CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii în Banatul sârbesc. VIDEO

 

 

Image result for banatul sarbesc mapImage result for romanii din banatul sârbesc photos

 

 

Din suprafaţa totală a Banatului de 28.526 kmp, aproximativ o treime (9.276 kmp) aparţine Serbiei. Pe acest teritoriu, pe lângă populaţia sârbească majoritară, au trăit dintotdeauna şi români, precum şi alte naţionalităţi.

Românii, destul de reduşi numeric astăzi datorită asimilării şi emigrărilor, continuă să vieţuiască în vechile lor aşezări, chiar dacă în unele dintre ele nu mai deţin majoritatea populaţiei.

În total, românii au locuit şi mai locuiesc în 42 de aşezări din Banatul sârbesc, în special la sate, însă şi în oraşele învecinate.

 

 

 

Image result for romanii din banatul sârbesc photos

1913 – Coştei, prima fanfară românească din Banatul Sârbesc

 

Din punct de vedere geografic, localităţile care au şi populaţie românească, în proporţie mai mare sau mai mică, se pot împărţi în şase grupuri, acoperind practic întreaga suprafaţă a Banatului sârbesc.

Cel mai mare grup al localităţilor în care trăiesc români se află în zona oraşului Vârşeţ şi cuprinde 13 aşezări. Este vorba de oraşul Vârşeţ (Vršac) propriu-zis şi de aşezările rurale: Vlaicovăţ (Vlajkovac), Râtişor (Ritiševo), Coştei (Kuštilj), Voivodinţ (Vojvodinci), Iablanca (Jablanka), Mesici (Mesić), Sălciţa (Sočica), Marcovăţ (Markovac), Srediştea Mică (Malo Središte), Jamu Mic (Mali Žam), Mărghita (Margita) şi Sân Ianăş (Barice).

Urmează grupul celor 9 localităţi aflate în preajma oraşului Becicherecu Mare, cel mai important oraş din întregul Banat sârbesc. Pe lângă Becicherecu Mare (Zrenjanin), românii mai locuiesc în satele Ecica (Ečka), Uzdin (Uzdin), Sărcia (Šutjeska), Toracu Mare, Toracu Mic (reunite acum în localitatea Begejci), Clec (Klek), Iancahid (Jankov Most) şi Chisoroş (Rusko Selo).

În sud, în zona oraşului Panciova, se găseşte un alt grup de 6 aşezări în care locuiesc şi români, adică Panciova (Pančevo) şi comunele Iabuca (Jabuka), Glogoni (Glogonj), Ofcea (Ovča), Omoliţa (Omoljica) şi Satu Nou (Banatsko Novo Selo). Tot un grup de 6 localităţi este întâlnit în jurul vechiului centru românesc Alibunar. Acest grup este format din: Alibunar (Alibunar), Seleuş (Seleuš), Sân Mihai (Lokve), Nicolinţ (Nikolinci), Petrovasâla (Vladimirovac) şi Dobriţa (Dobrica).

În fine, mai există două grupuri de câte 4 aşezări. Primul dintre ele este în zona Cuvinului şi cuprinde aşezările Cuvin (Kovin), Doloave (Dulovo), Deliblata (Deliblato) şi Maramorac (Mramorak). Cel de-al doilea se află în preajma oraşului Biserica Albă. Acesta numără localităţile Biserica Albă (Bela Crkva), Grebenaţ (Grebenac), Straja (Straža) şi Oreşaţ (Orešac).

Categoriile prezentate corespund celor 6 despărţăminte ale „Astrei”, create în localităţile bănăţene în martie 1938 şi amintite în lucrarea lui Gligor Popi, Românii din Banatul iugoslav între cele două războaie (1918-1941), Timişoara, 1996, p. 242, cu precizarea autorului că ele „au cuprins toate localităţile în care trăiau români.”

În aceste oraşe şi sate trăiesc românii din Banatul sârbesc. Ei sunt foarte aproape geografic şi afectiv de noi şi de aceea este bine să cunoaştem mai multe lucruri despre ei. Cel puţin trebuie să fim familiarizaţi cu numele localităţilor lor, deoarece şi acestea fac parte din moştenirea Banatului istoric.

Ei şi-au păstrat în mod admirabil limba, obiceiurile şi portul popular. Din toate aceste motive, merită astăzi tot respectul nostru.

Sursa: 

Mircea Rusnac – Aşezările locuite de români în Banatul sârbesc

https://istoriabanatului.wordpress.com/category/relatii-romano-iugoslave/page/2/

 

 

 

 

Publicitate

29/06/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O formula perversa de a inchide gura oricaror revendicari etnice – asa zisa autoguvernare a minoritatilor in Ungaria. VIDEO

Românii din Câmpia Tisei

Românii din Câmpia Tisei

Autoguvernarea minoritatilor in Ungaria, o formula perversa de a inchide gura oricaror revendicari etnice 

In 1715 in actuala Budapesta, pe atunci Offen, erau recenzati 55,6% germanii si doar 19,4% unguri si maghiarizati (cam 25% erau slavii si romanii), ca in 1891 sa mai ramana doar 23,7% germani in timp ce ungurii si maghiarizatii sa atinga aproape 46,1%!

Intre 1880 si 1890 structura etnica a municipiului Deva, a evoluat astfel: ungurii si maghiarizaţii au crescut cu 293,9%, romanii au crescut cu 21,2%, iar germanii au scăzut cu 67,7%!

Prin tratatul de la Trianon, de fapt Romania a suferit inca o mare pierdere nu atat prin pierderea teritoriului Crisanei de Vest, unde orase ca Debretin sau Seghedin erau recunoscute ca orase care aveau comunitati insemnate de romani, ci prin pierderea a unui numar foarte mare de romani care au sfarsit deznationalizati si maghiarizati fortat.

Dupa unele estimari se aproximeaza ca din Crisana de Vest au fost maghiarizati in jurul a unui milion de etnici romani.

Maghiarizarea romanilor din Ungaria

Maghiarizarea romanilor din Ungaria

 In Ungaria exista acum o lege cu o denumire pe cat de pompoasa pe atat de falsa numita : „autoguvernare de minoritate”.

Redam un fragment din aceasta lege privind drepturile minoritatilor (Legea Nr. LXXVII din 1993 PRIVIND DREPTURILE MINORITĂŢILOR NAŢIONALE ŞI ETNICE ):

(1) În Republica Ungară, minorităţile au dreptul să-şi înfiinţeze autoguvernări locale, teritoriale şi pe ţară (în continuare, generic: autoguvernare de minoritate).

(2) La iniţierea înfiinţării şi la alegerea autoguvernării de minoritate poate participa acel cetăţean cu drept de vot care figurează pe lista de evidenţă electorală a minorităţii (în continuare: lista electorală a minorităţii).

Un elector poate figura pe lista electorală a unei singure minorităţi. Dispoziţiile referitoare la listele electorale ale minorităţilor sunt cuprinse într-o lege specială.

(3) La reprezentarea unei minorităţi se poate angaja acel candidat care figurează pe lista electorală a minorităţii.

Dreptul la reprezentanţă poate fi exercitat doar în cadrul unei singure minorităţi.

Sa va spunem cum sta treaba de fapt si cu asa numita ” Autoguvernarea Românească”din Ungaria si cat de pervers se procedeaza de fapt acolo.

(vezi foaieromaneasca.blogspot.com)

Se ia „cate una bucata” ungur care mai rupe cate un pic de romana stalcita si se convinge a se declara etnic minoritar roman sau se alege cate un roman din familiile mixte romano-maghiare si se cumpara loialitatea acelui roman tradator, pentru a apara interesele Ungariei.

Aparent Ungaria da autonomie minoritatilor prin asa numita lege a autoguvernarii.

COALIŢIA ROMÂNILOR din Ungaria şi Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române din Budapesta atrage cu îngrijorare atenţia opiniei publice asupra faptului că în Budapesta şi în unele localităţi din Ungaria au apărut deja aşa-numiţii „pui de cuc”, intruşi necunoscuţi în rândul comunităţii româneşti, care vor să candideze ca români la alegerile de autoguvernări minoritare de la 1 octombrie 2006.

Oricine vrea sa se declare ca apartinand de o anumita minoritate (inclusiv cea romana), o poate face fara ca nimeni sa-l intrebe absolut nimic.

Astfel, in aceste autoguvernari au intrat oameni care nu sunt romani, nu stiu romaneste, nu ii intereseaza deloc soarta romanilor, dar cheltuiesc banii destinati minoritatii romane in cu totul alte scopuri.


Surse/Note: [1] altermedia.info

  http://glasul.info/

16/06/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Comunitatea românilor din Transcarpatia

 

 

 

Românii din Transcarpatia

 

 

Românii din dreapta Tisei au avut parte de o istorie străveche dar şi zbuciumată.

În perioada feudalismului timpuriu au făcut parte din voievodatul istoric al Maramureşului, devenit comitat după cucerirea maghiară, aici fiind locul de obârşie al voievodului Bogdan, descălecătorul şi fondatorul Ţării Moldovei.

Aici, la Mucacevo (fost Munkács in timpul stapanirii maghiare), a luat fiinţă prima episcopie ortodoxă românească din Transilvania şi tot aici, la Mănăstirea Peri, a fost editată prima Biblie în limba română.

Această zonă a fost un fief al nobilimii româneşti din Transilvania, prezentată posterităţii de academicianul Ioan Mihalyi de Apşa, un ilustru fiu al locului, în „Diplomele Maramureşene“, considerată „biblia neamului“, despre care marele istoric Nicolae Iorga scria că “fără această carte nu s-ar putea scrie istoria României“. Tot aici s-a născut academicianul Mihai Pop, considerat ”regele folclorului românesc“.

Până în decembrie 1918, românii din această zonă au făcut parte din comitatul Maramureş în cadrul Principatului Transilvaniei respective în cadrul Provinciei Transilvania, cunoscând atât vasalitatea Regatului Ungariei cât şi ocupaţia Imperiului Habsburgic, devenit Imperiul Austro-Ungar de la 1867.

Românii din această zonă şi-au trimis delegaţi la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde au solicitat includerea întregului Maramureş istoric în ţara mamă.

N-au avut însă noroc, întrucât în 1920 Maramureşul istoric din dreapta Tisei a intrat în componenţa Cehoslovaciei, care s-a prevalat de prevederile tratatului încheiat în 1916 de Guvernul Brătianu cu puterile Antantei, prin care frontiera de nord a României a fost stabilită pe râul Tisa.

În noiembrie 1944, după eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia fascisto-horthistă, zona românească din dreapta Tisei a fost alipită URSS în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina.

În 1920, când a fost împărţit Maramureşul istoric, în dreapta Tisei au rămas circa 12.000 de români care locuiau în 4 comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina.

În 2001, la primul recensământ efectuat în Ucraina după declararea independenţei, după 80 de ani de izolare de patria mamă, conaţionalii noştri nu numai că nu au dispărut prin asimilare, dar numărul lor aproape că s-a triplat, declarându-se români 32.300 de locuitori din această zonă, care convieţuiesc acum în 6 comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina, Strâmtura şi Topcino.

 Maramureșul istoric din dreapta Tisei (regiunea ucraineană Transcarpatia), zonă pe care marele poet și publicist român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor și portului unice. Totodată, amănuntele trecutului acestei părți a României rămân necunoscute.

De exemplu, nu mulți cunosc faptul că sintagma „Maramureșul istoric” face trimitere la un teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componența statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Țineghe, pe atunci arhivist drd., Direcția Județeană Maramureș a Arhivelor Naționale, iar în prezent director al Direcției județene Ilfov a aceleiași instituții menționează că „dezmembrarea Maramureșului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferința de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariția legică a Imperiului Austro-Ungar și apariția statelor naționale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureșul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.

„Protocolul cu privire la regimul proprietăților din zonele de frontieră”

Sărind puțin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România și Cehoslovacia”, prin care granița se stabilea pe Tisa.

Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din fixarea graniței pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau noua stare de fapt.

La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la București, „Protocolul cu privire la regimul proprietăților din zonele de frontieră”.

Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de pământuri și arendași, precum și pentru personalul întrebuințat la exploatarea agricolă, în virtutea unui carnet.

Circulația proprietarilor și a posesorilor de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăților lor și la trebuințele impuse de exploatarea acestor proprietăți.

Este foarte important de menționat că, prin delimitarea frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat românești de pe malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Lunca, Săpânța, precum și comunele cu populație jumătate română, jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apșa de Sus, Bogdan, Frasin, Remeți etc; se pierdeau minereurile neexploatate și apele minerale etc.

Cei mai afectați de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu, Bocicoiul Mare și Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.

Exprimându-și părerea în legătură cu dezmembrarea Maramureșului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înțelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct și pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obținut pentru Maramureș alte frontiere”.

Tot în revista “Dosarele Istoriei” sunt menționate următoarele:

,,Diversitatea etnică a populației din Maramureș era urmarea politicilor de colonizare, dusă de administrația maghiară, și de împământenire a evreilor”.

Rutenii – populație de origine slavă – s-au stabilit de-a lungul mai multor secole;

Germanii – prima și cea mai masivă colonizare a lor s-a făcut între 1773 și începutul secolului al XIX-lea;

Evreii sunt grupul etnic ce sosește cel mai târziu, imigrând aici din Galiția și zone ale Poloniei și Rusiei. Primul document ce amintește prezența lor este Conscripția din 1728, când sunt amintiți nouă evrei. La 1900 însă, ei reprezentau 18.8% din populație;

Ungurii sunt aduși încă din secolul al XV-lea în zona Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcționari și formau o populație compactă în plasa Șugatag și la Sighet. Numărul lor se va reduce simțitor după Primul Război Mondial.

Aproape uitați

Despre comunitățile românești din dreapta Tisei, din regiunea ucraineană Transcarpatia, mulți nici nu știu că există. Foarte puțini au fost cei care, după ce au aflat de existența românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-și păstreze limba, portul și tradițiile românești.

Însă, chiar și fără ajutorul cuiva, maramureșenii de peste Tisa au reușit să-și păstreze toate aceste elemente cu ajutorul propriilor forțe și dorinței de a transmite urmașilor ceea ce au primit și ei, la rândul lor, de la bunici și străbunici.

De-a lungul timpului, populația maramureșeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăți, însă a reușit să treacă victorioasă peste ele.

Foarte puțini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crișana și din Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenți și cei de dincolo de Tisa, unde au făcut cunoscută dorința românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de pe malul stâng al Tisei.

Atunci când s-a dat citire Rezoluției Marii Adunări Naționale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’ la Tisa”, aceștia s-au simțit uitați și au protestat, cerând ca România Mare să se întindă „până dincolo de Tisa”.

Cu toate acestea, doleanțele lor se pare că nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătrați ai comitatului Maramureș, României i-au rămas doar 3.381.

Poate nu am fi știut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apșa, diplomatul care ne-a lăsat drept moștenire, întregului popor român, „Diplomele maramureșene din secolul XIV și XV”.

Iar el este doar unul din marele număr al românilor adevărați care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului Nicolae Iorga, s-a născut limba română.

La Mănăstirea din Peri, între 1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărți bisericești.

Cifrele reale și statisticile oficiale

Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se întinde un șirag de sate și comune românești deosebite, cu specific maramureșean.

Printre cele mai frumoase și bogate localități din imediata apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu din România, se numără Apșa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouțu Mare, Bouțu Mic, Podișor, Cărbunești.

Localități tot atât de frumoase sunt incluse și în raionul Rahiv (Rahău): Apșa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuț, Dobric etc.

În urma recensământului efectuat in Ucraina în 2001, s-a stabilit că populația românească din regiunea Transcarpatia numără peste 32.000 de locuitori.

Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent, însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureșul de peste Tisa este, în prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001.

Dacă luăm în considerare faptul că principalele comune românești de peste Tisa, Slatina, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc și Biserica Albă, au fiecare cel puțin câte patru mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de locuitori, așa cum arătau datele din 2001.

În toate aceste localități, oamenii vorbesc, simt și trăiesc românește. Maramureșenii de peste Tisa își cresc copilașii doinindu-le în limba veche, maramureșeană, o limbă care, spre deosebire de alte localități românești din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a păstrat foarte bine.

Tradiții și cultură

De-a lungul anilor, nimeni nu a reușit să ia religia, cultura și limba românilor. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri înalte, Apșele de Jos și de Mijloc, Slatina, Biserica Albă și toate cătunele mici de pe lângă acestea.

Cea mai veche biserică de lemn din Apșa de Mijloc veghează de pe dealul satului încă de la 1428.

O alta bisericuță construită pe deal poartă hramul Sfantului Nicolaie și datează din anul 1776.

Monumentele de patrimoniu construite în stil maramureșean sunt acum închise, însă asta nu înseamna ca aici credincioșii nu mai au lacășe de cult deschise.

Alte doua mari biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile mănăstiri.

Și la Apșa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561, iar cealaltă datează din 1776.

Toate aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În ceea ce privește viața culturală a românilor din Maramureșul de peste Tisa, este important de menționat că, în cazul în care acești maramureșeni vor să organizeze vreo sărbătoare sau festival folcloric, pun mână de la mână și, cu resurse puține, încearcă să demonstreze că nu sunt mai prejos decât frații lor din stânga Tisei.

De exemplu, în fiecare an, în luna mai, maramureșenii de peste Tisa organizează Festivalul Creației Populare a Românilor din Transcarpatia, care, prin rotație, ajunge în fiecare localitate românească din zonă.

La eveniment, sunt prezenți locuitori ai tuturor satelor din apropiere, dar sunt invitate persoane și din România, Republica Moldova sau alte țări unde trăiesc români. Aceasta, însă, se întâmplă doar o dată pe an.

O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa informației în limba română, aceștia având doar un ziar, Apșa, care apare o dată pe lună. Inițial, mai existase o publicație, Maramureșenii, însă, din lipsă de fonduri, aceasta s-a desființat.

Printre organizațiile românești din Transcarpatia se numără Asociația social-culturală a românilor din Transcarpatia “George Coșbuc”, Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia “Dacia”, Asociația Primariilor Românești din Transcarpatia – ’Tisa, Asociația “Speranța”.

În fiecare an, românii de aici organizează 2-3 manifestări culturale cu participanţi din România, Republica Moldova şi Ucraina, precum şi un festival etnofolcloric local, şi editează 2-3 cărţi în limba română.

Localităţile româneşti din această zonă sunt cele mai arătoase din Transcarpatia, iar românii sunt cunoscuţi şi recunoscuţi ca fiind cei mai gospodari şi întreprinzători din regiune, mulţi dintre ei lucrând, îndeosebi în domeniul construcţiilor, în Rusia, Polonia şi unele state din vestul Europei.

Mândri de obârşia şi de situaţia lor materială şi culturală, românii de aici spun că trăiesc în „România Mică”, vizavi de „România Mare”.

Românii maramureşeni din dreapta Tisei se simt însă uitaţi sau neglijaţi de autorităţile din România.

Ei ar dori ca Ambasada României din Ucraina, precum şi Consulatul General al României de la Cernăuţi, unde se adresează cel mai frecvent pentru obţinerea de vize pentru intrarea în România, să se implice mai mult în problemele lor.

De asemnea, ar dori o colaborare mai consistentă şi pemanentă cu Departamentul Românilor de Pretutindeni şi cu Institutul Cultural Român.

 

Surse : www.cotidianul.ro/; http://www.tocpress.info/romanii-din-transcarpatia/

22/02/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: