Învăţământul românesc în timpul „reformelor”staliniste

 

 

 

 

 

 

Stalinizarea învăţământului românesc

 

După 23 august 1944, insignifiantul P.C.R. , în urma unor manevre de culise a reuşit preluarea integrală a puterii, fapt ce a determinat implementarea la nivelul societăţii româneşti a politicii impuse de Moscova[1].

Principala grijă a comuniştilor după preluarea puterii a reprezentat-o reformarea învăţământului, care trebuia să servească nevoilor noului regim.
  

Ca urmare a adoptării în anul 1948 a Legii pentru Reforma Învăţământului se observă o creştere substanţială a numărului localurilor de şcoală, a elevilor înscrişi, dar şi a cadrelor didactice în raport cu anul 1938[2].

În perioada interbelică regimul democratic a încercat descentralizarea învăţământului, fapt relizat prin adoptarea Legii privind Organizarea Educaţiei Naţionale, promulgată în noiembrie 1936, aceasta pervedea înfiinţarea a zece regiuni şcolare subordonate inspectoratelor şcolare teritoriale[3].

Modelul iniţiat în 1936, poate fi considerat un pas important în evoluţia învăţământului românesc dacă ţinem cont de modul cum a funcţionat acesta de la apariţia sa până în secolul al XX-lea[4].

  

Din anul 1945, regimul comunist ia primele măsuri în privinţa învăţământului; în luna ianuarie s-a luat decizia înfiinţării şcolilor experimentale, tot acum guvernul procură manuale şcolare pe care distribuie gratuit elevilor săraci; în anul 1948 sunt înfiinţate Centrele de Alfabetizare a Lucrătorilor din Sectorul Industrial.

În septembrie 1944, Ministerul Educaţiei Naţionale şi-a schimbat denumirea în Ministerul Învăţământului Public, la conducerea acestuia este numit în acest an Ştefan Voitec, care a trecut la purificarea învăţământului subordonându-l intereselor P.C.R.[5].

   Reformarea învăţământului, începând cu anul 1948 s-a datorat concepţiei P.C.R. cu privire la educaţie, care trebuia văzută ca un produs al sistemului social, fiind principalul mijloc de atingere a progresului social multilateral.

Din această cauză pregătirea forţei de muncă a reprezentat în optica partidului o sarcină politică de primă importanţă, cu profunde semnificaţii sociale dacă se ţine cont de dorinţa partidului care presupunea formarea omului de tip nou, adică a individului incapabil să gândească de unul singur, prin aceasta încercându-se formarea conştiinţei socialiste la nivelul întregii societăţi[6].

   Sistemul educaţional al unui stat este considerat un organism viu, pentru că se află într-o permanentă evoluţie, fiind supus transformărilor exercitate asupra lui de către factorul politic.

Organizarea învăţământului la nivelul oricărui stat, indiferent de regimul politic are două componente: prima este reprezentată de reforma educaţională, care de cele mai multe ori o influenţează pe cea de-a doua componentă reprezentată de modalitatea de predare. Reforma educaţională duce de fiecare dată la implementarea unei noi modalităţi de percepere la nivelul politicului a procesului de predare[7].

 

  După înlăturarea în totalitate a vechiului regim, P.C.R. demarează procesul de reorganizare a statului după principii totalitare, învăţământul constituiind un obiectiv ţintă[8].

Încă din anul 1945 cadrele didactice aveau obligaţia ca în timpul liber să înveţe cinci analfabeţi scrisul şi cititul, în vreme ce elevii de clasa a-IV-a trebuia să facă acelaşi lucru cu membrii familiei neştiutori de carte[9].

Obligaţiile impuse de regim pot fi interpretate ca o necesitate, deoarece analfabeţii nu puteau fi ideologizaţi din imposibilitatea de a avea acces la mijloacele de informre ale partidului în care erau vehiculate ideile marxism-leninismului.

  

Anul 1948 a determinat schimbări majore la nivelul învăţământului românesc[10]. La 23 august 1948 a fost promulgat Decretul 175 cu privire la Reforma Învăţământului, acesta prevedea educarea tineretului în spiritul democraţiei populare; pregătirea cadrelor medii şi superioare de specialitate pe baze ştiinţifice, care să corespundă nevoii consolidării democraţiei populare şi constituiirii societăţii socialiste.

Decretul prevedea printre altele cenzurarea şi structurarea strict partinică a informaţiei; controlul instituţiilor de învăţămînt; desfiinţarea învăţămîntului particular şi confesional.

Această măsură urmărea scoaterea elevilor de sub autoritatea bisericii în vederea ideologizări lor, în conformitate cu directivele Moscovei. Noua lege acorda o atenţie deosebită învăţămîntului tehnic în vederea asigurării cadrelor necesare planului de industrializare iniţiat de P.C.R[11].

Nevoia reformării învăţămîntului a intrat şi în atenţia U.T.C., care în cadrul conferinţei de la Bucureşti, la care au participat secretarii secţiilor judeţene, au arătat necesitatea înfiinţării unor reţele de şcoli de cadre şi de şcoli pentru analfabeţi, accentuând totodată şi nevoia dezvoltării mişcării cultural-artistice la nivelul maselor[12].

Ca urmare a Decretului 175 au fost suprimate 1 582 de instituţii de învăţămît particular, reprezentând practic suprimarea vieţii civile.

Din dorinţa de a-şi forma cât mai repede cu putinţă noile cadre de conducere, Decretul 175 prevedea printre altele înfiinţarea şcolilor de doi ani; echivalente cu şcolile medii, acestea erau văzute ca o necesitate pentru a putea face posibil accesul oamenilor muncii în învăţământul superior.

   În anul 1953, prin Decretul 343 aceste şcoli au fost transformate în facultăţi muncitoreşti, admiterea în cadrul acestor instituţii de învăţământ era accesibilă oricărui municitor, cu condiţia ca acesta să poată face dovada absolvirii a cel puţin patru clase elementare.

Procesul de politizare a învăţământului promovat după 1945 a dus la o nivelare şi mediocrizare a învăţămîntului de toate gradele, dacă ţinem cont de faptul că absolvenţii facultăţilor muncitoreşti erau admişi în învăţământul superior dacă obţineau la examenul oral media 2, indiferent de rezulatatele obţinute la celelalte probe de examen[13].

În cadrul facultăţilor muncitoreşti din dorinţa de a controla cât mai bine sistemul P.C.R. a hotărît înfiinţarea unor secţii fără frecvenţă destinate activiştilor de partid.

În anul 1948 a fost promulgat Decretul 297, care prevedea înfiinţarea şcolilor juridice cu durata de un an, candidaţii erau selecţionaţi de partid, scoşi din producţie şi remuneraţi substanţial. Absolvenţii acestor şcoli au servit partidului la înlocuirea vechilor judecători, reprezentând unul din instrumentele cu care regimul şi-a exercitat teroarea asupra propriilor cetăţeni pe toată durata existenţei sale[14].

  

Decretul 175 din 1948 a reprezentat politizarea integrală a învăţămîntului, învăţământul elementar a fost stabilit la 7 ani, din care 4 clase generale erau gratuite şi obligatorii. În anul şcolar 1948-1949 a fost înfiinţat învăţământul seral pentru liceu, măsura a fost extinsă începând cu anul şcolar 1952-1953 şi la nivelul claselor V-VIII. În anul 1951 se hotărăşte ca şcoala de cultură generală să fie de 10 ani.

Anul şcolar 1957-1958 debutează cu o inovaţie, durata şcolarizării revenind la 11 ani. Tot acum ia fiinţă învăţământul mixt.

La nivelul învăţământului superior au fost înfiinţate universităţile politehnice şi institutele de învăţământ superior dependente de Ministerul Educaţiei, care stabilea numărul de locuri şi modalitatea desfăşurării examenului de admitere[15].

   Reforma din 1948 a transformat şcoala romînească după modelul sovietic, clasa a IV-a de liceu devennd clasa a VIII-a a învăţămîntului mediu.

La rândul său, examenul de capacitate a devenit examen de admitere în clasa a VIII-a.

De asemenea, în anul 1951 s-a hotărât ca elevii de clasa a X-a cu medii de peste nota şapte puteau urma în paralel clasa a XI- a[16].

   Regimul comunist din Romînia a copiat cu fidelitate legislaţia U.R.S.S. în domeniul educaţiei, la fel ca şi sovieticii, care între anii 1918-1921 au lichidat autonomia universitară[17], la începutul anilor 1950 P.M.R. demarează procesul de reformare a învăţământului superior, aceasta a însemnat înlăturarea unor cadre didactice de la catedră, pe motivul apartenenţei la grupări de orientare fascistă.

Legea 658 din 1946 instituie pierderea autonomiei univesitare, deoarece atribuţiile conducerii universităţilor au fost atribuite de ministru fără consultarea în prealabil a acestora, unui consiliu de nouă persoane[18].

   Stalinizarea învăţământului a fost legiferată de adoptarea Decretului 175 pe 1948, în urma adoptării acestuia învăţământul a fost exclusiv de către stat, remarcabil este faptul că deşi acesta a suprimat orice iniţiativă privată în domeniu, păstra totuşi cele trei faze ale învăţămîntului românesc interbelic[19].

Un argument relevant în susţinerea ideii că învăţământul românesc a reprezentat copia fidelă a celui sovietic a fost dat de faptul că şi în U.R.S.S., autorităţile nu agreau religia şi învăţămîntul religios, ghidîndu-se după afirmaţia lui Stalin „când tai lemne trebuie să sară aşchii”[20].

Autorităţile de la Bucureşti au interzis la rându-le o parte din cultele neoprotestante împreună cu instituţiile de învăţământ aferente[21].

  

Conform ideologiei comuniste, care se pretindea a fi o sumă de adevăruri universal valabile, reforma învăţământului urmărea crearea unui individ uşor de controlat, ca urmare a ideologizării învăţământului, procesul educaţional din România a suferit transformări radicale după 1948, din acest moment procesul educaţional a fost chemat să ofere informaţii neglijând rolul formativ al acestuia[22].

   Ca urmare a noilor prevederi legale educaţia în şcoli a fost supusă unui proces de politizare, au fost exercitate presiuni asupra fiilor de chiaburi, în vederea integrării acestora în noul sistem, limba rusă adevenit la rându-i obiect de studiu obligatoriu începând cu clasa a IV- a[23].

Pe fondul evenimetelor din Ungaria, din anul 1956, la 30 octombrie în cadrul unei manifestaţii studenţeşti la care au participat circa 3000 de studenţi a fost criticată şi legislaţia din domeniul învăţământului, protestatarii solicitând scoaterea limbii ruse din programa universitară, reducerea orelor de marxism şi autonomia universitară suprimată de regim[24].

 

  Aplicarea metodelor staliniste în învăţământul românesc a avut aspecte de ordin pozitiv, dar şi negativ.

Printre aspectele pozitive sesizate la nivelul învăţământului după anul 1945 se numără grija regimului pentru alfabetizarea populaţiei prin sporirea localurilor de şcoală, a corpului prefesoral, dar şi a numărului de elevi, ca urmare a gratuităţii şi obligativităţii învăţămîntului primar (de patru clase).

  

Aspectele negative ale educaţiei sesizate în perioada imediat următoare acaparării puterii în stat de către P.C.R. ulterior P.M.R., se referă la încercarea de uniformizare, laicizare şi control a procesului educativ instituit ca urmare a legislaţiei promovate în acest domeniu înainte şi după anul 1948.

Stalinizarea educaţiei a urmărit crearea unui nou tip uman supus totalmente regimului şi în acelaşi timp incapabil să gândească şi să acţioneze de unul singur. Conform politicii partidului noul individ trebuia să răspundă chemărilor regimului lipsindu-se de puterea de a discerne şi aşteptând ca totul să-i fie oferit de către stat; (Costia Bogdan Andrei – https://stiai-despre-istorie.blogspot.com/stalinizarea-invatamantului).

Bibliografie (suse): 

[1] Gheorghe Onişoru, P.C.R.- Evoluţia programului şi practica guvernării 1944-1947, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, tom XXIX, Iaşi, p. 220.
[2] Ştefan Bărbulescu, Dicţionar cronologic: Educaţia, învăţământul, gândirea pedagogică din România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p.154. În anul şcolar 1948-1949 existau ca urmare a noii legi 2998 grădiniţe cu 175 934 copii şi 3 951 educatoare; faţă de anul şcolar 1938-1939, când au funcţionat doar 1577 grădiniţe, cu 90 787 copii şi doar 1 819 educatoare. În acelaşi an şcolar au funcţionat 14 988 unităţi şcolare de cultură general cu 1 864 202 elevi şi 65 042 cadre didactice; faţă de anul 1938-1939, când au existat 13 805 şcoli, cu1 604 418 elevi şi 45 359 cadre didactice. A sporit numărul şcolilor profesionale de la 224 în 1938-1939, la 511 în anul 1948-1949, numărul elevilor a crescut la 61 372, iar al cadrelor didactice a rămas neschimbat. Creşteri semnificative s-au înregistrat şi la nivelul şcolilor tehnice, a liceelor pedagogice, dar şi în învăţământul superior, unde numărul elevilor, studenţilor şi cel al cadrelor didactice aproape că s-a dublat.
[3] Florin Diac, O istorie a învăţământului românesc. Secolul XVII-1994, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2004, p. 377.
[4] Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învăţământul Românesc în date, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 7 -205. Într-o primă etapă învăţămîntul s-a desfăşurat sub patronajul mănăstirilor şi a luat fiinţă din iniţiativa domnilor din Ţara Romînească şi Moldova, ca urmare a necesităţii de oameni instruiţi, pentru administraţia celor două ţări. Limbile de predare şi învăţare au fost latina, greaca şi slavona. Din prima jumătate a secolului al XIX-lea începe procesul de scoatere a învăţămîntului de sub tutela bisericii, se înfiinţează Licee şi Academii; sunt redactate primele regulamente de funcţionare aşcolilor publice. În anul 1862 a fost înfiinţat Cosiliul Superior al Instrucţiunii publice, tot acum a fost înfiinţată şi Societatea Academică. În 1864 a fost aprobat proiectul de legialaţie şcolară. În septembrie 1865 a intrat în vigoare Legea asupra Instrucţiunii Publice (învăţămîntul romînesc devine unitar iar învăţămîntul primar de patru clase devine obligatoriu şi gratuit).
[5] Florian Diac, op. cit. , p. 380-381.
[6] Lazăr Vlăsceanu, Ioan Cerghit, Curs de pedagogie, Bucureşti, Editura Universităţii, 1988, p. 23-24.
[7] Lazăr Vlăsiceanu, Decizie şi inovaţie în învăţămînt: explorări teoretice şi empirice privind integrarea învăţămîntului cu cercetarea şi producţia, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 37-39.
[8] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948 pentru reformarea învăţămîntului, în „Analele Sighet”, vol. VI. Anul 1948-instituţionalizarea comunismului. Comunicări prezentate la simpozionul de la Sighetul Marmaţiei (19-21 iunie 1998), editor coordonator Romulus Rusan, Bucureşti, Editura Fundaţia Academia Civică, p. 439, 1998. (în continuare se va cita ”Analele Sighet”).
[9] Florin Diac, op. cit. , p. 381.
[10] Ştefan Păun, Didactica Istoriei, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2005, p. 19. Pentru disciplina Istorie au fost copiate metodici ale U.R.S.S., atît pentru Şcoala Elementară, cât şi pentru clasa a VIII-a; dintre acestea amintim Metodica U.R.S.S. pentru şcoala elementară, a lui V. G. Carţov, editată între anii 1947-1949 la Editura Cartea Rusă, iar în anul 1953 această lucrare a fost editată de Editura Didactică şi Pedagogică. Tot din limba rusă a fost tradusă şi Metodica predării istoriei moderne, 1642-1870 pentru clasa a-VIII-a, scrisă de A. P. Verinov şi A. F. Efimov, lucrarea a fost editată în limba română în anul 1953 la Editura Didactică şi Pedagogică. Adoptarea noilor metodici a reprezentat diminuarea importanţei Istoriei Românilor ca obiect de studiu în şcoală, punându-se accent pe Istoria U.R.S.S.
[11] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legil din 1948…., în „Analele Sighet”, p. 439-440.
[12] Constantin Petculescu, Istoria mişcării revoluţionare şi democtatice de tineret din România. Repere cronologice, Bucureşti 1971, Editura Politică p. 161.
[13] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Legile din 1948…, în „Analele Sighet”, p. 440-442.
[14] Ibidem, p. 442-444.
[15] Raport Final, coord. Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Vasile Cristian, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 290-291 (în continuare se va cita Raport Final ).
[16] Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007, p. 15-27. Mihai Roller a jucat un rol important în stalinizarea învăţămîntului. În 1947 a editat primul manual de istorie marxistă a românilor, folosit la clasa a XI-a, manualul prezenta într-o lumină favorabilă evenimetele revoluţionare la care au luat parte ţăranii de-alungul vremii, de acelaşi „tratament” bucurîndu-se şi relaţiile româno-sovietice.
[17] Raport final, p. 293.
[18] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universităţii în anii consolidării sistemului comunist, în „Analele Sighet”, vol. VI, p. 445; Raport final, p. 293.
[19] Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universităţii în anii consolidării sistemului comunist, în „Analele Sighet”, vol. VI, p. 483.
[20] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 53.
[21] Raport final, p. 294.
[22] Adrian Perşa, Ce se urmărea prin reforma învăţămîntului, în „Analele Sighet”, vol. VI, p. 482.
[23] Raport final, p. 293, 295.
[24] Doina Jela, Vladimir Tismăneanu, Ungaria 1956. Revolta minţilor şi sfîrşitul mitului communist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006, p. 176.

Publicitate

Acad. Ioan Aurel Pop vorbește despre „îndobitocirea generațiilor viitoare, prin eliminarea culturii naționale și generale din educație”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universitatii Babes-Bolyai a sustinut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

In cadrul sesiunii organizate de către Academia Româna cu ocazia Zilei Culturii Romane, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din scolile românesti, arătând ca astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate ințelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifica prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cartarescu, Mircea Eliade si Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi si noi” si prin „Rascoala”, la literatura religioasa prin Dosoftei si Arghezi, la literatura istorica prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi si Maurice Druon etc.

Fireste, nimeni nu mai citeste operele literare respective in intregime, ci profesorii si elevii se multumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora si, rar, cu fragmente din lucrarile in cauza. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă intrebari si remarci de genul:

„De ce scrie Nicolae Filimon asa de naiv in comparatie cu Mircea Eliade?”, „De ce sa-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleasi teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stanescu?” etc. Disciplina numita „Istorie” – atat cat mai exista ea in scoala, la dimensiunea unei ore pe saptamana – abordeaza tot „teme mari”, reluate la nivel superior (dupa cum ni se spune) în fiecare clasă urmatoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea pâna la Revolutia Romana de la 1989. La fel se intâmpla cu razboaiele sau conflictele armate, de la Razboiul Troian pana la Razboiul celor Doua Roze (intr-o prima etapa) sau de la Razboaiele Napoleoniene la Al Doilea Razboi Mondial (in alta etapa).

Astfel, unii elevi pot invata cate ceva despre Napoleon Bonaparte inainte de a sti date despre Marea Revolutie Franceza, care l-a produs pe Napoleon.

In urma unei lectii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate pana azi (adica de la catapulta pana la metodele digitale de lupta) am auzit o intrebare stupefianta:

„Oare Iulius Caesar era un om destept, din moment ce nu-si stabilea strategia de luptă la calculator si din moment ce nu comunica prin e-mail?”.

Despre Evul Mediu „intunecat” ce sa mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când afla ca universitatile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugarii truditori au copiat manuscrisele intregii intelepciuni antice si le-au pastrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universitatii Babes-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din invățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câstigul bănesc, de competiția dupa cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității si a națiunii.

Elevii nu mai stiu si nu mai trebuie sa stie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalereasca a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau rationalismul, nici carui secol ii apartine romantismul si nici cum s-a manifestat iluminismul. Am facut experimentul neinspirat de a-i pune pe studentii mei din anul I sa aseze in ordine cronologica cateva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunandu-le ca s-au manifestat in trei secole succesive.

Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus ca nici nu-si obosesc mintea, fiindca pot sa caute pe telefon daca au nevoie. Altii, mai versati in formele de comunicare actuale, au pretins ca impartirea aceasta vetusta pe curente culturale, literare, de idei este o conventie umana si ca lumea trebuie studiata si cunoscuta global, pieptis, fara bariere si fara domenii. I-am intrebat atunci despre universalismul titanilor Renasterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor si mi-au cerut voie sa caute pe Google.

In aceste conditii, cum sa mai indraznesti sa intrebi ceva despre lipsa de informatii din manuale privind umanismul romanesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienachita Vacarescu si Sadoveanu, Cosbuc si Goga si chiar Toparceanu si Minulescu? Ti se sugereaza ori ti se spune clar – dupa punerea unor asemenea intrebari – ca esti depasit de vreme, batran, nostalgic sau, mai rau, nationalist si xenofob.

Prin astfel de conceptii ale noilor „propagandisti”, tinerii ajung la un nivel minim de cunostinte de cultura generala si de cultura nationala, nivel care nu-i ajuta deloc sa se orienteze in lumea contemporana. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma si te cred daca le spui ca Michelangelo a facut Capela Sixtina la 1300, animat de conceptii iluministe!

Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educatiei, ne trezim cu promotii animate doar de aspectul material, de castigul banesc, de competitia dupa cat mai multe averi. Campaniile de denigrare a educatiei (scolii) si a institutiei bisericesti conduc in aceeasi directie de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician si istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred ca singurele cunostinte pe care tinerii trebuie sa le cunoasca sunt cele legate de mancarea sanatoasa, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescentii stiu totul despre pokemoni, dar nu stiu cine sunt marile personalitati ale istoriei nationale.

„Exista educatori care cred (si aplica in practica aceasta convingere) ca daca elevii invata azi cum sa lucreze la computer, daca stiu (eventual) cum se deschida o afacere, cum sa manance sanatos, cum sa-si dezvolte anumite grupuri de muschi sau cum sa practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot sa stie si conjugarea verbelor neregulate, sa invete versuri, sa inteleaga pictura murala a Voronetului, sa explice notiunile de „hora” si de „doina” sau sa stie „pe de rost” unde se afla Pietrosul Calimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca si memoria calculatorului, este limitata (ca doar nimic nu este infinit pe lumea asta pamanteasca!) si atunci de ce sa le-o ocupam cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” si sa-i lasam neadaptati la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune si frumoase, daca ar fi asa, dar nu este, fiindca mintea omului nu functioneaza pe principii digitale, mintea omeneasca nu este un computer.

Capacitatea noastra de memorare este, practic, nelimitata, iar nefolosirea acestei capacitati devine, in anii din urma, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu notiuni de cultura istorica precum cele mentionate mai sus il transforma pe om intr-un ogor fertil necultivat. Inca din vechime, campurile cultivate intens cu anumite plante erau lasate dupa un timp sa „se odihneasca”, erau lasate „in parloaga” sau „in moina”, dar numai cu un scop: ca sa poata produce apoi mai mult si mai bine ulterior! Daca insa noi, in perioada celor 12 ani de studii elementare si secundare, ii lasam pe elevi sa „se odihneasca” si nu le inoculam deloc sau aproape deloc cultura (experienta culturala a natiunii si a omenirii, mostenirea generatiilor care ne-au precedat) ii lasam complet de izbeliste, ii lasam prada celor mai dureroase si periculoase experiente si experimente.

Multi spun ca nu stiu, fiindca au uitat. Este cel mai adesea fals: ca sa uiti, trebuie mai intai sa ai din ce uita. Se spune ca – in chip paradoxal – cultura generala este ceea ce-ti ramane in memorie dupa ce ai uitat ceea ce ai invatat in scoala!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoastere precum istoria, istoria literara si culturala, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci si istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii.

Va rog sa intrebati un tanar care sunt mecanismele simple din fizica, sau cand a trait Newton, sau ce este un postulat, sau cand a fost inventat motorul cu ardere interna, sau cum, cand si de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu stiu din capul lor daca pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate in lume, in ultimele doua secole, sa zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni).

Nu stiu ce/ cine este „Fat-Frumos din lacrima”, nu mai stiu ce sa creada despre Mihai Viteazul, despre Balcescu si Kogalniceanu, dar stiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Razboiul Stelelor, de Stapanul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rau deloc, evident, ca stiu aceste lucruri despre lumea care-i inconjoara, dar este gresit sa fie privati programatic din zestrea lor mentala de mostenirea culturala a omenirii”, a mai adaugat Ioan Aurel Pop.
Profesorul a incheiat spunand ca universalul nu poate fi inteles decat prin particular si adevarul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplans faptul ca unii se rusineaza de Eminescu sau de cultura nationala.

„Prin urmare, chiar daca adevarul este relativ, dar el ramane adevar. Iar adevarul nostru se afla in legatura cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu si ne dezicem uneori de el, avem o sarbatoare a culturii nationale si ne rusinam de ea, daca nu de substantivul „cultura”, atunci de adjectivul „nationala”, ca si cum ar fi ciumat. Deocamdata insa – pana la reusita deplina a globalizarii – un strain venit spre noi nu ne va intreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii nostri de valori, de Ulpia Traiana, de Densus si de Surdesti, de „Balada” lui Porumbescu si de Victor Babes, de un contemporan roman al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda.

Cei mai multi vor tăcea in fata unor astfel de intrebari sau vor spune – in pacatoasa traditie romaneasca – ca nu avem nimic, ca nu am creat nimic si ca nu reprezentam nimic. Ne complacem uneori in aceasta ieftina filosofie a nimicniciei, autoflagelandu-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireste, creatorii culturii universale, dar fara noi (ca si fara ceilalti), cu siguranta, cultura lumii ar fi mai saraca.

  

Este o mare eroare sa credem si sa-i convingem si pe tineri ca trecutul este mort. Trecutul este viata noastra in care se concentreaza toata viata celor care ne-au precedat. In noi se sintetizeaza tot prezentul oamenilor care au trait in trecut. Sa ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici macar nu este trecut”. Prin urmare, daca ne propunem sa ignoram trecutul, ne decidem sa ignoram sau sa punem intre paranteze viata insasi.

Este drept ca noi, oamenii, nu stăpânim adevarul absolut, dar de aici si pana la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență.

Adevarul- echivalent (acela care tinde sa suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurari și interese), este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată.

Nu sunt mai multe adevaruri – cum incearca sa ne convinga unii „exegeti” – ci exista doar adevar relativ, la care ajungem in masura in care putem, noi, oamenii, daca facem eforturi in acest sens. Adevarul nostru, chiar daca nu este imuabil, exista si este cu atat mai fascinant. Ce poate fi mai tulburator decat cautarea adevarului omeneste posibil si valabil intr-o anumita etapa a cunoasterii?

 

Cultura românească, invațată la scoală din perspectiva istorică – ca sa nu mai auzim oameni spunând ca Eminescu sau Cosbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea mintilor noastre, dar si calea de a intelege universalitatea.

Cultura lumii – daca există – este formata din toate culturile nationale si regionale. Ca români, vorbitori de limba româna, ca sa-l receptam pe Goethe într-o buna traducere româneasca, trebuie să-l patrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu totii mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine sa veghem aici, la Academia Română, ca noi, romanii, sa nu uitam niciodata „sa ne cuprindem de acel farmec sfânt”, asa cum ne indeamna, din vesnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neaga valoarea culturilor naționale in general si a culturii nationale românesti, în special.

Sursa: http://flux.md/stiri/ioan-aurel-pop-indobitocirea-generatiilor-viitoare-prin-eliminarea-culturii-nationale-si-generale-din-educatie#

 

 

 

Să învăţăm împreună din manualele alternative destinate elevilor români,”Cântecul monstrului din Loch Ness”. VIDEO

Mai multe subiecte legate de „Cântecul monstrului din Loch Ness”, de Edwin Morgan apar încă  din 2004 într-un manual alternativ de Limba şi literatura română destinat elevilor din clasa a IX-a , al căror autori sunt Alexandru Crişan, Liviu Papadima, Ioana Pârvulescu, Florentina Sâmihăian și Rodica Zafiu.

A apărut la Editura Humanitas Educational și a fost aprobat prin OMECS nr. 3886/ 2004.

„Cântecul monstrului din Loch Ness” este un poem pe care elevii de clasa a IX-a trebuie să îl studieze…  
 

Iată poezia „Cântecul monstrului din Loch Ness”, de Edwin Morgan, pe care vă propun să o memorăm împreună cu ajutorul înregistrării video de mai jos:

„Sssnnnwhuffffll?
Hnwhuffl hhnnwfl hnfl hfl?
Gdroblboblhobngbl gbl gl g g g g glbgl.
Drublhaflablhaflubhafgabhaflhafl fl fl –
gm grawwwww gef geawf awfgm graw gm.
Hoooplodok – doplodook – plovodokot – doplodokosh?
Splgrgw fok fok splgrafhatchgabrlgabrl fok splfok!
Zora kra gka fok!
Grof grawff gahf?
Gombl-mbl bl –
blm plm,
blm plm,
blm plm,
blp”. 

 

În plus, în manual apare și poezia „Cântecul de noapte al peştelui” (1905) de Christian Morgenstern, un buchet de linii drepte şi curbe:

–
ٮ ٮ
– – –
ٮ ٮ ٮ ٮ
– – –
ٮ ٮ ٮ ٮ
– – –
ٮ ٮ ٮ ٮ
– – –
ٮ ٮ ٮ ٮ
– – –
ٮ ٮ
–.

Aceeaşi editură publică manuale şi pentru ciclul primar, în care acordă spaţii ample unor scriitori precum Mircea Cărtărescu sau Laura Grunberg, aceasta din urmă ocupând, în manualul de Comunicare în Limba Română pentru clasa a II-a, partea a II-a, deci pentru cel de-al doilea semestru, nu mai puţin de 5 lecţii consecutiv.

În manualele pentru  clasa a doua citim îngroziţi  un experiment care se regăseşte în suplimentarul de Matematică şi Explorarea Mediului, care îi îndeamnă pe elevi să închidă un şoricel într-un borcan şi să-l lase acolo timp de mai multe zile fără hrană şi fără apă, pentru a-i observa comportamentul.

Mai multe pagini din manual au fost publicate pe reţeaua de socializare Facebook de o utilizatoare.

„Într-o ţară în care ni se cere să învăţăm sportul din manual şi în care laboratoarele sunt învechite sau inexistente, venim totuşi cu o iniţiativă laudabilă de a aplica practic ceea ce învăţăm.

Dar nu ne duce capul mai mult de atât: să lăsăm un şoricel fără mâncare şi apă şi săl observăm cum moare”, a scris o mămică.   

 Manualul este conceput de renumita familie de pedagogi Pârâială, care a semnat numeroase alte manuale pentru elevii de clasele I-IV. 

Surse:

 https://ro.sputnik.md/society/20180313/17810486/manual-romana-clasa-9-humanitas.html

https://www.dcnews.ro/cantecul-monstrului-din-loch-ness-controversa-dintr-un-manual-de-liceu_583911.html

http://adevarul.ro/educatie/scoala/experiment-recomandat-elevilor-clasa-ii-a-lasa-soricel-apa-hrana-observa-i-intampla-1_5a2679715ab6550cb8df76f2/index.html