CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

IMPERIUL ROMÂNO (VLAHO)- BULGAR, O PAGINĂ DE ISTORIE MEDIEVALĂ PUŢIN CUNOSCUTĂ PUBLICULUI LARG. VIDEO

Untitled-1

Unul dintre episoadele medievale ale istoriei noastre,  puțin cunoscut de publicul larg, poartă numele de Imperiul Vlaho-bulgar.

A fost un episod spectaculos al istoriei românilor sud-dunăreni care s-a consumat în secolele XII-XII-XIV.

Nu numai că românii din zilele noastre nu știu mai nimic despre acest subiect, dar se duce o politică de confiscare a realității istorice și  de atribuire a acesteia exclusiv trecutului bulgarilor și atât, în pofida tuturor dovezilor istorice.

Așa cum cu siguranță vă așteptați, statul român nu face, prin specialiștii săi, prea multe lucruri pentru punerea adevărului la locul lui, motiv pentru care am considerat că este foarte important ca acest subiect să ajungă la publicul larg.

Denumit Imperiul Româno-Bulgar, de români, şi Al Doilea Ţarat Bulgar, de bulgari, acest stat multinaţional a apărut la Dunărea de Jos la leatul 1186, odată cu victoria vlahilor răsculaţi, din Sudul Dunării, împotriva Imperiului Bizantin, şi a dispărut în 1258, odată cu înlocuirea dinastiei vlahe cu suverani cumani şi bulgari.

În pofida surselor istorice primare ale epocii bizantine şi occidentale, a antroponimelor şi a toponimelor româneşti, caracterul multinaţional al acestui stat este negat de tradiţia academică astăzi predominantă în Bulgaria, care susţine că acest ţarat a fost „bulgăresc”, în sensul naţional actual al cuvântului.

Dar iată şi o afirmaţie cu totul obiectivă, aparţinând istoricului rus Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, în lucrarea sa „History of the Bizantine Empire”, apărută la University of Wisconsin Press, 1958, în SUA:

„În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului XII în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi, într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre.

Cea mai bună sursă contemporană grecească, Nicetas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi).

Liderii insurecţiei, Petru şi Asen (Asan), aparţineau acestei rase. A doua campanie a Imperiului Bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor.

De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor.

Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva Imperiului Bizantin.

Trecerea fluviului de către „vlahi” (români) şi „sciţi” (cumani) de la Nord la Sud este menţionată în mod explicit de către Nicetas Choniates”.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii bulgari, în 1196 şi 1197, însă fratele întemeietorilor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul româno-bulgar.

A extins graniţele de la Carpaţii Meridionali, sub poalele cărora avusese propriul lui cnezat, până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei.

În vremea lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment în istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”.

Beneficiind de concursul cumanilor, românii şi bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin.

Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit, din pricina manevrelor politice ale adversarilor săi.

El a fost ucis în 1207 de un cuman, în timpul asedierii Salonicului.

Ioan Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor cât şi în cel al istoriei bulgarilor, graţie succeselor sale militare şi politice.

Că Ioan Caloian şi fraţii săi au fost români, o spun şi alte izvoare, nu numai Nicetas Choniates.

Relatând trecerea cruciaţilor lui Frederic Barbarosa prin Peninsula Haemus, cronica germană atribuită lui Ambertus aminteşte de „Blachus ille Iohanitius” – „Acel valah Ioniţă”, care era înconjurat „cum Blacis et Commanis et allis” – „de valahi şi cumani şi alţii”.

Apoi, cronicarii francezi ai Imperiului Latin de Constantinopol, Geoffroy de Villehardonin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary, îl numesc tustrei pe Ioan „Jehan le Blac” ori „Johanice le Blac”.

Ioan sau Ioniţă este stăpânul acelui misterios „cnezat al lui Ioan”, pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

Până să ajungă împărat al românilor şi bulgarilor, cneazul Ioan îşi va fi avut reşedinţa în cetatea de la Celei-Corabia, care apare, în Diploma Cavalerilor Ioaniţilor, sub forma Cheley, dacă nu la Căluiu, ambele localităţi aflându-se în actualul judeţ Olt.

De la Cheley sau de la Căluiu îi va fi venit şi supranumele de Caloian, sub care a rămas în istorie. Desigur, nu a fost o întâmplare că acest cnezat, moştenire părintească, a fost singurul teritoriu nord-dunărean inclus în Imperiul Româno-Bulgar pe timpul urmaşului lui Ioniţă Caloian, împăratul Ioan Assan al II-lea.

 

 

 

 

Imagini pentru cetatea veliko tarnovo photos

 

 

 

 Veliko Tărnovo, măreaţa capitală a Imperiului Româno-Bulgar, aflată de dealul Ţareveţ este străbătută de râul Iantra.

Atât ruinele vechii cetăţi, cât şi actualul oraş Veliko Tărnovo sunt impresionante.

La Veliko Tărnovo nu e doar istoria bulgarilor, ci şi a noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/03/asanestii-primii-imparati-ai-imperiului-romano-bulgar/

http://epochtimes-romania.com/news/polemici-romano-bulgare-asupra-istoriei–196467

 

01/07/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ASANESTII – primii imparati ai Imperiului Româno-Bulgar

 
Imperiul Româno-Bulgar al Asănestilor 

Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

488px-Bulgarian-Wallachian-EmpireÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite.

Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus.

Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile.

Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”.

În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor.

Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială.

Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre.

Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Imperiul Romano-BulgarÎmpăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan.

Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului.

Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră.

El se reintoarce la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188.

Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage.

Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful.

Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă.

Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres.

În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre.

Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic.

În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură,papa Inocentiu al III-lea  urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor.

În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu.

De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari.

Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”.

Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Descendenta Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata.

 

Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de „Rege al bulgarilor si al vlahilor” nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo, in „blachorum”.

Prin urmare, Ionita nu era „Rege al bulgarilor si al vlahilor”, ci al „bulgarilor si grecilor”. Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala.

Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare „Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

 

 

 

 

 

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama”.

Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada”.

Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe langa el „valahi si cumani si altii”. Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor.

Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa „depuna marturie” in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”.

In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.

 

 

 

 

 

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor.

O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul adevarului istoric.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune.

În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine.

De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul.

De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru.

Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei.

În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Surse:

http://foaienationala.ro – Bogdan Mateciuc; Descopera ro.

03/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Mitul bătăliei de la Kosovo Polje în conştiinţa sârbilor .

În conştiinţa sârbă, mitologia bătăliei de la Kosovo polje reprezintă o prismă prin care acest popor îşi reflectă toate ipostazele sale existenţiale, jucând rolul unui reper identitar de primă mărime, perpetuat în tradiţii populare orale, poeme epice, literatură şi conservat de Biserică, devenind, în cele din urmă, inclusiv o justificare a războiului.

Vom încerca în lucrare de faţă o incursiune în resorturile psiho-culturale ce au motivat un astfel de ataşament, explicând de ce Kosovo este considerat a fi Ierusalimul sârb, pământul sfânt şi leagănul naţiunii, religiei, statului şi culturii sârbe.

 

Adam Stefanović, „Bătălia din Kosovo”, 1870 

Punctul de pornire este bătălia ce a avut loc pe data de 15/28 iunie 1389 (ziua Sfântului Vitus, Vidovdan) între forţele balcanice, conduse de cneazul sârb Lazar Hrebeljanović, şi armata otomană, condusă de sultanul Murat I, şi care s-a soldat cu victoria părţii turce.

 

Există mai multe opinii în ceea ce priveşte compoziţia armatelor balcanice, însă cei mai mulţi istorici sunt de părere că aceasta a fost coaliţie. Nucleul armatei balcanice l-a constituit oastea lui Lazar, cneaz al ţinutului Raška, cea a lui Vuk Branković, cneaz în Kosovo, şi cea a lui Vlatko Vuković, cneaz bosniac, la care s-au adăugat un important element albanez sub conducerea unor figuri precum Gjergji al II-lea Balsha, Teodor Muzaka şi Gjergj Kastrioti (bunicul lui Gjergj Kastrioti Skënderbeg, eroul naţional albanez).

Această alianţă a fost completată de trupele trimise de banul croat Ivaniš Horvat ca parte a contingentului bosniac, ca şi de unităţi bulgare, româneşti şi chiar cehe (Boemia).

Se crede că faptul că Mircea cel Bătrân ar fi susţinut armata balcanică trimiţând un număr de ostaşi ar constitui şi unul dintre motivele pentru care acesta a intrat în conflict cu Imperiul Otoman.

Se pare că un număr de cavaleri maghiari şi polonezi au trimis de asemenea întăriri pentru aliaţii creştini.

Pe de altă parte, armata turcă cuprindea şi elemente sârbe şi greceşti din teritoriile deja cucerite, cum a fost cazul cneazului sârb Konstantin Dejanović.

 

Bătălia a devenit subiectul unei bogate literaturi constând în legende populare şi poezie epică ce a influenţat profund conştiinţa naţională sârbă. Iniţial barzii, apoi scriitorii şi în cele din urmă istoricii au descris bătălia ca un punct de cotitură ce a marcat sfârşitul unei Serbii independente şi unite şi începutul a jumătate de mileniu de opresiune otomană.

Întreaga literatură dezvoltată în jurul evenimentului a avut ca punct de reper rolul de a susţine poporul sârb de-a lungul secolelor de conducere străină, de a fi sprijin moral şi de a oferi o speranţă.

 

Încă de la început, scrierile medievale despre bătălia din Kosovo au fost redactate în chipul unei paralele cu Noul Testament. A fost găsit chiar şi un Iuda Iscarioteanul, în persoana lui Vuk Branković, singurul supravieţuitor al bătăliei dintre cnejii sârbi, pe care tradiţia epică îl caracterizează ca fiind un trădător al lui Lazar, deşi istoricii nu sunt de acord cu această interpretare.

 

În operele lor, scriitorii l-au înfăţişat pe cneazul Lazar ca ales al lui Dumnezeu, iar poporul sârb, ca popor ales, noul popor evreu. Ca şi evreii aflaţi în captivitate babiloniană, sârbii aveau să fie călăzuiţi spre libertate.

Moartea lui Lazar a fost interpretată ca o victorie morală, ca un act de martirie întru credinţă şi un izvor de inspiraţie pentru viitor. Tradiţia epică sârbă a preluat şi a dezvoltat exclusiv aceste teme. 

Cneazul Lazar 

Scriitorii sârbi, departe de a descrie bătălia ca atare, s-au concentrat asupra morţii lui Lazar ca sacrificiu în numele regatului sârb. Accentul este pus pe importanţa apocaliptică a dispariţiei sale, care a paralizat societatea sârbă a vremii, el fiind considerat ultimul bastion împotriva invaziei otomane.

Moartea lui Lazar semnifica ispăşirea tuturor păcatelor Serbiei, care stârniseră mânia lui Dumnezeu, preţul plătit fiind prăbuşirera statului medieval sârb.[4]

 Tradiţia spune că, în noaptea premergătoare bătăliei, Lazar a fost vizitat de un înger care i-a dat să aleagă între un regat pământesc şi unul ceresc, traduse prin o capitulare sau o înfrângere sângeroasă. Lazar optează pentru regatul ceresc, grăind către ostaşii săi: Vom muri întru Hristos pentru a trăi veşnic, încheind astfel un fel de pact cu Dumnezeu, pecetluit cu propriul sânge.

De aceea, sârbii se autodefinesc cu sintagma nebeski narodpoporul ceresc, noul popor al lui Dumnezeu în Noul Testament, iar Serbia – noul Israel. Lazar a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Sârbă, fiind sărbătorit pe 28 iunie, de Vidovdan. Rămăşiţelor sale, aflate la mănăstirea Ravanica, le-au fost atribuite vindecări miraculoase.

 În secolul al XV-lea, tradiţia epică despre Kosovo a început să dezvolte noi teme, cea mai bogată fiind asasinarea sultanului Murat de către cneazul Miloš Obilić, care, conform legendei, s-a predat armatei turce ca dezertor, însă, odată ajuns în faţa sultanului, prefăcându-se că se apleacă să-i sărute mâna, l-a înjunghiat pe acesta mortal. Sursele otomane, în schimb, susţin că sultanul a fost înjunghiat în timp ce trecea printre trupurile celor căzuţi, Miloš prefăcându-se a fi mort.

 

Uciderea sultanului Murat I de către Miloš Olbilić 

Până atunci, izvoarele istorice l-au pomenit pe asasinul sultanului Murat numindu-l Miloš Kobila, Biliš Kobila, Miloš Kobilić, Miloš Kobilović, Miloš Koviljić, în timp ce izvoarele turceşti îl numesc pur şi simplu un creştin anonim.

 

Miloš Obilić rostindu-şi discursul în faţa cnejilor la cina din seara premergătoare bătăliei din Kosovo 

S-au dezvoltat în scurt timp numeroase legende, poezii epice şi cântece în folclorul sârbesc despre Miloš Obilić. Acestea povestesc că cneazul era de natură supraomenească, că mama sa era zână sau că tatăl său balaur, că şi-a dobândit puterea bând lapte de iapă (de aici ar veni şi supranumele sale Kobilić, Kobilović – fiul iepei, kobila = iapă). Cea mai importantă legendă legată de el este, precum am meţionat, cea referitoare la uciderea sultanului Murat în bătălia din Kosovo.

Legenda spune că, la cina organizată de Lazar în seara premergătoare bătăliei, Miloš Obilić se jură în faţa icoanei lui Iisus Hristos că a doua zi îl va ucide pe Murat şi rosteşte un mic discurs, din care au rămas memorabile următoarele cuvinte:

Cum vom fi mâine în Kosovo, aşa fi-vom în veci!* Miloš Obilić a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul al XIX-lea.

 

Batalia de la Kosovo

Alte teme care au conturat naşterea cultului Kosovo au fost: gloria Serbiei de dinainte de Kosovopolje, lupta împotriva tiraniei şi idealul sacrificiului eroic întru credinţă, care a devenit legătura esenţială dintre Kosovo şi creştinism.

 

Ciclul epic legat de Kosovo a devenit cel mai amplu, mai bogat şi important dintre toate scrierile epice sârbe. Baza sa au constituit-o elegiile în memoria cneazului Lazar, Biserica încurajând ideile din aceste scrieri, în timp ce societatea le-a acceptat şi a adăugat la rândul ei propriile sale viziuni, atitudini şi experienţe, ducând la formarea tradiţiei epice legate de Kosovo.

 

Mentalitatea conservatoare a societăţii din Serbia rurală se reflectă în tradiţia epică, prin glorificarea unor virtuţi ca onoarea, curajul, dreptatea, respectarea tradiţiei, preamărind aşadar personaje precum Miloš Obilić, care reprezenta eroul ideal ce se sacrifică pentru a elimina tirania.

Astfel, era glorificat sacrificiul întru binele societăţii ca fiind cea mai nobilă dintre virtuţi, poporul sârb fiind chemat la nenumărate jertfe pentru caza eliberării. Tradiţia legendelor despre Kosovo a încurajat răscoale şi acte revoluţionare împotriva conducerii otomane în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

În secolul al XIX-lea suntem martorii unei împliniri parţiale a visului de secole de a răzbuna Kosovo şi de a elibera Serbia prin realizarea revoluţiei sârbe din 1804-1815, care a creat o nouă societate sârbă. În această perioadă apare figura scriitorului Petar Petrović-Njegoš, conducător al Muntenegrului în a doua jumătate a secolului, considerat a fi unul dintre cei mai mari interpreţi ai bătăliei din Kosovo.

Prin cea mai importantă lucrare a sa, poemul epic Cununa din munţi (Gorski vijenac), Njegoš reuşeşte să consacre figura lui Miloš Obilić ca erou creştin, un erou pur, total, simbol al libertăţii. Mesajul lui Njegoš este că cel mai nobil act este uciderea tiranului străin.

 

Scriitorul Ivo Andrić remarca în lucrarea sa Njegoš ca erou tragic al gândirii Kosovo că […] fără acest absurd sinucigaş, fără a ne exprima paradoxal, fără un nihilism pozitiv, fără această negare persistentă a realităţii şi a evidenţei, nu ar fi fost posibilă nici o acţiune, nici însuşi gândul unei acţiuni împotriva răului. Iar, prin aceasta, Njegoš a exprimat într-un mod atotcuprinzător sentimentul nostru colectiv fundamental şi cel mai profund, căci sub această deviză, conştient sau inconştient, au fost duse luptele noastre de eliberare, de la Karađorđe şi până în zilele noastre.

 

Se crede ca scrierile şi ideile lui Njegoš au influenţat într-o măsură decisivă acţiunile lui Gavrilo Princip, cel care l-a asasinat în Sarajevo pe moştenitorul tronului habsburgic. Se pare că Princip, care cunoştea pe de rost Cununa din munţi, s-a inspirat din caracterizarea făcută de Njegoš lui Miloš Obilić, ca exemplu ideal al filozofiei potrivit căreia uciderea unui tiran nu poate fi considerată o crimă. Princip, care într-adevăr slăvea amintirea bătăliei din Kosovo, era de părere că asasinatul politic poate duce la restaurarea libertăţii pierdute cu cinci secole în urmă.

În esenţă, Princip este un exemplu de personalitate dinarică, postulată de antropologul iugoslav Jovan Cvijić: Dinaricul* arde de dorinţa de a răzbuna Kosovo, unde şi-a pierdut independenţa, şi de a restabili Imperiul Sârb, la care năzuieşte neîncetat… Se consideră a fi alesul lui Dumnezeu pentru a îndeplini această sarcină naţională… Fiecare dinaric consideră eroii naţionali ca fiind strămoşii săi… În sinea sa, el participă la faptele lor eroice şi la suferinţa lor imensă… Ştie nu numai toate numele eroilor din Kosovo, dar şi ce fel de persoană era fiecare şi care îi erau virtuţile şi păcatele. Există chiar regiuni unde oamenii simt rănile eroilor din Kosovo. Pentru dinaric, a ucide un număr de turci nu înseamnă numai a-şi răzbuna strămoşii, dar şi a uşura durerea pe care el însuşi o simte.

 

De asemenea, secolul al XIX a cunoscut un mare număr de dramaturgi, poeţi şi pictori care au căutat inspiraţie în mitul Kosovo şi căruia i-au adăugat noi şi noi simbolistici şi valenţe.

 

La celebrarea a 500 de ani de la bătălie, Čedomir Mijatović, ministrul sârb al afacerilor externe de atunci, a declarat în discursul său că o sursă inexhaustivă de mândrie naţională există în Kosovo. Mai importantă decât limba sau decât Biserica, această mândrie îi uneşte pe toţi sârbii într-o singură naţiune. Gloria eroilor din Kosovo străluceşte ca o stea în noaptea neagră de aproape 500 de ani… Poporul nostru a continuat această bătălie prin revoltele din secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea pentru a-şi recăpăta libertatea. Nu a existat război pentru libertate în care să nu participe spiritul eroilor din Kosovo! Noua istorie a Serbiei începe în Kosovo.Celebrarea a însufleţit şi alţi slavi, în special în Rusia, unde un ziar slavofil a numit Kosovo Troia sârbească, subliniind că a nu cinsti amintirea bătăliei din Kosovo în Rusia înseamnă a trăda sentimentul etnic slav.

 

Kosovo a fost obţinut de către Serbia în urma primului război balcanic din 1912. 1939 a fost ultimul an în care Vidovdan a fost sărbătorit la scară largă, fiind coroborat de către autorităţile iugoslave cu politica aflată la începuturi de frăţie şi unitate (bratstvo i jedinstvo), acestea inducând că etica Kosovo este în acelaşi timp o etică iugoslavă, în discursuri afirmându-se că a fost cel mai greu test pentru poporul sârb, şi a rămas un exemplu nu numai pentru acesta, ci şi pentru toţi iugoslavii.

 

Având în vedere contextul în care se află în prezent provincia Kosovo, este interesant de menţionat faptul că, în ultimul timp, se remarcă un interes crescut pentru redescoperirea locului ocupat de acest eveniment istoric în conştiinţa populară a albanezilor din Kosovo, contracarând în consecinţă mitul sârb. Există o tradiţie epică albaneză destul de vastă legată de acest subiect, care vorbeşte atât despre faptele eroice ale luptătorilor albanezi si nu numai, cât şi despre consecinţele căderii regiunii sub dominaţie turcească, opresiunea acestora declanşând o migraţie a populaţiei albaneze, înregistrată în următoarele versuri ale unui cunoscut cântec epic albanez: Unde mergem mamă?/ Plecăm din cauza turcilor./ Şi când ne vom întoarce mamă?/ Când or să plece turcii.* Partea albaneză merge pe demistificarea rolului absolut în luptă autoasumat de partea sârbă – fie prin argumente istorico-etnografice, cum ar fi lucrarea Annei Di Lellio, Bătălia din Kosovo 1389: o epică albaneză], fie prin intermediul literaturii, şi amintim aici opera Trei elegii pentru Kosovo (Tri këngë zie për Kosovën) a scriitorului albanez Ismail Kadare.

 

Ismail Kadare, „Trei elegii pentru Kosovo” 

Interesant de specificat este şi faptul că un loc important în moştenirea culturală a albanezilor din Kosovo îl ocupă figura lui Miloš Obilić, (alb. Milush Kopiliqi), cântat în numeroase balade şi devenit parte integrantă a memoriei istorice albaneze, aceştia revendicându-şi-l şi ei.

Legendele populare albaneze stabilesc o linie de demarcaţie clară: Ţarul Lazar este al sârbilor, Milush Kopiliqi este al nostru.

Cerulsipamantulnostru blog-Olivia

30/01/2010 Posted by | EVUL MEDIU | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: