CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

16 iulie 1264 – A apărut primul document care menţiona existenţa oraşului transilvănean Bistriţa

Bistrița-Năsăud este un județ care face parte din provincia istorică Transilvania, care se învecinează cu județele Cluj la vest, Maramureș la nord, Suceava la est și Mureș la sud. Din punct de vedere administrativ județul este compus dintr-un municipiu – Bistrița, 3 orașe – Beclean, Năsăud și Sângeorz – Băi precum și 58 de comune cu 235 de sate.

Județul numără aproximativ 278000 de locuitori, se întinde pe o suprafață de 5355 kilometri pătrați și are reședința administrativă în municipiul Bistrița.

În urmă cu 754 de ani, în ziua de 16 iulie 1264, a fost datat primul document care menţiona oraşul Bistriţa (din  judeţul Bistriţa-Năsăud) ca oraş de meşteşugari şi negustori.

Acesta avea  însă o existenţă anterioară invaziei tătarilor, în urma căreia  avusese mult de suferit şi  s-a refăcut cu greu, fapt pentru care numai în a doua jumătate a sec. XIII, documentele au  început să amintească din nou , printre alte oraşe înfloritoare din Transilvania, şi oraşul Bistriţa.

În prezent, ziua de 16 iulie ca zi de atestare documentară, a devenit zi de sărbătoare a oraşului.

În fapt, prima menţiune documentară a acestei aşezări datează din anul 1241, fiind amintită în Codexul de la Echternach, care menţiona între aşezările distruse de mongoli şi Târgul Nosa („oppidum Nosa”).

 Această denumire fusese adoptată după locul de origine al majorităţii coloniştilor care întemeiaseră această aşezare (în sec. XII) şi care proveneau din părţile Luxemburgului de azi, probabil din preajma localităţii Nosa (40 km de Luxemburg).

Legat de “întemeierea” sa, într-un document din anul 1295 se menționează însă, că la venirea primilor coloni, în 1203, aici exista o populație română destul de numeroasă, organizată într-o localitate de tip rural, cunoscută sub numele de Villa Latina. Lângă această localitate, colonii aduși de către coroana maghiară și-au întemeiat, la rândul lor, o nouă localitate pe care au numit-o Rossmarkt. Cetatea Bistriței s-a format prin unirea celor două sate.

Localitatea transilvăneană, care s-a închegat şi s-a dezvoltat  în  nord-estul Transilvaniei, se număra  la începutul Evului Mediu printre posesiunile regale maghiare, fundus regius şi aici au fost instalaţi  flamanzi, valoni, saxoni, bavarezi, care vor fi cunoscuţi ulterior sub numele generic de sași.

Aceşti colonişti veniţi din vestul Europei  au fost  înzestraţi de regalitatea maghiară, după mijlocul secolului al XII-lea, cu o serie de drepturi şi libertăţi care le-au conferit un statut social şi economic privilegiat.

Partea de jos a orașului, locuită de români, avea să fie numită în documentele ulterioare, Klein Wall(ac)dorf (micul sat valah) sau Alsowalldorf (satul valah de jos).

Primii conducători administrativi ai cetății suntamintiți în anul 1274, “magister” Paulus de Rodna și Bistrița (Bysterce) și în 1295, “magister” Vivianus.

În timp însă, sașii își vor extinde autoritatea asupra întregii localități, impunând până și numele cetății:Nossen, “al nostru” .

 Românilor, cu timpul, le-au fost restrase drepturile, interzicândule construcția bisericilor sau chiar să le repare pe cele ruinate, să participe la breslele orașului și la conducerea lui, ajungând chiar să fie alungați din cetate.

Aceste fapte , vor conduce, de-a lungul timpului, la escaladarea unui numeros șir de conflicte între români și sași: “Oamenii care locuiesc pădurile, … nu îi lasă în pace pe noii locuitori, stau la pândă prin tufișuri și năpustindu-se asupra bărbaților germani, îi ucid, răpindu-le oileși dând foc satelor lor.” (Kisch Oscar – Evenimente mai însemnate din istoria Bistriței și ținutul Nossen).”

Este demn de menţionat însă că documentele care prezintă colonizarea ţinuturilor din actualul judeţ Bistriţa – Năsăud cu coloni, fac precizarea că aceşti coloni şi-au întemeiat aşezări lângă localităţile valahe, existente, la venirea lor. (!) Şi ca dovadă că aceştia au fost de multe ori considerati “venetici” putem aminti veşnica dispută istorică dintre valahi, pe de o parte, şi maghiari şi saşi, pe de alta parte, atât pe Valea Someşului cât şi pe Valea Bistriţei şi în ţinuturile învecinate. “

Începând cu secolul al XIII-lea, Bistriţa a cunoscut perioade de înflorire şi dezvoltare economică, întrerupte de nenorociri şi războaie,printre care invazia din anii 1241 – 1242 a tătarilor, aflaţi în drumul lor spre centrul Europei, care au devastat oraşul şi împrejurimile, dar în secolele următoare această aşezare a reuşit să se redreseze.

După acest dramatic moment localitatea, intrată sub autoritatea unui comite regal, se reface rapid şi la cea de-a doua invazie din anul 1285 reacţia comunităţii bistriţene va fi mult mai bine coordonată.

Numele actual al oraşului are la origine cuvântul slav „bîstro” (“repede”), aşa cum se numesc de obicei apele repezi„Bistriţe”iar această denumire presupune evident  o convieţuire mai îndelungată a unor elemente slave existente într-o populaţie autohtonă de origine româno-slavă.

În a doua parte a secolului al XIII-lea, la  data de 16 iulie 1264, Papa Urban al IV-lea pomenea într-un document în limba latină ţinutul „Bistriche”, adică Bistriţa.

Odată cu dezvotarea localităţii, aici s-au stabilit călugării franciscani şi dominicani, care preferau aşezările aflate în expansiune.

În anul 1303 a apărut prima mănăstire domnicană, iar în anul 1316 cea franciscană.

În anul 1330, oraşul a intrat în jurisdicţia regelui Ungariei, Lodovic de Anjou. Din partea regelui, Bistriţa a primit statutul de „civitas” în anul 1349, iar în anul 1353 a primit dreptul de a ţine târg anual de 15 zile, în luna august, denumit de locatari „Bulgiul” , si primeste dreptul de a poseda pecete proprie (cap de strut incoronat cu potcoava de aur in cioc) .

Tradiţia continuă şi azi, ca sărbătoare a saşilor din oraş. Tot în această perioadă, localitatea  a primit sigiliul propriu – un cap de struţ încoronat şi cu o potcoavă de aur în cioc, care simbolizează după vechea heraldică, îndeletnicirile cele mai importante ale bistriţenilor – meşteşugăritul şi comerţul, specifice oraşelor de graniţă.

În secolele următoare, această aşezare  a devenit una dintre puternicele cetăţi transilvănene şi un înfloritor centru meşteşugăresc cu peste 20 de bresle).

În timp, numele preluat de la localnicii întâlniţi aici de coloniştii aduşi de unguri , Bistriţa (Bistritz, Bezterce, Bystriche),  s-a generalizat

Înaintea invaziei tătare, multe oraşe transilvănene au fost fortificate şi erau dezvoltate economic. O parte dintre ele  erau apărate de  Kirchenburgen – bisericil fortificate cu ziduri masive.

Nesiguranta vremurilor determina ridicarea zidurilor cetatii, astfel ca in anul 1465 orasul avea 18 turnuri si bastioane aparate de mestesugarii orasului grupati în bresle.
In aceasta perioada Bistrita devine unul din cele mai importante orase din Transilvania alaturi de Sighisoara si Sibiu.

Expanisunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen şi Septem Castra în latină, făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate: Bistriţa, Sibiu, Cluj, Braşov, Mediaş, Sebeş, Sighişoara.

Nu se ştie cu exactitate care din cele şapte localităţi săseşti a stat la originea denumirii Siebenbürgen, („Şapte Cetăţi”), existând azi opinii diferite asupra statutului pe care îl aveau  aşezările săseşti care au alcătuit iniţial numele.

Dezvoltarea puternica a orasului Bistriţa in secolele trecute este dovedita de o serie de constructii arhitecturale, unele păstrate panaîn zilele noastre:
– Biserica gotica cu turnul de 75 de metri domina si astazi orasul. Constructia acestei biserici a inceput in 1470, si a durat aproape 100 de ani (pana in 1564)
– Fosta biserica a minoritilor din secolul al XIII-lea
– Complexul comercial Sugalete
– Casa Argintarului ridicata in secolul al XVI-lea
– Zidurile vechii cetati a Bistritei si Turnul dogarilor – unul din bastioanele de aparare ale orasului.

Între anii 1325-1329, în urma presiunii saşilor, regele maghiar Carol Robert a acceptat o reformă administrativă, în locul comitatelor formându-se scaune şi districte, entităţi juridice şi administrative tipice în regatul ungar pentru grupuri privilegiate cu drepturi de autonomie.

Prin poziţia sa geografică, Bistriţei îi va fi consacrat statutul de centru al regiunii beneficiară de privilegii, Nösnerland.

Prezenţa ca reprezentant al regalităţii a unui comite, atestat documentar la 1274, presupune şi existenţa unei mici fortificaţii în care acesta îşi avea reşedinţa, documentele înregistrând un „turn de piatră” care era situat cel mai probabil în extremitatea de nord-est a aşezării medievale, nu departe de mănăstirea franciscană, şi care va fi inclus mai târziu în sistemul de apărare al oraşului.

 

Astfel poate fi explicată planimetria cetăţii, consemnată în planul din anul 1736, cu un turn, fostul donjon, înconjurat de ziduri şi şanţuri, resturi ale mai vechilor centre de putere.

O dată cu întărirea forţei sale economice şi a sporului demografic susţinut, Bistriţa devine un oraş liber regal care beneficia de toate drepturile şi obligaţiile conferite de acest statut, între care şi acela de a se apăra prin ziduri şi de a întreţine o armată proprie.

Bistriţei îi este recunoscut statutul de civitas prin acordarea, de către regina Elisabeta, la 30 decembrie 1330, a privilegiului de a fi judecaţi de judele „ales de ei dimpreună şi din mijlocul lor” şi a dreptului de liberă trecere pentru negustorii şi mărfurile produse şi comercializate de dânşii.

Prin actul amintit erau deschise larg căile pătrunderii mărfurilor breslelor bistriţene pe pieţele regatului şi recunoscută cetăţenilor săi autonomia juridică. Ulterior, acordarea dreptului de târg anual (1353) a potenţat forţa economică a oraşului.

Privilegiul acordat de către regale Sigismund de Luxemburg, în anul 1366, prin care locuitorii Bistriţei primesc dreptul la alegerea anuală “ după deopotriva lor învoire a tuturor, judele şi juraţii”, oraşul având dreptul la pecete şi stemă proprie , simboluri caracteristice unui oraş liber.

Ridicarea fortificaţiei de zid se apreciază a se fi demarat după 1349, dată la care Bistriţa figurează în documente cu titlul de civitas, fiind definitivate sub forma unei incinte continue de zid după 1400.

În acest mod Bistriţa se alătură celorlalte oraşe libere regale înconjurate de sisteme de apărare proprii: Sibiu, Braşov, Sebeş, Sighişoara, Mediaş şi Cluj. Documentele rămân oricum obscure în privinţa acestei etape a sistemului de apărare al oraşului.

Singurul document care vorbeşte de zidurile şi turnurile oraşului, „muri et aedificia fortalitii„, datează din anul 1438, prin care regina Elisabeta atrăgea atenţia asupra stării de ruină în care se găsea fortificaţia, solicitând lucrări de reparaţii şi întărire a incintei.

Aflaţi sub protecţia şi grija reginei Ungariei, bistriţenii devin cei mai importanţi negustori din zonă, intermediind un înfloritor comerţ între Transilvania şi Moldova.

În acest sens, regele  Ludovic de Anjou  a acordat Bistriţei la 1352 dreptul de a ţine „tîrgul cel mare” de Sf. Bartolomeu, organizat timp 15 zile în luna august, în jurul bisericii din Piaţa Centrală. Burgul este declarat „oraş liber regal”, un statut ce îi conferea autonomie economică, juridică şi politică, inclusiv dreptul de a avea un blazon.

Stema veche a Bistriţei cuprindea un cap de struţ încoronat, cu potcoavă în cioc – simbol al comerţului şi coiful regal al regelui Ludovic de Anjou, cu scutul regatului şi al casei de Anjou.

Imagini pentru stema bistriţa photos

Bistriţa este singurul oraş din România care a împrumutat pe stema sa simbolurile uneia dintre cele mai puternice dinastii europene, crinul regal şi struţul Casei d’Anjou.

Istoricii au păreri împărţite privind semnificaţia elementelor de pe stema veche a oraşului.  Struţul este singurul element constant în stema Bistriţei din 1300 şi până astăzi, excepţie făcând  perioada comunistă. O variantă stilizată a acestuia va fi folosită ca mascotă a oraşului.

Potrivit istoricilor, struţul este un simbol al faptului că oraşul a sprijinit dinastia d’Anjou în lupta  cu nobilimea maghiară.Dreptul de pecete şi stemă, ca simboluri ale autonomiei urbane au fost acordate oraşului Bistriţa, în 1366, de regele Ludovic I d’Anjou.

„În secolul XIII, când Casa d’Anjou a revendicat tronul regatului Ungariei, nobilimea maghiară a fost împotriva venirii acestora. Ca şi sprijin, familia regală a solicitat ajutorul oraşelor, despre care se ştia că se opuneau nobilimii. Cu această ocazie, oraşul Bistriţa, care şi-a arătat sprijinul pentru regalitate, a primit şi drept de autonomie.

Atunci, regele a dat oraşului stema care reprezenta un struţ cu o coroană pe cap, un coif de cavaler şi un scut care avea pe el crinii Casei d’Anjou .

Struţul era considerat în perioada medievală unul dintre cele mai puternice păsări. „Struţul era considerat cea mai puternică pasăre, considerată singura capabilă să învingă un cal . Istoricul german Günter Klein explică existenţa potcoavei în ciocul struţuluiarătând că  „Potcoava din cicocul struţului nu simbolizeaza norocul, ci puterea struţului, faptul că el – conform mitologiei medievale – putea digera chiar şi fier.

Potcoava din ciocul struţului simbolizează victoria Casei de Anjou asupra acelei părţi a nobilimii maghiare- simbolizată printr-un cal, care a contestat puterea regală şi a fost supusă de Angevini cu sabia. Adică struţul a înghiţit calul, din care a rămas numai o potcoavă”.

În anul 1465 regele Matei Corvin a acordat bistriţenilor dreptul de a dărâma vechea cetate şi să fortifice întreaga localitate.

Cele 22 de bresle ale oraşului formate din aurari, măcelari, fierari, dogari, rotari, funari, etc reuşesc să fortifice burgul cu ziduri de piatră de circa 10 m înălţime şi 1,5 lăţime.

Exteriorul zidurilor este dublat de un şanţ cu apă care alimenta şi morile din întreg oraşul.

Cum Bistriţa nu s-a găsit în prima linie de rezistenţă aflate în calea primejdiilor, sistemul său de apărare s-a păstrat în formele impuse de arhitectura militară de factură gotică şi renascentistă, spre deosebire de alte burguri nevoite să-şi adapteze permanent sistemele de apărare în funcţie de evoluţia tehnicii de război şi a armelor de foc.

Chiar dacă din vechea cetate nu s-au păstrat decât nişte mici fragmente evocarea elementelor care au format unul din cele mai puternice sisteme de apărare din Transilvania medievală poate sugera amploarea eforturilor materiale şi umane investite în afirmarea şi păstrarea libertăţii şi autonomiei urbane.

Zona vulnerabilă a cetăţii care nu era dublată de mlaştini şi heleştee era practic zona dintre cele două porţi din partea de vest a oraşului unde însă existau un sistem de două rânduri de canale cu apă care îngreuna un acces frontal spre zidurile fortificaţiei.

Apărarea oraşului cădea în sarcina cetăţenilor, porţile având câte un paznic care avea misiunea de încasare a taxelor şi supraveghere şi semnalizare a evenimentelor. Aceştia locuiau de obicei în turnul porţii. În caz de război sarcina supravegherii şi apărării zidurilor revenea breslelor.

În scopul asigurării şi întăririi graniţei răsăritene a regatului maghiar, regele Ladislau Postumul la anul 1452, a dăruit Bistriţa împreună cu cele 20 de sate din împrejurimi, lui Iancu de Hunedoara, cu titlul de Comite Perpetuu .

Ieşind de sub jurisdicţia regală, oraşul a devenit domeniu privat al grofilor şi a suferit astfel pagube însemnate. Iancu a venit la Bistriţa şi a luat măsuri de construire a unei cetăţi pe dealul Burich, în partea de nord a oraşului, lucrare terminată destul de repede – 2 sau 3 ani. Cetatea a fost populată cu soldaţi maghiari.

După moartea lui  Iancu de Hunedoara, conducerea oraşului i-a revine lui Szilagyi Mihaly, care a fost primit cu ură de către saşi, drept pentru care în anul 1458 primarul Thummel a organizat o răscoală, înnabuşită cu repeziciune de către Szilagyi.

În 1464 s-a răscumpărat libertatea oraşului de la Matei Corvin pentru suma de 6000 forinţi. Saşii însă nu au renunţat la revendicările lor, obţinând de la Matei Corvin în anul 1465 dreptul de a construi în jurul oraşului un zid de protecţie, care va a fost ridicat din ramăşiţele cetăţii construite de Hunyadi. Astfel, au fost terminate o serie de ziduri, turnuri, bastioane şi mai multe porţi.

În 1542 s-a hotărât ca fiecare cap de familie să facă pe rând de pază la porţi, iar în anul 1639 s-a decis ca paza să fie asigurată în permanenţă de fiecare om din fiecare centurie.

Pregătirea cetăţenilor pentru apărare era asigurată prin desfăşurarea unor exerciţii militare. Erau organizate trageri cu armele de foc, anual de Rusalii.

Aceste trageri au fost stabilite a se desfăşura în şanţul dintre cele două ziduri ale fortificaţiei, între Poarta Ungurească şi Spitalului.

La adăpostul acestor ziduri bistriţenii construiesc incepand din 1480, în Piaţa Centrală, unul dintre cele mai lungi ansambluri arhitecturale medievale din estul Europei, cu arcade la parter, ansamblul Sugălete (Sub gălete).

Cele 13 case au fost nucleul economic al oraşului unde negustorii şi meşteşugarii îşi vindeau produsele.

Între străzile largi care porneau din Piaţa Centrală şi zidurile cetăţii au fost trasate scurtături, străzi înguste, pietonale care parcurg oraşul pe direcţia nord-sud – ele aveau numele turnurilor sau a breslelor care apărau orasul dar azi se numesc simplu „pasaje”.

Centru istoric al Bistriţei păstrează 22 de pasaje, cel mai mare număr de pasaje între burgurile Transilvaniei.

Oraşul Bistriţa păstrează azi 54 de monumente de arhitectură, situri arheologice şi monumente sculpturale de interes naţional / internaţional şi 145 de interes local. Între acestea Biserica Evanghelică din Piaţa Centrală este cel mai reprezentativ simbol arhitectural al oraşului.

Construită din secolul al XIII-lea în mai multe etape este azi o biserică hală de mari dimensiuni, cu cel mai înalt turn bisericesc din piatră din România (cca. 75 m).

Formele gotice ale bisericii au fost îmbrăcate în stilul Renaşterii de un meşter italian care a lucrat la Bistriţa.

La 1564 Andrea Gromo descria Bistriţa ca pe un oraş frumos, bogat, populat şi puternic, cu străzi drepte tăiate de la un capăt al oraşului la celălalt de pâraie care curg prin tot oraşul spre marele folos al locuitorilor şi totodată spre desfătarea ochilor privitorilor, iar Giovanni Botero, un alt peregrin italian contemporan cu cel de mai sus, considera că Sibiul era cel mai mare oraş din Transilvania, Clujul cel mai populat, iar Bistriţa cel mai frumos.

Dacă în anul 1533 erau înregistrate un număr de 16 bresle, la mijlocul secolului al XVIII-lea erau un număr de 29, tradiţia breslelor fiind continuată de asociaţii ale meşterilor şi după desfiinţarea sistemului medieval al breslelor.

O mănăstire dominicană de maici cu hramul Ad Sanctem Trinitatem a fost amplasată pe fosta stradă Ungurească. La începutul secolului al XVIII-lea pe locul fostului hospital au fost instalati piaristii, care au amenajat o scoală care a functionat din 1717 până în 1849.

Între elevii acestei scoli s-au numărat si Gheorghe Sincai, Andrei Muresanu, Karoly Torma. Lângă scoală, între anii 1781 si 1787, a fost edificată biserica romano-catolică, după proiectul arhitectului Paul Schmidt, în stil baroc, după ce vechea biserică a căzut pradă incendiului din 18 aprilie 1758, alături de încă 132 clădiri.

Prima mentiune a unei şcoli confesionale la Bistriţa datează din anul 1388, aceasta câstigând în valoare prin sirul de dascăli, instruiti în universităti de prestigiu ale vremii.

După adoptarea Reformei scoala a fost transformată în gimnaziu cu predare în limba latină, al cărui Regulament elaborat în 1596 de către umanistul Gallus Rohrmann prevedea două cicluri de studii. Scoala, amplasată în vecinătatea bisericii parohiale, a fost reconstruită în anul 1565.

În 1548 preotul orăsenesc Michaei Fleischer a constituit un fond pentru sustinerea studentilor săraci, în valoare de 172 de ducati.

Un mare număr de tineri din oraş au urmat de-a lungul secolelor cursurile unor universităţi de prestigiu din Europa, cartea şi cuvântul scris devenind componente importante ale vieţii sociale.

Dacă cea mai veche scriere păstrată din biblioteca fostului gimnaziu evanghelic datează din anul 1475, achiziţia de cărţi şi existenţa unor biblioteci este reflectată documentar încă de la începutul secolului al XVI-le. La 1745 este menţionată o tipografie , cea a lui Emerich Gall.

Primele publicaţii bistriţene au fost Bistritzer Wochenblatt, cu an de apariţie 1862, iar prima publicaţie românească, Revista ilustrată. Clădirea gimnazului a fost reconstruită în anii 1832 – 1833, clădire care a funcţionat ca şcoală până în 1935, când a fost demolată. Şcoala de fete a fost edificată în Piaţa Mică, la 1865.

Din 1870 la Bistriţa a functionat o scoală agricolă, iar după 1874 o scoală de ucenici mestesugari. Gimnaziul evanghelic s-a mutat în anul 1911 în clădirea nouă de pe Fleischerallee, ridicată între anii 1908 – 1910 după proiectul arhitectului vienez Paul Brang, arhitect care a realizat si proiectul clădirii Gewerbeverein-ului, actualul Centru Cultural Municipal, edificat între anii 1894 – 1895.

Scoala maghiară de stat a fost adăpostită initial în localul din strada Al. Odobescu, ridicat între 1893 – 1895 după planurile arhitectului Frölich. Clădirea Colegiului National „Andrei Mureşanu” a fost edificată în 1911 – 1912, pe baza proiectului arhitectului Ludovic Ybl.

Cea mai veche farmacie a orasului, mentionată documentar în 1516, se numea „Vulturul Negru” si se afla în proprietatea orasului. In 1857 un groaznic incendiu a cuprins oraşul, 184 de case au foast mistuite de flăcări, inclusiv turnul bisericii evanghelice.

În 1861 a fost înfiinţată secţiunea bistriţeană a Societăţii Gustav Adolf care a contribuit la construcţia a numeroase biserici evanghelice în districtul Bistriţei.

În anul 1874 s-a înfiinţat Societatea bistriţeană a pompierilor voluntari.

În 1886 era dată în exploatare linia ferată Dej – Bistriţa. Iluminatul public cu lămpi de petrol a fost introdus la Bistriţa 1862.

Localul actual al Primăriei a fost edificat ca şi hotel între 1854 şi 1855. În 1858 telegraful se instala la Bistriţa, iar în 1900 era realizată reţeaua de telefonie. Între 1907 – 1910 se realizează aductiunea de apă de la Cusma, în lungime de 21 km şi se amenajează sistemul de canalizare al oraşului.

În 1913 era edificată uzina electrică şi introdus iluminatul electric în oraş. Primele proiecţii cinematografice au fost efectuate în anul 1910 la Asociaţia meşteşugarilor din Bistriţa (Gewerbeverein) iar în 1913 s-a deschis sala de cinema „Omnia” de pe Fleischeralle.

Casele patricienilor din acele timpuri precum Casa Andreas Beuchel (numită şi Ioan Zidaru), Casa Peterman, Casa Argintarului, Casa cu Lei etc. sunt doar câteva din exemplele unor case a căror valoare nu este dată doar de istorie ci mai ales de frumuseţea şi originalitatea stilistică.

În secolul al XVIII–lea burgul intră sub dominaţia forţei militare a habsburgilor şi are un rol important în controlarea graniţei estice a imperiului austriac.

Acum este perioada poştalioanelor ce porneau din Piaţa Mică a oraşului spre Sibiu, Cernăuţi, Cracovia sau Viena pe drumuri istovitoare ce puteau dura şi 44 de ore.

Cu diligenţa Bistriţei, prin Pasul Bârgăului se deplasa şi Jonathan Marker, eroul lui Bram Stoker, pentru a se întâlni cu contele Dracula…Astfel legenda voievodului român se adaugă la istoria acestui ţinut în care frumuseţile naturii înconjurătoare  îndeamnă la poveste.

 

Documente vechi dintr-o colecţie păstrată la arhivele bistriţene arată că, în lunile iulie şi august 1849, Bistriţa a fost capitala Transilvaniei.

În lunile iulie şi august 1849, într-o perioadă tulbure după revoluţia patşoptistă, din Bistriţa plecau ordonanţe şi proclamaţii pentru întreaga regiune, pe atunci principat în cadrul Imperiului Austriac.

Aceste documente purtau semnătura primului guvernator austriac militar şi civil al Transilvaniei, baronul Ludovic Wohlgemuth, care îşi  stabilise cartierul general la Bistriţa, transformând astfel micul oraş într-un adevărat centru de putere.

 

 

 

 

Ludovic Wohlgemuth a guvernat cu o mână de fier deoarece a reuşit în puţin timp să restabilească ordinea în zonă. A repus în funcţiune instituţiile existente înainte de Revoluţia de la 1848. Baronul a luat şi măsuri pentru redresarea economiei, şubrezită de prezenţa pe piaţă a trei monede.

Pe lângă moneda imperială, cea austriacă, mai apăruseră şi monedele ruseşti şi maghiare. A lăsat pe piaţă doar moneda împăratului.

Primul guvernator militar şi civil austriac a plecat de la Bistriţa la sfârşitul lunii august şi s-a stabilit la Sibiu, oraş de unde a condus Transilvania.

Din secolul al XIX–lea oraşul îşi demolează o parte a zidurilor păstrând doar Turnul Dogarilor, iar în locul şanţurilor şi pietrelor de zid se sădesc şirurile de castani ce fac azi din Bistriţa, un oraş verde de o frumuseţe aparte.

Stilul neogotic se face remarcat prin construcţii reprezentative precum Sinagoga (1854-1855) sau Biserica Reformată (1867-1887) dar şi prin diverse detalii de arhitectură.

 

Imagine similară

Eclectismul a influenţat multe dintre faţadele imobilelor bistriţene renovate în secolul al XIX-lea ex. Piaţa Centrală nr.12, 40, 41, iar din preajma anului 1900 au început să apară şi primele exemple de arhitectură secesionistă, exemplu imobilele din strada Gh. Şincai nr.14, 18, Piaţa Centrală nr.28 şi Colegiul Andrei Mureşanu din strada Republicii etc.

Arhitectura secesionistă este interesant combinată cu formele tradiţionale ale arhitecturii transilvănene la un şir de construcţii de pe strada Zimbrului nr.9-15. Aceste modele arhitecturale neotransilvănene au corespondenţe în arhitectura din Tg. Mureş sau Oradea.

Bogatul fond arhitectural bistriţean este ilustrat şi de numărul mare de monumente de arhitectură înregistrate în Lista Monumentelor Istorice – 2004, unde oraşul se poate lăuda cu 54 de poziţii reprezentând monumenete şi ansambluri arhitecturale de interes naţional şi 198 de monumente şi ansambluri arhitecturale de interes local şi regional.

De aceste meleaguri se leagă numele unor figuri luminoase şi iluştrii ai culturii româneşti, precum George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Andrei Mureşanu,Veronica Micle, Ion Pop Reteganul, Iacob Mureşanu, Ioan Marian, Vasile Petri, A. P. Alexi, Florian Porcius, Paul Tanco, Constantin Moisil, Iulian Marţian, Iuliu Prodan etc., proeminente personalităţi ştiinţifice sau precursori ai pedagogiei noastre moderne.

 

Imagini pentru stema bistriţa photos

Foto: Actuala stemă a oraşului Bistriţa

Bistriţa a devenit din 1968, reşedinţa judeţului Bistriţa – Năsăud, iar  în anul 1992  populaţia sa  număra aproximativ 90.000 de locuitori.

 

 

 

 

Surse:

 

primariabistrita.ro

http://www.rador.ro/

https://adevarul.ro/locale/bistrita/bistrita-fost-capitala-transilvaniei-

Wikipedia.ro

 

17/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Povestea vorbei – Originea unor cuvinte şi expresii răspândite în limba română

 

 

Imagini pentru expresii răspândite în limba română photos

 

 

 

A-şi da arama pe faţă 

In Evul mediu, falsificatorii monedelor de aur ori de argint le confecţionau din aramă şi le acopereau numai cu un strat subţire de aur ori argint.

După un timp de folosire, acea pojghiţă de metal preţios se subţia până când rămânea la vedere numai materialul initial, arama.

Avocatul diavolului

 

Expresia are o istorie de peste cinci secole, a fost inventată de biserica catolică şi vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată să conteste cererea unui candidat la canonizare în faţa conclavului papal.

   Potrivit canoanelor, este „avocat al diavolului” acel prelat al cărui rol este de a aduce argumente cu privire la numirea unei persoane pentru beatificare sau canonizare de către biserică. Primul astfel de avocat a fost folosit în anul 1513 , dată la care a fost canonizat în calendarul catolic sfântul Iustinian.

În anul 1587, Papa Sixtus al V-lea este cel care a făcut demersuri pentru instituţionalizarea „avocatului diavolului”.

 

    

De unde vine expresia „avocatul diavolului“ – cine este, în realitate, acest personaj misterios şi cine l-a inventat

 

 

Cel care reuşeşte să definitiveze acest proces este însă Papa Benedict al XIV-lea (1740 – 1748), care-i atribuie prelatului însărcinat cu descrierea argumentelor faţă de duhovnicul propus spre beatificare titulatura de „avocat al diavolului” sau în latineşte „advocatus diaboli”.

În contradicţie cu „advocatus diaboli”, papalitatea l-a  creat pe „advocatus dei”, (în traducere„avocatul Domnului”).

Acesta reprezenta un alt prelat al cărui rol era acela de a aduce argumente în favoarea persoanei care urma să fie beatificată sau canonizată.

Folosind acelaşi discurs ca şi „advocatus diaboli”, „advocatus dei” încerca să convingă printr-o argumentaţie desăvârşită că alegerea spre beatificare este cea corectă.

Funcția a fost creată în 1587, dar din 1983 rolul avocatului diavolului a scăzut, ca urmare a reformei iniţiate de Papa Ioan Paul al II-lea în Biserica Catolică.

 

 

A fi în al nouălea (sau al șaptelea) cer

 

 

Expresia e bazată pe credinţa celor vechi, că cerul ar fi alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri). Filozoful Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de cristal, susţinea existenţa a opt ceruri.

Alţii au fost mai generoşi (de pildă, în secolul al XIII-lea, regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de astronomie, demonstra că sunt… 127!).

 

Tomasso d'Aquino

Tomasso d’Aquino

 

Mulţi erau mai reţinuţi: teologul Tomasso d’Aquino, care a trăit în acelaşi secol, susţinea existenţa a şapte ceruri; poetul Dante a scris că ar fi nouă.

Și fiindcă, o dată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus „preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea cer” său „mă simt în al nouălea cer”, înseamnă a te socoti în starea cea mai fericită, în culmea desfătării şi a bucuriei !

 

 

A se bate cu morile de vânt

 

Don Quijote

 

Aventurile lui Don Quijote, eroul celebrului scriitor spaniol Cervantes, ne încântă de trei veacuri şi jumătate.

Între alte isprăvi din timpul peregrinărilor faimosului „cavaler” ni se spune că acesta pornise să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui înfierbântată, le luase drept adversari.

De atunci,a te bate cu morile de vânt înseamnă a te lupta cu năluci, cu himere.

 

A spune (a vinde) braşoave

 

 

 Braşovul, un mare centru comercial

 

Braşoave înseamnă palavre, minciuni. Cuvântul vine de la Braşov, iar expresia este legată de negustorii braşoveni, care odinioară îşi aduceau marfa în Ţările Române şi o recomandau cu tot felul de laude exagerate, de baliverne şi reclame viclene.

 Se mai spune că în perioada medievală, negustorii din Braşov ştiau să facă, din materiale fără valoare, tot felul de bijuterii care arătau la fel ca şi cele de scumpe, pe care oamenii nu şi le permiteau.

Le vindeau ieftin, se îmbogăţeau, iar cei care le cumpărau se putea făli că au podoabe alese, deşi acestea nu aveau mare valoare.

 

 

A-şi pune cenuşă pe, sau în cap…

 

a puse cenusa in cap

 

 

Această expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov, veşmintele, se acopereau cu un sac şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu.

Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în biblie şi de acolo, dându-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă.

Ea poate fi folosită şi la modul ironic, aşa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: ,… dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt”.

 

Cântecul lebedei

 

 

 

 Imagini pentru lebădă photos

 

Se spune că înainte de moarte, lebăda … cântă. Platon confirmă această credinţă a vechilor greci. în pragul sfârşitului, lebedele cântau fericite, pentru că se duceau la Apollon!

Acelaşi amănunt e consemnat şi în una din fabulele lui Esop (secolul VI î.Hr.), iar în Agamemnon (o tragedie a lui Eschil), Cemnestra, pomenind de cuvintele nobile rostite de Casandra înainte de moarte, o compară cu lebăda.

 

 

Cocoșul galic

 

Este emblema naţională a Franţei. De multe ori, vorbindu-se despre Franţa, i se spune simbolic „Cocoşul galic”.

Această emblemă are o dublă explicaţie:

1) Romanii îi numeau gali pe locuitorii Franţei de azi şi se pare că le-au dat acest nume, fiindcă mulţi dintre ei purtau moţuri roşcate.

Aceste moţuri le-au evocat crestele cocoşilor, iar în latineşte gallus înseamnă cocoş.

 

 Imagini pentru le coq gaulois photos

 

 

2) După revoluţia de la 1789, în căutarea unei embleme pentru baterea monedelor noi (care să înlocuiască „ludovicii”), juriul, instituit pentru concurs, a recomandat un cocoş, gândindu-se la deşteptare, la vigilenţă, la trezirea conştiinţelor. Poporul însă, când a văzut „cocoşul” pe monedele de 20 de franci, a făcut legătură cu vechii gali.

Cocoşul a fost decretat emblemă naţională.

Mai târziu, Napoleon a desfiinţat acest simbol. Dar cocoşul a revenit o dată cu revoluţia de la 1830, începând să fie aplicat şi pe drapele.

Sub a Treia Republică (1871) a căpătat o mai mare răspândire (pe monede în special) şi a devenit alegoria Franţei, reprezentată în grafică prin „cocoşul galic”.

 

Originea lunilor anului:

Ianuarie (de la zeul cu privire dubla Janus; prima luna dupa solstitiul de iarna); Februarie (de la februa-februum); Martie (de la zeul razboiului si vegetatiei Mars; pâna in anul 153 î.C. anul roman începea cu luna martie); Aprilie (etimologie neclarificata); Mai (etimologie nesigura; exista 3 variante: de la zeita Maia, de la zeul Maius sau de la prefixul mag); Iunie (luna zeitei romane Iunona); Iulie (in amintirea lui Iuliu Cezar); August (dupa împaratul roman Augustus); Septembrie-Decembrie (ordinea cronologica a lunilor romane, incepând cu luna martie).

 

 

La calendele greceşti – Este o expresie atribuita de Suetoniu, unul dintre cei mai importanţi istorici romani, împaratului roman Augustus.

Acesta ar fi afirmat despre cei răi-platnici că îşi achitau datoriile „ad calendas graecas” (la calendele greceşti) o referire ironica la faptul ca grecii – spre deosebire de romani – nu aveau prima zi a lunii din calendar (numita calendae), zi obişnuită de restituire a datoriilor.

 

 

 

Originea şi semnificaţia cuvântului NOAPTE 

 

 

 În multe limbi europene, cuvântul NOAPTE este format din litera N urmat  de numarul 8 în limba respectivă !
Litera N este simbolul matematic al infinitului,  urmat de cifra 8 care simbolizează, de  asemenea, infinitul.
Deci cuvântul NOAPTE semnifica infinitul…

 
IATĂ CÂTEVA EXEMPLE :

 

portugheză: noite = n + oitoengleză: night = n + eightgermană: nacht = n + achtspaniolă: noche = n + ochoitaliană: notte = n + ottofranceză: nuit = n + huitromână: noapte = n + opt

 

 

 

Notele muzicale:

In ţările de limbă latină din Europa, denumirea iniţială a celor 7 note muzicale (ut/do, re, mi, fa, sol, la, si) s-a făcut dupa Solmisation-ul lui Guido de Arezzo (995-1050, Italia).

Notele ut, re, mi, fa, sol, la, reprezinta acrostihul unui vechi cântec religios latin consacrat lui Ioan Botezatorul, iar nota si provine de la initialele latine ale lui Ioan Botezatorul (Sancte Iohannes).

In sec.17 nota ut, greu de pronunţat, a fost inlocuit cu do.

Textul cântecului Sancte Iohannes :

 

Utqueant laxis
Resonare fibris
Mira gestorum
Famuli tuorum
Solve Polluti
Labii reatum
Sancte Iohannes

 

 

 

 

A dezmierda vine din latinescul dis + merda în traducere liberă: căcuț.

Explicaţia este că pruncul, după ce era curățat și schimbat, se bucura și de mângâielile mamei: dezmierdare.

 

 

In vino veritas (lat.“in vin stă adevarul”)

In Grecia antica, cei care erau banuiti de fapte infame erau imbatați de autoritati si anchetati în aceasta stare.

 

 

Linşaj – Executarea fără judecată a unui infractor de către mulţime.
Expresia vine de la şeriful american John Lynch  care îşi exercita meseria într-un oraş din Carolina de Sud, şi care pentru a stârpi tâlhăriile şi omorurile a indrodus pedeapsa cu linşajul.

El lăsa mulţimea furioasă să pedepseasca singură autorii infracţiunilor.

 

 

 

Mea Culpa (lat. ”E vina mea”)

 

Expresia provine din doua surse, de la o rugaciune catolica Peccavi, care consta in a-ti marturisi pacatele si apoi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare “mea culpa, mea culpa” şi de la o cutumă juridică din dreptul roman, conform căreia cel acuzat era întrebat dacă îşi recunoaşte vina, iar cei care
recunoşteau, făcându-şi mea culpa, se bucurau de circumstanţe atenuante.

 

 

Mujdei– cuvîntul provine din franțuzescul „mousse d’ail” semnificând spumă de usturoi.

 

O.K. 

În timpul războiului civil din SUA, după bătălii se afişau răniţii şi morţii, iar atunci când armata nu avea pierderi, se afişa “0 killed” (0 morţi).

De acolo provine şi expresia O.K.

 

 

Panica – Zeul grec Pan avea o infaţişare ciudată, jumatate om, jumătate animal, cu coarne, barbă, copite de ţap şi trup acoperit de păr.Trăia în desişul codrilor, în umbra cărora pândea nimfele.

Era considerat drept inventatorul unui instrument de suflat numit syrinx (naiul modern).

 În mitologia romană, Pan era identificat cu Faunus şi cu Lupercus.

 

Imagini pentru Zeul Pan photos

 

 

 

Potrivit tradiţiei antice, zeul Pan face pe oricine îl vede nebun, iar apariţiille sale provocau o stare de spaimă, numită după numele său –  panica.

Pan este prezentat şi ca zeul mulțimii, inclusiv al mulțimii isterice.

Aspectul sulfuros al acestui zeu, i-a determinat pe primii creştini ca în lupta împotriva păgânismului cu care se confruntau, să-i atribuie lui Pan caracteristicile diavolului.  

 

Robot – Scriitorul ceh Karel Capek a folosit pentru prima data cuvântul Robot in piesa R.U.R.; la baza lui a stat cuvântul slavon robota (munca).

 

Semnificaţia arătării degetului mijlociu

FOTO INCREDIBIL! Mircea Cartarescu le arata degetul mijlociu dusmanilor sai!

 

In zilele noastre este ceva jignitor sa arăţi cuiva degetul mijlociu, însă acum sute de ani, gestul avea alta semnificaţie.

Inaintea bataliei de la Agincourt din 1415, francezii, anticipând victoria lor asupra Angliei, au decis sa le taie degetul mijlociu tuturor soldaţilor care vor fi luaţi prizonieri.

Asta pentru că fără degetul mijlociu,acestora le-ar fi fost imposibil să mai poată să tragă cu arcul şi astfel să mai poată lua  parte la vreo luptă  viitoare.

Insă francezii au pierdut acea bătălie, iar soldatii englezi îi ironizau arătându-le degetul mijlociu, pe care aceştia intenţionaseră sa li-il taie…

 

Salariu  – În armata romană, ofiţerii şi soldaţii primeau o alocaţie în sare.

În perioada Imperiului, acest „salarium” (de unde derivă cuvântul salariu) a fost transformat într-o alocaţie de bani pentru sare.

 

 

Sandwich – Contele Earl of Sandwich (1718-1792), pasionat jucator de carti, nu gasea timp necesar sa manânce, preferând sa ramâna la masa de joc.

Spre a nu intrerupe jocul, solicita servitorilor sa-i aducă doua felii de pâine, între care era aşezată o bucata de carne.

 

Şchei – Este cel mai vechi  cartier din Brasov. Numele de Şchei (şcheau) era folosit de români pentru a denumi cartierele  locuite de credincioşi de rit slavon.

 Imagini pentru cartier schei photos

Unii istorici spun că numele de Şchei a fost dat după salahorii bulgari veniţi să lucreze la construcţia Bisericii Negre. 

 

Trivial – In vechea Roma discutiile importante se purtau in incinta forum-urilor; chestiunile mai putin importante, zvonurile si bârfele la tri-via, locul de intâlnire a 3 strazi.

 

 

I-a mâncat pisica limba 

În regatul asirian, soldaților dușmani capturați li se tăiau limbile, iar acestea deveneau delicatesele cu care erau hrănite pisicile regelui.

 

 

Scriitorul Victor Eftimiu a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume, un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii.

Boul se cheamă ox când e pe patru picioare, iar când e tăiat se cheamă beef.
Viţelul viu se cheamă calf, iar mort se cheamă veal.
Porcului i se pune pig, când e viu şi pork dacă e sacrificat.
Oaia este sheep când trăieşte, iar când moare, devine mutton.

Explicaţia este legată de faptul că în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig, în vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau – veal; porc – pork; mouton – mutton; boeuf – beef !
Interesant, nu?

Eftimiu, care se născuse în localitatea Boboştiţa din Epirul albanez şi n-a ştiut până la şapte ani, nici o boabă românească, era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi deţinea secretul multor etimologii neaşteptate.

De pildă, spunea el, cuvântul „săndulie”, cu care oltenii numesc covoraşul de lângă pat, vine de la franţuzescul „descente du lit”.

Cine şi-ar fi închipuit că atât de neaoşul „mujdei” vine tot din franceză: „mousse d’ail” (adică spumă de usturoi)?

Cuvântul „mişto”, revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească „mit stock”, în română, „cu baston”, ceea ce înseamnă cineva de condiţie bună.

Un tip cu baston e un tip mişto!

 

Tot din germană ne vine şi cuvântul „şmecher„. Boierii olteni care aveau podgorii, au angajat specialişti în degustarea vinurilor.

În germană, „schmecken” înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un şmecher, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost.

De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoară.

Cu totul neaşteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de paţachină şi joben.

Dicţionarul ne spune că „paţachina” e planta numită în latineşte Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare.

De unde ne vine cuvântul paţachină?

În Bucureşti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Paţac.

 

Imagine similară

 

 

Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un „şantan”, pe bulevardul Elisabeta din Bucureşti, importând de la Viena câteva fete vesele, care circulau seara pe bulevard în faţa „instituţiei”, ca să atragă onorata clientelă.

Acestea erau „fetele lui Paţac”, adică paţachinele…

În ce priveşte cuvântul „joben”, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e numită în toate limbile cu cuvinte care îi indică forma (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană zylinder, în italiană cilindro, în vreme ce limba română este singura în care numele înaltei pălării este cu totul diferit, afară de aceea populară de „ţilindru”.

 

 

Imagine similară

Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperământ capilar, era un negustor francez care avea un magazinde modă pe Calea Victoriei şi se numea Jobin.

 

Imagini pentru expresii răspândite în limba română photos

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/25/ziua-de-25-iunie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/25/o-istorie-a-zilei-de-25-iunie-video/

 

 

SURSE:

http://www.crestinul.ro/cuvsiexpresi.htm

http://www.istorie-pe-scurt.ro/13-expresii-cu-origini-neasteptate/

http://www.eugenol.ro/forum/viata-gangrena-simpla/6135-etimologia-cuvinte-limba-romana/

http://alfita476.blogspot.com/2014/07/despre-originea-unor-expresii.html

25/06/2018 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istorie Veche din Transilvania: Un conflict juridic între români şi saşi într-un document din anul 1366

 

 

 

 

 

Image result for romani bătrâni din maramures photos

O fotografie veche cu ţărani ardeleni

Un conflict interesant  în care sunt implicați românii din actualul sat Petriș și sașii din actualul Satu Nou, are loc în anul 1366. Conflictul este legat de dreptul de proprietate a unei păduri. Important este de menționat faptul că regele Ludovic I se deplasează personal la Bistrița, unde îi cere judelui Ubaldus Tumels să judece acest litigiu.

Documentul ce conține hotărârea judecatei este publicat în anul 1894, în revista “Familia”, de către academicianul Atanasie Marian Marienescu, document ce l-a preluat din volumul “Documente privitoare la Istoria Românilor“, publicat de Academia Română, vol. I, partea a 2-a, pag. 112-118.

transilvania

Iată conținutul documentului:

La anul 1366, Ludovic regele Ungariei a fost în Bistrița, în Ardeal. O ceartă de posesiune pentru o pădure de munte și o ceartă de hotar între Românii din Sâm Petru de lângă Bistrița și sașii din Satul Nou, s-au judecat la apriata dorință a regelui și pe baza unei împăcăciuni în Bistrița, în ziua a șaptea a sărbătorii trupului lui Christos (Frohleichnam), 1366 s-a compus un document în limba latină.

Din acest document voi comunica în traducere unele părți și partea, ce are să serveasca de dovadă și în limba latină.{Noi Ubaldus Tumels jude, Casparos Hennel, Simon de Frank și Petru de Revel si ceilalți civili jurați ai cetății Bistrița și prin aceste de față dăm întru memoria tuturora, cărora e de lipsă spre știre, că între Blacci (Rumâni, Valachii) din Sâm Petru și între Teutonii (Sașii) veniturile (străini) din bunul Husalseiff așezat în cercul satelor Bistriței a fost stârnită grea discordie, ce se derama și după drept a se rezolva, ni s-a încredințat din partea Serenissimului rege al nostru, Domnul Ludovic, carele își petrece între Larii (deii de casă) noștrii cei mai fericiți (adică în Bistrița).

Advenele Teutonii fac plânsoarea, că Blachii din satul Sâm Petru, pădurea de munte – între dosul muntelui Rîpău, în a cărei culme există stâncă, ce-și întoarce fața de precipiș către Valea Lesdal de comun numită Cusuma (Cușma), și suplinicește meta (hotarul) dinspre amiazăzi a acestei văi, și între celalat dos al muntelui zis Reghiţe începând asupra satului Blaccilor, și de aci între piciorul superior întors spre răsărit al numitului munte Rîpăuși întră dosului muntelui Calde ce se trage în sus până la culmea Bolcina – pe care (pădurea de munte) comitele Bisticiens, a rupt-o din teritoriul Blaccilor, și pentru a zidi satul, a alăturat-o bunului ce i s-a asemănat lui,

– (Blacii) nu vreu să o cedeze, și brazii, ce de acolo și le-au cărat lor (Sașii) pentru ridicarea caselor, când au venit prin satul lor (al Blaccilor) li s-a luat.

Acestea o ziseră sașii, iar Românii au respins: Blacii din satul Sâm Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor, peste o mie de ani posedat (stăpânit), prin ei și prin strămoșii lor mai de multe ori cu sânge răscumpărat, s-ar risipi, și o parte din el, spre emolumentul mai mare al veniturilor Sași s-ar alatura și încorpora prediului (bunului) asemnat, ce abundă cu acele păduri, mai ales de cer, cu livezi și cu agri cu mult mai buni.

Afară de acesta, Blacci și aceea au adus înainte cu necaz, că Teutonii ar voi să-și facă satul, nu acolo unde a fost cândva, unde e cunoscut și din ruini ar fi a se vedea aproape de satul Solna (Jelna), ci ar vrea (Teutonii) ca să-l așeze în conținutul satului lor (al Blaccilor); din ce ușor ar fi de prevăzut, că noi mulți de la dânșii vom suferi injurii și prejudecăți. În privința acestei discordii, după cum am ținut între noi sfat matur, am aflat a fi cu drept și echitabil, că deoarece teritoriul, hotarele încă cu ocazia intrării Hunnilor desemnate și prin ducii acelora sub grea pedeapsă oprite, sunt imutabile, această pădure, să rămână în stăpânirea satului Blaccilor, că aceea din bătrâni fusese, arată situațiunea și notița publică.

Teutonii sau germanii (Sașii au zis): Românilor pentru acest efort amicabil, le dau mari mulțumiri și împrumutat le votează amiciția și serviciile lor … După ce aceste toate le-am adus la cunoștiința Serenissimului Rege al nostru, acesta a declarat, că bine și drept s-au făcut toate. Dat în Bistrița ca mai sus.}

Surse:

  1. Cornel Bîrsan – Istorie furată – cronică românească de istorie veche, editura Karuna, Bistrița, 2013, pag. 476-477

  2. confluente.ro – Atanasie Marian Marienescu(schiță de portret, partea I), 29.06.2011

  3. http://www.identitatea.ro/a-cui-este-transilvania

22/04/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: