, dragă Cititorule, e că în ultimii ani poziţia Stati-cilor (Beniuc, Roman, Sima, Nazaria etc.) devine fenomen periculos, implementat metodic, pe diverse căi, pentru a şterge memoria naţională a basarabenilor, a le o înlocui cu surogate cvasinaţionale, viclene, inclusiv de ceea ce numesc ei „istorie integrată”.

Să fim vigilenţi!

---

1 Vezi Opere, IX: Istorice. Traduceri, studii, transcrieri, excerpte, Ediţie critică, prefaţă, note şi comentarii de Aurelia Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 2000, p. 305; adevăr confirmat şi de oameni de ştiinţă – istorici şi filologi: 1) „Din timpul domniei lui Basarab [1310-1352] datează denumirea de Basarabia care s-a dat porţiunii sudice a teritoriului dintre Prut şi Nistru” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, 1, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică, 1974, p. 274); 2) „Se ştie că pînă la 1812 numele de Basarabia se dădea părţii sudice a teritoriului dintre Prut şi Nistru, care aparţinuse Ţării Româneşti (Munteneşti). Basarabii au fost domni ai acestei ţări mai multe secole” (Nicolae Corlăteanu, Răspîntii, Chişinău, 1995, p. 112); 3) „Basarabia (… – )sudul teritoriului dintre Prut şi Nistru (stăpînită iniţial de Ţara Românească…)” (Doru Mihăescu, Bucovina şi Basarabia, Iaşi, 2000, p. 145).

1 Confruntă cu explicaţia omului politic şi istoric literar de origine basarabeană Şt. C. Ciobanu: „(…) Basarabia propriu-zisă (…) cuprindea ţinuturile Cetatea Albă, Ismail şi Chilia (…). Ruşii au extins denumirea de Basarabia asupra întregii provincii pe care au anexat-o în 1812” (Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ediţie îngrijită de Cornel Scafeş, Chişinău, Ştiinţa, 1992, p. 47).

1 Apărut în iulie 2003, oribilul dicţionar fusese conceput (pus la clocit) încă din primăvara anului 1994 (vezi rezumatul alocuţiunii acad. Gheorghe Ghidirim la o şedinţă a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova // Limba Română, Chişinău, 1994, nr. 4, p. 8; 2005, nr. 4, p. 90).

2 Zice o studentă-jurnalistă, Mahu Diana, în Literarura şi Arta, 2005, 30 iunie, p. 7.

[1] Vasile Arvinte, Român, românesc, România. Studiu filologic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 41-64.

[2] Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească” (Opinia specialiştilor-filologi ai Academiei, acceptată la şedinţa lărgită a Prezidiului A.Ş.M.) // Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, Chişinău, 1994, nr. 4, p. 11; 2005, nr. 4, p. 93.

[3] Vezi Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticii, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1933.

[4] Petru Ursache, Cuvîntul român în colecţiile de folclor // Eseuri etnologice, Bucureşti, Cartea Românească, 1986, p. 104.

[5] Apud Războieni. Cinci sute de ani de la campania din 1476, Monografie şi culegere de texte, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1977, p. 238, 244.

[6]Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) (1493-1568), Texte alese, Studiu introductiv şi note: I. S. Firu, Corneliu Albu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 115: „Lingua, ritu, religione, eadem moldaui vtuntur, qua transalpini”.

[7]Conform lucrării Cîntare României, Antologie, Ediţie de G. C. Nicolescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. 15.

[8]Palia [Vechiul Testament] de la Orăştie. 1581-1582, Text, facsimile, indice, Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 1, 10-11.

[9] Miron Costin, Opere, II, Ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, p. 45.

[10] Dimitrie Cantemir, Opere complete, IX/I, Ediţie critică: Virgil Cândea şi Dan Sluşanschi, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p. 63, 65.

[11] PoeţiiVăcăreşti(Ianache, AlecuşiNicolae), Opere, Ediţie critică de Cornel Cîrstoiu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 94, 324.

[12] Mihail Kogălniceanu, Opere, II: Scrieri istorice, Ediţie critică de Alexandru Zub, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 386, 394.

[13] Constantin Negruzzi, Opere alese, II: Versuri, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 29-31.

[14] K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Publicate de acad. A. Oţetea şi S. Schwann, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 93, 171; 96, 174: „Roumans nennen sie sich selbst: Wlachs od Wallachers”; „nearly ½ of Moldavia, the province of Bassarabia”.

[15] Alecu Russo, Opere, Ediţie de Efim Levit, Chişinău, Literatura Artistică, 1989, p. 147-168, 417.

[16] Vezi С. Н. Палаузов, Румынскiя господарства Валахiя и Молдавiя въ историко-политическомъ отношенiи, Санктпетербургъ, 1859.

[17] Din Răspuns la solicitarea Parlamentului… // Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, Chişinău, 2005, nr. 4, p. 95.

[18] Cîntare României…, p. 275, 277-278.

[19] Ibidem, p. 299.

[20] Vezi Literatura şi Arta, 1990, 8 nov., p. 3.

[21] P. Cazacu, Témoignages russes concernant le caractère roumain de la Bessarabie, Bucarest, 1944, p. 23: „Le peuple roumain de Bessarabie, annexé il y a cent ans, vit isolé et séparé de la nation russe. (…) Dans un avenir rapproché de nous, l´union du peuple roumain est inévitable”.

[22] Vezi Iftene Pop, Basarabia din nou la răscruce, Editura DEMIURG, 1995, p. 112-113.

[23] Vezi Eugen Ştefan Holban, Dicţionar cronologic: Prin veacurile învolburate ale Moldovei dintre Prut şi Nistru, Chişinău, Editura Museum, 1998, p. 32

[24] Cîntare României…, p. 373.

[25] Марина Цветаева, Стихотворения, поэмы, драматические произведения, Кишинев, «Лумина», 1988, с. 297, 522.

* „Sînteţi leneşi şi necurioşi [sic]” – una din acestea, folosită ignar, turuită papagalic după doar un alineat, în faimoasa „publicaţie”, p. 4, pentru a ofensa oficialităţi ale României zilelor noastre.

[26] Vezi ale sale: Один день Ивана Денисовича // Рассказы, Москва, «Современник», 1990, с. 72-74; Архипелаг Гулаг, 1-3, Москва, Советский писатель, Новый мир, 1989, 1, с. 84, 356; 2, с. 191; 3, с. 21; Как нам обустроить Россию, Ленинград, Советский писатель, 1990, с. 7.

[27] Dicţionar enciclopedic ilustrat, Chişinău, Editura Cartier, 1999, p. 1296.

[28] Vezi Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii. Mică enciclopedie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

[29] Tot acolo.

[30] Răspuns la solicitarea Parlamentului… // Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, Chişinău, 1994, nr. 4, p. 13; 2005, nr. 4, p. 95.

* Este o elaborare critică riguroasă a cercetătorilor Constantin Grecescu, Dan Simonescu, Şerban Papacostea.

1 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti…, p. 109, 214, 234, 235, 248.

1 Vezi Călători străini despre ţările române, III, Volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 447, 454.

[31]G. Coşbuc, Poezii, vol. I, Ediţie de Georgeta Rădulescu, Domnica Filimon, Radu Albala, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 304.

* Nepoetizată, realitatea istorică admite vorbele dure ale domnitorului Ştefan către Maria-Voichiţa, pe cînd „o iubea” nefiindu-i încă soţie (Confruntă: Andrei şi Valentina Eşanu, Ştefan cel Mare. Viaţa şi activitatea. Tabel cronologic // Limba Română. Revistă de Ştiinţă şi Cultură, Chişinău, 2004, nr. 4-6, p. 14-21).

[32]Vadim Pirogan, Valentin Şerbacov, Calvarul (Pe valurile vieţii), Chişinău, Editura UPS „I. Creangă”, 2005, p. 38, 72.

[33]Viorel Gh. Speteanu, Monumentul Reîntregirii la Chişinău // Literatura şi Arta, 2005, 17 martie, p. 1.

* O imagine fotografică din 1942, a statuii lui Ştefan cel Mare cu faţa spre Porţile Sfinte şi Catedrală, a fost publicată în Literatura şi Arta, 2005, 7 iulie, p. 2.

[34] В. И. Ленин, Полное собрание сочинений, Изд. 5-е, том 17, Москва, Издательство политической литературы, 1980, с. 209: „проповедь одной из самых гнусных вещей, какие только есть на свете, именно: религии” – „propagarea uneia dintre cele mai mîrşave treburi, din cîte sînt pe lume, anume: a religiei”.

Publicitate

CINE, CÂND ȘI DE CE A INVENTAT TEORIA MOLDOVENISMULUI

Motto:

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiintifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

(Eugeniu COŞERIU, lingvist român cu reputaţie internaţională, născut în Basarabia).

Sunt moldovenii români sau nu? Cine, când și de ce a inventat teoria moldovenismului

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza “teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei “poporului moldovenesc “şi a “limbii moldoveneşti”.

Împreună cu teoria lui Roesler, această “teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere românesc referitor la formarea poporului român. Teoria este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă occidentali, scrie Andreea Lupușor în prestigioasa revistă Historia.ro.

Moldovenismul – inventat de sovietici pentru a justifica ANEXAREA Basarabiei

În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler. Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi, care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului. Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat “poporul moldovenesc”.

Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei -să susţină această teorie. Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS.

Teoria a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România. În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice. Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”. De fapt, existenţa RSSM era o modalitate de subminare a României Mari.

Cum s-a născut limba moldovenească

Conform documentelor de arhivă, după crearea RSSM, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924. S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă.

Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească. Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană.

În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă.

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”.

În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldovenești” şi de a se folosi caractere chirilice.

Aşa a apărut“limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

Când a luat naştere RASS Moldovenească în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”.

După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. 

Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti.

Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense. În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria Românieila Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx – „Însemnări despre români”, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”.

În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine. Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă. Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”. Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. 

De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”. În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

“Adevărata istorie a Moldovei”

Prima lucrare “ştiinţifică” din Moldova sovietică a fost Istoria RSSM, publicată în două volume în 1951 şi 1955. Autorii susţinea “teoria celor două popoare romanice”: românii şi moldovenii ar avea aceiaşi strămoşi, şi anume “valahii”, o populaţie formată din romanici şi slavi. Din convieţuirea acestora cu slavii din răsărit s-ar fi născut, în secolul al XIV-lea, “poporul moldovenesc”.

Conform lucrării, în secolele II-IV teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru era locuit de diferite triburi considerate (fără să existe argumente serioase) de istoricii sovietici ca fiind fie preponderent germanice, fie preponderent slave, fie mixte. Ar fi existat inclusiv o prezenţă getă, sarmată sau “tardiv scită”. Apoi, în secolul al V-lea, ar fi avut loc o depopulare masivă a teritoriului Moldovei, probabil ca urmare a devastărilor hunilor. În perioada cuprinsă între secolele V-VIII, zona a fost umplută de slavi. Aceştia au adus aici “cultura slavă”, la care au aderat şi alte populaţii.

Toate aceste teorii erau formulate în baza unor descoperiri arheologice. În anii ’70-’80 istoriografia sovietică susţinea că majoritatea descoperirilor arheologice medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean aparţineau slavilor. În general, s-a apreciat că în această perioadă la Est de Carpaţi nu a existat o populaţie romanică. În secolele X-XI, migraţiile târzii (unguri, uzi, pecenegi) i-au afectat sever pe slavi, dar aceştia au reuşit să-i înlăture pe aceşti migratori.

Apoi, atacul Hoardei de Aur a declanşat o perioadă de decădere în secolele XIII-XIV, împiedicând formarea unor formaţiuni statale slave puternice. Abia în secolul al XIV-lea în regiune ar fi apărut “valahii”, strămoşi ai “moldovenilor”. Din nou, descoperirile arheologice (în realitate neclare) sunt folosite pentru susţinerea acestor idei. Conform istoricilor sovietici, ungurii au început în secolul al XII-lea cucerirea Transilvaniei şi i-au împins pe valahi la Est şi Sud de Carpaţi.

“Valahii”, strămoşii românilor şi moldovenilor, erau un popor format din amestecul romanicilor cu slavii de sud la Sudul şi Nordul Dunării. Veniţi în Transilvania înaintea maghiarilor, ei au fost împinşi către Ţara Românească şi Moldova. Astfel, ei au migrat către zona extracarpatică în secolele XII-XIV.

Avem deci o teorie imigraţionistă. Populaţia autohtonă de la Est de Carpaţi ar fi fost slavii, din amestecul acestora cu romanicii s-a născut “poporul moldovenesc”, iar la sudul munţilor poporul român. Formarea “naţiunii moldoveneşti moderne” ar fi avut loc în Basarabia, după includerea acesteia în imperiul rus!

Argumentele în favoarea teoriei

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română.

Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave. Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice:antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul lui Voronin a promovat românofobia. În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova. În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români.

În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359. Schimbarea guvernului Voronin a adus o serie de schimbări, iar deschiderea arhivelor a facilitata demonstrarea faptului că întreaga chestiune a existenţei poporului moldovenesc are un caracter pur politic, şi nu ştiinţific.

A FI ”MOLDOVENIST”

Foto: Marele lingvist român Eugeniu Coșeriu (n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, județul interbelic Bălți, România, azi în Republica Moldova – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania). Este părintele a ceea ce azi se numește lingvistica integrală și unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX. A fost membru de onoare al Academiei Române (din 1991) și fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tübingen (Germania).

„…Moldovenismul… nu se opune românismului, ci este o formă a lui…”

…Și eu sînt „moldovenist” şi că dacă am vreun merit, cred că meritul meu cel mai important, aici pentru moldovenii mei, este că v-am întărit şi că vă mai întăresc rezistenţa şi austeritatea cu modestul meu meşteşug.

Ce vreau să spun cînd afirm că sînt „moldovenist”? Există două tipuri de moldovenism.

Mai întîi, un moldovenism în cadrul românis­mului, un moldovenism care nu se opune românismului, ci este o formă a românismului. Şi există un alt tip de moldovenism, un moldovenism opus românismului, cel care se afirmă pe o identitate arbitrară, moldovenească, la acelaşi nivel cu identitatea românească şi opune identitatea moldovenească acestei identităţi româneşti.

Şi acest din urmă moldovenism opus românismului este, la rîndul lui, de două tipuri: există moldovenismul naiv şi nevinovat al celor care, orbiţi de o propagandă îndelungată, orbiţi de tot ce li s-a opus şi de tot ceea ce li s-a ascuns timp de şaizeci de ani, cred că nu sînt români, cred că vorbesc altă limbă şi îţi spun cu foarte multă inocenţă, vorbindu-ţi aşa cum vorbesc eu acuma, că ei nu ştiu româneşte, că vorbesc numai pe moldoveneşte.

Şi celălalt tip e moldovenismul vinovat şi mincinos, moldovenismul care în mod conştient cultivă dezbinarea, ura împotriva a tot ceea ce e românesc şi care încearcă, cu argumentele cele mai absurde, să afirme o identitate moldovenească opusă identităţii româneşti.

Vreau să spun că există un moldovenism autentic, legitim şi moral, acest moldo­venism pe care aş vrea să-l reprezint aici şi pe care cred, sînt convins că îl reprezentaţi şi dumneavoastră, toţi fraţii mei basarabeni, pe acest moldovenism care se poate prezenta ca subiectiv, adică al acestui individ empiric, Eugeniu Coşeriu, şi ca obiectiv, ca moldo­venismul omului de ştiinţă, în măsura în care este acest individ Coşeriu om de ştiinţă. Şi anume moldovenism în ceea ce priveşte istoria.

Se înţelege că eu, ca individ empiric, ca acest subiect Eugeniu Coşeriu, tremur mult mai mult la numele lui Ştefan cel Mare decît la numele altor eroi români.

Şi că îmi place să afirm, fără să am documente în această privinţă, că Ştefan cel Mare a fost cel mai mare om politic pe care l-a dat românismul. Însă fără a nega valoarea lui Mihai Viteazul şi fără a uita de Avram Iancu, fără a uita de eroii ardeleni.

Şi, ca român moldovean ce mă aflu, tremur şi-mi dau lacrimile cînd citesc şi recitesc de multe ori pe nota, pe autografa lui Mihai Viteazul, pe care se spune: Ardealul, Moldova, Ţara Românească. Pofta ce-am poftit.

 Adică această unitate a celor trei ţări româneşti.Şi moldovenism obiectiv cu privire la această istorie. Adică încerc ca om de ştiinţă să studiez şi să afirm, cu documente şi cu argumente istorice obiective, rolul Moldovei în istoria poporului român şi rolul Moldovei în unirea, în procesul de unire, de întregire a poporului român. Şi, în acest caz, e chiar şi rolul basarabenilor şi mai ales rolul basarabenilor. Şi atunci îmi amintesc de Vasile Stroescu care nu susţinea numai Basarabia şi independenţa Basarabiei, ci îi susţinea pe toţi românii şi care crea şcoli şi spitale pentru ardeleni, şi care se întîlnea în Elveţia cu Goga, care, la rîndul lui, publica şi la Chişinău.

Şi îmi amintesc că Chişinăul a fost de mai multe ori centrul avansat al românismului, că aici la Chişinău s-a pregătit unirea, aici s-a pregătit unirea Ardealului, aici a fost primită cu flori şi urale legiunea ardeleană creată de foştii prizonieri din armata austro-ungară.În ce priveşte cultura, în general, din nou ca individ empiric şi subiectiv, înţeleg să mă bucur şi să afirm valorile moldoveneşti, să afirm, nu numai în glumă, că noi, cei din Ţara de Sus a Moldovei, am dat atîtea personalităţi culturii româneşti, fiindcă pe o fîşie de pămînt, de la Carpaţi pînă la Nistru, nu mai lată de vreo sută de km, s-au născut şi Eminescu, şi Creangă, şi Sadoveanu, şi Iorga, şi Enescu, şi Ciprian Porumbescu, şi Stere, şi Hasdeu, şi primul nostru filozof Vasile Conta, şi mai înainte Miron Costin şi alţii, şi alţii (O voce din sală: Mai încoace – Eugeniu Coşeriu [ovaţii]).Nu ştiu dacă l-am amintit pe Stere.

Dacă nu, Eugeniu Coşeriu e mai puţin important, însă a avut şi el norocul să se nască tot pe aceeaşi fîşie de pămînt binecuvîntat.Şi, se înţelege, că fiind om de ştiinţă, urmăresc să consider critic contribuţia Moldovei la cultura română şi să caut şi o trăsătură specifică sau trăsături specifice pentru această contribuţie, însă nu opunînd o cultură moldovenească culturii româneşti.

Şi aicea putem aminti că această atitudine, să spunem, e cea a lui Ibrăileanu, care găsea că tocmai moldovenii reprezintă în tradiţiile culturale româneşti spiritul critic, în acest caz, opus, însă, în acelaşi timp, complementar spiritului mai curînd pragmatic al muntenilor. Şi, deci, vreau să spun că Moldova a avut un rol fondator în cultura românească şi prin toate legăturile pe care le-a avut cu Polonia, cu şcolile latineşti din Polonia.

Nu trebuie să uităm că imediat după fundarea Universităţii din Cracovia, deja la sfîrşitul secolului al XIV-lea, studiau foarte mulţi moldoveni la această universitate. Şi nu trebuie să-l uităm pe un domnitor ca Gheorghe Ştefan – un om foarte cult şi la care se referă celebra frază „Nasc şi la Moldova oameni” – şi care ducea tratative cu regele Suediei şi cu alţii şi-l trimitea pe Milescu la Ludovic al XIV-lea, înţelegînd, deci, să se prezinte pe un plan internaţional şi utilizîndu-l tocmai pe un tînăr savant cum era Milescu.

Şi, în sfîrşit, sînt moldovenist, în sens subiectiv şi în sens obiectiv, şi în ceea ce priveşte limba. Însă tot aşa, vorbind româneşte, înţeleg să spun pîntece şi nu burtă, înţeleg să spun cocostîrc şi nu barză, înţeleg să pronunţ cîne şi pîne, şi nu cîine, pîine. 

Îmi aduc aminte că profesorul Gheorghe Cîrţu, de la Liceul „Ion Creangă”, auzindu-i pe cei care pronunţau cîne, el le spunea: cîine, cîine, cu -ine (înviorare în sală). Şi, ca lingvist, susţin, se înţelege, o variantă moldovenească de limbă exemplară, recunoscînd că această limbă exemplară are ca bază limba, mai întîi, a textelor lui Coresi şi că are fonetica funda­mentală de tip muntean sau, să spunem, de la Târgovişte pînă la Braşov.

Însă această limbă a fost recultivată şi îmbogăţită şi, mai ales, păstrată în această formă şi de moldoveni în mare parte.

Îmi place să semnalez că şi constituirea acestei norme exemplare, pe care o avem de la început, de la Coresi, şi care a fost consacrată prin Biblia de la Bucureşti, numită Biblia lui Şerban, e o constituire la care au contribuit într-o măsură nebănuită moldovenii. Mă gîndesc în acest caz la un moldovean, fiindcă în mare parte baza acestei Biblii de la Bucureşti este traducerea făcută de Milescu.

De aceea, vorbind de Biblia de la Bucureşti, eu o numesc Biblia moldo-valahă de la Bucureşti şi o înţeleg ca un simbol al acestei unităţi a limbii române, la care au contribuit în anumită măsură şi moldovenii.

Şi ca moldovean şi ca lingvist moldovean, cînd e vorba de politica lingvistică, susţin şi ca normă de exemplaritate, ca limbă exemplară, o limbă cu această fonetică, adică cu pîne, mîne ş.a.m.d., şi cu această fonetică, care a fost păstrată în textele scriitorilor moldoveni.Deci, înţeleg să opun şi o variantă moldovenească altor posibile variante, însă având în vedere că nu e vorba de ceva opus limbii române, e ceva pentru toată limba română.

Dacă sîntem într-adevăr moldovenişti, atuncea trebuie să spunem: noi vrem pentru toată limba română, acolo unde avem o tradiţie stabilită, această normă de exemplaritate moldovenească. Şi tot ca lingvist, chiar dacă nu mai pot susţine astăzi că ar fi bine să avem această normă, semnalez cel puţin că limba noastră moldovenească – în cazul acesta graiul moldovenesc – ne permite anumite concluzii de natură lingvistică în ceea ce priveşte istoria limbii.

Nu mai fac acuma deosebirea în limba literară, în limba exemplară. Însă scriu şi zic, se înţelege, atunci cînd vorbesc limba exemplară românească, fiindcă înţeleg că aceasta este norma stabilită nu pentru munteni, nu pentru ardeleni, ci pentru toţi vorbitorii de limba română.Vreau să spun prin aceasta că există şi un moldovenism care îşi are moralitatea, eficacitatea lui, că poţi fi moldovenist fără a fi antiromân.

Ba mai mult, că poţi fi moldovenist fiind în acelaşi timp român şi român în toată puterea cuvîntului. Şi că poţi, ca moldovenist în acest sens, să spui că te simţi acasă în Europa, că dacă, totuşi, la Bucureşti te simţi mai acasă decît la Tübingen sau la Madrid, la Chişinău ori la Bălţi te simţi mai acasă decît la Bucureşti.

Sursa:

Eugen Coșeriu : un fragment din Discursul rostit pe 22 mai 2001 cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causaal Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, în revista Limbaromana.md.