CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Câteva cauze care au dus la înfrângerile dezastruoase suferite de România în Primul Război Mondial

File de Istorie/ Participarea României la Primul Război Mondial –  Actualitatea de Calarasi

Povestea campaniei românești din 1916 pe scurt:

Intrată în luptă la sfârșitul lui august 1916, armata noastră a fost învinsă imediat în Sud, de către trupele germane, bulgare și turcești, iar apoi – și în Nord, pe măsură ce germanii și austro-ungarii au reușit să-și trimită diviziile în Transilvania.

Românii au fost zdrobiți de trupele comandate de Erich von Falkenhayn în luptele de la Sibiu și Brașov, apoi împinși înapoi, peste munți.

În Dobrogea, August von Mackensen a ocupat Cadrilaterul, apoi Mangalia, iar în final, Constanța și calea ferată Cernavodă – Constanța.

După o lună și ceva de eforturi, nemții au spart frontul în Valea Jiului, la începutul lui noiembrie 1916, apoi au debușat în Oltenia. Mackensen a trecut Dunărea la Zimnicea și, alături de Armata 9 a lui Falkenhayn, a pornit un atac concentric, împingând trupele române către Moldova.

Armatele noastre au încercat o mare bătălie pe Neajlov, pentru apărarea Bucureștiului, dar rușii au refuzat să intre în luptă în momentul decisiv și diviziile române au fost zdrobite complet. Forțele Puterilor Centrale au ocupat toată țara până la Siret.

România nu a fost cotropită cu totul în iarna 1916-1917 din trei motive:

– nemții și austro-ungarii erau epuizați după efortul făcut,

– drumurile deveniseră impracticabile

și

– pe linia frontului apăruseră 1.000.000 de soldați ruși trimiși de țarul Nicolae al II-lea să salveze situația.

Cu eforturi supraomenești, Franța (în special) a reechipat și instruit armata română în iarna și primăvara lui 1917.

Un alt fapt incontestabil este că renașterea armatei române li s-a datorat francezilor, care au trimis un general (Henri Berthelot a fost un șef de stat major din umbră), sute de ofițeri și subofițeri, zeci de piloți, un foarte numeros corp medical.

Cu armament occidental, francezii au instruit la propriu armata română, învățându-i și pe ofițerii autohtoni să-și facă meseria. Printre marile câștiguri a fost și acela că ofițerilor români li s-a spus că nu mai au voie să-și bată soldații – obicei care, în Franța, încetase cu 100 de ani în urmă!

Așa au fost posibile, în vara lui 1917, operațiunile încununate de succes, atât de mult rostogolite în istoriografia României: ofensiva de la Mărăști și bătăliile defensive de la Mărășești și Oituz.

Cele trei succese au avut, într-adevăr, o importanță majoră, lor datorându-li-se supraviețuirea României ca stat și șansa de a reveni în război cu 24 de ore înainte să se semneze armistițiul pe Frontul de Vest, pe 11 noiembrie.

Dar fără victoria Aliaților în Vest, aceste trei bătălii n-ar fi făcut decât să amâne deznodământul. Intrată în convulsiile revoluției, Rusia își pierduse puterea de luptă. Armatele rusești s-au dezintegrat și, rămasă singură, România a fost nevoită să semneze mai întâi armistițiul, apoi pacea.

În final, capitularea nu s-a produs din vina României – redusă la teritoriul Moldovei, încercuită de inamici și fără posibilități de a se aproviziona. Dincolo de asta, indiferent de cauze și de circumstanțe, eșecul rămâne eșec.

Dar de ce a fost, totuși, învinsă România?

În august 1916 s-a plecat, până la urmă, de la o situație favorabilă. Puterile Centrale aveau în acel moment foarte puține trupe în Transilvania și nordul Bulgariei.

Românii au atacat prin surprindere și, pe parcursul întregii campanii din 1916, au avut superioritatea numerică față de inamici.

Cu toate acestea, lupta s-a pierdut.

Dintr-un tablou foarte complex, care este tratat de istorici în volume întregi, am ales 8 cauze majore ale dezastrului.

Intrarea României în război, așteptată de aliați ca o lovitură decisivă, menită să pună capăt războiului, s-a transformat repede într-o imensă farsă, țara noastră devenind o povară pentru toată lumea. Ba, mai mult, unii istorici cred că ocuparea Țării Românești, cu resursele sale inestimabile de grâne și petrol, a ajutat de fapt Germania să prelungească războiul încă un an.

Cum a fost posibil așa ceva? Ce a contribuit la un asemenea deznodământ?

S-a atacat în direcția greșită

Ipoteza Z, planul de campanie al României în 1916, prevedea un atac pe etape în Transilvania. În prima fază, frontul urma să fie scurtat de la 750 km la circa 300-350 km prin înaintarea până la aliniamentul răului Mureș. Apoi urma atacul până la linia Carpaților Occidentali. În final, trupele române urmau să debușeze în Câmpia Panonică, spre Budapesta. Planul avea serioase hibe. În primul rând, stabilea etape de înaintare excesiv de mari pentru niște trupe care mergeau pe jos. În al doilea rând, nu ținea cont de o posibilă reacție energică a inamicului. În al treilea rând, nu lua în calcul forța extraordinară a armatei germane.

Ipoteza Z, planul de acțiune al armatei române, a prevăzut ca 65% din efectivele disponibile să se concentreze pe ofensivă în Transilvania, în timp ce aproximativ 35% din trupe urmau să adopte o atitudine defensivă în Sud, la granița cu Bulgaria. Asta însemna că 369.159 de oameni s-au îndreptat spre Transilvania, în timp ce 142.523 de oameni au rămas în poziții defensive în Dobrogea și de-a lungul Dunării, înspre Bulgaria.

S-a comis astfel eroarea de a pune rațiunile politice înaintea argumentelor de natură militară, care cereau, din contră, o ofensivă hotărâtă și rapidă contra Bulgariei, simultan cu o defensivă activă pe linia Carpaților.

Aceasta nu este o speculație și nici o discuție contrafactuală inițiată ulterior de istorici care n-aveau ce face.

Generalul Alexandru Averescu, cel mai apreciat și influent comandant militar român, care fusese șeful Marelui Stat Major în 1913, în timpul campaniei românești din Bulgaria, în Al Doilea Război Balcanic, dar și ministru de Război în 1907, pledase încă dinaintea intrării în luptă pentru această strategie.

Numit în august 1916 comandantul Armatei a II-a din Transilvania, el a rămas fidel ideii sale și după ce România a început luptele.

Atașații militari ai Aliaților erau și ei de părere că ar fi fost mai bine ca România să atace în Bulgaria, în loc de Transilvania.

Motivele erau destul de clare, deopotrivă militare și strategice.

Bulgarii erau un adversar „mai pe măsura noastră”, după cum estima Averescu. N-aveau nivelul armatelor germane.

Principalele forțe bulgărești, susținute de câteva divizii germane, se aflau în acel moment în Sud, unde luptau, în zona Kavala – Monastir, cu trupele franco-engleze.

O lovitură puternică, dată cu circa 300.000 de soldați români și cu corpul expediționar ruso-sârb de circa 30.000 de oameni trimis de STAVKA, ar fi avut șanse mari să înfrângă armata bulgară și micile detașamente germane (câteva batalioane) aflate în zona Dobrogei.

Prinsă între două fronturi, Bulgaria ar fi fost constrânsă să se predea, moment din care situația Puterilor Centrale ar fi devenit disperată și nesustenabilă militar.

Scoaterea Bulgariei din luptă ar fi rupt comunicațiile dintre Germania și Austro-Ungaria, pe de o parte, și Imperiul Otoman, pe de alta, ceea ce ar fi dus, foarte probabil, la o capitulare și din partea sultanului de la Istanbul.

România ar fi eliminat pericolul de a lupta pe două fronturi (în Carpați și pe linia Dunării și a Dobrogei).

În sfârșit, s-ar fi scurtat foarte mult linia de aprovizionare a României cu Franța și Marea Britanie. Armamentul, muniția și proviziile s-ar fi putut descărca de pe vapoare la Salonic și aduce apoi cu trenul în țară, o rută infinit mai scurtă și mai facilă decât cea greoaie și nesigură pe precarele căi ferate rusești.

Nu în ultimul rând, odată eliminate Bulgaria și Imperiul Otoman, trupele franco-engleze, alături de reconstruita armată sârbă, s-ar fi putut alătura românilor în efortul de a împinge armatele germane și austro-ungare către Budapesta.

În locul acestui scenariu pentru care au militat destui ofițeri, în frunte cu Averescu, Guvernul liberal condus de Brătianu a ales atacul în Nord, asupra Transilvaniei.

Rațiunile politice au primat în fața celor militare, iar prețul a fost plătit foarte scump de întregul popor român, cu sute de mii de morți, ani de ocupație și de chin, sărăcie, boli și foamete.

Ar fi însă nedrept ca Brătianu să fie judecat foarte aspru. Premierul avea, la rândul său, motive bine întemeiate să insiste pentru atacul în Transilvania.

Ionel Brătianu a trăit toată viața cu amintirea trădării rusești de care avusese parte tatăl său, Ion C. Brătianu, premierul țării în 1878.

România a intervenit în războiul ruso-turc din 1877-1878 la cererea țarului Alexandru al II-lea, într-un moment în care trupele ruse dădeau semne că nu pot gestiona situația.

Armata română condusă de Carol I a contribuit decisiv la victorie, dar după încheierea conflictului rușii n-au mai vrut să plece din țara noastră, iar la tratativele de pace ne-au trădat.

Pentru a scăpa de armata rusă, a fost nevoie ca România să își concentreze forțele și să se pregătească fățiș de război. Apoi, la negocieri, țara noastră n-a fost primită ca beligerant, spre furia lui Brătianu senior.

În final, Rusia ne-a luat județele din Sudul Basarabiei. La schimb, ni s-a dat Dobrogea, teritoriu turcesc care nu fusese niciodată al nostru și care în acel moment era foarte sărac și depopulat.

Acele momente l-au bântuit pe Ionel Brătianu. El nu avea încredere în ruși și știa că, dacă România n-ar ocupa fizic Transilvania, erau mari șanse să rămână fără această provincie istorică pentru care intraserăm, de fapt, în luptă.

Apoi, mai era opinia publică. Soldaților le-ar fi fost foarte greu să înțeleagă ce caută să lupte și să moară în Bulgaria, când, de fapt, ei voiau să-i elibereze pe frații din Transilvania.

Duplicitatea rușilor

Toate aceste motive au făcut ca, până la urmă, să se ia hotărârea greșită din punct de vedere strategic și militar.

Generalul Victor Vladimir Saharov, comandantul trupelor rusești în România, avea o părere foarte proastă despre ofițerii români despre care spunea că nu sunt buni de nimic. A comandat mai întâi corpul expediționar din Dobrogea în a doua jumătate a campaniei (după ce se pierduse Constanța), apoi toate trupele rusești din țară, dar nu le-a angajat ferm în luptă până nu s-a atins aliniamentul de pe Siret. A cerut insistent evacuarea armatei, guvernului și administrației românești în Rusia, cât mai departe de linia frontului

Comportamentul armatelor rusești a fost duplicitar pe parcursul întregii campanii din toamna lui 1916.

Acest lucru l-au afirmat nu doar românii – care ar putea fi suspectați de paranoia –, ci și ofițerii francezi și membrii misiunilor aliate aflate la București.

În drumul său spre România, într-un moment când situația era deja foarte dificilă, generalul francez Henri Berthelot a oprit la Moghilev, unde se afla STAVKA (Marele Stat Major al armatei țariste) și a discutat cu Mihail Alekseev, comandantul trupelor ruse.

Pe parcursul întrevederii, lui Berthelot i s-au trezit primele semnale de alarmă. Solicitându-i lui Alekseev să trimită trupe în ajutorul românilor aflați în dificultate, francezul a avut surpriza să i se răspundă că acest lucru nu se va întâmpla.

Rusul i-a arătat pe hartă linia de pe Siret, dintre Carpați și Dunăre, spunându-i că acel aliniament poate fi apărat.

“Ce jocuri joacă acești oameni?”, s-a întrebat Berhtelot după ce a părăsit STAVKA.

În săptămânile și lunile care au urmat, dovezile că rușii fac un joc duplicitar au fost nenumărate. Trupele trimise în România au evitat să se angajeze în luptă în momentele cheie ale bătăliei pentru București, când intervenția lor ar fi putut schimba soarta încleștării.

Marile unități rusești s-au retras permanent până pe linia indicată de Alekseev, când – într-adevăr – au oprit ofensiva trupelor oricum epuizate de efort ale germanilor.

Lăsând la o parte comportamentul absolut sălbatic al rușilor (care au jefuit în asemenea hal localitățile românești încât bieții locuitori au ajuns să îi întâmpine pe nemți ca pe niște salvatori), această strategie a armatelor țariste a stârnit suspiciuni din partea tuturor.

Venit fără nicio prejudecată în Est, Berthelot a tras, până la urmă, concluzia că rușii își doreau înfrângerea României pentru a putea ulterior să o scoată de la negocierile de pace și să ocupe militar, după încheierea războiului, cel puțin provincia Moldova, dacă nu toată țara.

Țarul Nicolae al II-lea nu părea parte din acest plan machiavelic. El a promis ajutor și a transmis că e alături de Regele Ferdinand “până la ultimul meu soldat și până la ultima copeică”. Dar împăratul Rusiei era un om slab, fără personalitate, a cărui influență era scăzută.

Guvernul și comandanții armatei ruse au făcut, în schimb, tot ce au putut pentru a vedea România prăbușită.

După înfrângerea armatelor române și preluarea frontului de către trupele rusești, guvernul de la Sankt Petersburg a exercitat mari presiuni asupra Regelui Ferdinand și asupra cabinetului Brătianu să accepte evacuarea armatei și a administrației în Est.

Pretextând că armata română e oricum distrusă și că mai mult încurcă operațiunile trupelor ruse, s-a cerut imperativ ca Guvernul, Parlamentul, funcționarii și armata română să fie evacuați fie în zona Donețk, fie chiar în Caucaz!

Sprijiniți de francezii care înțeleseseră șmecheria, românii au rezistat presiunilor. După revoluția rusă din februarie 1917, care a dus la înlăturarea țarului Nicolae al II-lea și a guvernului său și instaurarea unui guvern democratic, rușii au renunțat să mai ceară evacuarea României.

Sursa: Fragmente din articolul https://colectionaruldeistorie.ro/8-motive-pentru-care-romania-a-pierdut-primul-razboi-mondial-cauzele-infrangerilor-dezastruoase-din-1916.

24/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: