Colonizările forțate – un instrument odios de rusificare a populației din Basarabia cotropită de Rusia

Colonizarea forţată a Basarabiei după 1812

 

Una din cele mai grave şi odioase crime pe care le-a săvârşit Rusia ţaristă în Basarabia după 1812 a fost colonizarea forţată a acestei regiuni cu populaţie eterogenă, străină intereselor naţionale a românilor basarabeni. 

Noi numim şi comparăm colonizarea cu fenomenul „tsunami”, care distruge totul în calea lui. Unii istorici scriu că, chipurile, „schimbarea componenţei etnice a populaţiei Basarabiei a contribuit la „dezvoltarea demografică a ţinutului”. Se intensifică simţitor procesul de urbanizare”. „Din 1819 până la 1856 populaţia urbană a crescut de la 43 de mii până la 196 de mii de oameni, de circa 4,6 ori” („Istoria Republicii Moldova”, Chişinău, 1997, p. 100). Însă, în realitate, Rusia ţaristă ducea o politică meschină şi sângeroasă de colonizare şi schimbare a componenţei etnice a populaţiei, de lichidare a populaţiei româneşti din această regiune.

După 1812, Basarabia a fost transformată într-o simplă gubernie rusească. Elita politică a Rusiei ţariste (Alexandru I, Mihail Kutuzov, Ivan Garting, Alexandru Bahmetiev, Filip Vighel, Mihail Voronţov, Ivan Inzov, Ivan Lipromdi, Pavel Ciceagov, A. Kornilevici, S. Tucikov şi mulţi alţii) s-a ocupat cu colonizarea Basarabiei. În multe documente scrise şi trimise la Petersburg se afirma precum că Basarabia este o regiune „pustie”, ceea ce nu corespundea realităţii.

La 22 ianuarie 1814, Alexandru I a permis strămutarea de colonişti nemţi în Basarabia, dându-le aceleaşi drepturi, acordate bulgarilor şi sârbilor care s-au aşezat în această regiune românească mai înainte.

În 1814, coloniştii nemţi întemeiază în sudul Basarabiei prima lor colonie, Tarutino, iar din 1815 sunt formate coloniile nemţeşti Krasnoe, Culmea, Maloiaroslaveţ, mai apoi, din 1816, s-au format localităţile nemţeşti Brien, Arciz, Borodino, Leipzig, Kleistitz, Verschanpenaus şi Berezino, iar coloniştii bulgari întemeiază satul Valea Perjei.

Colonia Katzbach a fost întemeiată în 1821, iar colonia Sarata în 1812. În acest an, prin decretul lui Alexandru I coloniştii nemţi şi bulgari sunt scutiţi de plata taxei către stat pe lemnul adus din Herson pentru a-l utiliza la construirea caselor de locuit şi a clădirilor publice.

Mai târziu au fost formate coloniile nemţeşti Maloiaroslaveţ II şi Verschanpenaus (1823), Gnadental (1830), Friedenstal (1833) etc. La 23 februarie 1832, Nicolae I a aprobat denumirile coloniilor bulgare şi găgăuzeşti: Ferapontovka, Tvardiţa, Chiuriutnea, Tabac (Bolgrad), Vaisal, Derment-Dere, Iserli, Devlet-Agaci, Pandacli, Glavans, Galiţî, Selioglu, Traianul Vechi, Ciumlechioi, Ghiulmen, Cuporom, Burgugi, Deljelere, Iscopolos, Beimagala, Dragodan, Trapoclu, Camcic, Culevcea etc.

Mai apoi, la 29 decembrie 1819, Alexandru I a emis un decret privind stabilirea în Basarabia a bulgarilor şi altor colonişti. Toţi aceşti venetici, sosiţi în Basarabia, aveau „toate drepturile şi privilegiile acordate străinilor declaraţi colonişti, aşezaţi în guberniile Novorosiei şi în Basarabia”. Aceşti colonişti au fost scutiţi pe un termen de trei ani de impozitele de stat şi prestaţiile în folosul statului. Mai mult, toţi coloniştii care au venit în Basarabia în timpul războiului de cotropire din 1806-1812 au beneficiat „de aceeaşi scutire pe un termen de şapte ani” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 101).

Tot pământul din sudul Basarabiei a fost împărţit arbitrar în patru districte.

1. Districtul Prut cu 14 localităţi;

2. Districtul Cahul cu 12 sate;

3. Districtul Ismail cu 13 localităţi şi

4. Districtul Bugeac cu 19 sate.

Din toate aceste 58 de localităţi, 26 erau sate româneşti, iar 32 erau sate bulgăreşti, ruseşti, ucrainene, găgăuzeşti. Din această perioadă s-a pus baza răpirii sudului Basarabiei şi alipirea lui la Novorosia, iar mai apoi la Ucraina sovietică în 1940. Colonizarea Basarabiei a adus la schimbarea denumirii satelor. Comuna Tabac a fost în 1819 botezată în Bolgrad, iar satul Bairamcea ruşii l-au numit Nikolaevka-Novorossiiskaia, pentru că aici veniseră hoardele de cazaci din Novorosia.

Cea mai mare primejdie pentru românii basarabeni a fost colonizarea Basarabiei cu populaţie rusească şi ucraineană. Ţarismul a decis ca prin colonizarea acestei provincii cu populaţie slavă s-o transforme mai apoi în „pământ rusesc”.

În iulie 1812, Pavel Ciceagov l-a obligat pe noul numit guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, să aibă grijă de colonizarea acestei regiuni cu populaţie străină, să atragă „atenţia popoarelor vecine asupra acestei provincii” şi să supună sub controlul Rusiei „sufletul acestor popoare” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 66-67, 112). În 1825, Mihail Voronţov a format o Comisie specială de stat care se ocupa cu ocârmuirea coloniştilor („Oficiul coloniştilor din Basarabia”).

În 1833 acest Oficiu a fost desfiinţat, iar pentru administrarea tuturor coloniilor din sudul Rusiei a fost menţinut Comitetul tutelar al coloniştilor străini din Rusia, sub preşedinţia lui Ivan Inzov, având reşedinţa la Odesa.

Prima categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost aşa-numiţii ţărani „fugari”. În secolele XVIII-XIX în Basarabia au năvălit ca lăcustele foarte mulţi ţărani ruşi şi ucraineni.

În Rusia ţaristă se răspândeau diferite „zvonuri”, „ştiri false” („sluhi”) precum că Basarabia „are un pământ de aur”, „este un pământ de rai”, „de paradis” (C. V. Cistov, „Russkie narodnîie soţialino-utopiceskie leghendî”, M., 1967). De aceea aceşti ţărani şerbi nu mai voiau să lucreze gratis, degeaba la boierii ruşi. Ei lăsau casele lor, moşiile boierilor şi se refugiau în Basarabia. Numai în 1810-1811 au venit în Bugeac peste 15 mii de ţărani fugari ruşi şi ucraineni (Anţupov I. A. „Russkoe naselenie Bessarabii i levoberejnogo Podnestrovia v konţe XVIII-XIX v.”, Chişinău, 1996, p. 14). Dacă în 1812 în 12 sate ruseşti din Bugeac locuiau 312 familii, apoi în 1822 deja locuiau peste 1248 familii ruseşti. (ANRM, f. 1, inv. 1, d. 3998, f. 18-23; f. 5, inv. 3, d. 747, f. 182-186).

A doua categorie de ţărani ruşi care au colonizat Basarabia erau „rascolnicii”, reprezentanţii credinţei de rit vechi ortodox. Ei nu au acceptat reforma bisericească a patriarhului Nikon din 1655-1656 şi s-au refugiat în mai multe regiuni ale ţărilor vecine, inclusiv în Basarabia. Trăiau izolat de moldoveni, se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi manufactura de casă, nu au studiat limba română, aplicau obiceiurile ritului vechi ortodox. În 1868 în Basarabia locuiau 9800 de rascolnici.

După datele publicate de I. A. Anţupov, în 1861-1865, în judeţul Orhei trăiau 865 de rascolnici, inclusiv 250 în comuna Teleneşti. De asemenea, ei mai activau în satele Ivancea şi Izbeşti. Din 1656 şi până în 1903, în zona de nord a Basarabiei s-au refugiat circa 10 mii de rascolnici.

A treia categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost ţăranii colonişti aduşi de către administraţia ţaristă. La 21 septembrie 1826 a fost confirmată decizia cu privire la strămutarea în Basarabia a 20.000 de ţărani din guberniile Cernigov, Poltava, Oriol, Kursk, Kaluga, Tula şi Reazan.

Această decizie ne vorbeşte despre faptul că ţarismul a decis să mărească numărul coloniştilor ruşi ca un mecanism eficient de consolidare a regimului de ocupaţie rusesc. O mare parte de ţărani ruşi şi ucraineni se angajau ca muncitori agricoli, alţii lucrau la întreprinderile industriei alimentare, în construcţie, la calea ferată etc. Ei foloseau orice formă de lucru pentru a rămâne în Basarabia.

Colonizarea era calea mai fină de subjugare totală a românilor basarabeni. Pentru a se camufla adevăratul scop al colonizării, ea era prezentată ca o necesitate de a valorifica aceste pământuri, chipurile, slab populate. În realitate, densitatea populaţiei Basarabiei de 1,2 oameni la km2 era mai mare decât în guberniile ruseşti, precum Vologda, Arhanghelsk, Kuban, Stavropol etc. („Basarabia şi basarabenii”, p. 164). Pe de altă parte, ţarismul a împărţit mai mult pământ la colonişti decât aveau ţăranii români din Basarabia. Conducerea imperială nu se putea baza numai pe elementele nobilimii autohtone.

Ţarismul a atras de partea sa acele elemente ruse, care erau străine tradiţiilor şi intereselor populaţiei româneşti din Basarabia. El le-a atribuit sub formă de cadou pământul românilor basarabeni. În 1812-1835 ţarul a dăruit contelui Karl Neselrode, generalului Ivan Sabaneev, principelui Volkovski câte 10.000 de desetine de pământ în Basarabia; generalul Mihail Roler a primit 3000 desetine, consilierul de stat Constantin Catacazi, moştenitorii generalului Cornilovici, Dumitru Moruzi au primit câte 6000 desetine, colonelul Canarin – 25.000, generalul Alexandru Benkendorf – 28.000, colonelul Afanasiev – 7 mii desetine de pământ arabil („Basarabia şi basarabenii”, p. 166-168).

În această perioadă, ţarismul a donat boierilor ruşi şi celor rusificaţi 300.560 de desetine de pământ. Acest pământ aparţinea ţăranilor basarabeni. Dar acest teritoriu a fost colonizat de boierimea rusească.

Către 1843-1844, în Basarabia locuiau 48.963 de evrei, 15.410 ruşi, 64.686 bulgari şi găgăuzi, 119.248 ucraineni, 15.477 germani, 2.356 armeni, 2.824 greci şi 2.612 – alte etnii (ANRM, f. 2, inv. 1, d. 4126, f. 10-22). În urma colonizării forţate a Basarabiei, deportării populaţiei autohtone în această regiune în 1897 locuiau: 47,5% români moldoveni, 19,62% ucraineni, 11,79% evrei, 8,05% ruşi, 5,33% bulgari, 3,11% nemţi, 2,88% turci (găgăuzi), alte etnii – 1,1% (D. Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 126).

Colonizarea ţaristă a influenţat asupra componenţei populaţiei din judeţul Orhei. Către 1901 în acest judeţ locuiau 191.766 români moldoveni, 17.539 ruşi, 26.005 evrei, 296 armeni, 493 polonezi şi 189 găgăuzi.

În concluzie, vom menţiona că sistemul colonial ţarist a format o bază socială eterogenă, care a apărat regimul de ocupaţie rusesc în Basarabia în anii 1812-1917.

Autocraţia ţaristă a creat în Basarabia mai multe probleme naţionale, care până astăzi nu sunt rezolvate. Problema ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor şi găgăuzilor îşi trage rădăcinile din perioada războiului de ocupaţie ruso-turc din 1806-1812, care s-a desfăşurat pe pământul românesc fără nici un drept legal.

Încercarea de a rezolva aceste probleme trebuie să înceapă cu studierea istoriei apariţiei acestor etnii pe teritoriul suveran al Ţării Moldovei şi mai apoi al Basarabiei. Datele statistice, documentele istorice ne arată că sudul şi parţial nordul Basarabiei, Transnistria şi oraşele Ismail, Akkerman, Tighina, Orhei, Bălţi, Soroca, Hotin şi Chişinău au devenit în timp de 200 de ani de dominaţie rusească centrele principale de colonizare, rusificare, denaţionalizare şi distrugere a populaţiei româneşti din această regiune.

Colonizarea a concentrat puterea ţaristă şi sovietică în aceste centre basarabene, a format anumite focare de promovare a politicii expansioniste a Federaţiei Ruse, de distrugere a limbii, istoriei românilor, vieţii spirituale, naţionale româneşti, de implementare a tuturor atrocităţilor celui mai antiuman regim ruso-sovietic de ocupaţie.

Regimul colonial ţarist şi sovietic timp de 200 de ani totuşi nu a fost în stare să stopeze, să blocheze năzuinţa şi aspiraţiile românilor basarabeni spre o prosperare naţională şi socială, spre unirea liberă, de bunăvoie cu ţara noastră – România.

Anton Moraru,
dr. hab. în istorie, prof. univ. 

https://www.timpul.md/articol/colonizarea-fortata-a-basarabiei-dupa-1812-33486.html

Publicitate

Anul 1812 si consecintele sale nefaste pentru romanii basarabeni. VIDEO

 

 

O gubernie rusească tipică, în doar 16 ani

 

 

 

Bucuria ruşilor cu privire la noua lor acaparare a fost exprimată de tarul Alexandru I într-un manifest semnat la 5 august 1812,  care spunea negru pe alb ca:

„Această parte, dăruită nouă de Dumnezeu, a adus Imperiului Rus câştiguri însemnate, încorporând în hotarul său un teritoriu roditor şi cu populaţie numeroasă…”.

Confruntându-se iniţial cu un exod al populaţiei peste Prut, ruşii au recurs la şiretlicuri şi promisiuni. Guvernul ţarist a promis băştinaşilor că vor putea aplica în continuare legile locale şi întrebuinţa limba maternă, că vor fi păstrate privilegiile boierimii şi că vor fi acordate facilităţi materiale şi sociale tuturor basarabenilor.

Astfel, localnicii, dar şi cei stabiliţi în Basarabia după 1812, au fost scutiţi pentru un termen de trei ani „de orice impozit personal sau agricol către stat”. După expirarea acestui termen, însă, printr-un Regulament al Consiliului de Miniştri al Rusiei basarabenii au fost supuşi aceloraşi impozite pe care le plăteau pe timpul dominaţiei otomane.

Tot prin Decret Imperial, în 1816, basarabenii au fost absolviţi de recrutare în armată pentru un termen nedeterminat, aceasta durând până la 1873.

Autorităţile ruse s-au preocupat de organizarea administraţiei noului teritoriu, scopul principal fiind excluderea totală a vechilor rânduieli. La 23 iulie 1812, imperiul impune o administraţie provizorie, iar la 2 februarie 1813 a instituit un guvern al provinciei.

 În pofida unor aparenţe, potrivit cărora basarabenii prevalau numeric, în această structură, posturile-cheie erau ocupate de ruşi.

Un şiretlic a fost şi numirea, la 23 iulie 1812, a moldoveanului Slacral Sturza la cârma provinciei, înlocuit un an mai târziu de către un general rus. De menţionat că Slacral Sturza a fost singurul guvernator dintre băştinaşi, în cei 106 ani de anexare.

Regulamentul de organizare a Basarabiei din 1818 acordă Basarabiei un statut aparte în cadrul imperiului, însă de scurtă durată. În 1823, Consiliului Suprem al Basarabiei i se ridică funcţiile de instanţă supremă de judecată, iar prin Regulamentul din 1828 aşa-numita autonomie a Basarabiei este lichidată. La nici doar 16 ani de la anexare, Basarabia devenea o gubernie tipică rusească…

Consecinţele economice, demografice şi culturale.

 

 

AGRICULTURA

 

 

 După 1812, economia basarabeană avea un caracter colonial, fiind subordonată intereselor imperiale. Cerealele, fructele, strugurii şi vinurile, în mare parte, se exportau în Rusia. Deşi în rândul ţărănimii se resimţea permanent lipsa de pământ, chiar şi după înfăptuirea reformei agrare, în anii ’60-’70 ai sec. XIX, o mare parte din suprafaţa arabilă rămânea nelucrată.

La 1875, potrivit datelor de arhivă, doar 38% din suprafaţa agricolă era cultivată, restul rămânând puţin explorată, destinată creşterii vitelor.

Vinurile basarabene erau importate de negustori şi intermediari la un preş redus şi vândute în Rusia ca vinuri din străinătate.

 

 

DEMOGRAFIA

 

 Regimul ţarist a urmărit să dilueze elementul autohton, încurajând pe toate căile colonizarea Basarabiei cu populaţie alogenă: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, nemţi etc. Recensământul din 1897 atestă între Prut şi Nistru circa 2 mln. de locuitori.

Românii (moldovenii) alcătuiau 47,58%, ucrainenii – 19,62%, evreii – 11,79%, ruşii – 8,05%, bulgarii – 5,33 %, găgăuzii – 2,88%. În realitate, populaţia românească depăşea 50%, deoarece criteriul pus la baza recensământului – limba vorbită – nu a permis o evaluare corectă.

Dar şi în această situaţie este evidentă reducerea simţitoare, cu peste 30%, a proporţiei populaţiei româneşti.

 

 

ÎNVĂŢĂMÂNTUL

 

 

 

Sistemul de învăţământ instalat era unul străin, rusificat, dirijat după legislaţia ţaristă. Majoritatea intelectualităţii, pregătită în universităţile ruseşti, era din rândurile populaţiei alogene. Nivelul ştiinţei de carte a populaţiei româneşti era extrem de scăzut.

 Recensământul din 1897 arată că doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,7% dintre femei ştiau carte. După gradul de alfabetizare, românii ocupau penultimul loc printre etniile din gubernie, depăşindu-i doar pe ţigani.

 

 

LIMBA ROMÂNĂ

 

 

Înlesnirile privind utilizarea limbii române în învăţământ, biserică şi administraţie, acordate de către regimul ţarist, au fost de scurtă durată. După 1828 – treptat, dar cu insistenţă – autorităţile coloniale au exclus limba română din instituţiile statului, din învăţământ şi biserică.

Doar prin încălcarea legislaţiei, ameninţaţi de persecuţii, unii intelectuali din şcoli şi preoţi în biserici menţineau limba română şi promovau valori ale culturii naţionale.

Politica de rusificare a fost promovată cu intransigenţă în special după constituirea statului român modern, în urma Unirii din 1859. Autorităţile invocau aşa-zisul „pericol al influenţei româneşti în Basarabia”, persecutând orice revendicare cu caracter naţional-cultural.

 

 

NOBILIMEA

 

Nobilimea basarabeană (boierimea) s-a diminuat ca număr şi ca factor de influenţă culturală asupra păturilor largi ale populaţiei.

Prin legislaţie şi numiri în funcţii, autorităţile ţariste au urmărit să integreze boierimea autohtonă în categoria dvorenimii, dominându-i astfel caracterul naţional. O mare parte a boierilor români din Basarabia au plecat peste Prut, menţinându-şi iniţial moşiile de până la 1812.

Altă parte, treptat, s-a ruinat, aşa încât la centenarul anexării Basarabiei doar 30% erau nobili autohtoni „din viţă”, cum se spunea. Majoritatea – 65% – nobililor basarabeni deveniseră dvoreni prin îndeplinirea funcţiilor de stat (cinovnici înnobilaţi) ori erau proveniţi din Rusia. Aceştia, ostili intereselor naţionale, determinau deciziile adunării nobiliare.

Astfel, în momentele decisive, românii basarabeni au avut doar câţiva boieri care, prin pregătirea intelectuală şi convingeri naţionale, le-au apărat interesele în faţa regimului de opresiune. Menţionăm în acest sens pe L. Catargi, V. Kalmuţki, M. Hashaş, N. Casso, V. Stroescu, P. Gore ş.a.Mihai Taşcă, dr. în drept.

 

 

Gheorghe Palade, dr. în istorie, conf. universitar, Chisinau

Cum a fost impusă cu forţa limba rusă în Basarabia ţaristă (1812-1828)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce rușii nu au devenit bilingvi

 

 

Prevederile„Aşezământului”organizăriiBasarabiei din 1812 şi din 1818După anexare, prin „Aşezământul”din 23 iulie 1812, în Basarabia s-ainstituit o administraţie provizoriebazată pe legile moldoveneşti şi pefuncţionarea în paralel a limbilor„rusă şi moldovenească”.

În timpul guvernării lui I. Harting (1813-1816), care a cumulat funcţiile de guvernator militar şi guvernator civil interimaral Basarabiei, aceste prevederi au fost neglijate şi contestate.

În consecinţă, s-a declanşat o adevărată bătălie dintre guvernator şiboierii moldoveni în chestiunea păstrării în Basarabia a legilor şiobiceiurilor moldoveneşti şi a limbii române.

În contextul respectiv, la începutul anului 1813, a fost deschis Seminarul Teologic din Chişinău. 

 

 

 

 

 

 

Deşi mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care prin devotamentul săucâştigase bunăvoinţa autoriţăţilor imperiale de la Sankt-Petersburg, asusţinut doleanţele boierilor moldoveni, el nu a solicitat ca predareamateriilor de la acest seminar, cel puţin pentru elevii moldoveni, să seproducă în limba română.

El s-a mulţumit cu predarea la Seminarulteologic doar a disciplinei „limba moldovenească”.

Prin „Aşezământul” organizării Basarabiei din 29 aprilie 1818 s-a decis constituirea unui sistem administrativ-juridic bazat, în special, pe legile ruseşti (atunci când era vorba de activitatea Judecătoriei regionale penale, procurorului regional şi procurorilor ţinutali, a arhitectului şi hotarnicului regional, a hotarnicilor ţinutali), dar care aplica legile moldoveneşti la examinarea litigiilor civile referitoare la proprietate.

În cazul litigiilor ce implicau statul, Judecătoria civilă regională se conduceade legile ruseşti.În acelaşi timp, s-a acceptat utilizarea limbii române în paralel cu limbarusă.

De fapt, din punct de vedere juridic, se preconiza instituirea unuisistem administrativ bazat pe funcţionarea a două limbi ofciale: româna şi rusa.

Însă aceste norme juridice n-au fost niciodată respectate şi, cuatât mai mult, realizate în totalitate, deoarece legislatorii n-au elaboratun mecanism de conlucrare a instituţiilor care funcţionau în baza legilorşi limbii ruse şi a celor care aplicau legile şi „limba moldovenească”.

În pofida prevederilor legale, instituţiile ce activau în baza legilor ruseşti solicitau expres utilizarea limbii ruse în corespondenţa dintre diverse autorităţi.

De asemenea, funcţionarii din guvernul regional, procurorii,hotarnicii etc., care erau nimiţi direct de coroană (de obicei militari saufoşti militari ruşi), necunoscători ai limbii române, erau un fel „de stat în stat” şi nu puteau fi impuşi, în mod legal, să respecte prevedereile legii.

Plus la toate, autorii „Aşezământului”, în mod cu totul ciudat, nu auprevăzut în statele de personal ale instituţiilor regionale şi ţinutale funcţii de traducători, chiar dacă aceştea erau indispensabili pentru buna funcţionare a sistemului.

Toate acestea au creat haos şi au blocat deseori activitatea instituţiilor juridice din Basarabia, servind, la rândullor, drept pretext  pentru nerespectarea şi revizuirea „Aşezământului”,pentru impunerea limbii ruse în administraţie şi judecătorii.

 

 

Raportul Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919 (nr. 855),adresat Consiliul Suprem al Basarabiei, referitor la instrumentarea dosarelor penale doar „în dialectul rusesc”

 

Din raportul Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919 (nr. 855),adresat Consiliul Suprem al Basarabiei, aflăm că pe 26 martie 1819 judecătoria din Orhei sesiza Consiliului Suprem că „procesele penaleîncepute aici rămân fără o examinare şi continuare necesară, deoarecese efectuează numai în dialectul rusesc şi, în lipsă de traducător, nu există posibilităţi pentru a fi traduse.” Însă pe marginea acestui raport nu a urmat nici o hotărâre.

Deşi judecătoria a dispus ca isprăvnicia ţinutului şi poliţia din Chişinău să prezinte, potrivit  prevederilor„Aşezământului”, dosarele cu traducere, pentru a înlesni cercetarea lor, ambele instituţii au raportat că nu au o atare posibilitate.

Astfel stând lucrurile, judecătoria, informează Consiliul că, în consecinţă, acuzaţii implicaţi în procese, sunt ţinuţi timp îndelungat în închisoare.

Pentru a nu fi trecută răspunderea asupra membrilor ei, conform datoriei, judecătoria anunţă din oficiu Consiliul asupra acestui lucru important şiroagă, cu tot respectul, „să se găsească o soluţie”.

 

Soluţia Consiliului Suprem al Basarabiei din 7 mai 1819

 

De fapt, rapoartele din 26 martie şi 29 mai 1819, redactate de funcţionarii judecătoriei ţinutale din Orhei, nu-şi aveau nici un rost şi sunt o mostră tipică a ineficienţei şi neputinţei organului principal al autoguvernării basarabene, Consiliul Suprem.

Or, acesta, la 7 mai 1819, discutase şi adoptase deja o hotărâre care, deşi nu soluţiona în totalitate, din cauza volumului prea mare de lucru, problema traducerii în „instituţiile de stat” din Basarabia, oricum era mai mult decât ar fi dorit să accepte instanţele superioare ruseşti.

Iată hotărârea respectivă:„Conform rapoartelor instituţiilor ţinutale de stat, trimise Consiliului, referitor la dificultăţile întâmpinate de acestea în soluţionarea litigiilor ce se examinează în dialect rusesc, pe care membrii moldoveni nu-l cunosc, şi în lipsa traducătorilor la instituţiile ţinutale de stat, continuarea proceselor şi soluţionarea litigiilor nu sunt posibile.

Consiliul Suprem, considerând că este corect şi absolut necesar de a avea la toate judecătoriile ţinutale, isprăvniciile şi poliţiile orăşeneşti din regiune câte un traducător, cunoscător al limbiii ruse şi moldoveneşti, a propus în hotărârea din 7 mai anul curent ca în fiecare din instituţiile sus-menţionate să fie numit câte un traducător cu un salariu anual de 140 ruble de argint”.

„Propunerea” „namestnik”-ului plenipotenţiar al regiunii Basarabia şi guvernator militar al Podoliei, Alexei Bahmetev, din 16 iunie 1819Decizia respectivă a Consiliului Suprem a fost  expediată „namestnik-ului plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev, pentru „examinare  şi soluţionare” (adresa nr. 284 din 4 iunie 1819).

Acesta, în „Propunerea”  cu nr. 2289 din 16 iunie 1819, o acceptă doar parţial, considerând că dificultăţile în corespondenţa dintre judecătoriile ţinutale, isprăvnicii, poliţiile orăşeneşti „pot fi înlăturate prin utilizarea traducătorilor numai în judecătoriile ţinutale, acolo unde ei sunt necesari…, căci între poliţiile ţinutale şi cele orăşeneşti asemenea dificultăţi nu apar”.

Cheltuielile pentru salarii, conform recomandării lui A. Bahmetev, urmau a fi făcute din „suma ce se cuvenea, potrivit statelor de personal, cancelariilor judecătoriilor…, precum şi din veniturile adunate din taxele stabilite pentru examinarea litigiilor”. Pentru a legaliza astfel de cheltuieli ale judecătoriilor ţinutale era necesar ca şi Consiliul Suprem să emită o dispoziţie, „în conformitate cu art. 81 al Statutului organizării Basarabiei din 1818”.

 

 

Cazul „Machedon-Grecul” – o încercare de a da curs prevederilor „Aşezământului” organizării Basarabiei din 1818 şi de a împiedica impunerea limbii ruse la Judecătoria ţinutală Akkerman

 

 

La 27 iunie 1819, registratorul de colegiu Lemne Machedon a remis Judecătoriei ţinutale din Akkerman o petiţie cu următorul conţinut: „Deoarece în Aşezământul aprobat de împărat s-a hotărât examinarea litigiilor civile şi executarea deciziilor în dialectul moldovenesc şi pentru că în numita judecătorie aproape toate procesele, atât cele civile, cât şi cele penale, se examinează şi se adoptă hotărâri numai în dialectul rusesc, el, Machedon, este nevoit să atenţioneze judecătoria ca toate dosarele să fie traduse în dialectul moldovenesc care îi este cunoscut şi lui. 

Asta, în primul rând, din cauza că  examinarea dosarelor numai în dialectul rusesc, necunoscut lui, este cu totul contrară statutului organizării, iar, în al doilea rând, pentu că el şi mulţi din cei ce se judecă nu cunosc deloc limba rusă.

Pentru a nu fi tras la vreo răspundere, fiindcă nu a înţeles esenţa litigiilor examinate şi a hotărârilor adoptate în dialectul rusesc, el doreşte neapărat să asculte şi să  înţeleagă clar în propria limbă toate chestiunile dezbătute în această judecătorie, iar la adoptarea hotărârilor, ca membru al ei, să-şi spună părerile.

În caz contrar, refuză să semneze actele alcătuite în dialectul rusesc, total necunoscut lui, deoarece, fără îndoială, chiar dacă le-ar şi semna, ele nu ar fi de nici un folos celor ce se judecă, dar încă are dreptul să creadă că în aşa fel poate să facă o oarecare greşeală şi să fie tras la răspundere.

Pentru a evita  o asemenea răspundere, solicitantul roagă să raportăm despre acest demers în instituţia superioară”.Informând Consiliul Suprem al Basarabiei privitor la demersul lui Lemne Machedon (raportul nr. 841 din 1 iulie 1819), Judecătoria din Akkerman a precizat că de aceeaşi părere era şi un alt membru al judecătoriei, Grecul.

În consecinţă, din lipsa unor traducători şi funcţionari de cancelarie, „moldoveni şi ruşi”, judecătoria nu-şi mai putea onora „de azi înaine”obligaţiunile.

Despre cazul „Machedon-Grecul” şi situaţia creată la Judecătoria ţinutală Akkerman au raportat Consiliului Suprem al Basarabiei şi instituţiile ierahic superioare: Judecătoria penală regională şi Judecătoria civilă regională din Chişinău (raportul nr. 807 din 10 iulie şi, respectiv, raportul nr. 1476 de la 1 august 1819).Către 1 iulie 1819, la Judecătoria din Akkerman erau 18 procese penale şi 17 procese de  instrucţie neterminate, cu un număr de 29 de acuzaţi, 5 dintre care se aflau la închisoare.

De altfel, şi înainte de declanşarea cazului „Machedon-Grecul” Judecătoria ţinutală Akkerman se afla într-o situaţie dificilă. Despre insuficienţa finanţării de la buget a cancelariei, care de abia acoperea cheltuielile reale, şi despre necesitatea acută de a angaja conţopişti, judecătoria respectivă raportase la 12 martie 1819 „namestnik-ului plenipotenţiar al Basarabiei, guvernatorului civil, Consiliului Suprem, Guvernului regional, Judecătoriei civile, iar la 14 mai şi 14 iunie 1819 – guvernatorului civil, însă fără nici un rezultat.

Prin raportul nr. 827 din 7 iulie 1819, Consiliul Suprem al Basarabiei era informat „că doi membri ai judecătoriei respective, Machedon şi Grecul, nu numai că nu se ocupă de examinarea litigiilor şi executarea hotărârilor judecătoreşti, dar refuză să semneze până şi procesele-verbale gata întocmite în dialectul rusesc cu privire la opiniile emise de judecători, motivând că nu cunosc această limbă.

A traduce, însă, (documentele – n.a.) în limba moldovenească este cu neputinţă, pentru că nu există traducător, iar documentele în procesele penale şi civile nu numai cele de la instituţii, ci şi de la persoane particulare sunt alcătuite numai în limba rusă…, deoarece în acel ţinut majoritatea populaţiei sunt ruşi…”.

Asupra chestiunii formulate de Machedon şi Grecul a fost informat şi guvernatorul militar al Podoliei, „namestnik” plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev, care, pentru a debloca situaţia de la Judecătoria din Akkerman, a plecat personal în vizită la această instituţie, ordonând ca examinarea litigiilor, mai ales cele penale, să nu fie întrerupt.

În acest scop, înaltul demnitar a cerut ca  dosarele să fie cercetate în mod expres de către „un  singur judecător, atunci când acesta va reuşi”.

La 26 august 1819, Judecătoria ţinutală din Akkerman îi cere prin ordin lui Lemne Machedon, ca membru al judecătoriei, să reconfirme dacă doreşte sau nu să semneze actele scrise în „dialectul rusesc”. În raportul din 29 septembrie 1819, Machedon răspunde că „deoarece a transmis deja judecătoriei opinia sa în  această chestiune, el îşi menţine aceeaşi părere până va sosi răspunsul de la instituţiile care au fost  informate.

Dacă însă va fi imposibil ca toate actele judecătoreşti să fie traduse în dialectul moldovenesc, pentru a fi şi el inclus în activitate, după posibilitate, atunci roagă să ne adresăm la instanţe ca să fie numit un alt membru în locul lui, cunoscător al dialectului rusesc, fiindcă în aşa fel el nu poate continua lucrul, temându-se ca din necunoaştere să gresească şi să fie tras la răspundere”.

Despre ordinul judecătoriei şi răspunsul primit de la Machedon s-a  raportat, pe 4 octombrie 1819, la Consiliul Suprem, iar pe 20 octombrie 1819 – şi lui A. Bahmetev, „namestnik” plenipotenţiar al Basarabiei.

Nerespectarea prevederilor legale şi impunerea limbii ruse la Judecătoria din Akkerman nu era un caz izolat, caracteristic unui ţinut cu o componenţă naţională aparte, ci un fenomen general, determinat de faptul că autorii „Aşezământului” din 1818 şi instanţele superioare ruseşti nu au pus la punct mecanismul relaţiilor dintre instituţiile ce funcţionau în baza limbii române şi a celor care activau doar în baza limbii ruse.

Astfel, contrar „constituţiei” din 1818, instituţiile poliţieneşti din Basarabia, care activau în baza limbii ruse, impuneau respectiva limbă celorlalte instituţii ţinutale sau regionale, indiferent de componenţa naţională a judeţului.

Un exemplu concludent în acest sens  este raportul, menţionat mai sus, al Judecătoriei ţinutale Orhei din 29 mai 1919, adresat Consiliului Suprem, care relevă că la această jidecătorie litigiile penale erau soluţionate exclusiv în limba rusă, în pofida faptului că populaţia românofonă era dominantă.

 

 

Raportul Judecătoriei ţinutale Akkerman din 14 noiembrie 1819, expediat „namestnik”-ului plenipotenţiar al Basarabiei, Alexei Bahmetev

 

 

Spre  sfârşitul anului 1819 problema traducerii din limba rusă în limba română a actelor instituţiilor judiciare şi administrative din Basarabia nu numai că nu a fost  soluţionată, ci, după cum rezultă din datele de arhivă, respectivele instituţii nici nu au fost puse la curent cu hotărârea Consiliului Suprem din 7 mai 1819 şi „Propunerea” din  16 iulie 1819 a „namestnik”-ului plenipotenţiar al Basarabiei, A. Bahmetev.Drept mărturie stă raportul Judecătoriei ţinutale din Akkerman cu nr. 1549 din 14 noiembrie 1819 către acelaşi A. Bahmetev.

Aceasta a examinat dispoziţia Judecătoriei  civile regionale din Basarabia cu nr. 1881 din 12 noiembrie 1819, prin care respectiva  instituţie i-a înapoiat raportul cu nr. 1460 din 4 noiembrie 1819 şi i-a cerut, „ca de azi înainte numita judecătorie să nu mai îndrăznească a scrie şi a trimite rapoarte în dialectul rusesc, ci în cel moldovenesc, care este stabilit pentru utilizarea şi efectuarea proceselor judiciare particulare”.

Analizând situaţia, Judecătoria din Akkerman a constatat că „nu poate efectua judecarea proceselor civile în limba moldovenească, şi asta nu doar pentru că în ţinutul Akkerman sunt mai mulţi ruşi de la care, în cazul vreunui litigiu, vin cu demersuri în propriul lor dialect şi care roagă ca judecata să se desfăşoare în limba lor maternă, ci mai ales pentru că ea nu are traducător.

Însă nici conţopişti moldoveni nu se află deloc aici şi nici a-i întreţine nu este cu putinţă, fiindcă suma alocată de guvernul regional cancelariei abia de ajunge pentru acoperirea cheltuielilor cancelariei şi pentru salariul paznicului.Funcţionarii ruşi din cancelarie nu primesc nici cea mai mică leafă.

Aceste date au fost aduse la cunoştinţă atât Excelenţei Voastre, cât şi guvernatorului civil, Consiliului Suprem, cu rugămintea de a fi identificată vreo modalitate de întreţinere a funcţionarilor de cancelarie, dar nici o dispoziţie dintr-o parte sau alta nu a urmat …

Din această cauză, judecătoria este nevoită, contrar „Aşezământului”, să examineze litigiile civile în dialectul rusesc, numai pentru a nu întrerupe procesele, incomoditate despre care vi s-a raportat oral Excelenţei Voastre în timpul inspecţiei instituţiilor de stat şi Excelenţa Voastră la fel verbal a binevoit să ordoneze ca judecarea proceselor să aibă loc în acea limbă în care poate să se înfăptuiască mai operativ…

În unele cazuri şi judecătoria civilă din Basarabia trimite dispoziţii în limba rusă şi, ţinând cont de aceasta, judecătoria (din Akkerman – n.a.) răspunde cu rapoarte în aceeaşi limbă”.

 

„Propunerea” lui A. Bahmetev din 3 decembrie 1819 – o reconfirmare a celei din 16 iunie 1819

 

Primind raportul Judecătoriei din Akkerman, A. Bahmetev a fost nevoit să reconfirme, prin adresa nr. 4340 din 3 decembrie 1819, „Propunerea” către Consiliul Suprem al Basarabiei din 16 iunie 1819 cu privire la sursele de finanţare a traducătorilor de „limbă moldovenească” de la judecătoriile ţinutale şi a modalităţii de legalizare a unor astfel de cheltuieli.

În pofida necesităţii evidente a „structurii” respective, atenţiona A. Bahmetev, „am primit raport că Judecătoria ţinutală din Akkerman nu are nici astăzi traducători, această instituţie avănd nevoie nu numai de traducători, ci şi de alţi funcţionari de cancelarie.

Dorind să preîntâmpin perpetuarea piedicilor referitoare la utilizarea traducătorilor în judecătoriile ţinutale, confirm necesitatea emiterii de către Consiliul Suprem a unei dispoziţii care să înlăture aceste obstacole, în concordanţă cu Statutul Organizării…”.

Abia la 16 ianuarie 1820, discutănd problema cu privire la „mărirea sumelor pentru judecătoriile ţinutale din regiune”, Consiliul Suprem a informat despre aceasta instituţiile respective din Basarabia.

Cum se explică indiferenţa evidentă a Consiliului Suprem al Basarabiei faţă de „Propunerile” „namestnik”-ului A. Bahmetev ? În primul rând, trebuie precizat că încetineala şi tărăgănarea, după cum reiese din documente, constituiau o caracteristică a stilului de lucru al Consiliului Suprem.

În al doilea rând, această atitudine poate fi şi o expresie a deziluziei deputaţilor moldoveni din Consiliul Suprem faţă de soluţia propusă de A. Bahmetev pentru a debloca activitatea unor judecătorii ţinutale, intrate în impas din cauza impunerii limbii ruse şi a lipsei traducătorilor.

În pofida propunerii mult mai rezonabile a Consiliului Suprem de a avea la toate judecătoriile şi isprăvniciile ţinutale, la poliţiile orăşeneşti din Basarabia, căte un traducător din limba rusă şi „moldovenească” (deşi nici această propunere nu era suficientă pentru a soluţiona în totalitate problema traducerii din limba română în limba rusă şi invers ), „namestnicul”, de fapt, a subminat-o, limitând aria disfuncţiilor lingvistice din Basarabia doar la unele judecătorii ţinutale.

În realitate, după cum vom vedea mai jos, aria conflictelor lingvistice era mai largă. Conţinutul ambiguu, contradictoriu al „Aşezământului” din 1818 care, pe de o parte, preconiza constituirea unui sistem administrativ bazat pe biligvism, iar, pe de altă parte, nu conţinea un mecanism coerent de realizare a acestor prevederi, denotă că autorităţile imperiale, de fapt, nici nu doreau ca legea să devină realitate.

Paradoxal, dar, se pare, că nici „namestnik”-ul nu dorea o soluţionare tranşantă a problemei traducerii şi consolidării unui sistem administrativ în care să funcţioneze atât limba rusă, cât şi cea română. Disfuncţiile, cauzate de legea din 1818, serveau pentru funcţionarii imperiali drept un pretext pentru înlăturarea limbii române şi impunerea limbii ruse.

 

 

Înlăturarea limbii române şi impunerea limbii ruse în cadrul Guvernului Regional

 

 

Contradicţiile generate de „Aşezământul” din 1818 au stat la baza demersului Guvernului Regional din Basarabia, expediţia executivă din 9 octombrie 1824 (nr. 17574), adresată Consiliului Suprem, în care solicită ca limba rusă să devină unica limbă de lucru în această instituţie.

Documentul precizează că guvernul, în baza statutului organizării Basarabiei din 1818, “efectuează lucrările în limba rusă şi moldovenească, procesele verbale, scrise  în dialectul rusesc, sunt semnate de Domnul Guvernator, Consilierii ce reprezintă Coroana şi Asesori, iar cele scrise în limba moldovenească – numai de D. Guvernator şi Consilierul ce reprezintă nobilimea aleasă, din  cauză că Consilierii şi Asesorii din partea Coroanei nu cunosc limba moldovenească, iar cei aleşi nu cunosc limba rusă…

Deoarece continuarea soluţionării într-o asemenea ordine a problemelor în guvern este recunoscută, în rezultatul experimentării timp de mai mulţi ani, foarte incomodă, Guvernul regional consideră necesar să prezinte această consideraţie la discreţia Consiliului Suprem şi solicită conducerii superioare permisiunea efectuării tuturor lucrărilor în guvern numai în limba rusă, cu excepţia anunţurilor de interes general, care vor trebui trimise în ţinuturi în ambele limbi.

În acelaşi timp Guvernul este onorat să raporteze că efectuarea în general a tuturor lucrărilor în guvern în ambele limbi este recunoscută nu numai dificilă, însă, se poate spune, chiar imposibilă, judecând după numărul mare al documentelor care intră şi ies de la guvern, în timpul unui an intră aproximativ 7000 şi se dau până la 20.000 de  răspunsuri la ele”.

Nu cunoaştem, deocamdată, când  a fost scoasă din uz limba română în Guvernul Regional al  Basarabiei. După cum a menţionat Leon Boga, care, fără a intra în detalii, primul a relatat despre adresa sus-menţionată a guvernului, pe un colţ al acesteia se vedea scris “s-a desfiinţat deja biroul moldovenesc, după ordinul autorităţilor superioare”.Această informaţie a lui Leon Boga este confirmată şi de o notă de pe un alt document.

Pe marginea raportului traducătorilor Guvernului regional din februarie 1825, către viceguvernatorul Filip Vighel, se vede înscris: ”secţia moldovenească este deja lichidată”.

Comparând data elaborării acestor două documente, conchidem că hotărârea privind interzicerea utilizării oficiale a limbii române în activitatea Guvernului regional din Basarabia a fost adoptată în intervalul de timp octombrie 1824 – februarie 1825.

 

Alte cazuri de nerespectare a legii din 1818 şi de impunere a limbii ruse (cazul „Bolotnikov-Maleevici” din mai 1825 ş.a.)

 

Pe cât de consistentă şi viabilă a fost soluţia Consiliului Suprem din 1819, corectată şi precizată de „namestnicul” A. Bahmetev, aflăm dintr-o serie de dispoziţii şi directive ale autorităţilor regionale din Chişinău, toate motivate de necunoaşterea limbii române de către funcţionarii ruşi şi de lipsa traducătorilor.

A. Bahmetev a transformat problema principală din cadrul sistemului administrativ din Basarabia – cea a comunicării rapide şi eficiente dintre fucţionarii ruşi şi români  şi, respectiv, dintre diverse instituţii regionale şi ţinutale din Basarabia – într-o problemă minoră, caracteristică doar judecătoriilor ţinutale.

În pofida optimismului afişat de „namestnik”, documentele relevă că şi poliţiile orăşeneşti, şi oficiile de hotărnicire, şi trezoreriile din Basarabia aveau nevoie acută de traducători.

Drept exemplu serveşte directiva Guvernului Regional al Basarabiei, expediţia executivă nr. 5524 din 23 mai 1823, către judecătoriile ţinutale din Basarabia, referitor la alcătuirea documentele trimise poliţiilor orăşeneşti din Basarabia doar în limba rusă; dispoziţia Guvernului Regional, expediţia executivă nr. 10278 din 6 mai 1826, remisă Oficiului de hotărnicire din Basarabia, privind obligativitatea traducerii în limba rusă a scrisorilor expediate poliţiei din Ismail; indicaţia guvernatorului civil interimar al Basarabiei, vice-guvernatorului Firsov, nr. 7075 din 30 august 1827, dată Oficiului de hotărnicire din Basarabia, privind întreţinerea corespondenţei cu trezoreriile ţinutale în limba rusă, deoarece era vorba de probleme de stat. 

Instituţiile care, conform „Aşezământului” din 1818, activau în baza limbii ruse şi funcţionarii ruşi, numiţi de coroană, au declanşat, în anii’20 ai sec. XIX, un adevărat război lingvistic cu instituţiile care utilizau legile şi limba română.

Funcţionarii ruşi, fie că în mod politicos, fie într-o manieră imperativă, solicitau ca toţi funcţionarii şi toate instituţiile din Basarabia să le scrie doar în limba rusă.Un exemplu cocludent este cazul comisarilor Bolotnikov şi Maleevici.

În raportul Isprăvniciei ţinutului Ismail nr.255 din 13 iunie 1825, expediată Consiliului Suprem al Basarabiei, se menţionează că comisarul de rangul al 13-lea, Bolotnikov, a înapoiat dispoziţiile ”scrise şi trimise în dialectul moldovenesc”, fără a le executa.

În rapoartele nr. 137 şi nr. 202 din 8 şi, respectiv, 27 mai 1825, comisarul Bolotnikov a explicat că, locuind de mic copil în Rusia, el nu ştie deloc moldoveneşte, însă cunoaşterea graiului respectiv nici nu este necesară pentru ocuparea postului, deoarece, fiind numit de coroană, nu este obligat, spre deosebire de comisarii aleşi, să se supună prevederilor Regulamentului din din 1818 şi nici să execute dispoziţiile scrise „în dialectul moldovenesc”.

În acelaşi raport din 13 iunie 1825 s-a mai specificat că şi „comisarul căpitan Maleevici nu numai că nu execută dispoziţiile scrise în dialectul moldovenesc, dar nici actele trimise instituţiilor de stat în dialectul moldovenesc nu doreşte să le semneze”.

În alt caz, Procurorul ţinutului Hotin a reclamat Procurorului regional al Basarabiei faptul că a primit acte în „limba moldovenească” de la Comisia de hotărnicire a ţinutului Hotin.

Guvernul Regional al Basarabiei, prin adresele nr. 34.822 din 6 noiembrie 1827 şi nr. 34.825 din 10 noiembrie 1827, a dispus: „De azi înainte Comisia respectivă să nu mai îndrăznească să trimită Procurorului acelui ţinut documente, mai ales de interes statal, în limba moldovenească, ci întotdeauna – în rusă, căci, în caz contrar, va fi aspru pedepsită”.

Alte exemple: adresa colonelului Cerneaev, “ober forşmeister” al pădurilor de stat din Basarabia, din 10 noiembrie 1827 (nr. 405) şi adresa poliţiei or. Bender din 17 noiembrie 1827 (nr. 6660), către Oficiul de hotărnicire din Basarabia, cu privire la înapoierea dispoziţiilor şi referinţelor acestei instituţii scrise în „limba moldovenească”.

Deciziile şi documentele menţionate mai sus se înscriu într-un proces general de revizuire a „Aşezământului” din 1818 şi de diminuare a prerogativelor autonome ale Consiliului Suprem al Basarabiei, de favorizare şi impunere a limbii ruse chiar şi în învăţământ (doar atunci când tentativa lui M. Voronţov din 1824 de a impune limba rusă în şcolile primare, lancasteriene, din Chişinău, Bălţi, Ismail a eşuat s-a permis predarea în limba română în aceste şcoli ).

Acest proces, iniţiat de autorităţile imperiale din Sankt-Petersburg în anii ‘20 ai sec. XIX, a culminat cu anularea, la 29 februarie 1828, a autoguvernării Basarabiei şi transformării limbii ruse în unica limbă oficială a ţinutului (numai în caz de necesitate se permitea şi traducerea în limba română).

 

Concluzii

 

Aşadar, după cum reiese din analiza situaţiei din Basarabia, prevederile juridice reflectate în „Aşezământul” din 1818, conform cărora limba română devenea (ca şi limba rusă) una din limbile oficiale ale provinciei nou anexate, nu au fost respectate şi nici realizate în totalitate.

Ele nu au urmărit scopul de a edifica un sistem administrativ şi, respectiv, o societate bazată pe bilingvism în Basarabia, ci  au servit doar pentru de a căpăta concursul boierimii românofone la organizarea şi consolidarea administraţiei de tip rusesc în teritoriul dintre Prut şi Nistru, la integrarea Basarabiei în cadrul Imperiului Rus.

Paradoxal, dar demnitarii de la Sankt-Petersburg au planificat deliberat o serie de contradicţii, proiectând un fel de sistem al “lumilor paralele”: o dimensiune în care avea prioritate limba şi legile româneşti şi altă dimensiune în care domina limba şi legile ruseşti.

În acelaşi timp, ei nu au prevăzut în statele de personal ale instituţiilor regionale şi ţinutale funcţii de traducători, care să permită funcţionarea eficientă a sistemului administrativ, ceea ce a generat continuu disfuncţii şi conflicte.

Aceste conflicte au servit autorităţilor ţariste drept pretext pentru nerespectarea şi revizuirea prevederilor „Aşezământului” din 1818. 

Documentele relevă cu claritate cum demnitarii ruşi, numiţi de coroană, care nu se supuneau prevederilor legii din 1818, cât şi o serie de instituţii, care funcţionau în baza legilor generale ruseşti, au impus instituţiilor, ce activau în baza limbii şi legilor româneşti, să le expedieze acte scrise doar în limba rusă.

Deşi au încercat să-şi apere drepturile, boierii şi funcţionarii moldoveni nu au dat dovadă de suficientă clarviziune şi solidaritate pentru a menţine statu-quo-ul provinciei. 

Astfel a fost pregătit terenul pentru anularea definitivă, în 1828, a statutului limbii române şi a autonomiei Basarabiei, decizie care a impulsionat politica de rusificare şi a pus bazele conflictului lingvistic ale cărui consecinţe se resimt şi astăzi în Republica Moldova. 

 

Sursa: politicon.md

 

Gheorghe Negru, doctor in istorie 

președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova