10 mai 1877 – Adevărata zi a proclamării independenței de stat a României

10 mai 1877 – Principele Carol I proclamă Independența României

Timp de opt decenii, între 1866 și până în decembrie 1947, când au acaparat comuniştii puterea în țara noastră, ziua de 10 mai nu a reprezentat doar Ziua Națională a României, ci și Ziua Dinastiei.

Prima semnificaţie a zilei de 10 Mai este legată de momentul sosirii prințului Carol de Hohenzollern Sigmaringen la București și depunerea în data de 10 mai 1866 a jurământului în faţa adunărilor reprezentative ale Principatelor.

Atunci, cu acceptul împăratului francez Napoleon al III-lea şi cel al regelui Prusiei, Wilhelm I, principele  german Carol de Hohenzollern- Sigmaringen a început o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria noastră. 

Cea de-a doua semnificație a datei de 10 Mai este legată de proclamarea independenței țării noastre în anul 1877, după care, la 10 mai 1881 a fost proclamat Regatul României, domnitorul Carol I devenind astfel primul rege al României.

În timpul regimului comunist, pentru a se disocia momentul proclamării independenţei de stat de ziua de 10 Mai, Ziua Dinastiei şi Ziua Naţională a României, oamenii erau învăţaţi la şcoală că, deplina independenţă a ţării a fost proclamată pe data de 9 mai, de către Parlament.

Brusc, timp de 8 decenii, istoriografia noastră a fost lovită brusc de amnezie…

În realitate Domnitorul Carol I a fost acela care, la 10 mai 1877, a proclamat solemn independenţa României după ce  Guvernul, membrii corpurilor legiuitoare, mitropolitul Moldovei, preşedintele Curţii de Casaţie, preşedintele Curţii de Conturi, reprezentanţii altor autorităţi şi delegaţii ale locuitorilor sosite din țară, au mers la Palat, pentru a-l felicita pentru cea de-a 11-a aniversare a urcării sale pe tron şi pentru a-l aclama în noua sa calitate de suveran independent.

Faptele nu lasă loc de interpretări – 10 mai, Ziua Regelui, a fost și ziua națională a României.

 

Pe  9 mai 1877 Parlamentul s-a întrunit în ședință extraordinară. Potrivit relatărilor vremii, ”un public imens și nerăbdător” venise cu mult timp înainte de începerea ședinței, umplând până la refuz toate tribunele. Cei care nu au mai găsit loc în sală au rămas în curte și pe dealul Mitropoliei.

Acest eveniment avea loc după ce, la 7 mai 1877, într-o adunare a Consiliului de Miniştri,  a fost luata   hotarârea istorică de a nu mai plăti Turciei tributul de 915 mii de lei aur, fapt ce echivala cu încă un pas pas spre ruperea relațiilor de dependență a țării noastre față de Turcia, după ce România permisese trupelor ruse să tranziteze teritoriul său, pentru a ataca Imperiul Otoman.

Din însărcinarea grupării liberal-radicale, și cu asentimentul miniștrilor, deputatul Nicolae Fleva a adresat o interpelare, solicitând guvernului să răspundă dacă a adus la cunoștința Puterilor Garante ruperea relațiilor de dependență față de Poartă și, prin urmare, ”independența absolută a României”.

Răspunzând, ministrul afacerilor străine, Mihai Kogălniceanu, a declarat: 

”În starea de răsbel, cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți, suntem o națiune de sine stătătoare… Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”. 

După dezbateri, Adunarea Deptaților a votat următoarea moțiune: 

”Camera, mulțumită de explicațiile guvernului asupra urmărilor ce a dat votul ei din 29 aprilie curent, ia act de răsbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea oficială”.

Moțiunea a fost adoptată, la puțin timp după ora 13:30, cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri. O moțiune asemănătoare a adoptat în aceeași zi în unanimitate și Senatul, în jurul orei 15.

Tot în acea zi de 9 mai 1877, Parlamentul a votat înființarea ordinului ”Steaua României”, cu care urmau să fie decorați militarii și civilii ce se distingeau în serviciul adus țării.

A doua zi, Declarația de independență a României căpăta putere de lege, odată cu semnarea ei de către principele Carol I, iar data de 10 Mai, la 11 ani după ce devenise ziua venirii monarhului în țară, devenea și Ziua Independenței Naționale, pe care noi, românii, am sărbătorit-o până la confiscarea samavolnică a puterii de către comuniști și lichidarea regalității.

10 mai a fost ceea ce avea să se numească în popor „Ziua Regelui”, ziua naţională şi a monarhiei.

Ca zi națională, 10 Mai era sărbătorită de toți românii, iar mulțimea entuziastă lua parte în Capitală la celebra bătaie de flori de la Șosea.

Celebrarea Zilei de 10 Mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupaţia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a Regelui Mihai din 1947.

În timpul dictaturii comuniste, marea sărbătoare de la 10 Mai a fost ştearsă deliberat din memoria colectivă.

Manualele de istorie nu o menţionau, nu era niciodată amintită public, iar când se vorbea despre independenţa de stat a României  se invoca discursul rostit în Parlament la 9 mai de  Mihail Kogălniceanu.

 Foarte multă vreme, noi am fost învățați la școală că independența a fost proclamată pe data de 9 mai.

Acest șiretlic a fost folosit în timpul regimului comunist tocmai pentru a se disocia momentul proclamării Independenței de data de 10 Mai, Ziua Dinastiei și Ziua Națională a României.

În zilele noastre, 10 Mai a redevenit în România zi de sărbătoare națională, potrivit Legii nr. 103/2015, publicată în Monitorul Oficial din 18 mai 2015.

Nimeni, niciodată, nu a putut smulge semnificația profundă a zilei de 10 Mai din inimile noastre, fie și pentru motivul că nicio țară nu se naște de mai multe ori.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://www.timpul.md/articol/adevarata-zi-de-independenta-a-romaniei-este-10-mai-1877-74089.html

https://www.rfi.ro/politica-111333-pagina-de-istorie-serbam-fapt-mai

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ziua-regalitatii-10-mai-ziua-cu-tripla-semnificatie-istorica

https://www.viata-libera.ro/eveniment/41941-galati-viata-libera-de-trei-ori-9-mai-ziua-independentei-ziua-victoriei-ziua-europei

Publicitate

Serbările încoronării regelui si reginei României Mari. 1922

 

 

 

 

 

 

„Pronia cerească a binecuvântat şi, prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor, ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru.

Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.

Facă Dumnezeu ca această coroană, asemenea celei a scumpei mele soţii şi demnă tovarăşă de muncă şi suferinţă pentru binele comun, să servească la încoronarea – generaţie după generaţie – a iubiţilor noştri succesori, într-o Românie tot mai fericită şi mai glorioasă.”

 

Regele Ferdinand al Romaniei.

 

 

 

 

 

Serbările încoronării regilor României Mari. 1922

 

 

 

În anul 1922 s-au organizat  mai întâi la Alba Iulia şi s-au continuat la Bucureşti, mari serbari si manifestari  în cinstea Marii Uniri.

 

 

 Duminică, 15 octombrie 1922, ora 8:00, toţi reprezentanţii şi toate misiunile străine au sosit la Alba Iulia.

În aceeaşi zi la ora 9:15 a intrat în Alba Iulia şi trenul regal, în care se aflau suveranii şi ceilalţi membri ai familiei regale.

Aceştia au fost întâmpinaţi de primarul oraşului Alba Iulia cu tradiţionala pâine şi sare şi cu următoarele cuvinte:

«Majestăţile Voastre, vă rog să-mi permiteţi ca să vă salut în numele locuitorilor oraşului Alba Iulia, cetatea sfântă care a fost leagănul atâtor generaţii de români.

Prezint Majestăţilor Voastre cele mai profunde sentimente de devotament ale locuitorilor oraşului, urându-vă bun venit pe acest pământ sfânt, care a primit şi a adăpostit şi pe marele voievod Mihai».

Pe peron se aflau  preşedintele Consiliului de Miniştri,  preşedinţii Senatului si  Adunării deputaţilor,  membrii guvernului,  înalţi demnitari, generali, ziarişti şi  o companie de onoare.

S-a intonat imnul regal şi li s-a oferit suveranilor pâine şi sare.

De la gară s-a format cortegiul regal, alcătuit din două plutoane ale regimentului de Escortă Regală, mareşalul Curţii Regale, urmaţi apoi de regele Ferdinand şi regina Maria în trăsură de gală, principele Carol şi principesa Elena, generali călare şi două plutoane din Regimentul IV Roşiori.

Astfel format, cortegiul regal s-a oprit la ora 9:45 în faţa intrării catedralei din Alba Iulia, unde, după ce au sărutat crucea şi Evanghelia, regele şi regina au intrat în Catedrală.

La ora 10:00 a avut loc sfinţirea coroanelor regale, după care au fost înmânate celor doi preşedinţi ai Corpurilor Legiuitoare: Mihail Pherekide – preşedintele Senatului şi Mihail Orleanu – preşedintele Adunării Deputaţilor.

Apoi cortegiul regal s-a îndreptat spre Catedrala Reîntregirii, construită special pentru acest moment istoric.

Ceremonia încununa unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat, după Primul Război Mondial.

Toţi reprezentanţii misiunilor  străine au fost prezenti  la Alba Iulia.

 

Conform datelor istorice, la festivităţile de la Alba-Iulia au luat parte reprezentanţi din 13 state ale lumii,printre aceştia au fost prezenţi la ceremonia de incoronare a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, reginele Maria a Iugoslaviei şi Elisabeta a Greciei, principesa Beatrice de Bourbon, ducele de York, generalii Berthelot şi Weygand.

Un Serviciu religios a fost savarsit de către Miron Cristea Patriarhul Romăniei, care a ţinut o Liturghie solemnă şi a sfinţit coroanele regale.

Trebuie spus că, incoronarea propriu zisa nu s-a făcut in Catedrala ortodoxa, deoarece Ferdinand era de religie catolică.

 

După terminarea serviciului religios, suveranii si întregul cortegiu au fost conduşi de Înalţii Prelaţi în curtea Catedralei pe estradă, sub baldachin, urmaţi de preşedinţii Corpurilor Legiuitoare cu coroanele regale.

Preşedintele Senatului a prezentat regelui Ferdinand coroana de oţel purtată de regele Carol I (care cuprindea acum şi însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei), rostind următoarele cuvinte:

«Anii care au trecut de la suirea Majestăţii Voastre pe tronul neuitatului rege Carol, au mărit strălucirea şi gloria coroanei făurite din oţelul unui tun de la Plevna, coroana primului rege al României independente.

Coroana pe care aleşii ţării o prezintă Majestăţii Voastre, este coroana primului rege al României întregite, cu hotarele de la Tisa la Nistru şi la Marea Neagră». După cuvântare regele a luat coroana şi şi-a aşezat-o pe cap.”

 

 

 

 

 

 

In faţa clopotniţei fusese  aranjată o scenă imbrăcată in pănză roşie, şi aici, pe un larg soclu roşu, s-a intins, căteva minute mai tărziu, baldachinul incoronării intreţesut cu brocart roşu şi galben pe un fond alb. De la ieşirea din catedrală pănă la scenă au fost aşternute covoare roşii.

După terminarea serviciului religios, care a durat o jumătate de oră, alaiul incoronării s-a rănduit spre baldachin, in faţă aflăndu-se regele Ferdinand şi regina Maria, imbrăcaţi pentru ceremonie cu mantiile ţesute din purpură, tivite cu blană de hermină, cu fiii şi fiicele ei. Ferechide şi Orleanu, imbrăcaţi in frac, in faţa perechii regale, dau citire formulelor de jurămănt.

Tot ceremonialul încoronarii a fost fastuos.

Mantia reginei Maria a fost făcută după modelul celor bizantine, având brodate emblemele tuturor provinciilor care formau România Mare, iar coroana era făcută de un renumit giuvaiergiu parizian.

 

După ce işi aşează pe cap coroana de oţel, suveranul iipune apoi coroana de aur pe capul soţiei sale ingenunchiate.

Imediat salve de tun au anunţat că primul suveran al tuturor romănilor a primit consacrarea religioasă a funcţiei sale.

După ceremonia încoronării, Înalţii oaspeţi, demnitarii civili şi militari, misiunile străine şi ceilalţi asistenţi la ceremonie au format un cortegiu care a urmat pe suverani la palatul catedralei. În pavilionul regal, regele şi regina au semnat actul comemorativ al încoronării.

 

După semnarea actului comemorativ, la ora 13:00 au avut loc două dejunuri oferite de preşedintele Consiliului de Miniştrii – Ion I. C. Brătianu, unul de 300 de persoane în Sala Unirii şi unul de 700 de persoane în Sala Teatrului. În acelaşi timp a avut loc şi un ospăţ popular pentru 20.000 de persoane.

După dejun, la orele 14.30 a avut loc defilarea pe platoul de revistă al cetăţii Alba Iulia.

Regele Ferdinand a trecut în revistă trupele, însoţit fiind de regina Maria, principele şi principesa moştenitori şi urmaţi de principii români şi străini, precum şi de membrii militari ai misiunilor, de ataşaţii militari străini şi de generali, toţi călări.

La orele 18.00, familia regală a părăsit oraşul Alba Iulia îndreptându-se spre Bucureşti.

 

A doua zi, 16 octombrie suveranii s-au întors la Bucureşti unde erau aşeptaţi de o mulţime imensa. Au trecut pe sub Arcul de Triumf şi a urmat defilarea tuturor drapelelor regimentelor care participaseră la luptele din 1916 – 1918.

Cum fusese stabilit, exact ca în 1881, ceremonia Încoronării trebuia să fie urmată de două zile de sărbătorire a măreţului eveniment.

Asupra acestui aspect stăruise Nicolae Iorga, invocând continuitatea şi rădăcinile istorice, acel sănătos obicei roman de a oferi poporului pâine şi circ, făcându-l astfel părtaş la bucuria conducătorilor.

 

 

1922: Un Arc de Triumf pentru Bucureşti

 

 

Istoria naşterii impozantului monument din Şoseaua Kiseleff a început  cu prilejul serbărilor încoronării regilor Romaniei Mari,

Pentru ca Arcul de Triumf din 1918 era construit dintr-un material care nu rezista ploilor, primarul Matei Corbescu a venit cu propunerea să fie ridicat unul nou din lemn, până când se vor mai găsi bani.

A fost criticat atunci pentru ideea sa. De exemplu, George Enescu i-a scris: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?!”

 

 

 

 

 

 

 

Aşadar, în 1922, în contextul încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu

Scheletul Arcului de Triumf a fost turnat în beton armat, dar pentru că timpul era scurt, basoreliefurile exterioare au fost făcute din ipsos, ceea ce avea să ducă repede la degradarea lor.

Opt ani mai târziu avea să înceapă refacerea basoreliefurilor din piatră şi marmură de Ruşchiţa. În 1936 construcţia monumentului avea să fie definitiv încheiată, în forma în care se află şi astăzi: înălţime de 27 m, construcţie în stil clasic, din granit de Deva, cu frumoase finisaje exterioare realizate de sculptorii Constantin Baraschi, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea

 

Regele Ferdinand, timid şi deloc iubitor de petreceri, mai ales în public, îşi dăduse acordul cu jumătate de gură şi mai mult la insistenţele Reginei Maria, fire veselă şi atrasă de fast, care i-a amintit regescului soţ că şi basmele cu final fericit se încheiau cu o petrecere ce dura trei zile şi trei nopţi la care luau parte toţi, împăraţi şi supuşi.

Pe deasupra, se cuvenea ca şi Bucureştii, capitală cum erau, să fie angrenaţi cumva în evenimentul cel mai de seamă din istoria ţării: încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României mari.

Discuţiile acestea s-au purtat de-a lungul întregii luni septembrie, fără nicio implicare a lui Ionel Brătianu, cum insinua presa patronată de cei speriaţi de avântul neprevăzut luat de tânărul stat al bătrânei naţiuni române.

Protocolul Încoronării pe toate cele trei zile fusese gândit de mitropolitul primat Miron Cristea, de Iorga şi de Regină.

O singură modificare s-a făcut, la intervenţia nunţiului papal, ca încoronarea să nu fie urmată de ungerea cu mir.

Argumentele monseniorului Francesco Marmaggi privind calitatea de catolic a regelui, calitate ce nu permitea decât ungerea de către un cardinal, a trebuit să fie acceptate

Asadar, după Încoronarea săvârşită la Alba Iulia, toţi participanţii s-au îndreptat spre Bucureşti. Trenul regal a intrat în Gara Mogoşoaia (numită mai târziu Băneasa) luni, 16 octombrie 1922, la ora 10.

O mulţime imensă, însufleţită de cel mai fierbinte naţionalism, străjuia de-o parte şi de alta a şoselei.

Se auzeau: „Trăiască Regele!”, „Trăiască România Mare!”. După trecerea în revistă a companiei de onoare, fanfara a intonat înălţătorul Imn Regal şi clopotul bisericii din apropiere a prins să bată.

 

Pe acest fundal simbolic s-a format Cortegiul Regal în frunte cu escadronul de escortă, la urmă fiind dispuse trăsurile de gală cu Familia Regală şi două plutoane de escortă în mare ţinută.

Însoţit de aclamaţii, cortegiu s-a oprit în dreptul Arcului de Triumf, o construcţie hibridă din beton şi lemn, proiectată şi ridicată la repezeală de arhitectul Petre Antonescu la rugămintea primarului Matei Corbescu.

Decoraţiile, ornamentele şi sculpturile, impresionante în 16 octombrie, s-au deteriorat curând, fiind din ipsos, aşa încât a fost necesară construirea unuia nou, cel existent şi în zilele noastre, început în aprilie 1935 şi finalizat la 1 decembrie 1936, cum specifică într-o broşură Petre Antonescu.

Atunci, în întâmpinarea Regelui a venit primarul cu pâine şi sare, apoi cortegiul a trecut, măreţ, pe sub Arcul de Triumf în 101 de lovituri de tun. De pe câmpul din apropiere s-au înălţat la cer rachete luminoase în culorile naţionale.

 

 

 

 

 

Momente unice, povestite cu lux de amănunte de presă şi imortalizate de Paul Perrin şi Tudor Posmantir într-un film intitulat „Încoronarea Suveranilor României Mari. Alba Iulia şi Bucureşti”, dedicat, fireşte, celor trei zile ale Încoronării.

Străbătând încet Capitala, pavoazată festiv, tăind practic prin mulţime, Cortegiul Regal a ajuns sus, la Mitropolie, la ora 12,30.

După Te Deum, cortegiul s-a îndreptat către Piaţa Universităţii, oprindu-se în dreptul statuii lui Mihai Viteazul, patronul Încoronării.

Acolo, pe dinaintea tribunei oficiale, au defilat cortegiile simbolice înfăţişând voievozii cei mai glorioşi: Dragoş, Radu Negru, Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, eroii luptelor pentru emanciparea politică şi socială, precum Horea, Tudor şi Avram Iancu, domnitorii care au clădit România modernă, Alexandru Ioan I Cuza şi Carol I.

Trebuie spus că defilarea cortegiilor fusese deschisă spectaculos de lupte între daci şi romani, reconstituite de ostaşii Garnizoanei Bucureşti.

Majestatea spectacolului, repetat pe platoul de la Cotroceni, a făcut o impresie deosebită asupra invitaţilor străini, principi şi şefi de misiuni militare. Această zi extenuantă s-a încheiat printr-o masă de gală la palatul Regal.

Ziua de marţi 17 octombrie a debutat la ora 10,30 cu o recepţia de la Palatul Regal în onoarea delegaţiilor străine, urmată, după o jumătate de oră, de recepţia pentru Corpul Diplomatic.

La 12 Regele şi Regina, ieşind în loja regală a Arenelor Romane din Parcul Carol I, s-au prezentat, încoronaţi, în faţa celor 10 000 de primari veniţi din întreaga ţară.

Fanfara orânduită pe scenă a intonat Imnul Regal, acompaniind, practic, un cor spontan, care îngâna versurile lui Vasile Alecsandri.

Încheierea a fost triumfală, din zece mii de piepturi au izbucnit aclamaţii, urări şi s-au auzit: „Trăiască Regele Ferdinand!”, „Trăiască Întregitorul!”, „Trăiască Regina şi România Mare!”.

Naţionalismul blândului popor român atinsese cote sublime. La 12,30 Suveranii au vizitat Muzeul Militar amenajat în fostul Palat al Artelor de la 1906, în vreme ce primarii au luat loc la mesele înşirate pe alei, unde, dar de la Primăria Capitalei, pe fiecare îl aştepta o porţie de masă rece şi o ulcică de jumătate de litru cu vin.

 

Ziarul „Universul”, preocupat de amănunte, menţiona şi alte daruri oferite de Primărie acestor invitaţi: o ceaşcă smălţuită de ţuică, o ulcică pentru vin, două farfurii, un urcior, o furculiţă şi un cuţit, pe toate aceste tacâmuri fiind ornată data încoronării, iar pe farfurii efigiile suveranilor.

Seara, la Teatrul Naţional, în prezenţa Familiei Regale, a Infantelui Alfons şi a Infantei Beatrice, a ducilor de Genova şi de York, a mareşalului Foch şi a generalilor Berthelot, Pétain şi Weigand, maestrul George Georgescu a dirijat Imnul Regal şi „Rapsodia Română” de George Enescu. Apoi, un grup de actori au recitat inspiratul poem „Legenda Coroanei” de Mircea Dem Rădulescu.

La final, ridicându-se în Loja regală, Suveranii au fost ovaţionaţi îndelung de cei prezenţi. Se încheiau trei zile magice, unice, act de renaştere a unei demnităţi naţionale ucise o dată cu Mihai Vodă, subţiată calitativ de teroarea roşie, dar astăzi, după „eliberare”, pe cale să apună…

 

 

O mărturie de Istorie Orală

 

 

Despre acest moment emoţionant există în Arhiva de Istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune o mărturie înregistrată în 1996, aceea a generalului Dumitru Tautu, locotenent de cavalerie in 1922:

„Mă găseam la Cernăuţi când s-a primit ordinul din partea ministrului de război să mă prezint eu la Bucureşti în vederea defilării pe sub Arcul de Triumf a tuturor drapelelor şi stindardelor unităţilor care au luat parte în bătălia de la Mărăşeşti în timpul celor 14 zile de luptă, câte au fost. Am fost chemaţi toţi cei care au fost comandanţi ai gărzii stindardului. Am venit cu trenul la Bucureşti unde am fost cazat într-un hotel din Bucureşti.

Eram un număr de 27 de ofiţeri acolo. Am fost chemaţi chiar la Arcul de Triumf unde se încolonau toate drapelele şi cu câte un pluton sau o companie din fiecare unitate în parte.

Primii care au trecut au fost regele Ferdinand, dar şi regina Maria, călări. După care urmau ofiţerii de stat major şi pe urmă drapelele şi stindardele noastre.

Ordinea unităţilor ştiu că a fost [asta]: infanteria, cavaleria, artileria şi cred că şi marina şi aviaţia, dar eu nu le-am văzut. Eram toţi în uniformă de campanie, nu în uniformă de mare ţinută…

A fost cineva care după intrarea în Bucureşti a adunat toate drapelele, toate stindardele şi le-a dus la Muzeul Militar.”

[R 473/ Arhiva de istorie orala – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1996]

 

COROANELE  Regilor  Romaniei

 

COROANA DE OTEL A REGELUI CAROL I. Festivitatile proclamarii Regatului Romaniei erau stabilite pentru 10 mai 1881, marcand totodata cincisprezece ani de la urcarea pe tron a Principelui Carol.

Viitorul rege a hotarat sa ii fie confectionata coroana regala din otelul unui tun turcesc capturat in urma luptelor din Razboiul de Independenta – in fapt, tunul era unul modern, de fabricatie germana – F. Wöhlert din Berlin.

Coroana de otel a fost realizata de Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, avand forma obisnuita a coroanelor regale, cerc frontal din otel decorat cu romburi si perle tot din otel, care se unesc in mijloc sub forma de glob in care se afla Crucea “Trecerea Dunarii”; partea interioara era din catifea purpurie.

Coroana este simbolul suveranitatii, si a fost purtata la evenimentele solemne de catre toti regii Romaniei.

In ziua de 10 mai 1881, regele a refuzat incoronarea formala, nu a dorit sa fie uns si incoronat in biserica Mitropoliei, privind coroana ca un simbol la noului stat independent – care si-a castigat acest statut prin forta si puterea poporului roman.
A fost semnata Proclamatia de incoronare atat de Rege cat si de Regina, iar in Sala tronului au fost aduse coroanele de catre presedintii Corpurilor Legiuitoare, Regele Carol I spunand in discursul sau:

“Cu mandrie dar primesc aceasta coroana, care a fost facuta din metalul unui tun stropit cu sangele eroilor nostri si care a fost sfintita de Biserica. O primesc ca simbol al independentei si puterii Romaniei”.

COROANA REGINEI ELISABETA era o copie de dimensiuni mai mici a Coroanei de otel, lucrata insa din aur, fara pietre pretioase.

COROANA REGINEI MARIA A ROMANIEI. In anul 1922 a avut loc un alt eveniment de mare importanta nationala si o incoronare solemna: Regele Ferdinand si Regina Maria au fost incoronati ca Regi ai Romaniei Mari.

Coroana Reginei Maria a fost realizata de casa de bijuterii “Falize” din Paris, in baza schitelor intocmite de pictorul Costin Petrescu.
Regina nu a dorit un model modern, ci o coroana in genul celor medievale, si de inspiratie bizantina; asadar coroana s-a realizat in stil Art Nouveau, insa avand ca model coroana Doamnei Despina-Milita, sotia lui Neagoe Basarab.

Ca material s-a folosit aur pur transilvanean. Pe laterale se afla doua mari pandative, de inspiratie bizantina, accesorii mai putin obisnuite pentru o coroana; pandativele au pe o parte stema Regatului Romaniei , iar pe partea cealalta stema Casei de Edinburgh din care isi avea originea regina.

Sunt prinse cate trei lanturi de aceste pandative, semnificand spicele de grau, simbol al fertilitatii, la capete existand cate o cruce gamata, asemanatoare cu cea din partea superioară a Coroanei.

 Surse :  Emanuel Badescu – http://www.zf.ro/; istorie-pe-scurt.ro; arhiva.rador.ro/events/1922-10 15/; covasnamedia.ro; /ro.wikipedia.org/; http://www.b365.ro/; vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/