RESTITUTIO: NICOLAE IORGA despre Basarabia

„Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. Greșelile nu se iartă, ci se repară”, mărturisea Nicolae Iorga, savantul român născut pe 5 iunie 1871 la Botoșani şi asasinat pe 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova.

George Călinescu, vorbea despre rolul pe care acest mare român l-a avut în primele decenii ale secolului XX, ca despre acela al unui „Voltaire”, al unui Părinte spiritual ce a scris și înfăptuit istoria neamului nostru.

În volumul  Sfaturi pe întuneric care reunea o serie de Conferinţe la radio, Nicolae Iorga spunea :

”Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiţii ţariste, nu înţelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale fireşti, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc şi de moment istoric, între părţile dintre Prut şi Nistru şi dintre celelalte părţi româneşti.

Dacă înţeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiţie a Basarabiei: o definiţie supt mai multe raporturi şi, anume, o definiţie în ce priveşte originile sale, adecă felul de vieaţă românească cel mai vechi şi formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieaţă românească.

Apoi condiţiile în care s-a făcut desfacerea acestei ţări, care a devenit pentru Rusia ţarului Alexandru I, întâi o „oblastie” cu un caracter naţional şi provincial bine delimitat şi pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă.

Ţara Românească a Moldovei – căci acesta este numele cel mai vechi al Dom­niei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova – s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colţul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova şi în jurul acelui vechi centru orăşenesc, venind încă din vremea tătarilor şi locuit la început de lucră­torii saşi de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca şi Baia Mare, Baia de Criş, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latineşte Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru saşi: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.

Prin sărituri răpezi de ostaşi această Domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Şiretului şi înaintea Sucevei, care se varsă în Şiret şi, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a ţintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuţi la vadul cel mare de la Hotin şi prin vadul de la Ţuţora pe Jijia, în jos de Iaşi, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetăţile cele întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia şi Cetatea Albă.

Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acelor mari ape, a căror nevoie a fost simţită de la început şi cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin ţara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părţile de la Cernăuţi, unde a fost Ţiţina, de la Şipinţi, în legătură cu aşa-zisa Şerpeniţă din judeţul Dorohoi, şi de la Hmilov, a cărui aşezare n-o putem găsi, a Moldovei celei­lalte, pentru ca de acolo să se urmărească şi mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colţul ruso-polon al Pocuţiei. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre Domnia cea veche din părţile Băii şi dintre două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului şi Nistrului, legătura cu izvoarele înseşi ale acestor ape.

Abia cunoaştem pe cei dintâi Domni ai Moldovei, şi nu ne putem da samă de însuşirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puţin lucru ca, de la primii paşi făcuţi de un stat întemeiat milităreşte, el să-şi vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, şi să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului şi cuprinzând un total aşa de deplin şi de solid închegat cum era acela dintre Carpaţi şi Nistru.

Se poate întâmpla ca, în părţile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul şi pe care ar trebui, fireşte, s-o punem la loc.

Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă şesul fără copaci şi cu puţine cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înşirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora Domnii Moldovei au făcut imediat un lanţ de cetăţi apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră şi de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareş, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tătarilor, bătuţi la Lipnic de Ştefan cel Mare, Orheiul şi zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect şi până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetăţenii, cari îşi aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în greceşte Aspro-Kastron, era unit, pe cealaltă faţă a banului, cu bourul mol­dovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a urmaşilor săi.

Basarabia nu este un adaos dăruit ambiţiei unui Domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a Domniei moldoveneşti din cele dintâi timpuri.

Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, şi cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de acelaşi fel, cari erau foarte deseori tovarăşi de muncă şi membri ai aceleiaşi familii. Dar, în vieaţa cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărţire.

Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, şi anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărţire între două grupe de români.

Priviţi la Dunăre: români sunt de o parte şi de cealaltă, având cu desăvârşire aceeaşi înfăţişare şi, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraţilor lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părţile Macedoniei şi Tesaliei, nimic nu-i deosebeşte.

Tot aşa românii se întind şi astăzi de o parte şi de alta a Nistrului, şi, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot aşa ceilalţi, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea şi au ajuns, prin colonizările silnice ale ruşilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.

Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între şiretenii de o parte şi de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta şi prutenii de pe stânga. Ţinuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăţilor primii Domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei.

Ţinutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui.

Ţinutul Iaşiului era şi pe un mal şi pe celălalt al Prutului.

Ţinutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, şi între Huşi şi Lăpuşna erau legăturile cele mai fireşti. Prutul însuşi are o astfel de şerpuire, încât deseori cine călătoreşte în aceste părţi ajunge de nu-şi mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată şi unde şi-a înfipt gheara vulturul bizantin al ţarilor.

Iar pădurea Tigheciului îşi avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila şi coboară în Ialomiţa, pe care o stăpâneşte cu Bărăganul şi se opreşte numai în margenea Vlăsiei, a pădurii româneşti din Ilfov şi Vlaşca.

Neamurile boiereşti nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte.

Un amestec de sânge cu unii ruşi, pe cari de la început i-am cucerit şi confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de Sus decât în părţile Basarabiei de Mijloc, între toate asemenea cu Moldova, şi părţile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar şi aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de acelaşi Prut.

Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcaşurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfăţişau vieaţa românească dinspre răsărit. Şi primejdiile au fost aceleaşi.

Niciodată o năvălire nu s-a oprit la şivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna horda tătărască a pătruns până la Şiret şi chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurăşul şi părţile vecine.

Nu se poate o legătură mai strânsă între două părţi de la început nedezlipite şi fără nici un motiv de dezlipire de aceleaşi hotare.

Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărţirea s-a făcut în lat. Ţara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Ţării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iaşilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unităţii româneşti decât acest caracter de împărţire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu.

Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărţire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, şi între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părţile basarabene, înţelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a lui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată. Iar când între urmaşii lui Alexandru s-a făcut împărţirea, de venituri mai mult decât de ţară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost Domn în sus, Ştefan în jos, şi Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Ruşii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită – aceasta nu se bagă de samă; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror Ţărilor Româneşti până la Dunăre, ca să aibă legătura cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânşii.

Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câştiga mai mult.

Planurile făcute de dânşii înaintea încheierii acestei păci neaşteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Şiret.

Şi după anexarea Basarabiei, ţarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuinţeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror Principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar faţă de turci.

Dar, îndată ce putinţa aceasta de a căpăta Ţările Româneşti, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul Războiului celui Mare, când Stürmer, înţeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena şi Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia. Şi Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce priveşte coborârea la Marea Neagră, pe care o are aşa de larg, nici în ce priveşte o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretenţiilor ruseşti şi care, chiar când a trebuit să cedeze ruşilor gura Chiliei – pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administraţia Moldovei – s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braţ al Chiliei într-o linie moartă pentru comerţ.

Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice şi argumente de bun simţ, ele pot fi culese şi de ai noştri, pentru a se folosi de dânsele în diplomaţie, şi pentru alţii, din această scurtă expunere.”

Din volumul N. Iorga. Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio
(1931-1940), Ediţie critică, note, comentarii,
bibliografie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Societatea Română de Radiodifuziune,
Bucureşti, Editura „Casa Radio”, 2001, p. 329-332.

Publicitate

Tudor Gheorghe: „La greci nu iei bacalaureatul dacă nu ştii dansurile tradiţionale”!

 

 

 

  Tudor Gheorghe, marele  cântăreț, compozitor și actor român, s-a născut la 1 august 1945, în comuna Podari, județul Dolj, într-o familie de țărani.

Copilăria, dar mai ales adolescența, i-au fost dificile. În timpul terorii comuniste tatăl, cântăreț la biserică, a fost arestat ca legionar și deținut politic la Aiud.
În perioada comunistă, Tudor Gheorghe a întâmpinat foarte multe opreliști din partea regimului comunist, fiindu-i interzis să concerteze timp de un deceniu, până la Revoluția română din 1989.

Artistului i-au fost cenzurate spectacolele, iar în anul 1979, i-a fost interzis să concerteze imediat după premiera spectacolului „Pe-un franc poet”.  După revoluția din decembrie 1989, Tudor Gheorghe a revenit în forță şi a încântat publicul cu creaţii de neuitat.

 

A fi european nu înseamnă a renunța la valorile tale naționale

Satul românesc a suferit mutații importante de-a lungul timpului. Dar, dincolo de aceste schimbări, există o civilizație rurală de o frumusețe aparte, dar care astăzi e pe cale de dispariție, spune maestrul Tudor Gheorghe într-un interviu acordat ziarului Lumina (https://ziarullumina.ro/interviu/in-romania-la-fiecare-patruzeci-de-kilometri-motivele-muzicale-sunt-altele-147487.html)

Marele artist a fost întrebat : Care sunt elementele acestei civilizații și ce ar trebui să facem pentru ca această civilizație să nu moară?

 Iată răspunsul:

Nu sunt individul absurd să spun: gata, trebuie să tragem un clopot de sticlă peste satul românesc, să redescoperim opinca, să-i vedem din nou pe ţărani plini de noroi, năduşiţi, transpiraţi, munciţi, nebărbieriţi, asudaţi, nici pe departe.

Eu vreau să intru în ­curtea unui ţăran român astăzi, indiferent din ce zonă a ţării este, să-i bat în poartă, el să mă recunoască, să mă invite în casă, să mă întrebe: Domnul Tudor, vreţi un pahar cu apă? Cu gheaţă sau fără gheaţă?

Vreţi să opresc aerul condiţionat? Eu vreau ca el să aibă toate astea, nu mă deranjează, dar duminica să-şi pună costumul de sărbătoare, să-şi ia copilaşii de mână şi să se ducă la biserică.

Şi duminică după masă să încingă o horă, să nu uite lucrurile astea!

Toate sunt esenţiale pentru păstrarea frumuseţii şi acurateţii poporului român, căci de aici venim. Da, eu nu am nimic împotrivă.

Sunt un tip care vrea civilizaţie europeană, nu sunt absurd. Europa ne-a dat şi ne dă lucruri importante, dar ne-a şi luat lucruri importante.

Mă doare sufletul când văd că renunţăm la lucrurile noastre de bază.

Noi avem valori inestimabile şi stăm cu gurile căscate şi adunăm ciurucuri din punct de vedere spiritual. Acest lucru este dureros!

„Eu nu cânt texte, ci poeme”

Mereu am spus că, în ceea ce mă priveşte, nu trebuie să fiu judecat din punct de vedere muzical. Meseria mea este în primul rând cea de actor.

Totdeauna m-am considerat a fi un foarte bun amplificator al muzicii interioare a fiecărui poem pe care îl cânt. De aceea, de când am început să cânt, eu nu cânt texte.

Eu am poezia română în spatele meu, care mă împinge ca un resort mereu înainte, şi încă nu văd unde aş putea să mă opresc, pentru că multitudinea stărilor poetice ale acestui popor, varietatea stilistică, varietatea de idei din poezia populară şi poezia cultă, este absolut infinită.

După mine va rămâne o operă clară, prin care să se vadă exact ce am făcut. Adică, ăsta a fost obsedat de cântecul popular românesc şi de cum se degradează el. Şi atunci, ce a făcut?

A făcut spectacole, cu un taraf tradiţional, compus din cobză (eu cântând la cobză), ţambal mic, braci, vioară şi contrabas. Clasic!

Ei bine, anii petrecuţi la Institutul de Folclor m-au trimis aici şi am refăcut muzica populară a perioadei interbelice până mai încoace.

Muzica populară românească s-a distrus de la prima rimă: ogoru-tractoru.

În clipa în care a apărut rima „ogoru-tractoru”, de aici şi până la „foaie verde-a bobului, mulţumim partidului” n-a mai fost decât un pas şi atunci cântecul popular a fost folosit în slujba unei ideologii, ceea ce este greşit total şi nepotrivit cu spiritul românesc.

Acum trăim o perioadă şi mai grea din punctul acesta de vedere, pentru că au apărut, aşa cum spuneam, o serie de poeţi, făcători de texte.

Texte pe care le dau unor pseudocântăreţi ce lălăie pe diverse motive. 

S-au amestecat motivele folclorice. Înainte era foarte definit: muzica din Gorj era muzică din Gorj, muzica noastră din Dolj era limpede, era altceva, te duceai în Mehedinţi, era altceva.

Cum treceai dincolo, în Banat, se simţea altceva, apoi în Ardeal se vedea toată această tânguire, care trecea printr-un tragism al locului.

Urcai mai mult înspre munte, întâlneai o muzică mai dură, treceai în Moldova sau în Bucovina, se îndulcea dintr-odată stilul.

Era pentru fiecare zonă ceva aparte. Acum totul s-a amestecat, toţi cântă doar trei rime de generic: „anii, banii şi duşmanii“.

Asta este într-adevăr dureros.

De la carul de flori pe care-l cânt în cântecele mele, o dovadă absolut incredibilă a fanteziei creatoare a acestei alternaţii, până la „anii, banii şi duşmanii” e o cale anapoda, e un drum al lui Iona în sens invers. 

Paradoxul cenzurii i-a învățat pe artiști subtilitatea mesajului

E mult mai greu. Comuniştii au fost, din punctul acesta de vedere, răi, pentru că şi-au subjugat cultura şi au pus-o în slujba ideologiei, dar nu i-au împiedicat pe artiştii creatori să creeze.

Se spune mereu şi aud aceste lucruri, că în timpul regimului comunist nu s-au realizat cu adevărat creaţie şi cultură.

Dacă ar fi să vorbim de literatură în proză, ar trebui să ne amintim doar de: Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura.

Ca să nu mai vorbim de poezie, cu Nichita Stănescu în frunte, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Ioan Alexandru. Toţi aceştia atunci au scris. Atunci s-a scris marea poezie. Iarăşi, în artele plastice, unde avem un Sabin Bălaşa şi mulţi alţii.

Cei de astăzi au libertate, dar nu mai ştiu ce să facă cu ea. Trebuie să recunoaştem că în comunism a fost rău, dar din punctul de vedere al creaţiei, lucrurile stăteau cu totul altfel.

Aş mai spune un lucru: era foarte bună cenzura aceea. Era foarte bună pentru că ne obliga pe noi, creatorii, să fim mai subtili decât ei, cei din cenzură, care nu erau deloc proşti.

Aş face aici o mică paranteză: ruşii, de pildă, până prin anii ’60 şi un pic îi arătau pe nemţi graşi, pe care ei, ruşii subţiri şi frumoşi, îi băteau de-i zvântau.

Până a venit o galerie de oameni deştepţi care au arătat că acest lucru nu era în regulă. În contrapondere a venit un val de filme, începând cu „Copilăria lui Ivan”, cu „Zboară cocorii”, creaţii absolut senzaţionale ale cinematografiei ruse, şi s-a schimbat povestea.

Aşa şi la noi. Noi în perioada aceea a trebuit să fim mai subtili, mai deştepţi decât cei din cenzură. Acum, pe prim plan în filmele româneşti nu există trei cadre fără o înjurătură.

Ei cred că asta e libertate? Nici pe departe!

La greci, dansurile lor tradiționale sunt probă de bacalaureat. Când oare ne vom trezi?

Ce ar trebui să se facă pentru ca această muzică și jocul popular să fie din nou cunoscute și însușite de noile generații?

În timpul comuniştilor era un festival absolut senzaţional de „folclor al universităţilor”, mai exact, casele de cultură ale studenţilor din ţară se întâlneau la un festival-concurs la Bucureşti.

Vreau să spun că aici, la Craiova, Casa de Cultură a Studenţilor avea o formaţie de muzică populară, formată din studenţi. Nicu Creţu, regretatul dirijor al Ansamblului „Maria Tănase”, făcea parte din acea formaţie. Erau totodată dansatori.

Veneau tinerii şi se înscriau la formaţia de dansuri populare.

Păi, astăzi, dacă iei o fată să o înveţi dansul popular românesc, i s-ar părea cu siguranţă că e degradant. 

Noi trebuie să învăţăm un lucru de la greci. La ei nu iei bacalaureatul dacă nu ştii dansurile tradiţionale ale grecilor. Se studiază în liceu.

De aceea, oriunde se întâlnesc mai mulţi greci într-o cârciumă, indiferent unde sunt, dansează şi cântă imediat, pentru că ei ştiu.

Românii mei mai mult de trei cântece populare nu ştiu să cânte şi când îi pui să joace o horă sau o sârbă, se încurcă între ei definitiv. Ar trebui reintrodus ca studiu obligatoriu în şcoală, din clasa I, dansul popular.

Astfel, când termini liceul să ştii: o horă, o sârbă, o învârtită, un brâu, din fiecare zonă a ţării câte un dans tradiţional. 

Dacă tu, român, renunți la tradiția populară, pe ce te mai poți rezema identitar?

Care ar fi răspunsul dumneavoastră la afirmația unora potrivit căreia „creația folclorică poate fi privită doar ca o arheologie spirituală, iar rămânerea la ea – o adevărată catastrofă culturală”?

Tot ce a existat valoare în această ţară a plecat de la tradiţia populară. Începând de la Eminescu, unde întâlneşti elemente populare câte vrei, la Enescu, la Brâncuşi, deci în tot spaţiul artistic noi am rezistat şi ne-am impus pe plan internaţional prin autenticitate, prin forţa care ne-a venit din capacitatea creatoare.

Or a renunţa la acest lucru este o aberaţie.

Pe ce să te mai poţi rezema atunci?

 

 

PĂSTORITUL ŞI ISTORIA ROMÂNILOR (clarificarea unor probleme socio-istorice).VIDEO

 

 

 

„Strămoşii noştri au fost până prin secolul VIII păstori şi numai păstori... introducându-se apoi o brumă de plugărie, care a sporit treptat până prin secolul XIV, când agricultura începe a intra într-o rivalitate mai pronunţată cu stâna”.

 

B.P.Hasdeu 1973 p 137 

Etnogeneza românilor, confundata de regula de istorici cu geneza statului român, a fost adesea un subiect nu prea clar abordat de oamenii de ştiinţă sau de cei interesaţi.

Noţiunile de vorbitor de o anumita limbă, de grup etnic, de stramoş comun, nu sunt adesea corect corelate, deşi probabil prima este majoră social şi chiar etnogenetic.

Notăm ca existenta şi structura existenţei vorbitorilor de limba româna – a romanilor- din SE Europei se pierde în negura vremurilor.

Istoricii, ce işi bazeaza afirmatiile pe date scrise asupra trecutului,leagă inceputul lor de venirea si prezenta armatei romane in ea.

De fapt situatia pare a fi mai complicata.

Cum  sesiza si Dima (2013), aprobându-l de fapt si pe Haşdeu,”vechea civilizatie romaneasca nu poate fi corect inteleasa fără raportare ei la cadrul  vietii pastorale”.

Se mentin astfel unele semne de intrebare. Printre ele se poate numara existenta sau nu a unor deosebiri etno-lingvistice intre romani si traco-geto-daci si existenta unor profesi, cum este pastoritul,specifice vietuirii intr-o anumita zona eco-climato-geografice, cam legata de VLAHI si de teritoriul Romaniei.

Notam ca 14 din cele 20 regiuni ecologice ale tarii (corespunzatoare celor 4 zone si 10 domenii agro-ecologice),reprezentand cca 70 % din suprafaţa tarii,au pajisti normale,potrivite pastoritului;numai 6 regiuni ecologice au pajişti stepizate, mai puţin potrivite păstoritului.

Aicea se afla probail si o baza a dificilei sesizari istoricilor, care in gândirea lui L.I. Cuesdean, ii remarca pe români drept o „mare enigma a românilor antici” (Marea Enciclopedie Britanica, citată de G.l.Ionita, p14).

Se vorbeşte şi de un caracter semilatin al limbii geto-dacice (Ioniţă).

 

1. Păstoritul-domeniu iniţial al agriculturii şi al rezistenţei socio-naţionale a protoromânilor.

 (clarificarea unor probleme socio-istorice).    

Denumirea este strecurată în însăşi denumirea etnică a românilor (valah = pastor = român).

Oile se numară dealtfel printre cele mai răspândite specii de animale domestice (59 rase FAO 2007).

Creşterea  lor a fost, si de fapt si este, o ocupaţie importantă a românilor, însă niciodată exclusivă şi nesedentară. 

Atât cât poate asigura nevoile casei, pastoritul a fost si este,o ocupaţie a micilor crescatori de oi , legaţi de o anumita localitate, dar si a marilor crescatori- mocanii- – beneficiari ai productiei spontane de furaje pe zone geografice mari, cu perioade de vegetatie – furajare – complementare, corelate cu relieful, clima, plantele ce cresc in arie.   

Notăm ca sunt patru sisteme de pastorit; trei, care cuprind si astăzi cca 95 % din oi (cca 75% în trecut), sunt sedentare (40 % local în zona arabila si cca 40 % în zona nearabilă ).

Transhumanţa, al patrulea sistem, a avut în trecut o pondere mai mare (cca 25 %-4-6 milione oi), dar persistă şi astăzi.

Capacitatea de suport a teritoriului pentru oi a fost estimata la 15-16 milioane (Draganescu, 1998); încarcatura pe pastor profesionist a fost de 100-200 oi timp de 6-11 luni pe an.

Ţăranii care nu erau pastori posedau 1-20 oi.

 

 

 

În România au fost maximum 100 000-150 000 păstori profesionişti, revenind cam unul la 10-20 ţărani posesori de oi. 

 Mai notăm o observaţie lingvistică interesantă. O analiză a asemănării cuvintelor din diferite limbi folosite în SE Europei în productia ovine, în păstorit, atrage atenţia că terminologia este în mare masură româneasca, foarte rar sunt folosite cuvinte de origine latină.

Tot interesantă este şi o anumită frecvenţă a denumirii „Valahe”, data  unor rase de oi din aceasta zona a Europei, denumire ce atestă prezenta oilor dar şi a românilor.

Dicţionarul mondial al raselor de animale (I.L.Mason 1951), menţiona  rasele Steppe Volosian in Caucazul de Nord si S-W Siberiei,dar numele ei -Vlaska vitoroga era cunoscut in  Iukoslavia, Voloshian in URSS, Moravia, Vlovaci,Vasojevika in Montenegro, Vlakico in Grecia, Voloshian in Ucraina, Wallachian, Kutsovlaska etc.

 

 

 

 

Studiul păstoritului la români a cunoscut un loc important în cercetarile de etnografie, geografie, filologie, sociologie, poate  mai putin de istorie.

Triburile Daco-Geto-Tracice au fost dispersate pe un vast teritoriu în Balcani, Carpati, Bazinul Panonic, Stepa Nord-Pontice, fapt atestat de rasa lor de oi -Valahă=Zackel, existent şi astăzi, deşi posibil venirea Romanilor italici după anul 100 i.H. a mai introdus şi alte rase (Ţigaia, Valaha cu coarne în tirbuşon), creaţii ale omului dar şi ale mediului din zonă.

In relativ indelungata existenţă a vorbitorilor de limba română din aceasta parte a Europei, apar si astazi trei momente istorice.

Primul, probabil cel mai veche, a fost acela al „fărâmiţării”,-rupturii unei vechi populaţii româneşti , ce fusese iniţial  relativ unitară, cum o dovedeşte limba ei.

Sub influenţe eco-geografice, dar mai ales  sub presiunea  unor imigranţi cotropitori, ea s-a fărâmiţat în subpopulaţii , „insule” pe  teritoriul României şi în SE Europei.

Pe internet, si nu numai, se duce o intensa propaganda antiromâneasca, cred subtil coordonata de un anumit for.

Cel mai grav suntem prezentati ca având origine obscură, ca si ţigani, că am apărut în Europa, ca şi ei,  în secolul 10 e.n.

Există şi astăzi o demonstraţie clară de acţiune disruptivă a imigranţilor cotropitori. 

Este cazul Basarabiei, impus Moldovei,  implicit României drept ţară independentă  de Rusia.

  Cel de al doilea moment istoric al romanilor, priveste raspandirea initiala a populatie lor in SE Europei.

Au fost şi sunt încercări  de a scădea la maximum numărul şi  suprafaţa de teritoriu pe care o ocupa initial populaţia română.

Poate cea mai „documentată” lucrare cu acest scop este cea a lui   Alain Du Nay  „Romanii si Maghiari in vartejul istoriei”( 2008).

În ea se aduc agumente care vor sa demonstreze căstramoşii românilor nu mai erau în nordul Dunării dupa retragerea romanilor şi venirea unui popor imigrant…

Se trece însă de fapt cu vederea ca „imigrantii”sunt stiintific demonstrat, cam 50% slavi maghiarizati, vreo 30%  români maghiarizati, iar restul de 20% sunt germani, ţigani si uralici.

„Imigranţii” au asimilat clar si români găsiţi de ei chiar şi în Câmpia Panonică (CAVALLI-SFORZA ).

 Cel de al treilea moment istoric este sesizarea si recunoastrea unitatii etnice a comunitatilor romanesti din Romnia si SE Europei, inceputa practic in ultimele secole si al carui apogeu pe care il traim si  sarbatoririm astazi prin „ centenarului unirii”. 

3.”Ţări”… în România 

   (Epatanta unitate in diversitate !)

0amenii din o localitate sau grup de localităţi apropiate teritorial, ecologic, economic au tendinţa şi de fapt sunt obligaţi prin însăsi existenţa lor, de a stabili relaţii comune de viaţa.

Se fomeaza astfel in orice populatie, popoconomice r o structura de comunităţi,“insule”, cu relaţii deosebite în cadrul lor şi intre ele.

Gradul si timpul lor de izolre conteaza asupra rezultatului final, ce poate merge de la grade nesemnificative pana la diferente mari.

Unica si unita  de secole (sau milenii!) prin limba, populatia României si de fapt SE europeana, a avut , datorita diversitatii eco-geografico-istorice, o structura sociala insulara normala.

Ea este, ca orice populatie din lume,  un ansamblu de comunitati sociale-relativ distincte. 

Fiecare „comunitate” are o viata interna-(inrudiri, economie,  inclusiv pastoritul)  mai mult sau mai putin specifica. 

Faptul este vizibil, recunoscut.

Uneori aceste comunităţi au şi la noi  o denumire clara, consacrata -„ţări”.

Cocean Pompei (-2011) sesizeaza geografic in România existenţa a 18 asemenea comunităţi locale numite „ţări”, pe care le grupează prin particularitatile lor eco-socio-economice in”4 branduri”- distincte. Printre ele se numara Tara Haţegului, Tara Oaşului, Tara Năsăudului Tara Almăjului, Tara Vrancei, Tara Lăpusului, Ţara Maramuresului,Tara Severinului,Tara Barsei, etc”….

Denumirea de “ţară” este, folosită şi in alte ţări si este  aceptata in limbajul românesc comun, chiar in lucrari stiinţifice (teze du e doctorat).

Ele  reflecta ceva din trecuta particularitatea eco-antroplogica, a zonei. Sunt “regiuni geografice si spatii mentale”.

4. Comunitati (“Ţări”) romanesti in tari din Balcani,Panonia, Nord- Pont 

 

          Românii au fost diseminaţi , din timpuri imemoriale, cum  mentionează si Dictionarul Oxford si am precizat si noi,  in tot S-E Europei.  Marea Unirea  a dus insa abia in 1918 la formarea unui stat Roman. Situatia  impune insa si o minima vizualizare istorica.

Doua mari evenimente istorice trebue retinute:

(1) imigratia navalitorilor si (2)  formare de catre navalitori a unor state nationale.   

Epoca imigratiei slavilor, maghiarilor, poate si grecilor,si perioada secolelor 19-20,când imigranţii au insistat pe  formarea de state nationale (a caror necesitate istorica,umana, ética nu o discutam), a avut in SE Europei si unele efecte discutabile, daca nu incorecte.

Majoritaea populatiilor locale romanest au fost spontan sau deliberat asimilate (Matley (1968), Malcom (1996, 1999), Winnifrth (1985)}. Vechea populatie romana, a fost pusa initial in situatia de a se retrage in zone geografice si profesii mai greu accesibibile (pastoritul)si de a asimila limba imigrantilor.

Denumirea de pastor a devenit adesea sinonima, chiar pana astazi, cu cea de vlah sau valah. Se urmareste uneori deliberat ştergerea urmelor foştilor locuitori “valahi” in foste lor tari.

Fostele populatii române locale au scazut numeric si a cresut pericolul disparitiei lor. 

    Opinia publica internationala si chiar legislatia europeana au tendinta de a ignora denaturarea istoriei si asimilarea acestor natiuni.

Recunoaşterea adevărului istoric, o necesítate practica, nu numai ética,impune o clarificare sociológica, culturala, chiar genética a structurii populatiei statelor din zona.

Studiile noastre referitoare la pastorit si istoria romanilor in spatiul Nord-pontic, Balcanic, Panonic,Nord-carpatic cauta sa aduca o modesta contributie la aceasta clarificare.

Ele, in mare masura publicate, nu sunt decat un inceput, ce poate merita a mai fi analizat.

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată la popoarele balcanice,nord-pontice, panonice nu este un indicator etnic clar.

 Notăm că in Panonia, Balcani, Sudul Ucrainei si Rusiei, unde slavii,maghiarii, poate chiar grecii sunt imigranti tarzi, vechia populatie, retrasa in zone geografice mai greu accesibibile, s-a cam ocupat mult cu pastoritul (..exista si astazi in muntii Caucaz o rasă de oi numita Valahă.); denumirea de pastor a fost adesea sinonima cu cea de vlah sau valah. 

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată sunt relative, deosebirile dintre popoare fiind mult mai mici. 

 

 

 

Foto: Aromâni (vlahi) din Peninsula balcanică

Mai notăm ca zona Tesaliei, Macedoniei şi părţile dunărene ale Bulgariei deveniseră prin secolul XII-lea terenuri de pasunat pentru cirezile valahilor, find numita “Magna Valahia” (Chirot 2004) 

5.Există o noncompetivitate socio-economică actuala a păstoritului traditional ?

Viata socio-economica a tarilor romane a suferit transformari importante si intersnte in secolele 19 si 20, cum mentioneaz Chirot, in „Originile inapoierii in Europa de Est”.

Dupa primul Razboi Mondial a fost pusa in practica nu o reforma agrara cu scopuri”cosmetice”ci o masiva redistibuire a pamanturilor in urma careia mari latifundiari au incetat sa mai existe ca o clasa. 

Pastoritul ,ce a ramas practic cu  baza sa materiala si piata de desfacere, si-a pastrat, se pare ponderea, chiar si in ani mai grei.

Se spune ca in perioada anilor 1970-1980 singurii milionari cunoscuti erau mocani. Productia ovina a pierdut „piata” bani, dar se pare ca isi pastreaza un onorabil loc doi in modesta pondere de 34 %, la care a decaut productia animala din România în venitul agricol după anul 1990. 

Apare insa o complicatie. Conjunctura politico-economica actuala a tinde sa transforme pe tarani in  in mici propietari de pamant, neviabili  economic.  Problema este cam complicata nu numai pentru pastorit,  ci pentru productia de alimete, chemata sa faca fata exploziei demografice si de consum actual.

Agricultura intensiva , dezvoltata cam costisitor si in romania anilor 1970-1980, , nu a antrenat suficient si cresterea ovinelor, pastoritul. Dupa 1990, justificarea  noilor reforme a fost adesea mai mult etica decat economica.

Obiectivul a fost returnarea bunurilor vechilor proprietari, mai exact descendentilor lor, multi dintre ei locuind deja în orase. Se intrevede uneori, chiar o scadere treptata a pastoritului ca mijloc de subzistenta economica.

Notam, cum scrie şi Davidescu (2010),  că „ din 1990  efectivele de animale şi producţiile  animaliere au înregistrat un declin permanent …marcata clar de desfiintarea celor 196 de complexe intercooperatiste  de creştere industriala a porcilor, taurinelor, păsărilor, am spune noi si ovinelor.”

  In faţa acestui pericol, a aparut necesitatea de găsi căi de integrare a păstoritului în agricultura ştiintifică, si intensiva. 

Comunitatea Agricola Europeana s-a sesizat deja si acordă actualmente o atenţie, chiar un suport material şi păstoritului extensiv.

Se vizeaza trecerea deciziilor în acest domeniu pe o baza stiintifice si adaptarea lui la competiţia socio-economică actuală.

Structura patrimoniului natural,a diversitatii peisajului si vegetatiei, piata de desfacere impun deja cautarea unor tehnologi moderne de pastorit intensiv, unei severe integrari verticale si orizontale. 

5.PĂSTORITUL – component al patrimoniului cultural

Pastoritul, o veche ocupatie traditionala romaneasca, este efectul structurei geografico-ecologico- vegetale a teritoriului romanesc, al existentei pajistilor naturale, dar si al traditiilor,al conditiilor istorice de viata ale oamenilor.

Sistemele de paststorit locale, traditionale au fost mult timp un mestesug, o „arta”si în mica masura subiecte de studii si recomandari stiintifice. Unele detalii practice erau cunoscute numai de pastori. Momentul economico-social actual impune o reconsiderare a problemei.

Reamintim totusi (Drăgănescu, 2001) ca în uni anii grei (1980) singurii milionari cunoscuti pe plan national erau mocani.

Secretul lor economic era transhumanţa şi folosirea resurselor marginale (pastoritul alpin vara, pastoritul „la drum” toamna si primavara, pastoritul terenurilor agricole sau marginale – iarna). 

Se pare ca în faţa dezvoltării agro-economice a secolului 2000, pastoritul, în mod deosebit transhumanta, este în declin. O serie de factori acţioneaza împotriva ei.

Pastorii au o viaţă dificilă şi au de infruntat antipatia agricultorilor cauzată şi de trecerea turmelor pe drumurile agricole.

Sunt însa şi argumente în favoarea păstoritului: este un sistem adaptat naturii, integrat atât în sistemele semi-natural cât si naturale ecologice agricole  si chiar conservarea terenurilor alpine si subalpine ar fi dificila în absenta pstoritului.

Pastoritul, chiar numai al oilor, produce bunuri de calitate cerute pe piaţă.

 Terenul muntos al României, istoria şi cultura ei impun şi recomandă mentinerea pastoritului, care de fapt se face deocamdată prin acţiunea spontană a oamenilor.

Comisia Europeană pentru Agricultura cauta prin subcomisiile sale, a caror activitate si recomandari ar fi util a fi cunoscute si la noi,încurajarea, sprijinirea şi dezvoltarea păstoritului. 

Se impune în primul rând a se organiza asociatii ale crescatorilor de oi,economic puternic integrate vertical.

Un suport statal organizatoric, tehnic, finaciar şi moral este necesar cel putin pentru început.

În al doilea rând, trebuie asigurate conditii de viata mai bune ciobanilor si, în al treilea rând, evitarea conflictelor pastoritului cu agriultorii.

Pastoritul a fostşi rămâne un componet al patrimoniului cultural românesc şi el trebuie considerat ca atare. 

Pentru a avea o ţară puternică, fiecare petec de pământ trebuie sa fie acoperit cu o activitate economică prin care să nu fie distruse  în nici un fel mediul înconjurător, apele, flora, fauna şi nici tradiţia străbună.

Evident, pajiştile naturale din zonele montane reprezinta o bogaţie  importantă, care se poate valorifica şi conserva în folosul ţării noastre, prin creşterea oilor.

Sursa:

Prof.Dr. USAMV Bucuresti C. Draganescu, membru ASAS

––––––––––––––––––––––––

Documentare Suplimentara

1. Draganescu , C. Gwyn Jones 2001(Canada}

C. Drăgănescu – PASTORITUL  SI  ISTORIA ROMANILOR.

 1. AROMANII VECTOR AL UNEI VECHI CULTURI PASTORALE.. Revista de Zootehnie  Nr. 4/Dec..2005

C,Draganescu . PASTORALISM AND THE ROMANIANS HISTORY 2. PEOPLE, LANGUAGES, GENES AND THE LOCAL SHEEP BREEDS, IN NORTH-EASTERN BLACK SEA STEPPE  Scientific Papers Series Management , Economic Engineering in Agriculture and Rural Development Vol. 13 Issue 1, 2013)    C.Dr?g?nescu P?storitul ?i istoria românilor: 2. rasele de oi din stepa nord-est pontic?. Revista de Zootehnie III. ¤ :28-33

(C.Draganescu -PSTORALISM AND THE ROMANIAN HISTORY. 3. SHEEP BREEDS PEOPLE, LANGUAGES, GENES IN NORTHERN CARPATHIANS Scientific Papers Series D Animal ScienceVol L.VI ISSN 2285-5750, ISSN CDROM

2285-5769; ISSN-L 2285-5750)),

    C. Dăgănescu.- Păstoritul şi istoria românilor: III. Viaţa pastorală în Balcani şi în Europa de sud-est – trecut, present,viitor. Revista de Zootehnie IV.3

C. Drăgănescu  2007 On the pastoral life în Balkans and South Eastern Europe Past, present, future Third Joint Meeting of Universities and Research Institutions for Animal Science Of Balkan Countries February 10-12 2007 Thessaloniki-Greece

Show original message

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/