CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce au făcut soldații ruși ”eliberatori” pe unde au trecut?

 

 

 

Imagini pentru jafurile armatei sovietice photos

 

 

 

Istoria vecinilor de la răsărit ne spune până în ziua de azi că rușii au fost salvatorii noștri, cu toate că barbaria de care au dat dovadă atunci când au trecut prin România, este greu de descris în cuvinte.

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (jocuri de cărţi – n.r.), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”.

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” creștini ruşi.

„În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (voluntari – n.r.) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă; la sfârşitul războiului, erau 12.000″ [3], ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

În toiul iernii, un sat întreg alungat pe câmp

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci.

„Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat.

Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească.

Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva.

Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. […]”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă. […] Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul”.

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi.

Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor studiate, rezultă că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul României n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care U.R.S.S. a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile.

Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

 

 

 

 

 

armata rosie

Oile la ceaun

 

Pe lângă faptul că au confiscat toți caii țăranilor  români, rușii aveau o pasiune nebună pentru rachiu și oaie la cazan. Problema nu  era doar aceea că  mănâncau, ci faptul că aceștia nu tăiau oile niciodată.

Puneau cazanele pe foc și în clipa în care începea apa să clocotească, aruncau oaia de vie în cazan.

În clipa în care părea că este fiartă, abia atunci îi dădeau pielea jos și îi scoteau mațele.

Această practică i-a șocat pe țăranii români, însă aceste lucruri nu au fost niciodată consemnate în filele de istorie, ci au fost transmise prin viul grai.

 

Rușii se comportau ca niște cotropitori barbari în România. Mai multe rapoarte ale vremii consemnează că aceștia scoateau cetățenii români din trenuri și îi obligau să călătorească sus, pe vagoane, chiar dacă în tren erau suficiente locuri.

Ultima soluție luată de autoritățile române a fost aceea a închiderii crâşmelor din fața Armatei Roșii.

În acest sens a fost emis un ordin prin care se cerea luarea de măsuri urgente ”ca toate cârciumile aflate pe itinerariile de trecere a trupelor rusești, să fie închise atunci când pe aceste drumuri sunt trupe în trecere”.

Despre  comportamentul ”civilizat”de care a dat dovadă armata sovietică imediat după cotropir ea României ne putem edifica citind mărturiile unor  contemporani de marcă.

Astfel, potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian (un scriitor evreu care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți), rușii au boala ceasurilor. Violarea femeilor pare explicabilă. Atît prin abstinența de fond, cît și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare:

«Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște.
Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalulsău:

«31 august 1944.
Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, generalul Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal (Începutul ocupației, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992):

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineață eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldații ruși”.

Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii!

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul Revizuiri și adăugiri, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cît de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cît vor, lovesc.  

  Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea șoselei de ale mîncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură. ”

11 septembrie 1944. București. Un spectacol dezgustător îl oferă presa. Cu cîți am vorbit, toți mi-au scos în relief dezinvoltura cu care, de la o zi la alta, gazetarii noștri și-au schimbat adresa propagandei lor. Ieri cu germanii, astăzi cu rușii. Dar, în același timp, toți mă asigură că entuziasmul le-a scăzut mult. Din întreaga țară vin știri că germanii au început să fie regretați. Mai ales de țărani.

14 septembrie 1944. București. Cu toate că aseară a fost semnat armistițiul, nimeni nu îndrăznește să se opună samavolniciei rusești. În satul meu, Butoești, aflu din scrisoare că au fost jefuite: casa preotului Belbița, care a fost și bătut crunt; casa verișoarei mele, Jeni Oromolu și a Marietei Dăbuleanu, precum și toate casele mai arătoase de pe marginea șoselei naționale. A fost un fel de prădăciune organizată.

În București, de la cine mă întîlnesc aflu același lucru. Peste tot gospodăriile mai înstărite au fost prădate și devastate.

Jeni Oromolu, în vîrstă de peste șaptezeci de ani, a scăpat de urgie fugind cu picioarele goale în porumbiștele din apropiere. După fuga sa, i s-au devastat pivnițele și toată gospodăria.

Toate acestea pînă la semnarea armistițiului. Ce va fi după?

15 septembrie 1944. București. În vreme ce jaful se întinde în toată țara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscovei și de critici la adresa Germaniei. N-aude, n-a vede. Cînd citești o gazetă din București și nu cunoști trista realitate, ai crede că nu este popor mai fericit ca poporul românesc”.

Generalul Cortland V.R. Schuyler, reprezentantul Americii în Comisia Aliată de Control, notează în Jurnalul său:

„Marți, 12 iunie 1945

Se raportează din ce în ce mai multe jafuri, violuri și diverse acte de vandalism comise de ofițeri și soldați ruși peste tot în țară și îndeosebi în provincie. În majoritatea cazurilor, aceste acte de violență sunt comise de dezertori ruși care, atunci cînd sunt prinși, sunt sever pedepsiți de către ruși. Totuși, există dovezi că trupele rusești continuă să facă abuz de putere și de fapt terorizează populația.

Acum cîteva zile, la Iași, un ofițer inferior rus a sărit în spatele unui camion în care se găseau opt sau zece mecanici români și a cerut să fie plimbat prin oraș. Rusul era vizibil beat. Șoferul camionului s-a supus cererii, dar, după ce au trecut pe lîngă cîteva blocuri, rusul și-a scos arma și a împușcat șase mecanici, fără a fi fost provocat cîtuși de puțin. Ofițerul a fost arestat și predat autorităților militare rusești care, se înțelege, îi vor aplica o pedeapsă severă. Totuși, însuși acest act a băgat groaza în inimile tuturor locuitorilor din acea zonă a țării.

Mai multe persoane care dețineau case de țară sau în apropierea șoselelor principale au descoperit că este foarte periculos să petreacă o noapte acolo. Aproape în fiecare zi aceste case și ferme sunt călcate de grupuri formate din doi-trei soldați sau ofițeri ruși care cer vin, mîncare și adeseori femei. În general, românii nu prea opun rezistență și fac tot posibilul să satisfacă pretențiile rușilor.”

În 30 iulie 1945, autorul relatează un incident căruia îi căzuseră victime reprezentantul portughez în România și soția acestuia:

„Aflînd că reprezentantul portughez și soția sa, dl și dna Rochetta, se află la Predeal, i-am invitat să luăm împreună cina duminică seara, la vila mea din Predeal. Au venit, dar dna Rochetta era foarte nervoasă din cauza unui incident în care fuseseră implicați în urmă cu două nopți.

Joi, pe la miezul nopții, o bandă de cinci ruși beți le-au spart vila, i-au pus la zid pe dl și dna Rochetta împreună cu oaspetele lor român, i-au amenințat cu baioneta și cu o pușcă încărcată, în timp ce alți membri ai bandei au urcat la etaj, au violat-o pe camerista româncă a dnei Rochetta, au tras focuri în aer, au distrus ușile, au furat bijuterii și ceasuri, și în general au făcut prăpăd în casă. Se pare că numai printr-o minune a scăpat și dna Rochetta de viol. ”

Reuben H. Markham, corespondentul la București al lui Christian Science Monitor în volumul apărut în 1949, România sub jugul sovietic, e și el necruțător:

„Nici nu vreau să mă gîndesc la cîte femei au fost violate, dar numărul lor a fost, în orice caz, foarte mare. Dacă erai femeie, puteai fi violată în casă, pe trotuar, sau tîrîtă cu forța în cîte un magazin. Au fost violate femei aparținînd unor familii respectabile, unde rușii erau primiți ca oaspeți, ori chiar din familii comuniste.

Timp de 12 luni, prin toate satele și orașele prin care treceau soldații sovieticii, românii vegheau zi și noapte ca să-și ascundă femeile, atunci cînd rușii se apropiau sau, pur și simplu, cînd auzeau vreo bătaie în ușă. Femeile se ascundeau adesea în lanuri de porumb sau în păduri. Uneori, violurile erau urmate de împușcături. România nu mai văzuse, de mai bine de un secol, o astfel de revărsare de sălbăticie (…)

Mai apoi, motivația jafului s-a schimbat oarecum. La vreo opt luni după ce rușii au intrat în București, războiul din Europa s-a sfîrșit și, drept urmare, mulți soldați sovietici au început să traverseze România spre Est, luînd drum spre casă. Acei nomazi nu s-au mai mulțumit cu simple furturi; au trecut la jafuri în toată legea. Voiau să pună mîna pe cîte ceva, pentru a lua cu ei acasă, de pildă, covoare, bijuterii, îmbrăcăminte fină, bani; în consecință, pe unde treceau, jafurile se țineau lanț. (…)

În timpul acestei lungi perioade de teroare și sălbăticie, tîlharii ruși erau deasupra legii. Nici un român nu se putea apăra efectiv. Dacă cineva opunea rezistență cînd era atacat în tren, pe stradă sau în propria lui casă, risca să fie imediat împușcat. Dacă locuitorii unui sat se apărau de incursiunile soldaților ruși, ei erau arestați și acuzați de răzvrătire împotriva Uniunii Sovietice. (…)

Armata Roșie obliga, așadar, România să rămînă complet lipsită de apărare, în timp ce soldații ei o devastau. Cu toate acestea, cînd eu, în calitate de jurnalist, m-am referit la «armata de ocupație», ministrul român cu propaganda m-a admonestat sever, pentru că nu m-am exprimat despre soldații ruși cu termenul de «eliberatori». Toate cele de mai sus se referă la jafuri ale indivizilor asupra indivizilor și nu la ceea ce statul sovietic și-a însușit din România”.

Pînă și un fost lider al PCR, Dumitru Popescu, e nevoit să-și amintească primitivismul rușilor. În „Am fost și cioplitor de himere”, el descrie astfel atmosfera din orașul copilăriei sale:

„Apoi rușii învingători! Furgoane, rubașcă de doc, căruțe scîlciate, cisme moi de iuft, automate pîrîind… Spirt alb, grămezi de ceasuri, violuri… După ei, divizia Tudor Vladimirescu pune stăpînire pe oraș, ocupă instituțiile publice…”.

Premierul Constantin Sănătescu: Mare bătaie de cap cu rușii !

Premierul Constantin Sănătescu în Jurnal purcede la o comparație între ocupația rusească și cea nemțească:

„Luna octombrie 1944. Mare bătaie de cap cu rușii, care nu respectă nimic. Devastările și jafurile continuă, și nu pricep că asta duce la o sărăcie de care se vor resimți și ei.

Au mare înclinare spre a dezorganiza totul – spre deosebire de germani, care stăruiau să se organizeze totul.

Nu se pot face semănăturile de toamnă, fiindcă ridică fără nici o socoteală vitele de pe cîmp, așa că nu este exclus ca în anul viitor să suferim în privința hranei”.

 

 

 

 

 

Foto: Afiș de propagandă

Să presupunem că respectivele personalități sunt subiective. Barbariile rusești sînt însă sesizate și de instituțiile oficiale ale statului. Rapoartele SSI sunt elocvente. O Notă din octombrie 1945 a Direcției Poliției de Siguranță creionează un tablou edificator.

Cităm pasaje din  „Incidentele provocate de ostașii sovietici:

Buzău. La 13 septembrie, trei ostași ruși au lovit patru funcționari polițienești chiar în localul Poliției; au fost arestați de Comandamentul Sovietic; în noaptea de 5/6 septembrie, doi ostași sovietici au împușcat pe locuitorul Mihail Crețu; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit casa lui Zaharia Sali; în noaptea de 11/12 septembrie, locuitorul Iosif Frudel a fost jefuit și bătut de patru necunoscuți în uniforme sovietice; la 12 septembrie, ostași sovietici au jefuit magazinul comerciantului Oprescu; la 13 septembrie, noaptea, locuitorul Santocomo Rugero și soția sa au fost maltratați și jefuiți, în locuința lor; la 18 septembrie, ofițeri de poliție au fost loviți de ostași sovietici în localul poliției; la 12 octombrie, locuitorul Nicolae Stelian a fost împușcat de un ostaș sovietic; în noaptea de 15/16 octombrie, 6 ostași sovietici au jefuit casa locuitorului Alexandru Ionescu. (…)

Caransebeș. La 26 septembrie, ostași sovietici au luat toate obiectele și lenjeria de la ferma penitenciarului Caransebeș. Un ostaș sovietic a intrat în restaurantul Stănescu, furînd haina patronului, cu 120.000 lei și un ceas de aur. Ostași sovietici au ridicat paiele, proprietatea Comisariatului Caransebeș, depozitate în curtea fabricii Talpeș. În noaptea de 26/27 septembrie, ostași sovietici cazați în hotelul și restaurantul Pomul Verde au ridicat mobilierul hotelului, iar de la școala normală 174 paturi, plecînd cu ele.

Slatina. La 12 august, un gardian public a fost dezarmat de ostași sovietici; de asemenea, 2 ostași sovietici au ridicat un porc de 170 kg, de la locuitorul Ion Poboran; în noaptea de 26/27 august, trei ostași sovietici au jefuit pe trecători lîngă pădurea de la școala de agricultură; în noaptea de 12/13 septembrie un ofițer sovietic a împușcat mortal pe locuitorul Mitică Cotoilă; în noaptea de 14/15 septembrie, un gardian public a fost luat de 4 ostași sovietici și dus cu forța în comuna Slătioara, pentru a face o percheziție; la 3 octombrie, șeful de birou Iov Mihail, de la primăria Slatina, a fost ridicat de trei ofițeri sovietici și dus în loc necunoscut, în noaptea de 8/9 octombrie, 6 ostași sovietici au atacat un autocamion, un autobuz și o mașină mică, la ieșirea din Slatina.”

Rușii atacă pînă și oficialitățile. O Notă a SSI din 12 februarie 1945 semnalează:

 

„În ziua de 3 februarie a.c., doi indivizi îmbrăcați în uniforme sovietice au oprit mașina turism a domnului ministru subsecretar de stat al agriculturii, Zăroni, între Sibiu și Săliște. Domnului ministru subsecretar de stat i s-au luat cu forța bagajele și mașina. Domnul ministru subsecretar de stat, care era însoțit de un nepot al domnului vicepreședinte al Consiliului, Petru Groza, a venit pe jos pînă la Sibiu. S-a găsit mașina domnului ministru, tamponată, într-o curte, în Sibiu, unde a fost lăsată.”

Oficialitățile autohtone sunt neputincioase. Incapabile să-i influențeze pe ruși, ele trec la pedepsirea românilor. Astfel Ministerul Justiției emite, în 9 ianuarie 1945, Decretul-Lege pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (ruși, evident). Decretul prevede sancțiuni extrem de grave. Cîteva dintre ele sînt reproduse și comentate în volumul Guvernarea Nicolae Rădescu  de Dinu C. Giurescu:

„– lovirea (art. 470 C.P.), de la 6 luni la 2 ani;

– vătămarea integrității corporale (art. 471 C.P.) de la 1 an la 3 ani;

– vătămarea gravă a integrității corporale (art. 472 C.P.), de la 2 la 5 ani;

– vătămarea foarte gravă a integrității corporale (art. 432 C.P.), de la 3 la 10 ani plus amendă;

– idem (art. 474 C.P.), de la 5 la 15 ani, plus amendă;

– lovituri cauzatoare de moarte (art. 475 C.P.), de la 7 la 20 ani.

Și «injuria» (art. 512 și 513 C.P.) era sancționată de la 6 luni la 2 ani!

«Complicii, tăinuitorii și favorizanții la infracțiunile de mai sus se vor pedepsi ca și autorii principali».

Infracțiunile se urmăreau «din oficiu, nefiind necesară plîngerea prealabilă»”.

În același volum, Dinu C. Giurescu ne arată cum se transpunea în viață Decretul-Lege:

„O știre a răzbătut în presă, probabil cu voia cenzurii, pentru a sluji de avertisment tuturora, Muncitorul Alexandru Pană Mircea din Constanța, str. Aviator Romeo Popescu nr. 21 a înjunghiat la 8 ianuarie 1945 pe locotenenții sovietici Pavlovici Constantin Micrakov și Mihail Iosifovici Dogaciuk.

«În stare gravă – notează ziarul – victimele au fost transportatee la spital unde se găsesc și azi internate».

Nu se arată de fel în ce împrejurări a avut loc rănirea.

Urmarea?

Curtea Marțială din Constanța a condamnat la moarte prin împușcare pe muncitorul Alexandru Pană Mircea. Recursul a fost respins iar condamnantul își așteaptă execuția, scrie ziarul «Ardealul», la 21 ianuarie 1945. Pedeapsa nu intra în nici una din prevederile noului decret-lege «pentru sancționarea unor infracțiuni săvîrșite contra militarilor armatelor aliate (sovietice)»”.

Lucrețiu Pătrășcanu îi acuză pe liderii partidelor istorice că întrețin o panică artificială față de Armata Roșie

Semnificativă rămîne poziția comuniștilor față de jafurile la care se deda măreața armată eliberatoare. Chestiunea e abordată în ședința Consiliului de Miniștri din 15 și 16 septembrie 1944, la care se discută Convenția de Armistițiu. Românul Lucrețiu Pătrășcanu minimalizează actele incalificabile ale barbarilor veniți de la Răsărit. Tupeul e împins pînă dincolo de limitele bunului simț. Liderul comunist acuză PNL și PNȚ că ar întreține în rîndurile populației o panică falsă, artificială față de Armata Roșie:

„Am sosit în România la 15 zile după ocuparea Bucureștilor, într-un moment cînd fuseseră semnalate anumite incidente petrecute cu Armata Roșie, incidente de care am luat cunoștință din telegrama d-lui ministru Niculescu-Buzești. Iarăși voi fi foarte sincer și voi spune: Nu cred că Guvernul și mai ales partidele politice, recte Partidul Național-Țărănesc și Partidul Liberal, au procedat just în această chestiune pînă acum. Vă spun foarte cinstit: greșelile recente sînt mai grave decît cele trecute.

Ce s-a întîmplat în România? De pe o zi pe alta, o armată care se pregătea să intre victorioasă în România, o armată ucraineană, care trecuse prin satele devastate din Ucraina, trupe care fuseseră întîmpinate de populația ucraineană cu strigăte: Să ne răzbunați, trupe care aveau în ochi imaginea vie a ruinelor, pe care le-a lăsat armata română a sosit în țară. Ce sentimente doriți dvs. să aibă această armată? Nu putea să aibă alte sentimente și alte porniri, decît acelea pe care le-a avut – și cred, în limitată măsură, – pentru că s-a văzut bine din tot ceea ce am putut avea ca material diplomatic – că detașamente izolate, grupuri răzlețe au prădat și au făcut anumite excese, dar sub nici un motiv unități compacte n-au făcut asemenea lucruri (…).

Am impresia – și aș dori foarte mult să fiu dezmințit – că și după prezența armatei roșii, această panică a fost cultivată. Aici mă adresez în special domnului Maniu și domnului Dinu Brătianu. Nu s-a intervenit ca acestei panici să i se pună capăt, cu toată autoritatea Partidului Național-Țărănesc și a Partidului Liberal, pentru că cuvîntul d-lui Maniu și a d-lui Dinu Brătianu, în zilele de panică, ar fi adus foarte mult bine României. Acest cuvînt nu s-a spus.

Nu fac proces de intenții nimănui, dar nu trebuie să se lase impresia că se cultivă panică, după intrarea armatei roșii în România. Sunt regretabile incidentele: fiecare viață care se pierde, fiecare cinste care se ofensează este un bun pierdut, nu există discuție, dar pentru atitudinea României și a partidelor politice, cred că în momentele acelea de panică, cuvîntul d-lui Maniu și al d-lui Brătianu ar fi trebuit să se audă. Domniile lor ar fi trebuit să ia atitudine, pentru că aceasta ar fi fost spre binele României.”

Iuliu Maniu, prezent la ședință, are tot dreptul să fie nu numai uluit, dar și indignat de o asemenea aberație:

„Conducătorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial și în conversațiile particulare, pe care le-au avut, că ei vin în România ca într-o țară dușmană, ca o armată de ocupație.

Pînă acolo a mers această atitudine inexplicabilă că s-a întîmplat durerosul și umilitorul fapt că ministrul nostru de război și un al domn ministru au trebuit – întîi – să ceară audiență și n-au fost primiți și pe urmă să aștepte cu ceasurile pînă cînd au putut fi primiți de Comandamentul Militar al Sovietelor, cu o motivare că nu pot să stea de vorbă cu oamenii politici, ci cu militari, fiindcă sunt într-o țară străină, care este ocupată militaricește.

Va să zică, vedeți, o atitudine ofensatoare, nu numai contrarei lucrurilor noastre interioare, nu numai contrarie atmosferei, pe care eu mă sileam s-o produc cu toată bună-credința, ci contrarie celor mai elementare reguli de bunăcuviință.

Nu puteam noi, un Guvern al României pînă astăzi libere, vedea că ministrul nostru de război, ministrul de interne și ministrul de comerț și industrie să nu fie primiți de un domn general rus și să fie ținuți cu ceasurile la ușă.

În fața acestei atitudini a lor, care era cunoscută nouă, nu puteam face noi manifestări de dragoste și manifestări de amiciție cînd ei fac manifestări evidente nu numai de dușmănie, dar chiar de ofensă.

Este adevărat că existența noastră depinde în mare parte de Rusia; ne dăm seama de aceasta. Dar vă rog să credeți că noi, Guvernul român, putem fi învinuiți într-o mare măsură de opinia publică românească și făcuți răspunzători de respectul și prestigiul pe care îl putem cîștiga și de influența morală, pe care o putem produce în această opinie publică românească.

De aceea, nu putem face acte de dragoste cînd față de noi ei fac acte de ofensă.

De aceea, vă rog să examinați și din acest punct de vedere atitudinea noastră, căci nu puteam face altfel.

A trebuit să facem cea mai mare sforțare – morală și politică, domnul Brătianu și eu, nu știu dacă și domnul Titel Petrescu – ca să nu scăpăm cumva un cuvînt de indignare, care știam că ar produce mari pagube intereselor românești.

În afară de acestea, dacă ar fi fost așa cum spunea domnul Pătrășcanu – că au fost excese din partea anumitor soldați ruși, fiindcă în orice armată din lume se găsesc și elemente fără conștiință – n-aș fi spus nimic. 

Dar cînd însăși conducerea supremă și Comandamentul Suprem Militar și cînd unitățile organizate rusești fac acte inadmisibile, atunci ce putem noi face? Las că la toate protestele, pe care le puteam prezenta pînă în ultimul moment, răspunsul era că sunt în țară ocupată, suntem țar fără armistițiu și că, prin urmare, ei, punct cu punct, respectă legile militare.

Dar am văzut în ce situație a ajuns Guvernul acesta și eu, cînd s-au petrecut lucrurile despre care v-am vorbit; știți cum s-a purtat Comandamentul Militar rusesc în modul cel mai umilitor. Știți cum au pus mîna pe toate vasele noastre și au făcut unele acte pînă acolo, încît un amiral a trebuit să se împuște, s-a sinucis, pentru că au fost făcute acte umilitoare, nu acte făcute numai de un dușman, ci acte umilitoare, care dezonorează.

Ei bine, în asemenea condiții, cum poți d-ta aștepta ca noi să facem osanale de dragoste și prietenie, să facem manifestări de prietenie?

Am fost fericit că m-am putut stăpîni pe mine și că dl Brătianu s-a putut stăpîni și că lumea românească și ceilalți domni miniștri s-au putut stăpîni ca să nu facem nici un accent de revoltă și nemulțumire.

De aceea, imputarea pe care ne-o faceți pentru trecut este complectamente neavenită și nedreaptă. N-ați fost aici, căci eu cred că, dacă dvs. ați fi fost aici și ați fi văzut ce se întîmpla, apoi dvs. de bună seamă ați fi trebuit să folosiți o mare forță morală ca să vă rețineți de a dezaproba lucrurile petrecute.

Cînd sate de-ale noastre sunt aprinse, cînd se părăsesc averi de miliarde, cînd Comandamentul Militar rus nu primește pe membrii Guvernului și evacuează sate întregi – ce vrei d-ta să facem noi? Manifestări de amor, dragoste și iubire?

Dar dvs. vă dați seama ce înseamnă acestea pentru autoritatea Ministerului de Interne: ca să meargă Comandamentul Militar rus sau unitățile militare – nu particulare și soldații ruși, ci Comandamentul sau trupele organizate – să meargă prin sate și să scoată pe oameni afară din casele lor, și îi aruncă afară în timp de noapte!

Apoi, bine, domnule Pătrășcanu, d-ta trebuie să-ți dai seama de sentimentul de răspundere, pe care trebuie să-l avem față de opinia publică românească și față de poporul român. Oricît ar fi rațiunea politică de clară și de calmă, sunt anumite sentimente, care nu pot fi predominante fără ca să nu ne supunem atunci la acte de umilire și la o rupere de publicul românesc.

Noi cu publicul românesc trebuie să trăim; noi cu lumea românească trebuie să ne așezăm viitorul. Evident că această posibilitate, a condițiilor de viitor, trebuie s-o ordonăm cu necesitățile politice și pînă la un punct, care se poate.

Am și făcut-o.

Îți dai d-ta seama ce înseamnă pentru ministrul de război, general de armată, ca să stea la ușa cutărui sau cutărui domn general rus? Și nu o dată, ci de două și de trei ori?

Îți dai seama ce înseamnă pentru președintele Consiliului de Miniștri să ceară audiență și pe urmă să fie ținut la ușă? N-a zis nimic. A mers și a doua și a treia oară. A răbdat.

Dar un lucru putem și noi cere, ca, după aceste întîmplări, să nu se ceară de la noi explozii de bucurie și explozii de osanale și iubire față de armata, pe care vrem s-o servim, care însă ne ofensează în măsura aceasta absolut lipsită de orice tact.”

 

Surse:

https://evz.ro/iuliu-maniu-despre-rusi-in-sedinta-consiliului-de-ministri.html

https://www.efemeride.ro

16/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

16 august 1877: După ce Rusia a cerut ajutorul României, comanda trupelor aliate româno-ruse a fost încredinţată Prinţului Carol I

Rusia cere ajutor României

 

În timpul războiului ruso-turc, la data de 19 iulie 1877, în urma unor înfrângeri severe suferite de   armata rusă, Marele Duce Nicolae, comandantul trupelor ţariste  din Bulgaria îi scria principelui Carol I al României:

„Turcii, adunaţi la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi să treci Dunărea, după cum voieşti”.

 

 

 

Telegrama

 

 

Foto: La Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, în fondul „Casa Regală / Carol I (perso­nale)” (dosar VJ / 103/1877, fila 1), se află această tele­gramă, trimisă  în data de 19 iulie 1877, de coman­dantul trupelor rusești din Balcani, marele duce Nicolae, principelui Carol I al României.

 

 

Primul ministru al Guvernului îl sfătuieşte pe domnitor să dea ajutor ruşilor cât mai repede pentru că, o victorie a Turciei ar fi însemnat transformarea României în teatru de război.

Dar trecerea trupelor române la sud de Dunăre a dus la o dilemă: pe unde să se facă traversarea?

  Până la urmă, aceasta s-a făcut pe la Corabia, unde se afla şi Statul Major al Armatei Române.

 

 

 

 

 

În scurt timp, pe 16 august 1877, a avut loc o întâlnire între Prinţul Carol al României şi Marele Duce Nicolai a Rusiei, în urma căreia comanda trupelor aliate româno-ruse trece la Prinţul Carol al României.

Regele Carol al Romaniei, comandantul forţelor armate române

Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei (1831-1891), comandantul forţelor armate Ruse în Balcani

Gazi Osman Paşa, comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna

Regele Carol al României, comandantul forţelor armate române

Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei (1831-1891), comandantul forţelor armate Ruse în Balcani

Gazi Osman Paşa, comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna

Într-adevăr, pătrunderea trupelor române în zona ocupată de Armata Rusiei la sudul Dunării a pus imediat problema conducerii comune a ofensivei contra turcilor, numele principelui Carol I al României impunându-se în timpul discuţiilor.

Acest lucru, s-a datorat tot spiritului militar foarte serios, foarte riguros al Prinţului Carol.

Când ajunge în zona operaţiunilor este invitat de ţar şi statul său major la un mic prânz.

Şi după ce-şi fac complimentele de rigoare, ţarul îl întreabă pe Carol:

Ar accepta prinţul României să lupte sub comanda unui general rus?

La care prinţul Carol a răspuns:

„Ba mai degrabă 10 generali ruşi ar putea să slujească sub ordinele prinţului de Hohenzolern”.

Conversaţia s-a terminat brusc, ruşii au rămas total bulversaţi, prinţul Carol se întoarce la cartierul său general, nu trece jumătate de oră şi vine un aghiotant şi zice:

Alteţă, vă felicit, aţi primit comanda armatei de vest, dar având un şef de stat major un general rus”, a scris istoricul Adrian Silvan Ionescu.

Carol, prinţ de Hohenzollern, a primit comanda trupelor româno-ruse care asediau Plevna şi se instalează în singura casă mai răsărită din satul Poradim, la 20 de kilometri de oraşul bulgăresc Plevna.

La 16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut sub comanda principelui Carol I al Romaniei, secundat de generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov şi de generalul român Alexandru Cernat.

Ţarul Alexandru al II-lea şi Marele Duce Nicolae voiau declanşarea unei ofensive imediate.

Carol prefera să aştepte ca toate efectivele româneşti apucau să treacă Dunărea, dar a obţinut doar o săptămână, până pe 30 august, ziua Sfântului Alexandru, ziua ţarului.

În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunarea pe la Zimnicea, a avansat pe culoarul eliberat de ruşi şi s-a alăturat asediului.

Marele atac asupra Griviței

Atacul din ziua de Sfântul Alexandru, ziua ţarului, a fost însă un eşec răsunător.

După ce au iniţiat două asalturi succesive, atacatorii au descoperit  şocaţi că la Griviţa sunt de fapt două redute!

Lipsa acestei informaţii esenţiale a dus la sacrificarea a mii de soldaţi ruşi şi români.

Carol a decis să nu mai întreprindă niciun asalt, ci să asedieze oraşul, tăind căile de aprovizionare cu alimente şi muniţii.

Armata româno-rusă a reuşit la începutul asediului să cucerească mai multe redute din jurul Plevnei, păstrînd pe termen lung doar reduta Griviţa.

Asediul început în iulie 1877 s-a încheiat abia în luna decembrie a aceluiaşi an cînd Osman Paşa a încercat fără succes sa forţeze ruperea asediului în direcţia Opanez şi a fost rănit.

Pe 9 decembrie 1877, în timpul acestei încercări otomane de a ieşi din încercuire, aceştia au traversat noaptea răul Vit ieşind imediat la tranşele româno-ruse şi atacînd pe un front de 3,2 km.

S-au dus lupte la baionetă dar turcii au fost în cele din urma împinşi înapoi în cetate, pierzînd 5000 de oameni şi cauzînd 2000 de victime forţelor româno-ruse.

După aproape trei luni de asediu, Plevna cedează. Blocada fusese totală.

Aprovizionarea cu alimente şi armament a oraşului fusese complet blocată.

Ruşii şi românii cuceriseră rând pe rând toate redutele şi culmile din jur.

Românii luaseră şi Rahova, în nord.

La 28 noiembrie, Osman Paşa încearcă să iasă din încercuire, dar trupele sale au fost imediat înconjurate.

El îşi va preda sabia colonelului român Cherchez, într-o casă de pe râul Vid, acceptând condiţiile de capitulare oferite de aceasta.

Disciplinat, românul îl aşteaptă pe şeful său, un general rus, să preia prizonierul.

Comandantul turc a fost tratat onorabil, dar mulţi dintre soldaţii săi au murit ca prizonieri mărşăluind prin zăpadă.

Cei mai grav răniţi au rămas în urmă în spitalele de campanie, mulţi afiind ucişi de bulgari.

În urma bătăliei de la Plevna, armatele ruse au putut avansa şi au atacat în forţă pasul Şipka, reuşind să învingă defensiva otomană şi să işi deschidă drumul spre Constantinopol.

Imagini pentru Amplasarea trupelor la Plevna harta

Harta: Amplasarea trupelor la Plevna 

 

 

 

 

Hohenzollern a evitat din nou ocupaţia rusească

După dificultăţile războiului au urmat ameninţările Rusiei. Reprezentanţii ţarului au semnat, la San Stefano, o pace separată cu Înalta Poartă.

România nu numai că nu e invitată la tratative, dar pierde trei judeţe din sudul Basarabiei în favoarea Rusiei.

În plus, riscă să fie ocupată de armatele ruseşti. Replica lui Carol I – „Armata care a luptat sub privirile ţarului la Plevna poate fi înfrântă, dar nu dezarmată” – a salvat încă o dată situaţia.

România a câştigat timp, iar oficialii de la Sankt Petersburg au fost nevoiţi să accepte peste câteva luni medierea cancelarului german Otto von Bismark.

Funcţiona încă o dată efectul pe care au mizat oamenii politici români când au decis aducerea principelui de Hohenzollern în fruntea ţării.

În urma Congresului de la Berlin din iunie-iulie 1878, independenţa României a fost recunoscută de toate marile Puteri şi a primit Dobrogea.

18/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum am ajuns să îi urâm pe ruşi si care sunt originile rusofobiei românilor

 

 

Rusofobia românilor

 

Rusofobia-romanilor

De ce am ajuns să îi urâm pe ruşi[1]

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (jocuri de cărţi – n.r.), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”[2].

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi.

„În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (voluntari – n.r.) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă; la sfârşitul războiului, erau 12.000″ [3], ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

În toiul iernii, un sat întreg alungat pe câmp

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci.

„Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”.

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat.

Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, Carol I şi Ţarul Alexandru al II-leaacest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească.

Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva.

Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. […]”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă. […] Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul”.[4]

Napoleon Bonaparte i-a salvat pe români

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.

Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812.

Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii.

După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait.

Era însă tardiv. Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Ruşii, mai corupţi decât turcii

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Cităm din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie.La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.[5]

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos.

Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.

La 1830, românii se săturaseră de „fraţii creştini”.

„Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”. [6] Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

Ţarul Alexandru al II-lea la Ploieşti„Războiul” aliaţilor ruso-români de la 1877-1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878.

Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.

După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace.

Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

Românii, buni în faţa Plevnei, „uitaţi” la tratative

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.

Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei.

Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgari”.[7]

Ruşii asediază Bucureştii

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (cancelarul rus – n.r.) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti.

Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”.[8]

România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care 1977 - Intrarea ruşilor în Bucureşticoncluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus. „[…] trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”[9].

„Prietenia pentru Rusia era sfârşită”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu.

Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie.

Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti.

Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”. Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate astfel: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. […]

Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”[10].

Atentate, trădare, tezaur, Basarabia, Bucovina

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi.

Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.

În baza documentelor studiate, rezultă că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.[11]

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care U.R.S.S. a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile.

Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în N.A.T.O. şi U.E., iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de specialişti ca fiind „tensionate”.

 

Revista art-emis.ro

Matei Udrea

Grafica – Ion Măldărescu
–––––––––––––––––––––

Surse:
[1] Adevarul.ro, 4 noiembrie 2012 http://www.adevarul.ro/actualitate/istorie-rusia-romania-rusofobi-conflict-razboi-Carol-Bratianu-adevarul_0_803319812.html#
[2] Neagu Djuvara
[3] Ibidem, „Între Orient şi Occident”
[4] Prinţul francez Joseph de Ligne
[5] Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă
[6] Ibidem
[7] Dimitrie Onciu, „Din istoria României”
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Alex Mihai Stoenescu, „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II”
[11] Ibidem, „Istoria loviturilor de stat”

25/03/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: