A cui e vina, sau când bordelul e o mânăstire… VIDEO

 

 

 

Motto

„Nici o ţară nu poate fi cucerită

fără o complicitate din interior”

(Sun Tzu)

Cînd bordelul e o mînăstire sau despre cât de rău sîntem percepuţi noi românii, în afară.

 

A cui e vina?

 

Vina este a noastră. Avem nişte trimişi diplomatici trimişi în afară care nu-şi fac datoria.

Nu fac nici un fel de propagandă pentru poporul român, pentru ca se şti că româna e o limbă de origine latină.

Eu am întîlnit o profesoară de franceză, care absolvise la Sorbona şi care nu ştia că româna e o limbă romanică!

M-am oferit să-i spun eu care sînt cele 10 limbi romanice, dacă la Sorbona tot nu învăţase.

S-a mirat:

 – „Da, dar e atît de înrudită cu slava!”

– „Ştiţi cît e de înrudită cu slava? Tot atît cît o să fie şi franceza cu chineza, cînd vă vor ocupa chinezii!”.

Alt caz: o fostă colegă, eminentă cunoscătoare a limbilor clasice, Lia Lupaş, lucra la o bibliotecă din New York.

Trebuia să fie avansată şi a completat un formular, în care spunea ce limbi cunoaşte: printre altele, franceza, engleza, rusa.

D-na care o examina a întrebat-o de ce a trecut şi rusa, doar limba ei maternă nu e slava?

Ea a zis că nu, că româna e o limbă romanică. Motiv pentru care n-a mai fost avansată.

Alt om cu multă carte, Dan Grigorescu, aflat la New York într-un post oficial, se duce la Biblioteca Municipală şi găseşte o singură carte în română, care era trecută la sectorul de limbi slave. I-a explicat directorului că româna e, o limbă romanică, s-o mute unde-i e locul.

A doua zi, a găsit cartea tot la sectia „Slave”. Deci, vina nu e numai a noastră, ci şi a încăpăţînării lor cretine, chiar dacă-s filologi.

O întâmplare văzută de mine la televizor: un ambasador al Germaniei la Bucureşti povestea cum vin gazetari din Germania, cu articole gata făcute despre România, de obicei denigratoare la adresa poporului român. I le dădeau să le citească şi el le spunea: „Nu e adevărat ce spuneţi! Eu trăiesc aici şi ştiu că nu e aşa!”.

Iar ei se duceau în Germania şi publicau articolele exact aşa cum le scriseseră.

Deducem că e o rea voinţă internaţională manifestă faţă de această ţară, cu sprijin şi din România.

Înţeleptul chinez Sun Tzu a spus, cu mult înainte de Hristos, „Nici o ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”.

Or, la noi, complicitatea e mai mult decît binevoitoare faţă de tot ce se-ntîmplă din exterior. Nu ne pune nimeni în capul mesei şi nici alături de marile puteri, chiar dacă ne-am zbătut să intrăm în NATO, în Shengen.

Probabil că nu sîntem decît o ţară consumatoare, aşa cum spunea primul trimis al FMI la noi, domnul Paul Thomson. Mă-ntreb cu ce? Producătoare nu mai sîntem, e limpede.

 

Cu ce să ne mai lăudăm noi, românii?

Cu copiii care iau Olimpiade prin străinătate, cu oameni care fac o carieră strălucită tot în afară, pentru că dacă ar face-o aici, ar fi şanse f. puţine să se ştie despre ei. Avem foarte buni specialişti în toate domeniile, dar la televizor apar doar ştiri că românii au furat, au omorît, au escrocat.

Oare numai românii fac asta? Vuiesc agenţiile de presă cînd un român face o nelegiuire, dar nelegiuiri se-ntâmplă în toată lumea, făcute de oricine.

Sînt scoase în evidenţă insa cele făcute de ţiganii plecaţi din România, ca şi cînd n-ai putea să deosebeşti un ţigan de un român.

Cine le-a dat voie să treacă în ţările lor? Îmi spunea cineva avizat, că din satelit îţi vede şi culoarea şireturilor de la pantofi. De ce li s-a dat voie să treacă graniţa?

Ca apoi să-i poată expulza, spunînd: „Uite ce-au făcut ticăloşii de români!”.

E o demagogie de mult pornită. Aşa cum demagogia internaţională se practică şi în alte domenii, în funcţie de interes. Exită campanie anti-drog, dar nu există una similară anti-tutun, în nici o ţară.

Pentru că de pe urma comerţului cu tutun se scot averi imense. Ipocrizia e că pe pachetele de ţigări ţi se spune ca tutunul e dăunător sănătăţii, dar nu e scos în afara legii! Eu sînt absolut convinsă că şi comerţul ilicit cu drogurile e dirijat de foarte sus.

De ce nu se poate stopa comerţul cu drogurile? N-au nici un interes, pentru că aduce beneficii uriaşe. Doar China face excepţie.

Acolo, dacă eşti prins cu droguri, te împuşcă şi familia mai plăteşte şi glonţul! Eu consider că omenirea e condusă cu o ipocrizie fără margini şi fără leac.

De cînd cu această notiune noua de „corectitudine politică”, s-au găsit unii în SUA care să scoată din Mark Twain cuvintele „negru, negrotei, cioroi”, pentru că nu mai e „politic corect”. Omul ăla a trăit într-o epocă. Cum să iei un clasic al literaturii mondiale şi să intervii în textul lui?

Tîmpenia din America, cu „cioroii” lui Mark Twain, transportată în România, ar deveni. „Romiada”, în loc de „Ţiganiada”?

„Cînticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu sînt „Cîntice rome?” Ce-o zice şi săracu’ Garcia Lorca, cu ale sale „Cîntece ţigăneşti” ?

Ce are insultător cuvîntul „ţigan”? E numele unei naţii. Care e deosebirea între rom şi ţigan? Gitan, bohemian, tzigan, tsigan?”

Degradarea morală e direct proporţională cu cea lingvistică? Mai deunăzi, la televizor, am auzit o cititoare de prompter spunînd „În liceu se aflau doisprezece fete”.

Se învaţă foarte prost româna-n şcoli, dacă nu reuşeşti să-i înveţi pe copii că „doi” şi doisprezece au feminin. E singura limbă romanică în care se-ntîmplă acest lucru.

Doisprezece femei, doisprezece ceasuri. E o epidemie, o avalanşă de incultură. Nimeni nu mai zice azi ”loc”, zice „locaţie”, fără să-i treacă prin cap să se uite într-un dicţionar francez sau englez să vadă ce înseamnă. Am citit într-un ziar acum cîteva luni ceva referitor la Camilla Parker Bowles, care la a nu ştiu cîta aniversare a căsătoriei cu Prinţul Charles, şi-a fracturat „perineul” de la piciorul stîng. Altcineva, la televizor, spunea, dorind să se refere la perigeu, tot perineu! Dacă nu ştii, nu vorbeşti! Am mari dubii în privinţa absolvirii unor şcoli.

După părerea mea, îmi pare rău c-o spun, dar nu eşti neapărat intelectual dacă ai o diplomă universitară. Profesor, Iorgu Iordan, imi spunea:

„Ai să vezi dumneata c-or să fie mai mulţi doctori decît miliţieni!”…

Se merge pe linia minimei rezistenţe. Nu le mai pasă nici profesorilor, nici elevilor, nici studenţilor! E un dezinteres din partea ambelor părţi.

Primii zic: „ce să ne mai batem capul cu ăştia, că tot nu-s buni de nimic!?”, ceilalţi: „ce să mai învăţăm toate prostiile astea, dacă poţi deveni miliardar doar ştiind să te iscăleşti?”

Nu pot să nu fac comparaţie între ce se auzea înainte de 89 la tv şi la radio şi ce se aude acum.

Tu, ca angajat al unui post de televiziune, ai nişte obligaţii. În ceea ce spune cel pe care-l inviţi nu poţi să intervii, treaba lui, mai ales dacă e-n direct. Pretenţia mea către angajat vine.

Dacă ar căuta într-un dicţionar sau pe internet, ar afla cum se pronunţă toate numele proprii. Am fost uimită s-aud la un post de radio: „Azi se împlinesc nu ştiu câţi ani de la naşterea lui «Gai de Mopezan»”.

El fiind Guy de Maupassant! Sau Riceard Uagnăr în loc de Rihard Vagner (Richard Wagner, desigur!).

A dat telefon o doamnă şi le-a atras atenţia în direct: „Este totuşi un compozitor neamţ, cum puteţi să-i pociţi numele?” Răspuns: „doamnă, dar e moda anglizantă!…”.

E moda tîmpeniei şi a inculturii, aş spune. Situaţia limbii este deplorabilă!

Chestia asta cu limbile străine poate pot s-o înţeleg, e mai puţin gravă decît batjocorirea propriei limbi! În Franţa, posturile radio şi tv sînt sancţionate cu amenzi grase atunci cînd folosesc cuvinte străine, în loc să folosească cuvinte franceze. În Franţa sistemul lor de monitorizare audio-vizual este atît de performant şi de drastic, încît atunci cînd detecteaza ceva în neregulă, îi intrerupe pe loc.

 

La noi care ar fi soluţia ieşirii din această criză?

La noi, în afară de pile, proptele şi o piesă de mobilier prin care se trece, se ajunge şi în mod cinstit, printr-un concurs, într-un asemenea post? Asta e problema: dacă din 20 de candidaţi înscrişi la concurs, cîştigă al 21-lea, care nici nu s-a înscris, unde ajungem?

Dacă aşa se obţin posturile, n-avem de ce să ne mirăm că pe unele produse cărora li se face reclamă, apar aberaţii de genul „brînză bunăcioasă”, „piersică gustăcioasă”, „marea ieşeală” etc.

Nişte analfabeţi care cred că inventează ceva. Cînd a murit, acum un an, preşedintele Poloniei, am auzit la televizor: „E un spaţiu în faţa catedralei, care comprimă nu ştiu cîtă lume.”. (Poate cuprinde.)

Ce să mai vorbim despre expresia greşită „fără doar şi poate”, care e de fapt „fără dar şi poate”? Adică adversativ şi dubitativ. Lucruri analizate logic, ca de exemplu „mai exact şi mai corect”. Le-am întîlnit si la persoane foarte cultivate. Ne întoarcem la „unşpe trecute fix”?”

 

S-a gîndit, Ileana Vulpescu să pună toate astea-ntr-un roman?

 

Nu ! Încă scriu despre oameni care mai ştiu carte. Deocamdată îmi acord o pauză. Am mai constatat ceva. Acum nimeni nu se duce să-şi depună un curriculum vitae, ci un „sivi” (CV) şi pariez că majoritatea lumii nici nu ştie ce-nseamnă.

Nimeni nu se mai duce să-şi ducă undeva o autobiografie, ca să fie angajat: aplică. Aplică pentru un job!

Aplică era ceva ce se pune pe perete. Mă indispune profund cînd aud de „brandul de ţară”.

Bine că ne-am procopsit cu o frunză, care este „brandul de ţară”. Măcar dacă era şi Eva pe-acolo.

Eu nu pot să dau explicaţia pentru apariţia acestor aberaţii decît că, poate, la început a spus cineva ceva în glumă şi pe urmă s-a luat în serios.

Eu i-aş sfătui, să nu mai facă greşeli, să pună mîna pe o gramatică a limbii române şi să nu se sfiască să umble în dicţionare.

 

Astfel, poate n-o să mai auzim, chiar şi printre persoanele care au absolvit Filologia, expresii de genul „cărţile care le-am cumpărat”, „m-am dus la servici”.

Eu le tot spun, cînd am ocazia, că-s nişte cuvinte în limba română, ca „viciu, oficiu, ospiciu, serviciu” etc. care au această formă. Nu zici „m-am dus la ofici”, nici „am fost la ospici”, nici „mi-am luat un servici de masă”.

Pe mine mă surprinde cîtă încredere au în ei aceşti oameni şi cîtă lipsă de dubiu în ceea ce priveşte limba română. Aş retipări „Gramatica greşelilor”, de Iorgu Iordan.

O carte de consultat, nu de ţinut în casă, pe post de mobilă. Văd un dispreţ faţă de cine mai vorbeşte corect.

O nepăsare de genul „lasă-i p-ăştia să vorbească. ne uităm în gura lor? Nişte babalîci depăşiţi, o generaţie expirată”. Poate aşa şi e. Dar pînă să expire ei, îi inspiră pe alţii.

Ce modele să mai aibă cei tineri? Cînd bordelul e o mînăstire faţă de politică. şi cînd la televizor şi prin gazete sînt aproape numai obscenităţi, cînd se cultivă doar incultura?

Sursa: asiiromani.com

Articol:

„Cînd bordelul e o mînăstire” – Ileana Vulpescu

Publicitate

Documente de arhiva. Alexandru Moraru: Basarabia în război

 

Foto: Maresalul Antonescu la Chisinau

 

Alexandru Moraru: Basarabia în război – documente de arhivă

 

Timp de peste 22 de ani, 1918-1940, URSS a promovat faţă de România o politică colonială şi expansionistă.În 1934 Maxim Litvinov, ministru sovietic de externe, i-a declarat lui Nicolae Titulescu următoarele: „…vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile”.

În conformitate cu pactul Ribbentrop-Molotov, Germania şi URSS au distrus Polonia într-o lună.Germania a atacat Anglia şi Franţa, au fost ocupate Olanda şi Belgia, iar URSS a atacat Finlanda, apoi Stalin s-a răfuit cu Ţările Baltice. De fapt, la 28 iunie 1940 Stalin a pornit războiul împotriva României.

Documentele de arhivă confirmă că la 28 iunie 1940, 36 de divizii (420.000 de ostaşi şi ofiţeri) ale URSS au atacat România, anexând Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. România n-a cedat, dar nu a putut să reziste invaziei sovietice.

 Din punct de vedere tactic, România a procedat corect. S-a salvat. În caz contrar, putea fi cucerită în întregime de către U.R.S.S. şi împărţită între U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria.

Tragedia României constă în faptul, că Uniunea Sovietică nu s-a mărginit numai cu aceste anexări. În opinia istoricilor Victor Suvorov şi Alexandr Necrici, Stalin se pregătea să atace România şi să ocupe zonele petroliere din regiunea Ploieşti.

În Basarabia, a fost pregătită armata a 9-a, care avea misiunea să atace la 6 iulie 1941 statul român. La 27 septembrie 1940 Ion Antonescu a menţionat la şedinţa guvernului că „punctul nevralgic pentru România rămâne cel rusesc”.

 În partea de est, Rusia contesta graniţa României, care între 1877 şi 1918 a fost canalul Chilia. Comandamentul rusesc încerca Să strămute frontiera mai la sud, fapt care ar fi răpit aproape o şeptime din debitul de apă al canalului Chilia. Deplasând frontiera mai la sud cu 5 kilometri, conducerea U.R.S.S. încerca să închidă portul Sulina. La 26 septembrie 1940, unităţile militare sovietice au atacat o şalupă românească.

 Mareşalul Ion Antonescu menţiona că „Rusia încearcă două mari manevre: prima este pătrunderea în Comisia internaţională, adică în regimul internaţional al Dunării până la Bratislava, a doua, Rusia voia să lipsească statul român de posibilitatea navigării pe canalul Chilia. „Dacă ieşim din canalul Chilia – spunea Ion Antonescu – atunci ieşirea la Marea Neagră a ţării noastre este aproape compromisă”.

În perioada 3 iulie 1940-22 iunie 1941, URSS a încercat să ocupe mai multe teritorii Româneşti, a declanşat 39 de operaţii teroriste, care s-au soldat cu morţi, răniţi, răpiri de persoane, capturarea vaselor militare şi civile ale României de la Dunăre.

La 25-26 octombrie 1940, trupele sovietice au atacat 4 monitoare româneşti, au încercat să ocupe insulele Dalerul Mare şi Salangik. La 2 ianuarie 1941 nouă nave militare sovietice au atacat mişeleşte forţele armate române de pe canalele Starî-Stambul şi Bistriţa.

Între 3 iulie 1940-22 iunie 1941 aviaţia sovietică a violat spaţiul aerian românesc de 265 de ori, pătrunzând banditeşte până în Valea Siretului şi Vatra Dornei din Carpaţi.

U.R.S.S. avea pe teritoriul Basarabiei 420.000 de ostaşi şi ofiţeri, mai mult decât contingentul armatelor a 3-a şi a 4-a româneşti luate împreună. României i s-a impus o stare nedeclarată de război. După 28 iunie 1940 U.R.S.S. pregătea consistent noi operaţiuni militare.

Prevenind o eventuală agresiune, România s-a pregătit, şi la 22 iunie 1941 a început lupta sfântă pentru eliberarea teritoriilor, care se aflau temporar sub ocupaţia sovietică.

 Se ştie, că la 23 noiembrie 1940 Ion Antonescu a semnat la Berlin protocolul de aderare a României la pactul tripartit sau „pactul anticominternist”. N-a existat nici un document prin care România ar fi devenit aliat al Germaniei. Hitler şi Stalin erau deopotrivă primejdioşi pentru România.

Participarea României în lupta pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord n-a făcut precedată de încheierea unei convenţii militare, care ar reglementa multiplele aspecte ale relaţiilor dintre România şi Germania.

 În concepţia lui Hitler, mai presus de tot era Germania. El nu admitea o adevărată coaliţie, în care toţi partenerii se întâlneau să realizeze o strategie unică.

Armata română n-a avut misiuni de luptă independentă de armata germană, dar îndeplinea anumite misiuni speciale. România nu avea statutul de aliat, ci era considerată ca „stat participant”. În luptele de eliberare a Basarabiei au participat armatele a 3-a şi a 4-a române şi armata a 11-a germană.

Armata a 3-a română (comandant-general de corp de armată, Petre Dumitrescu) avea scopul de a înainta şi a elibera Bucovina şi Ţinutul Herţa, iar Armata a 4-a română (comandant General de corp de armată Nicolae Ciupercă) activa pe linia Iaşi-Ungheni şi până la Dunăre. Pe tot frontul româno-sovietic acţiona Armata a 11-a germană (comandant Eugen von Schobert). Ea lupta pe linia dintre Comarna şi Cârlibaba.

În Basarabia şi Bucovina se aflau în faţa armatelor române, armatele a 19-a şi a 9-a sovietice şi armata specială sovietică de pe litoralul Mării Negre. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se păstrează un număr considerabil de documente de arhivă, care oglindesc cu lux de amănunte evenimentele la tema propusă-Basarabia în cel de-al II război mondial 1939-1944 Este vorba de documentele administraţiei româneşti, documente germane şi sovietice.

 Cu regret, trebuie de constatat, că valorificarea acestor documente de arhivă se află la o etapă destul de modestă de cercetare. Există fonduri arhivistice la tema nominalizată, care au fost cercetate sau numai studiate parţial.

Sursa: art-emis.ro