CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Instaurarea forţată a administraţiei ţariste în Basarabia, după anexarea în 1812 a acestui teritoriu moldovenesc de către Imperiul Rus

Imagini pentru hanul lui manuc photos

 Foto: Hanul lui Manuc, clădirea în care au avut loc tratativele în urma cărora a fost semnat Tratatul de la București (1812), în baza căruia Rusia a anexat ținutul Basarabia, aparținând principatului Moldova.

 

După războiul ruso-turc din 1806, în data de 16 mai 1812, diplomaţii ruşi şi cei turci au semnat Tratatul de la Bucureşti, prin care puneau capăt războiului ruso-turc izbucnit în 1806. 

Imperiul Otoman, învins în 1811, ceda Rusiei un teritoriu care nu îi aparţinea lui, ci Principatului vasal al Moldovei.

Este vorba de  ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligatura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul, cu o suprafață totală de 45.630 km.p., cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate. 

Bugeac era un nume turcesc. În românește, precum și în toate hărțile europene, teritoriul Bugeacului figura sub numele de Basarabia (după numele domnitorului muntean Basarab I, care îi biruise acolo pe tătari în 1328 și 1331 și care stăpânise acest ținut). 

Cedarea Basarabiei a fost prosibilă, pentru că delegaţii turci care negociau Pacea de la Bucureşti, au fost mituţi de generalul rus Kutuzov, cel care avea să devină în acelaşi an, învingătorul lui Napoleon Bonaparte în campania pe care acesta o declanșase împotriva Rusiei.

Iniţial, Rusia a încercat să ocupe ambele Principate Române, apoi a cerut întreaga Moldovă, iar în a treia fază, Moldova dintre Siret şi Nistru, pentru ca, în final, să primească teritoriul dintre Nistru şi Prut.

Autorităţile ţariste au denumit în 1813 noul teritoriu anexat la Imperiul Rus, Bessarabia.

Numele de Basarabia a fost adoptat pentru a desemna întreg teritoriul moldovenesc anexat de Rusia în 1812, de la Hotin Nord până la Marea Neagră și Dunăre în sud, pe care l-a organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chișinău (care, până atunci fusese un mic târg din ținutul Lăpușna).

Din anul 1813 a început procesul de rusificare. Funcționarii nu cunoșteau limba română. Pentru a se bucura de susținere din partea populației, noua autoritate i-a scutit pe basarabeni pentru trei ani de impozite și pentru cinci ani de serviciul militar.

Boierii moldoveni din Basarabia erau primiți în tagma nobilimii ereditare rusești. Ţăranii însă au fost cei care au dus povara cruntei exploatări economice a Basarabiei.

Totodată, multe din pământurile Basarabiei au fost date drept recompensă nobililor ruși.

De fapt, procesul de colonizare a Basarabiei a început în vara anului 1812, prin adoptarea la 23 iulie a Statutului special pentru coloniștii sosiți din diverse țări: Bulgaria, Polonia, Ţările Baltice, Franța, Germania, Elveția etc., care urmau să vină să colonizeze teritorii din acest ținut.

Ei obțineau cetă­țenia rusă și mai multe privilegii, spre deosebire de băștinași, scutirea de impozite și serviciul militar etc.

Acest proces a urmărit popularea teritoriilor libere din Basarabia, mai ales în sud, crearea unei tagme de susținători ai regimului, sporirea potențialului economic al provinciei, schimbarea componenței etnice a Basarabiei și deznaționalizarea băști­na­șilor.

Dacă în 1810 străinii constituiau 5% din totalul populației, în 1817 erau deja 14%. Totodată, din anul 1813, au fost interzise relațiile culturale și economice cu moldovenii de peste Prut.

Începea acțiunea de învrăjbire și dezbinare a românilor de pe cele două maluri ale Prutului. 

La recensământul efectuat de Imperiul țarist după răpirea Basarabiei din anul 1812, ponderea moldovenilor (românilor moldoveni) din totalul populației era de circa 92%. Acest lucru arată că, deși atât sudul, cât și nordul acestui teritoriu au fost raiale turcești, elementul românesc în structura populației era cel majoritar, deci rușii au luat un teritoriu cu o populație românească majoritară; (https://ziarullumina.ro/societate/historica/istoria-unui-pamant-romanesc-basarabia-pana-la-1918-132036.html).

Ziaristul basarabean Pavel Kruşevan scria că rar se poate întâlni o aşa coincidenţă făţişă a frontierelor administrative şi naturale, precum cele pe care le avea în acest timp Basarabia.

După anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă a urmat instaurarea unei administraţii coloniale antinaţionale.

În 1806–1812, după cum scria Karl Marx, „ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel, Rusul este complicele Fanarioţilor.”

„Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei nu avea pentru moscal (moscovit) decât cuvinte de ură” (Pamfil Şeicaru. Karl Marx: însemnări despre români, Madrid, 1995, p. 138). Această ură s-a transmis şi asupra administraţiei coloniale ruseşti, deoarece „românii au înţeles că pentru ei împăratul rus nu este un eliberator, ci un duşman”.  

La 23 iulie 1812 a fost publicat „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia”, semnat de Pavel Ciceagov, comandant-şef al armatei ruse din Moldova, Valahia şi flota Mării Negre.

El se ocupa cu instaurarea administraţiei politice în Basarabia. În conformitate cu acest Regulament provincia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită în 12 ţinuturi: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni şi Ismail, care uneau 17 oraşe şi 693 de sate.
În 1814 numărul judeţelor s-a micşorat până la nouă, iar către 1816 au rămas numai opt, inclusiv Hotin, Orhei, Soroca, Bălţi (Iaşi), Bender, Codru, Ismail şi Greceni. Fiecare judeţ era condus de un ispravnic, fiind împărţit în ocoale, conduse de ocolaşi.

Târgurile erau conduse de un căpitan de târg numit de ispravnic. Printre acele opt judeţe se afla şi ţinutul Orhei.

În 1812–1813, Orheiul era un mic orăşel, înconjurat de păduri, grădini, vii, sate mici ascunse în pădurile bogate. Avea zăcăminte de var şi piatră pentru construcţii. Fiind bogat în resurse economice, în Orhei au venit mulţi comercianţi şi industriaşi. În 1836 Orheiul este numit centrul judeţului Orhei. Dar acest oraş nu s-a dezvoltat după puterile sale.

În 1903, Pavel Kruşevan scria că „Orheiul a devenit cel mai rău dintre oraşele guberniei Basarabia” (p. 223).
În istoriografia sovietică rusă se afirma precum că ţarul Alexandru I a dăruit Basarabiei o largă autonomie (sic!) care, chipurile, i-a asigurat o libertate locală şi condiţii de dezvoltare. 
În realitate, regimul colonial ţarist a instaurat asupra Basarabiei nu una, dar două administraţii: una militară şi alta civilă. Nu putea fi vorba de nicio autonomie reală. Despre această autonomie mai mult se vorbea, deoarece administraţia militară activa după regulile de război. Guvernatorul militar se supunea direct ţarului şi nu putea fi controlat de elita politică locală. În funcţia de guvernatori militari au activat mai mulţi generali.

Generalul Ivan Marcovici Hartingh (1756–1831), olandez de origine, era un om răutăcios, agresiv şi mincinos. Scria denunţuri lui Alexandru I împotriva boierilor moldoveni. În funcţia de guvernatori militari de asemenea au activat Aleksandr Bahmetiev, Mihail Voronţov, Pavel Fiodorov, Mihail Ilinski, Mihail Verraion, Platon Antonovici şi alţii.

Toţi guvernatorii militari aveau o putere supremă asupra Basarabiei, promovau politica militară, expansionistă în Balcani, îndeplineau comanda militară asupra armatelor dislocate în cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Chilia şi Akkerman, controlau toată activitatea guvernatorilor civili, erau responsabili de situaţia care domina în Basarabia.
Pe de altă parte, administraţia civilă ocupa locul al doilea în ierarhia puterii ruseşti de stat în Basarabia. La 23 iulie 1812, amiralul Pavel Ciceagov, comandantul-şef al armatei ruse de la Dunăre, l-a numit pe Scarlat Sturdza în funcţia de guvernator civil al Basarabiei. Ţarul a dorit să arate că Basarabia este condusă de un moldovean. Însă Scarlat Sturdza a fost în slujba Rusiei ţariste încă din războiul ruso-turc din 1787–1791.

A fost numit mare hatman în timpul ocupaţiei ţariste a Moldovei şi Ţării Româneşti din perioada 1787–1791. În 1791 şi-a vândut toate moşiile şi a emigrat în Rusia. S-a ocupat cu serviciul de consultanţă (sau mai bine spus cu spionajul în folosul Rusiei) la tratativele de pace dintre Rusia şi Turcia (1811–1812). El devine o slugă credincioasă a Rusiei ţariste. În 1812 se îmbolnăveşte şi a predat conducerea Basarabiei generalului Ivan Hartingh. N-a făcut nimic pentru apărarea intereselor naţionale ale românilor basarabeni.
Mai apoi au activat în funcţia de guvernator civil nişte oameni care erau străini neamului nostru. Din 26 de guvernatori civili şi militari ai Basarabiei, care au activat în perioada 1812–1917 numai Scarlat Sturdza era moldovean, iar ceilalţi au fost ruşi sau persoane rusificate. Printre aceştia au fost: Kalagheorghe (1816–1817), Constantin Catacazi (1817–1825), Vasile Timkovski (1825–1828), Turghenev, Prajevski, Sorocinski, Averin, Fiodorov, Ivan Velio şi alţii.

Toţi au realizat acele condiţii, regulamente, pe care le trimitea conducerea Rusiei ţariste în Basarabia. De la început s-a prevăzut că „locuitorilor Basarabiei le sunt lăsate legile proprii,”, dar ele nu funcţionau. Administraţia civilă era dirijată de guvernator.

El numea în fiecare judeţ câte un ispravnic. Administraţia civilă era alcătuită din două departamente: primul se ocupa cu legislaţia, executările judecătoreşti, poliţia şi învăţământul; al doilea departament se ocupa cu problemele statisticii, populaţiei, veniturile, vămile, comerţul şi industria. În fiecare departament activau consilierii numiţi de către guvernatorul civil.

Actele, documentele erau de la început „întocmite în limba rusă şi moldovenească”, iar mai apoi au fost scrise numai în limba rusă. Toţi locuitorii acestei provincii au fost scutiţi, timp de trei ani, de orice impozit plătit pentru propria persoană (capitaţie) şi de renta funciară. De asemenea toţi locuitorii erau scutiţi de serviciul militar. Aceste prevederi au fost introduse numai cu scopul de a linişti populaţia, ca aceasta să nu protesteze împotriva Rusiei ţariste.

Însă după câţiva ani toate aceste prevederi au fost anulate. La 4 septembrie 1815, Consiliul de Miniştri al Rusiei a adoptat o decizie, prin care locuitorii Basarabiei au fost impuşi să plătească aceleaşi impozite ce erau percepute pe timpul dominaţiei turceşti.

Au jefuit turcii, iar după 1812 au jefuit mai mult ruşii.
În continuare au fost adoptate mai multe decizii care pas cu pas transformau Basarabia într-un teritoriu al administraţiei ţariste. În 1813 au fost instituite două departamente şi o Adunare generală. Această decizie, după cum scrie istoricul Alexei Nacco, a fost adoptată cu scopul de a face trecerea la structura de stat rusească „mai puţin sensibilă”, să nu protesteze boierii moldoveni.

Guvernului provizoriu, format din două departamente, i s-au atribuit aceleaşi funcţii pe care le avea „divanul moldovenesc, din care cauză au fost admişi în el numai boieri locali” (Zapiski Imperat. Odessk. Obşcestva Istorii i Drevnostei. Odessa, 1900, tom. XXII, p. 115).

Însă şi această sistemă nu a funcţionat mult. La 29 aprilie 1818 Alexandru I a adoptat Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, care a prevăzut anumite condiţii cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei civile a provinciei Basarabiei. În baza acestui regulament, în Basarabia s-a format aşa-numitul „Sfat Suprem al provinciei”, alcătuit din patru membri ai guvernului provincial şi şase deputaţi.

Acest Sfat Suprem activa sub preşedinţia guvernatorului, general militar.

Guvernatorul civil putea fi numai membru al Sfatului Suprem. Deci, nu putea fi vorba de autonomie, de libertate, de adoptare a deciziilor locale independente de sistemul ţarist de guvernare. Guvernatorul numai formal se numea „cârmuitor al provinciei”; deoarece el era subordonat în mod direct guvernatorului general militar al Podoliei.

În 1818–1831 în „Sfatul Suprem” au activat 15 boieri basarabeni, inclusiv Ioan Constantin Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Ruset, Ştefănache Râşcanu, Sandu Feodosiu, Iordachi Donici, Petrache Catargi, Dimitrie Dinu-Russo, Panait Cazimir, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo, Constantin Stamati, Ion Canano, Costache Botezatu. (D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812–1940), Chişinău, 1998, p. 100).

Formal, aceşti nobili erau aleşi de boierii basarabeni pe un termen de trei ani, însă ei trebuiau să fie confirmaţi de către guvernatorul general militar. De fapt, ei erau nişte slugi credincioase ale cotropitorilor ruşi.

Ei au tăcut, s-au supus chiar şi în 1828, când acest „Sfat Suprem” a fost înlocuit cu un alt Sfat Regional, membrii căruia erau numiţi de către ţar. Ei puteau numai să consulte guvernatorul civil şi mai mult nimic.

Din 1828 s-a terminat cu aşa-numita „autonomie”, care n-a reuşit să se afirme în Basarabia. Denumirea bizară de „oblastea Basarabia” s-a păstrat până în 1871, iar din acest an Basarabia devine o gubernie rusească cu toate atrocităţile regimului colonial rusesc.

Anton Moraru, dr. hab. în istorie, prof. univ., ziarul CUVĂNTUL

Sursa: http://www.1812.md

 

Publicitate

08/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: