Se împlinesc 70 de ani de la apariţia în România comunistă a Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului

O imagine ce inspira teamă : sigla NKVD.  

La 30 august 1948 se împlinesc 70 de ani de la apariţia Decretului privind înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (replică a poliţiei politice sovietice), cu atribuţiile de „apărare a cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare România contra duşmanilor din interior şi exterior”; primul şef al Securităţii, cu funcţia de director general, a fost Pantelimon (Pantiuşa) Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), agent al NKVD-ului.

Foto: Pantiuşa Bodnarenko sau Gheorghe Pintilie.

În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate după înfrângerea Germaniei naziste  în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat după expresia lui Stalin, pentru preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”.

Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP) .

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Prin DGSP, cunoscută sub funesta titulatură „Securitatea” a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă.

Decretul 221 pentru înfiinţarea ći organizarea DGSP a fost publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 30 august. 

Atribuţiile instituţiei erau stipulate în articolul 2 („apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra dućmanilor din interior şi exterior”) şi, ca atare, pentru cei înregimentaţi deja în acţiunile represive ordonate de comunićti pentru „lichidarea dućmanului de clasă” în numele „consolidării democraţiei populare”, înfiinţarea Securităţii nu a reprezentat o discontinuitate în „muncă”.

Era practic o mai bună repartizare a atribuţiilor şi o centralizare a activităţii represive de care se ocupa acum, cu preponderenţă, noua Direcţiune, cât şi o schimbare de titulatură.

Organizarea, încadrarea cu personal şi dotările urmau să se reglementeze „prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne”, în cadrul căruia aceasta funcţiona.

Bineînţeles, reglementările aveau un caracter secret, devenind executive imediat după înscrierea lor în registrul hotărârilor interne ale MAI şi comunicarea către conducerea Securităţii, care trebuia să le aducă la îndeplinire.

Ofiţerii de securitate, conform articolelor 4 şi 5 ale Decretului, erau singurii competenţi în a instrumenta infracţiunile „ce privesc regimul”, pe întreg teritoriul ţării, în baza instrucţiunilor interne.

Instrucţiunile, ca şi statutul, normele de încadrare şi promovare a personalului, cât şi bugetul în detaliu constituiau date secrete (bugetul, prin derogare de la Legea contabilităţii publice, conform dispoziţiilor din legea fondului pentru cheltuieli în interese superioare de stat, se publica numai ca sumă globală a cheltuielilor DGSP în cadrul bugetului MAI) .

Pentru îndeplinirea rolului lor, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.

Prin înființarea Securitătii, regimul comunist a arătat că era un regim ideologic criminal, în sensul că puterea se exercita  de un grup restrâns de persoane membre ale Biroului Politic al CC al PCR, conducere susținută de trupele sovietice staționate şi coordonat de CC al PCUS prin comisarii și consilierii sovietici.

Securitatea a fost  copia fidelă a KGB-ului sovietic, atât în ceea ce privește scopurile, modul de organizare și funcționarea, cât și în privința metodelor și tehnicilor sale operative.

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale între care cele mai importante erau :

Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare),

Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR),

Direcţia a X-a (administrativă). Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni.

 În structura unităţilor teritoriale se regăseau corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.

Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului, însă detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Neavând un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949 , de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”.

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, chiar şi ţăranii care refuzau să intre în gospodăriile agricole colective.

Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

Conducerea Securității era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi și gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncți. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct.

Foto: Boris Grünberg – gen.-mr. Alexandru Nikolschi

Foto: Vladimir Mazurov alias Vladimir Mazuru

În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenți KGB și GRU, conduse de D.G. Fedicikin(1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953).

În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcții a KGB, care se ocupă cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfășurată în România.

Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la București, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniștrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov(până în anul 1949) și Andrei Ianuarevici Vişinski (ulterior) – care la rândul lor erau subordonați lui Lavrenti Beria, șeful KGB și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale.

În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.

Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”.

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Foto: Teoharie Georgescu

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski.

Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii.
Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”.

   Societatea comunista, mai mult decât alte tipuri de societate și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate

   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații,

Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.
Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure.

Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.

În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

 

Surse:

http://interval.tripod.com/05-99/oprea5.html

 http://stiai-despre-istorie.blogspot.ro

 Costia Bogdan Andrei

 

 

 

 

Publicitate

ELEMENTE DE GEOGRAFIA ROMANIEI .

     GEOGRAFIA ROMANIEI PE SCURT .

 

 

• Suprafata: 238391 kmp (91843 mile patrate) din care: 230340 kmp – pamant si 7160 kmp – ape.

• Populatia: 22.526.096 locuitori in 1998.

• Pozitia geografica: Stat situat in SE Europei Centrale, in nordul peninsulei Balcanice, pe Dunarea Inferioara, cu iesire la Marea Neagra. Romania se intinde intre 43° 37´ 07´´ si 48° 15´ 06´´ latitudine nordica si 20° 15´ 44´´ si 29° 41´ 24´´ longitudine estica. Paralela 45° (la jumatatea distantei dintre Ecuator si Polul Nord) traverseaza Romania la 70 km nord de capitala tarii si meridianul 25° longitudine estica (la jumatatea distantei intre Coasta Oceanului Atlantic si Muntii Urali) se intinde la 90 km vest de Bucuresti.

• Granite: Romania se invecineaza la nord si la est cu Republica Ucraina si, respectiv, cu Republica Moldova, la vest cu Ungaria, la sud-vest cu Serbia, la sud cu Bulgaria si la sud-est cu Marea Neagra. Doua treimi din frontiera este parcursa de rauri (Dunarea, Prutul, Tisa) si litoral (Marea Neagra), iar o treime este trasata pe pamant. (Total: 3149,9 km); (Terestre: 1085,5 km); (Fluviale: 1817,0 km); (Maritime: 247,4 km).

• Relief: Natura a fost foarte generoasa cu România, tara a carui relief nu este doar variat dar si armonios distribuit. Relieful este aranjat in trei mari etaje, bine diferentiate: cel mai inalt reprezentat de Muntii Carpati, cel de mijloc de Subcarpati si dealuri si podisuri, si cel mai jos reprezentat de câmpii, de vaile râurilor si de Delta Dunarii. Principala caracteristica a reliefului românesc este dispunerea sa in forma de amfiteatru.
  Muntii se intind in forma de arc in partea centrala acoperind 31% din suprafata tarii, dealurile si podisurile care pornesc in continuare ocupa 36%, iar câmpiile, ce se intind in sudul si in vestul tarii, cam 33%. Pornind din centru cu Podisul Transilvaniei (cu o altitudine de 400-600m) care e incercuit ca de o coroana de Muntii Carpati (cu inaltimi ce depasesc 2500 de m, cel mai inalt fiind varful Moldoveanu, 2544m) continuam cu dealurile care incing ca o curea muntii (ele nu depasesc 1000 de metri inaltime).
  La est si la sud Carpatii se continua cu Subcarpatii, care au o geneza similara cu a muntilor dar inaltimi mai mici (1000-500m), si la vest cu Dealurile de Vest, care nu depasesc 300-400 m altitudine. In est si sud-est se intind doua platouri – Podisul Moldovei si Podisul Dobrogei cu inaltimi intre 400 si 600 de metri.
  Câmpiile – vechi funduri de mari si lacuri – acopera apartea de sud si cea de vest a tarii si sunt joase si foarte plate. Intre Carpati si Dunare se afla Câmpia Româna, „grânarul” tarii, iar in vestul tarii se intinde Câmpia de Vest, strabatuta de multe râuri. Asezarea in scari a reliefului duce la aceeasi dispozitie a climei, solului, vegetatiei si faunei si implicit a asezarilor umane.

• Raurile: Reteaua de riuri are forma radiala, 98% dintre râuri izvorand din Muntii Carpati si varsandu-se, direct sau prin intermediul altor râuri, in Dunare. Dunarea, al doilea fluviu ca lungime din Europa (2860 km), din care 1075 km pe teritoriul României, se varsa in Marea Neagra prin trei brate (Chilia, Sulina, Sfântu Gheorghe), care formeaza o delta. Principalele râuri sunt: Mures (761 km pe teritoriul României), Prut (742 km pe teritoriul României), Olt (615 km), Siret (559 km pe teritoriul României), Ialomita (417 km), Somes (376 km pe teritoriul României), Arges (350 km).

• Lacurile: Exista in jur de 3500 de lacuri, dar doar 0.9% dintre ele au o suprafata ce depaseste 1 km patrat. Cele mai importante sunt lacurile provenite din fostele lagune de pe malul Marii Negre (Razim 425 km patrati, Sinoe 171 km patrati) si lacurile formate de-a lungul malurilor Dunarii (Oltenia 22 km patrati, Brates 21 km patrati). Lacurile glaciare se intâlnesc in Muntii Carpati (Lacul Bucura, cu o suprafata de 10,8 ha este cel mai mare dintre ele). In afara de acestea mai exista lacuri facute de om, importante pentru puterea energetica pe care o inmagazineaza, cele mai importante fiind cele de pe Dunare la Portile de Fier II (40.000 ha) si Portile de Fier I (10.000 ha, dar cu un volum de apa de 2.400 milioane metri cubi – de trei ori mai mult decat la Portile de Fier II), dar si cel de la Stânca-Costesti (5,900 ha) pe Prut si de la Izvoru Muntelui pe râul Bicaz (3.100 ha).

• Clima: România are o clima temperat continentala de tranzitie, specifica pentru Europa centrala, cu patru anotimpuri distincte. Diferentele locale sunt cauzate de altitudine si nesemnificativ de influentele oceanice in vest, de cele mediteraneene in sud-vest si continentale in est. In timpul iernii temperatura medie scade sub – 3°C si pe timp de vara se situeaza intre 22°C si 24°C. Temperaturile medii anuale sunt de 11°C in sudul tarii si de 8°C in nord. Temperatura minima inregistrata a fost de – 38.5°C la Bod, in Depresiunea Brasov, iar cea maxima de + 44.5°C la Ion Sion in Baragan. Media anuala a precipitatiilor scade usor de la vest catre estul tarii. Media anuala a precipitatiilor cazute este pe total de 637 mm, cu valori mai mari in zona de munte (1.400 – 1.000 mm/an) si mai scazute in Baragan (500 mm/an), Dobrogea si Delta Dunarii (400 mm/an).

• Vegetatia: Padurile, care in antichitate si evul mediu acopereau aproape intreaga suprafata a României (exceptând sud-estul tarii), au facut loc treptat terenurilor agricole. In zilele noastre padurile ocupa 26,2% (6.366.000 ha) din suprafata tarii, constând in paduri de fag (in jur de 2 milioane ha), de stejar (1,1 milioane ha), paduri de conifere (1,9 milioane ha). Se mai intâlnesc si alte specii precum carpen, plop, frasin, tei. Pasunile alpine acopera arii extinse la altitudini ce depasesc 1.800 m si sunt folosite in principal pentru cresterea oilor. Peste 400.000 ha (6,3% din suprafata totala) sunt afectate in mod vizibil (au devenit aride) de poluarea cu compusi sulfurici sau cu alti compusi proveniti din emisiile industriale.

• Fauna: Fauna României a fost si este inca una din cele mai bogate si variate din Europa, continând specii rare sau chiar unice pe continent. Capra neagra, ursul brun, cerbul carpatin, lupul, râsul, jderul, cocosul de munte sunt specii ce populeaza muntii, iepurii, vulpile, mistretii, caprioarele, potârnichile, pitpalacii sunt intâlniti pe dealuri si in zona de câmpie. Delta Dunarii cu o arie de 5.050 km patrati (din care 4,340 km patrati pe teritoriul României) ramâne sanctuarul pasarilor salbatice si a pestilor (crap, stiuca, salau, somn, etc.). Sturionii (de la care se obtine caviarul) pot fi gasiti pe cursul inferior al Dunarii iar delfinii, heringii, calutii de mare, chefalii in Marea Neagra. Pescuitul intensiv si cresterea poluarii (la care s-a adaugat si braconajul in ultimii ani) au diminuat semnificativ cantitatea de peste in ultimele doua decenii. Extinderea zonelor populate a redus libertatea de miscare a animalelor si resursele de vânatoare au scazut cu 10-20% in ultimii ani.

• Protectia mediului: Preocuparile pentru protectia mediului natural s-au facut resimtite inca de la sfârsitul secolului al XIX-lea, când s-a facut tranzitia de la atitudinea de admirare pasiva a frumusetilor naturii la cea activa de actionare pentru protectia ei si de prevenire a exploatarii abuzive a bogatiilor naturale. Prima lege pentru protectia mediului (Legea pentru Protectia Monumentelor Naturii) a fost adoptata in 1930 si, un an mai târziu, a luat fiinta Comisia penru Protectia Monumentelor Naturii care functioneaza si astazi sub patronajul Academiei României. Aceasta lege a fost urmata de multe alte reglementari, dar Legea de protectie a mediului a fost efectiv adoptata abia in 1973. In prezent sunt in jur de 630 de zone protejate in România, acoperind o suprafata totala de 1.200.000 ha. In afara de acestea exista trei rezervatii ale biosferei, 14 parcuri nationale si 362 rezervatii naturale. Parcul National Retezat (care a luat fiinta in 1935), Parcul National Rodna (care a luat fiinta in 1990) si Delta Dunarii (rezervatie infiintata in 1938) au fost incluse de UNESCO in cadrul rezervatiilor biosferei, pe lista proprie de monumente ale naturii protejate.

• Populatia: La 1 ianuarie 1998 România avea o populatie de 22.526.096 ( aproape de cea din Venezuela sau din Malaiesia), situându-se pe locul 43 in lume si pe locul 13 in Europa din acest punct de vedere. In mediu urban traiesc 12.387.000 locuitori ceea ce inseamna un procent de 55,0% din populatia totala a tarii, iar in cel rural 10.139.000 locuitori, adica 45,0%. Populatia pe sexe: barbati 11.027.000 (49%) si femei 11.499.000 (51%). 24 de orase au peste 100.000 de mii de locuitori; in ele traiesc 7.007.000 locuitori, care reprezinta 56% din populatia urbana. Principalele orase in raport cu numarul de locuitori sunt: Bucuresti (2,032,000), Iasi (349,000), Constanta (344,000), Cluj-Napoca (333,000), Galati (332,000), Timisoara (327,000), Brasov (316,000), Craiova (314,000), Ploiesti (253,000) si Braila (234,000). Cresterea populatiei (dupa anii de recensamant): 8.600.000 (1859); 12.923.600 (1912); 14.280.729 (1930); 15.872.624 (1948); 17.489.450 (1956); 19.103.163 (1966); 21.559.910 (1977), 22.810.035 (1992). Numarul maxim de locuitori a fost atins in 1989 – 23.151.564. Astazi in jur de 8 milioane de români traiesc in afara granitelor tarii.
  Densitatea (1998): 94.5 loc/km patrat, aproape aceeasi cu cea din Austria sau din Slovenia, pe locul 74 in lume si 26 in Europa.
  Rata natalitatii: 10,5 %0; rata mortalitatii 13,2%0. Sporul natural: – 2,7%0. Sporul natural negativ a fost inregistrat inca din 1992 si a avut ca rezultat diminuarea populatiei tarii. Se inregistreaza 6,5 casatorii si 1,54 divorturi in medie la mia de locuitori. (date din 1997)
  Speranta de viata(1994-1996): 69,05 ani. 65,30 ani pentru barbati si 73,09 ani pentru femei. 69,84 ani in zona urbana, 67,99 ani in cea rurala.
  Structura pe vârste (1 ianuarie 1998): 0-14 ani – 19,2%, 15-59 ani – 62,3%, 60 ani si peste – 18,3%.
  Structura etnica In conformitate cu recensamantul din data de 7 ianuarie 1992 populatia României era 22.810.035 din care 20.408.542 (89,4%) români si 2.401.493 (10,6%) minoritati etnice. Din totalul de minoritati etnice 1.624.959 (7,1% din totalul populatiei României) maghiari; 401.087 (1,7%) romi; 119.462 (0,5%) germani; 65.764 (0,3%) ucrainieni; 8.955 (0,04%) evrei.
  Emigrarea Intre 1990 si 1996 255.034 de cetateni romani au emigrat, dintre care 99.715 etnici germani. In 1990, 96.929 persoane au emigrat si in 1996 – 21.526. In aceeasi perioada 27.948 persoane s-au repatriat.

Impartirea teritoriala a Romaniei.
Impartirea administrativa: judete, orase si comune.
Provincii traditionale: Din punct de vedere istoric, exista 3 provincii traditionale: Valahia (formata din regiunile Oltenia, Muntenia si Dobrogea), Moldova si Transilvania (formata din regiunile Banat si Transilvania).
Capitala: Bucuresti municipiu (suprafata de 1.521 kmp, impartita in 6 sectoare + sectorul agricol Ilfov) avand populatia de 2.032.000 (1998). Situat in sudul tarii, in Campia Romana (altitudine 85 m), orasul dateaza din secolul al 14-lea si este atestat pentru prima data in 1459 ca resedinta a domnitorului Vlad Tepes. Capitala Valahiei intre secolele 17 si 19 si a Romaniei din anul 1862.
Judete. Unitate administrativa condusa de un consiliu judetean si de prefect. Consiliul judetean este ales si functia lui este de coordona activitatile consiliilor comunale si orasenesti. Guvernul numeste un prefect in fiecare judet ca reprezentantul sau local. In România sunt 41 de judete si municipiul Bucurestiul, capitala cu un statut similar cu cel de judet. In medie un judet are o suprafata de 5800 kmp si o populatie de 500.000 de locuitori.
Orase. Unitate administrativa condusa de un consiliu local si de un primar, ambele alese prin vot. Orasele cu functii importante sunt declarate municipii. In România sunt 262 orase dintre care 80 de municipii. Principalele orase in raport cu numarul de locuitori sunt: Bucuresti (2.032.000), Iasi (349.000), Constanta (344.000), Cluj-Napoca (333.000), Galati (332.000), Timisoara (327.000), Brasov (316.000), Craiova (314.000), Ploiesti (253.000) si Braila (234.201).

Sursa:Manuale scolare de geografie