Ne amintim foarte bine de dezbaterile aprinse care aveau loc în Rusia în 1990, in legatura cu războaiele din fosta Iugoslavie. Ziarul Izvestia a fost la momentul acela unul dintre organele mass media care sustineau politica externa a preşedintelui Boris Elţin, care era atacat constant de politicienii naţionalişti şi de publicaţiile apropiate acestora, pentru că avea un ton sceptic cu privire la politicile lui Milosevici.
Sloganul „Fratiei slave” utilizat în mod abuziv, a fost resuscitat de comunişti şi naţionalişti în Rusia, în scopul de a cere oficial Moscovei sprijin pentru regimului Milosevic.
Contradicţiile politicii lor, cum ar fi de exemplu faptul că croaţii, precum şi musulmanii bosniaci erau de asemenea slavi, evident ca nu ii deranja . Sârbii au invocat întotdeauna legăturile istorice cu Rusia, atunci când au avut nevoie de ceva de la ea, şi Milosevic nu a făcut excepţie.
Nu se poate spune că celelallte părţi implicate in războaiele iugoslave au fost fără prihană . Croaţii, albanezii din Kosovo si musulmanii bosniaci au comis si ei crime oribile. Cu toate acestea,insistenţa Moscovei de a juca rolul de avocat internaţional pentru Saddam Hussein, Slobodan Milosevic sau dinastia Kim în Coreea de Nord, frapeaza.
Dorinţa acestor lideri de a se folosi de Rusia, fără a da nimic în schimb a fost evidenta, iar Milosevici a fost un prim exemplu de astfel de comportament, deşi el a fost un bun tactician,a fost un strateg îngrozitor de prost.
Cred ca pentru majoritatea ruşilor, povestea fostei Iugoslavii a fost asemanata cu cea a Uniunii Sovietice, iar soarta a sârbilor a fost echivalată cu cea a lor înşile
In fapt, a fost mai puţin vorba de o solidaritate panslava sau de o solidaritate ortodoxa, cât de dorinţa de a se răzbuna pe Occident, deşi la o scară mică, pentru înfrângerea din Războiul Rece si de a lovi poziţiile Statelor Unite si Europei, chiar dacă aceasta însemna un sprijin dat unui dictator şi a nu se tine cont alte interese foarte importante ale Rusiei.
Preşedintele Boris Tadic şi echipa sa, actioneaza acum energic pentru aderarea rapidă a Serbiei la UE şi NATO, precum şi pentru reconcilierea cu vecinii. Relaţiile Belgradului cu Croaţia de exemplu, s-au normalizat complet. Chiar chestiunea Kosovo, pare a fi o durere mai puţin acută pentru Serbia in aceste zile.
Rusia a revenit la Balcani nu pe pozitiile puterii care a fost inaintea Primului Război Mondial, dar ca un furnizor de energie, turism şi o importanta achizitoare de proprietati. Obsesiile anilor 1990 legate de Serbia şi sârbi, sunt acum de domeniul trecutului.
Ruşii, la fel ca sârbii, sunt în căutarea unei identitati noi în această nouă lume. S-ar putea ca ambele popoare sa fi învăţat din experienţele lor trecute şi să foloseasca pozitiv aceste lecţii pe care le-au primit .