CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Colonizările forțate – un instrument odios de rusificare a populației din Basarabia cotropită de Rusia

Colonizarea forţată a Basarabiei după 1812

 

Una din cele mai grave şi odioase crime pe care le-a săvârşit Rusia ţaristă în Basarabia după 1812 a fost colonizarea forţată a acestei regiuni cu populaţie eterogenă, străină intereselor naţionale a românilor basarabeni. 

Noi numim şi comparăm colonizarea cu fenomenul „tsunami”, care distruge totul în calea lui. Unii istorici scriu că, chipurile, „schimbarea componenţei etnice a populaţiei Basarabiei a contribuit la „dezvoltarea demografică a ţinutului”. Se intensifică simţitor procesul de urbanizare”. „Din 1819 până la 1856 populaţia urbană a crescut de la 43 de mii până la 196 de mii de oameni, de circa 4,6 ori” („Istoria Republicii Moldova”, Chişinău, 1997, p. 100). Însă, în realitate, Rusia ţaristă ducea o politică meschină şi sângeroasă de colonizare şi schimbare a componenţei etnice a populaţiei, de lichidare a populaţiei româneşti din această regiune.

După 1812, Basarabia a fost transformată într-o simplă gubernie rusească. Elita politică a Rusiei ţariste (Alexandru I, Mihail Kutuzov, Ivan Garting, Alexandru Bahmetiev, Filip Vighel, Mihail Voronţov, Ivan Inzov, Ivan Lipromdi, Pavel Ciceagov, A. Kornilevici, S. Tucikov şi mulţi alţii) s-a ocupat cu colonizarea Basarabiei. În multe documente scrise şi trimise la Petersburg se afirma precum că Basarabia este o regiune „pustie”, ceea ce nu corespundea realităţii.

La 22 ianuarie 1814, Alexandru I a permis strămutarea de colonişti nemţi în Basarabia, dându-le aceleaşi drepturi, acordate bulgarilor şi sârbilor care s-au aşezat în această regiune românească mai înainte.

În 1814, coloniştii nemţi întemeiază în sudul Basarabiei prima lor colonie, Tarutino, iar din 1815 sunt formate coloniile nemţeşti Krasnoe, Culmea, Maloiaroslaveţ, mai apoi, din 1816, s-au format localităţile nemţeşti Brien, Arciz, Borodino, Leipzig, Kleistitz, Verschanpenaus şi Berezino, iar coloniştii bulgari întemeiază satul Valea Perjei.

Colonia Katzbach a fost întemeiată în 1821, iar colonia Sarata în 1812. În acest an, prin decretul lui Alexandru I coloniştii nemţi şi bulgari sunt scutiţi de plata taxei către stat pe lemnul adus din Herson pentru a-l utiliza la construirea caselor de locuit şi a clădirilor publice.

Mai târziu au fost formate coloniile nemţeşti Maloiaroslaveţ II şi Verschanpenaus (1823), Gnadental (1830), Friedenstal (1833) etc. La 23 februarie 1832, Nicolae I a aprobat denumirile coloniilor bulgare şi găgăuzeşti: Ferapontovka, Tvardiţa, Chiuriutnea, Tabac (Bolgrad), Vaisal, Derment-Dere, Iserli, Devlet-Agaci, Pandacli, Glavans, Galiţî, Selioglu, Traianul Vechi, Ciumlechioi, Ghiulmen, Cuporom, Burgugi, Deljelere, Iscopolos, Beimagala, Dragodan, Trapoclu, Camcic, Culevcea etc.

Mai apoi, la 29 decembrie 1819, Alexandru I a emis un decret privind stabilirea în Basarabia a bulgarilor şi altor colonişti. Toţi aceşti venetici, sosiţi în Basarabia, aveau „toate drepturile şi privilegiile acordate străinilor declaraţi colonişti, aşezaţi în guberniile Novorosiei şi în Basarabia”. Aceşti colonişti au fost scutiţi pe un termen de trei ani de impozitele de stat şi prestaţiile în folosul statului. Mai mult, toţi coloniştii care au venit în Basarabia în timpul războiului de cotropire din 1806-1812 au beneficiat „de aceeaşi scutire pe un termen de şapte ani” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 101).

Tot pământul din sudul Basarabiei a fost împărţit arbitrar în patru districte.

1. Districtul Prut cu 14 localităţi;

2. Districtul Cahul cu 12 sate;

3. Districtul Ismail cu 13 localităţi şi

4. Districtul Bugeac cu 19 sate.

Din toate aceste 58 de localităţi, 26 erau sate româneşti, iar 32 erau sate bulgăreşti, ruseşti, ucrainene, găgăuzeşti. Din această perioadă s-a pus baza răpirii sudului Basarabiei şi alipirea lui la Novorosia, iar mai apoi la Ucraina sovietică în 1940. Colonizarea Basarabiei a adus la schimbarea denumirii satelor. Comuna Tabac a fost în 1819 botezată în Bolgrad, iar satul Bairamcea ruşii l-au numit Nikolaevka-Novorossiiskaia, pentru că aici veniseră hoardele de cazaci din Novorosia.

Cea mai mare primejdie pentru românii basarabeni a fost colonizarea Basarabiei cu populaţie rusească şi ucraineană. Ţarismul a decis ca prin colonizarea acestei provincii cu populaţie slavă s-o transforme mai apoi în „pământ rusesc”.

În iulie 1812, Pavel Ciceagov l-a obligat pe noul numit guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, să aibă grijă de colonizarea acestei regiuni cu populaţie străină, să atragă „atenţia popoarelor vecine asupra acestei provincii” şi să supună sub controlul Rusiei „sufletul acestor popoare” (Dinu Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 66-67, 112). În 1825, Mihail Voronţov a format o Comisie specială de stat care se ocupa cu ocârmuirea coloniştilor („Oficiul coloniştilor din Basarabia”).

În 1833 acest Oficiu a fost desfiinţat, iar pentru administrarea tuturor coloniilor din sudul Rusiei a fost menţinut Comitetul tutelar al coloniştilor străini din Rusia, sub preşedinţia lui Ivan Inzov, având reşedinţa la Odesa.

Prima categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost aşa-numiţii ţărani „fugari”. În secolele XVIII-XIX în Basarabia au năvălit ca lăcustele foarte mulţi ţărani ruşi şi ucraineni.

În Rusia ţaristă se răspândeau diferite „zvonuri”, „ştiri false” („sluhi”) precum că Basarabia „are un pământ de aur”, „este un pământ de rai”, „de paradis” (C. V. Cistov, „Russkie narodnîie soţialino-utopiceskie leghendî”, M., 1967). De aceea aceşti ţărani şerbi nu mai voiau să lucreze gratis, degeaba la boierii ruşi. Ei lăsau casele lor, moşiile boierilor şi se refugiau în Basarabia. Numai în 1810-1811 au venit în Bugeac peste 15 mii de ţărani fugari ruşi şi ucraineni (Anţupov I. A. „Russkoe naselenie Bessarabii i levoberejnogo Podnestrovia v konţe XVIII-XIX v.”, Chişinău, 1996, p. 14). Dacă în 1812 în 12 sate ruseşti din Bugeac locuiau 312 familii, apoi în 1822 deja locuiau peste 1248 familii ruseşti. (ANRM, f. 1, inv. 1, d. 3998, f. 18-23; f. 5, inv. 3, d. 747, f. 182-186).

A doua categorie de ţărani ruşi care au colonizat Basarabia erau „rascolnicii”, reprezentanţii credinţei de rit vechi ortodox. Ei nu au acceptat reforma bisericească a patriarhului Nikon din 1655-1656 şi s-au refugiat în mai multe regiuni ale ţărilor vecine, inclusiv în Basarabia. Trăiau izolat de moldoveni, se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi manufactura de casă, nu au studiat limba română, aplicau obiceiurile ritului vechi ortodox. În 1868 în Basarabia locuiau 9800 de rascolnici.

După datele publicate de I. A. Anţupov, în 1861-1865, în judeţul Orhei trăiau 865 de rascolnici, inclusiv 250 în comuna Teleneşti. De asemenea, ei mai activau în satele Ivancea şi Izbeşti. Din 1656 şi până în 1903, în zona de nord a Basarabiei s-au refugiat circa 10 mii de rascolnici.

A treia categorie de ţărani ruşi care au venit în Basarabia au fost ţăranii colonişti aduşi de către administraţia ţaristă. La 21 septembrie 1826 a fost confirmată decizia cu privire la strămutarea în Basarabia a 20.000 de ţărani din guberniile Cernigov, Poltava, Oriol, Kursk, Kaluga, Tula şi Reazan.

Această decizie ne vorbeşte despre faptul că ţarismul a decis să mărească numărul coloniştilor ruşi ca un mecanism eficient de consolidare a regimului de ocupaţie rusesc. O mare parte de ţărani ruşi şi ucraineni se angajau ca muncitori agricoli, alţii lucrau la întreprinderile industriei alimentare, în construcţie, la calea ferată etc. Ei foloseau orice formă de lucru pentru a rămâne în Basarabia.

Colonizarea era calea mai fină de subjugare totală a românilor basarabeni. Pentru a se camufla adevăratul scop al colonizării, ea era prezentată ca o necesitate de a valorifica aceste pământuri, chipurile, slab populate. În realitate, densitatea populaţiei Basarabiei de 1,2 oameni la km2 era mai mare decât în guberniile ruseşti, precum Vologda, Arhanghelsk, Kuban, Stavropol etc. („Basarabia şi basarabenii”, p. 164). Pe de altă parte, ţarismul a împărţit mai mult pământ la colonişti decât aveau ţăranii români din Basarabia. Conducerea imperială nu se putea baza numai pe elementele nobilimii autohtone.

Ţarismul a atras de partea sa acele elemente ruse, care erau străine tradiţiilor şi intereselor populaţiei româneşti din Basarabia. El le-a atribuit sub formă de cadou pământul românilor basarabeni. În 1812-1835 ţarul a dăruit contelui Karl Neselrode, generalului Ivan Sabaneev, principelui Volkovski câte 10.000 de desetine de pământ în Basarabia; generalul Mihail Roler a primit 3000 desetine, consilierul de stat Constantin Catacazi, moştenitorii generalului Cornilovici, Dumitru Moruzi au primit câte 6000 desetine, colonelul Canarin – 25.000, generalul Alexandru Benkendorf – 28.000, colonelul Afanasiev – 7 mii desetine de pământ arabil („Basarabia şi basarabenii”, p. 166-168).

În această perioadă, ţarismul a donat boierilor ruşi şi celor rusificaţi 300.560 de desetine de pământ. Acest pământ aparţinea ţăranilor basarabeni. Dar acest teritoriu a fost colonizat de boierimea rusească.

Către 1843-1844, în Basarabia locuiau 48.963 de evrei, 15.410 ruşi, 64.686 bulgari şi găgăuzi, 119.248 ucraineni, 15.477 germani, 2.356 armeni, 2.824 greci şi 2.612 – alte etnii (ANRM, f. 2, inv. 1, d. 4126, f. 10-22). În urma colonizării forţate a Basarabiei, deportării populaţiei autohtone în această regiune în 1897 locuiau: 47,5% români moldoveni, 19,62% ucraineni, 11,79% evrei, 8,05% ruşi, 5,33% bulgari, 3,11% nemţi, 2,88% turci (găgăuzi), alte etnii – 1,1% (D. Poştarencu, „O istorie a Basarabiei în date şi documente”, 1812-1940. Chişinău, 1998, p. 126).

Colonizarea ţaristă a influenţat asupra componenţei populaţiei din judeţul Orhei. Către 1901 în acest judeţ locuiau 191.766 români moldoveni, 17.539 ruşi, 26.005 evrei, 296 armeni, 493 polonezi şi 189 găgăuzi.

În concluzie, vom menţiona că sistemul colonial ţarist a format o bază socială eterogenă, care a apărat regimul de ocupaţie rusesc în Basarabia în anii 1812-1917.

Autocraţia ţaristă a creat în Basarabia mai multe probleme naţionale, care până astăzi nu sunt rezolvate. Problema ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor şi găgăuzilor îşi trage rădăcinile din perioada războiului de ocupaţie ruso-turc din 1806-1812, care s-a desfăşurat pe pământul românesc fără nici un drept legal.

Încercarea de a rezolva aceste probleme trebuie să înceapă cu studierea istoriei apariţiei acestor etnii pe teritoriul suveran al Ţării Moldovei şi mai apoi al Basarabiei. Datele statistice, documentele istorice ne arată că sudul şi parţial nordul Basarabiei, Transnistria şi oraşele Ismail, Akkerman, Tighina, Orhei, Bălţi, Soroca, Hotin şi Chişinău au devenit în timp de 200 de ani de dominaţie rusească centrele principale de colonizare, rusificare, denaţionalizare şi distrugere a populaţiei româneşti din această regiune.

Colonizarea a concentrat puterea ţaristă şi sovietică în aceste centre basarabene, a format anumite focare de promovare a politicii expansioniste a Federaţiei Ruse, de distrugere a limbii, istoriei românilor, vieţii spirituale, naţionale româneşti, de implementare a tuturor atrocităţilor celui mai antiuman regim ruso-sovietic de ocupaţie.

Regimul colonial ţarist şi sovietic timp de 200 de ani totuşi nu a fost în stare să stopeze, să blocheze năzuinţa şi aspiraţiile românilor basarabeni spre o prosperare naţională şi socială, spre unirea liberă, de bunăvoie cu ţara noastră – România.

Anton Moraru,
dr. hab. în istorie, prof. univ. 

https://www.timpul.md/articol/colonizarea-fortata-a-basarabiei-dupa-1812-33486.html

08/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Anul 1812 si consecintele sale nefaste pentru romanii basarabeni. VIDEO

 

 

O gubernie rusească tipică, în doar 16 ani

 

 

 

Bucuria ruşilor cu privire la noua lor acaparare a fost exprimată de tarul Alexandru I într-un manifest semnat la 5 august 1812,  care spunea negru pe alb ca:

„Această parte, dăruită nouă de Dumnezeu, a adus Imperiului Rus câştiguri însemnate, încorporând în hotarul său un teritoriu roditor şi cu populaţie numeroasă…”.

Confruntându-se iniţial cu un exod al populaţiei peste Prut, ruşii au recurs la şiretlicuri şi promisiuni. Guvernul ţarist a promis băştinaşilor că vor putea aplica în continuare legile locale şi întrebuinţa limba maternă, că vor fi păstrate privilegiile boierimii şi că vor fi acordate facilităţi materiale şi sociale tuturor basarabenilor.

Astfel, localnicii, dar şi cei stabiliţi în Basarabia după 1812, au fost scutiţi pentru un termen de trei ani „de orice impozit personal sau agricol către stat”. După expirarea acestui termen, însă, printr-un Regulament al Consiliului de Miniştri al Rusiei basarabenii au fost supuşi aceloraşi impozite pe care le plăteau pe timpul dominaţiei otomane.

Tot prin Decret Imperial, în 1816, basarabenii au fost absolviţi de recrutare în armată pentru un termen nedeterminat, aceasta durând până la 1873.

Autorităţile ruse s-au preocupat de organizarea administraţiei noului teritoriu, scopul principal fiind excluderea totală a vechilor rânduieli. La 23 iulie 1812, imperiul impune o administraţie provizorie, iar la 2 februarie 1813 a instituit un guvern al provinciei.

 În pofida unor aparenţe, potrivit cărora basarabenii prevalau numeric, în această structură, posturile-cheie erau ocupate de ruşi.

Un şiretlic a fost şi numirea, la 23 iulie 1812, a moldoveanului Slacral Sturza la cârma provinciei, înlocuit un an mai târziu de către un general rus. De menţionat că Slacral Sturza a fost singurul guvernator dintre băştinaşi, în cei 106 ani de anexare.

Regulamentul de organizare a Basarabiei din 1818 acordă Basarabiei un statut aparte în cadrul imperiului, însă de scurtă durată. În 1823, Consiliului Suprem al Basarabiei i se ridică funcţiile de instanţă supremă de judecată, iar prin Regulamentul din 1828 aşa-numita autonomie a Basarabiei este lichidată. La nici doar 16 ani de la anexare, Basarabia devenea o gubernie tipică rusească…

Consecinţele economice, demografice şi culturale.

 

 

AGRICULTURA

 

 

 După 1812, economia basarabeană avea un caracter colonial, fiind subordonată intereselor imperiale. Cerealele, fructele, strugurii şi vinurile, în mare parte, se exportau în Rusia. Deşi în rândul ţărănimii se resimţea permanent lipsa de pământ, chiar şi după înfăptuirea reformei agrare, în anii ’60-’70 ai sec. XIX, o mare parte din suprafaţa arabilă rămânea nelucrată.

La 1875, potrivit datelor de arhivă, doar 38% din suprafaţa agricolă era cultivată, restul rămânând puţin explorată, destinată creşterii vitelor.

Vinurile basarabene erau importate de negustori şi intermediari la un preş redus şi vândute în Rusia ca vinuri din străinătate.

 

 

DEMOGRAFIA

 

 Regimul ţarist a urmărit să dilueze elementul autohton, încurajând pe toate căile colonizarea Basarabiei cu populaţie alogenă: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, nemţi etc. Recensământul din 1897 atestă între Prut şi Nistru circa 2 mln. de locuitori.

Românii (moldovenii) alcătuiau 47,58%, ucrainenii – 19,62%, evreii – 11,79%, ruşii – 8,05%, bulgarii – 5,33 %, găgăuzii – 2,88%. În realitate, populaţia românească depăşea 50%, deoarece criteriul pus la baza recensământului – limba vorbită – nu a permis o evaluare corectă.

Dar şi în această situaţie este evidentă reducerea simţitoare, cu peste 30%, a proporţiei populaţiei româneşti.

 

 

ÎNVĂŢĂMÂNTUL

 

 

 

Sistemul de învăţământ instalat era unul străin, rusificat, dirijat după legislaţia ţaristă. Majoritatea intelectualităţii, pregătită în universităţile ruseşti, era din rândurile populaţiei alogene. Nivelul ştiinţei de carte a populaţiei româneşti era extrem de scăzut.

 Recensământul din 1897 arată că doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,7% dintre femei ştiau carte. După gradul de alfabetizare, românii ocupau penultimul loc printre etniile din gubernie, depăşindu-i doar pe ţigani.

 

 

LIMBA ROMÂNĂ

 

 

Înlesnirile privind utilizarea limbii române în învăţământ, biserică şi administraţie, acordate de către regimul ţarist, au fost de scurtă durată. După 1828 – treptat, dar cu insistenţă – autorităţile coloniale au exclus limba română din instituţiile statului, din învăţământ şi biserică.

Doar prin încălcarea legislaţiei, ameninţaţi de persecuţii, unii intelectuali din şcoli şi preoţi în biserici menţineau limba română şi promovau valori ale culturii naţionale.

Politica de rusificare a fost promovată cu intransigenţă în special după constituirea statului român modern, în urma Unirii din 1859. Autorităţile invocau aşa-zisul „pericol al influenţei româneşti în Basarabia”, persecutând orice revendicare cu caracter naţional-cultural.

 

 

NOBILIMEA

 

Nobilimea basarabeană (boierimea) s-a diminuat ca număr şi ca factor de influenţă culturală asupra păturilor largi ale populaţiei.

Prin legislaţie şi numiri în funcţii, autorităţile ţariste au urmărit să integreze boierimea autohtonă în categoria dvorenimii, dominându-i astfel caracterul naţional. O mare parte a boierilor români din Basarabia au plecat peste Prut, menţinându-şi iniţial moşiile de până la 1812.

Altă parte, treptat, s-a ruinat, aşa încât la centenarul anexării Basarabiei doar 30% erau nobili autohtoni „din viţă”, cum se spunea. Majoritatea – 65% – nobililor basarabeni deveniseră dvoreni prin îndeplinirea funcţiilor de stat (cinovnici înnobilaţi) ori erau proveniţi din Rusia. Aceştia, ostili intereselor naţionale, determinau deciziile adunării nobiliare.

Astfel, în momentele decisive, românii basarabeni au avut doar câţiva boieri care, prin pregătirea intelectuală şi convingeri naţionale, le-au apărat interesele în faţa regimului de opresiune. Menţionăm în acest sens pe L. Catargi, V. Kalmuţki, M. Hashaş, N. Casso, V. Stroescu, P. Gore ş.a.Mihai Taşcă, dr. în drept.

 

 

Gheorghe Palade, dr. în istorie, conf. universitar, Chisinau

01/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

COPIII BASARABIEI LA CHEREMUL BOLŞEVICILOR SOVIETICI.Adevarul din arhive si demascarea comunismului.


 

Arhivele împotriva comunismului
COPIII BASARABIEI LA CHEREMUL BOLŞEVICILOR
 

   Dacă e vreme de pace sau de război, dacă ninge sau plouă, dacă locuim într-o ţară bogată sau în Moldova; în toate timpurile viaţa continuă, oamenii trăiesc, se îndrăgostesc, se căsătoresc, nasc copii, îi cresc, îi învaţă  şi-i ocrotesc de toate relele …  

    Prezentul studiu este o contribuţie modestă asupra situaţiei copiilor din Basarabia după ce a fost ocupată de  armata sovietică în 1944.

Dacă până atunci copiii mergea cu părinţii la Biserică, erau educaţi să poarte respect părinţilor şi în general celor vârstnici, după 1944 copiii Basarabiei au  avut de suferit un impact moral esenţial. Copiii, care s-au născut în ajunul şi în mersul ultimului  război mondial, au avut de înfruntat mai multe greutăţi, decât  predecesorii lor.

În primăvara şi vara anului 1944 armatele sovietice au ocupat  Basarabia şi prin autorităţile  lor au impus românilor din părţile locului un mod nou de viaţă, străin, în majoritate bazat pe  minciună şi violenţă. Limba română începe să fie numită ” moldovenească”, sistemul capitalist este înlocuit cu cel  socialist.

 Religia este scoasă din şcoli şi  instituţiile publice, paralizând în  acest fel  viaţa spirituală a societăţii. De peste Nistru vin o sumedenie de „specialişti” cu studii primare sau  şi fără de acestea în majoritate ruşi, ucraineni şi evrei, care nu cunoşteau nici limba romănă nici obiceiurile  oamenilor din părţile locului.        

  În afară  de faptul că în 1940 teritoriul Basarabiei a fost  mutilat la maxim şi dăruit Ucrainei, sunt schimbate sau schimonosite denumirile localităţilor şi numele oamenilor. Astfel, Ion este înscris în documente Ivan, Tudor devine Fedea, Maria-Maşa, Marusia sau Musea; satul Mihai Viteazul începe să fie numit Mihailovca.

 Acestea sunt doar câteva exemple din unele schimbări bolşevice. În scopul de a izola pe băştinaşi de ceilalţi  şi a stârni ura minoritarilor faţă de localnici, autorităţile sovietice  au întocmit un mecanism bine pus la punct. Denumirea localităţilor  româneşti din Basarabia a fost schimbate în  denumiri ruseşti, iar denumirile germane ale unor sate de colonişti schimbate în denumiri  româneşti. Toţi românii Basarabiei în actele stării civile sunt înregistraţi ca moldoveni. Celor  la care nu le conveneau schimbările socialiste, erau daţi  dispăruţi sau deportaţi.    

    Cel mai sălbatic dintre toţi dictatorii ruşi era, printr-o ironie a soartei, un străin, nu un rus, Iosif Visarionovici Djugaşvili, mai cunoscut în lume sub numele de Stalin. Nu era un om învăţat – nu era un mare orator, ca Troţki, nici un talent militar, ca Blucher. Stalin ştia doar, mai bine decât oricine altcineva, care este valoarea teroarei. El a ridicat-o la rangul de dogmă de stat. Ea a devenit raţiunea de a fi a statului sovietic şi sursa progresului său.

 El a cumpărat filosofi de partid pentru a-i învăţa pe copii cât de dulce era să moară pentru el şi cât de generos era ca un om să-şi sacrifice viaţa pentru generaţiile care urmau să vină. Copiilor ei le spuneau că trebuie să înveţe să urască – şi ei au început să creadă aceasta. Au fost învăţaţi să-şi denunţe părinţii ( punând ca exemplu  „isprăvile eroice” ale lui Pavlic Morozov – Al.M. )  – şi acesta a devenit crezul lor. Au fost învăţaţi că minciuna este o virtute când serveşte interesele partidului – şi ei au acceptat orbeşte aceasta ca pe un articol de credinţă.        

   Această nouă religie a fost inoculată în sângele tinerilor generaţii din momentul când copiii începeau să se orienteze în viaţă. Şi o vreme s-a părut că lucrurile mergeau astfel.

Copiii îşi urau  părinţii, femeile îşi urau soţii, şi cei bravi îi denunţau poliţiei (nkvd-ului – Al.M.)  secrete pe „trădătorii” care îndrăzneau să pună la îndoială adevărul care le era spus .
Tânăra generaţie era învăţată să vadă în feţele bisericeşti nişte elemente suspecte, oameni periculoşi. Comuniştii încercau să-i înveţe pe elevii mici cele „ zece porunci” comuniste:

  1. Dacă vrei să fii un elev bun, fii ateu ca Lenin şi Stalin. 

  2. Să nu te laşi nicodată dus la vreo biserică . 

  3. Dacă părinţii tăi vor să te facă să crezi în Dumnezeu, reclamă-i GPU-lui . 

  4. Denunţă pe toţi inanicii statului pe care-i ştii că practică religiunea. 

  5. A fi ateu, înseamnă să fii un discipol fidel a lui Lenin şi a lui Stalin.

  6. Orice şcolar ateu poartă insigna liber cugetător . 

  7. Dacă vezi vreun preot, arată-l cu degetul ca pe cel mai mare inamic al proletariatului.  

  8. Ca bun ateu, trebuie să cunoşti doctrina regimului sovietic. 

  9. Nu uita niciodată că preoţii sunt cei mai mari duşmani ai revoluţiei noastre. 

  10. Orice ateu trebuie să fie gata să-şi apere ţara cu armele în mâini contra duşmanilor dinăuntru şi dinafară.”

De la tribuna unei şedinţe importante de partid din 1946  au fost rostite următoarele  cuvinte (în limba rusă):

„La noi în Basarabia (ca să vezi ! –Al.M.) nu pentru presă şi nu pentru cuvântări fie spus, foarte mulţi oameni mor, foarte mulţi copii mor. De ce mor? Cauza principală este sărăcia şi desigur mulţi au fost sleiţi de puteri din cauza ocupaţiei germano-române (ca să vezi, românii ne-au ocupat, iar ei ne-au eliberat-Al.M.). Poporul este secătuit şi terfelit.

Ce folos de faptul că a fost instaurată puterea sovietică, dacă sovietul sătesc cu nimic nu se deosebeşte de o primărie românească, fiindcă în sovietul sătesc  sunt bătuţi vizitatorii. Iată numai un exemplu din Niciujeni, raionul Răspopeni (probabil că denumirea localităţii este schimonosită-Al.M.). Acolo o adolescentă de 15 ani a furat ceva.

Ea a fost  bătută cu bestialitate şi purtată prin tot satul, iar secretarul sovietului cu o sulă pentru ciubotărie ia spart gurguii de la pieptul fetiţei încă ne format a băgat o sârmă prin ei de care a agăţat tăbliţa „eu am furat…”  

Este greu de imaginat o asemenea cruzime, o atitudine antiumană împotriva copiilor de către autorităţile sovietice. Asemenea pedepse erau folosite în perioada  sclavagistă. Probabil că asemenea metode au devenit clasice  bolşevice.  

   Regimul totalitar sovietic, în deosebi cel din Basarabia s-a ţinut pe cele 3 balene ale ideologiei staliniste: frică, minciună şi violenţă. În principiu asta şi era puterea sovietică.

Cu regret, copiii n-au avut nici o şansă de a scăpa de acest zmeu cu trei capete: nici la grădiniţă, nici la şcoală, nici în anii de studenţie. Bătaia şi violenţa erau în capul mesei în toate instituţiile nominalizate. Pentru o bună parte din oameni din generaţia anilor 50-70 este greu să-şi amintească un învăţător, care să nu fi folosit bâta în procesul de educaţie comunistă.

Însă respectiva afirmaţie  nu este o dovadă că nu erau profesori, care au exclus din metodele sale bătaia şi în general violenţa. Cu toate acestea se bătea şi la grădiniţă, şi acasă, şi la şcoală, şi chiar în instituţiile superioare de învăţământ.

Erau cazuri când copiii fiind trataţi cu violenţă  de şcoală şi de familie aveau un final tragic. Despre două din aceste cazuri ne mărturisesc documentele ce urmează, pe care le-am selectat şi tradus din limba rusă.     

    Cu toate că au trecut mai bine de 60 de ani de la aceste evenimente, pentru a nu pune degetul pe rana rudelor, autorul acestor rânduri a înlocuit numele copiilor cu câteva  litere, care nu pot arăta o direcţie fixă:

Secretarului CC al ULCT  tov. Mihailov  N.A.    

Scrisoare informativă  despre sinuciderea elevului clasei III  a   şcolii de şapte ani     Pogoreni ,raionul  Cotiujeni , RSS Moldove nească  Ţ . E . N.   

     La 26 mai  1950  elevul clasei III  a şcolii nominalizate Ţ.E.N. s-a sinucis prin spânzurare. Elevul s-a născut în 1940, tatăl său a murit la război; mama a murit şi la rugămintea mătuşii copilului  G.D.T. (sora mamei copilului) el se afla sub tutela ei.     

 În urma controlului înfăptuit de lucrătorul CC al ULCT tov. Cemortan s-a stabilit, că mătuşa  lui Ţ.E.N. şi soţul ei se purtau cu băiatul  foarte crud, des îl băteau şi îi impuneau să dădăcească copilul acestora şi să muncească în gospodărie. Din aceste motive Ţ.E.N. foarte rar se juca şi la şcoală era întotdeauna tăcut, timid şi deseori dormea în timpul lecţiilor. Lecţiile le pregătea rar, era permanent deprimat moral .

Dirigintele clasei tov. Rojco în loc să se intereseze despre viaţa copilului, des îl certa pentru „lene”. Odată Ţ.E.N. a pierdut călimara şi temându-se că mătuşa îl va bate, a furat o călimară de la o elevă.

Dirigintele clasei în loc să se intereseze ce motive  l-au impus  pe elev să fure, l-a adus în clasă şi în faţa tuturor a spus că Ţ.E.N. este un hoţ şi că acest lucru este o mare ruşine. Elevul Ţ.E.N. învaţă pe note de „3” şi „4” şi când instructoarea superioară de pioneri a discutat cu el, copilul a fost de acord să devină pioner. Dar la insistenţa dirigintelui clasei, care i-a spus că este lenos şi nu merită să fie pionier, în consecinţă elevul Ţ.E.N. n-a fost primit în rândurile pionerilor.       

      Cu toate că Ţ.E.N. era moral distrus şi disperat, în cursul anului nimeni n-a vorbit cu el omeneşte şi chiar comisia de la secţia raională de învăţământ  care a controlat  situaţia copiilor patronaţi, s-a limitat  numai cu o discuţie cu tutela după care au apreciat copilul după îmbrăcăminte şi în temeiul acestora a fost întocmit un act.     

  La 26 mai, când se juca cu copiii Ţ.E.N. a aruncat şapca tovarăşului de joacă într-un şanţ şi a refuzat s-o aducă. Băiatul căruia îi aparţinea şapca s-a plâns mătuşii lui Ţ.E.N. şi când acesta a venit acasă a fost crunt bătut cu băţul.

După acest caz băiatul a plecat de acasă, a dezlegat funia de la o fântână, s-a dus într-un crâng şi s-a spânzurat de un copac. După cum a arătat expertiza, copilul nu mâncase nimic 2-3 zile şi era sleit de puteri.       

 La 26 mai a avut loc o adunare zonală a învăţătorilor la care a fost discutată şi problema  îmbunătăţirii lucrului cu copiii orfani. Mătuşa cu soţul său vor fi traşi de către organele judiciare la răspundere penală.            Problema privind  lucrul cu copiii orfani a fost discutată şi la CC al ULCT din Moldova, la şedinţa primilor secretari a comitetelor raionale şi a comitetelor orăşeneşti a comsomolului. În viitorul apropiat CC al ULCT şi Ministerul învăţământului vor controla situaţia copiilor aflaţi sub patronat.

                   Secretarul CC al ULCT din Moldova  V.Cohanschii   

Nu mai  comentez, e clar  de la sine că „vinovat e mortul !” Anume de aceia şi n-a fost pedepsit nimeni nici din rândul profesorilor, nici din rândul  puterii sovietice locale, nici din rândul organizaţiilor politice cum erau cea a comsomolului şi a partidului comunist.       

  Dar să facem cunoştinţă cu alt caz tragic, care are acelaşi  amprentă a sistemului  bolşevic:

Secretarului CC al ULCT tov.Mihailov N.A.           

Scrisoare informativă despre  cazul sinuciderii A.T.S. ,elevă în clasa VIII a şcolii medii din Cotiujeni , raoinul Cotiujeni ,RSS Moldovenească 
La 16 mai 1950  eleva clasei a 8-a  şcolii medii Cotiujeni A.T.S.-născută în anul 1935 , moldoveană, după origine din ţărani mijlocaşi, şi-a pus capăt zilelor spânzurându-se de scara din şcoală.   

  Tov. Cemortan, lucrător responsabil la CC al ULCTM, trimis în deplasare a stabilit următoarele: Eleva  era prietena unui coleg din aceiaşi clasă  B.V.I  şi uneori îşi pregăteau lecţiile împreună la el acasă.

Când a aflat de acest lucru directorul şcolii, dirigintele clasei a 8-a şi învăţătorii au început împotriva  acestor doi elevi o persecuţie pe toate căile. În acest fel, încă la sfârşitul lunii martie directorul l-a chemat în cabinet pe B.V.I. şi i-a interzis să  discute şi să se întâlnească cu  A.T.S. ameninţându-l că va fi  alungat din şcoală. Discuţia cu directorul şcolii l-a adus pe elev într-o stare că acesta a aruncat cărţile la picioarele directorului, a scos din buzunar un cuţitaş şi a declarat că se duce să se taie, fugind din şcoală şi două zile n-a mai venit la şcoală.        

  În luna mai A.T.S. a primit nota doi la limba franceză şi profesoara tov. Goligştein a început s-o mustreze că trebuie mai puţin să se ocupe de treburile amoroase şi mai mult de învăţătură. Apoi a alungat-o din clasă. Învăţătorii au stabilit un sistem întreg de urmărire a celor doi elevi. Scrisorile adresate unuia sau altuia nimereau la învăţători. Dirigintele clasei Burmistrova  a pus mâna pe un asemenea bileţel al fetei adresat băiatului şi l-a citit întregii clase după care a spus că ea face de râs şcoala.

Ceilalţi profesori s-au alăturat şi ei la acest joc murdar, bătându-şi joc de sentimentele  celor doi elevi .   După părerea noastră în urma acestor persecuţii morale elevul B.V. I a început să evite întâlnirile cu A.T.S. care ulterior a dus la sinuciderea elevei.    După cum a demonstrat expertiza eleva era virgină.   După sinuciderea elevei, în şcoală a avut şoc o adunare comsomolistă deschisă. Au fost luate măsuri pentru a  îmbunătăţi lucrul organizaţiilor Comsomoliste şi pionereşti din şcoli.           

    Secretarul CC al ULCT din Moldova           V.Cohanschii

  Ce poate fi mai trist pe lume …? Copii care au scăpat de focul războiului, de foametea organizată de autorităţile sovietice în anii 1946-1947, au scăpat de canibalismul anului 1947, dar n-au putut scăpa de sistemul comunist de teroare fizică şi morală.

Ce poate fi mai trist …    Spre sfârşitul anului 1954 RSS Moldovenească era împânzită de case de copii. Organele statale au înfăptuit un lucru enorm pentru a strânge copiii vagabonzi şi orfani (de fapt majoritatea din ei au ajuns orfani tot datorită eforturilor aceleiaşi puteri sovietice-Al.M.), ai caza, ai asigura cu hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale, hârtie şi alte rechizite.

A fost ridicată o armată întreagă de învăţători şi educatori, pentru salarizarea cărora au fost rezervaţi bani din bugetul RSSM. În faţa lor a fost pusă o problemă fixă: copiii, din aceste lăcaşuri să devină adevăraţi constructori ai socialismului, adevăraţi bolşevici, ateişti, adevăraţi urmaşi ai cauzei lui Lenin şi Stalin. Sigur că copiii fără părinţi sau în lipsa lor pot fi influenţaţi şi manipulaţi mult mai uşor.    

Pentru a îndeplini cu succes acest scop „nobil” trebuia de muştruluit pe aceşti tineri prin lecţii şi prin muncă (după metodica lui Macarenco) până când ideile leninist-staliniste le vor pătrunde-n sânge. Din rândul acestora şi a altor copii care nu prea au avut parte de „cei 7 ani de acasă” s-a conturat şi consolidat nomenclatura comunistă, care prosperă şi astăzi fiind risipită prin toate partidele şi mişcările social-politice.    

   După război autorităţile sovietice pornise o campanie de lichidare a neştiinţei de carte, pagină din cadrul revoluţiei culturale sovietice.

Din şcolile româneşti au fost adunate şi arse cărţile în limba română în deosebi cele de istorie, limbă şi literatură română şi geografie. Cărţile ”mai de preţ” au fost adunate şi transmise  în fonduri speciale ale câtorva biblioteci şi arhive, la care aveau acces numai  persoane bine verificate şi de încredere. Având acces la aceste cărţi unii nomenclaturişti, copiind multe cărţi româneşti ”interzise” şi modificându-le sub un aspect ideologic bolşevic au ajuns respectabili oameni de ştiinţă, operele cărora nu prezintă nici o valoare. 

 

Pentru a  demonstra că  în România nu se  învăţa carte şi că numai cu venirea ruşilor a fost adusă ”lampa lui Ilici” şi cartea în listele celor analfabeţi erau înscrişi şi copii şi maturi din Basarabia, care deja aveau 4-5 clase româneşti. Pentru a fi mai mulţi neştiutori de carte  în aceste liste erau incluşi oameni bătrâni de 70-90 de ani, oameni orbi, oameni cu deficienţe mintale şi chiar oameni decedaţi. Şi ca să nu fiu numai cu vorba  vă propunem un fragment dintr-un certificat oficial semnat de Ministrul-adjunct al învăţământului din RSSM  F.Cibotari de la 23 februarie 1951 adresat CC al PCM: 

 „Din cauza decalajului dintre datele prezentate de Ministerul Învăţământului din RSSM şi cele prezentate de Direcţia Centrală de Statistică a RSSM privind numărul de analfabeţi  în republică a fost înfăptuit un control pentru a stabili veridicitatea  informaţiilor prezentate, în urma cărora s-a stabilit următoarele:    

1. Raionul Bălţi                                                                                         

    Potrivit datelor prezentate de Secţia Raională de Învăţământ şi  Direcţia Centrală de Statistică (actul a fost întocmit şi semnat de şeful secţiei raionale de învăţământ, Împuternicitul Direcţiei de Statistică şi aprobat de Preşedintele Executivului Raional) către 1 octombrie 1949  în raion erau înscrişi 1040 de analfabeţi. În prezent, după doi ani ( după două promoţii de licbez) în raion după datele DCS se numără 1450 de analfabeţi !?       Luând  ca exemplu un sat aparte (Grinăuţi), comisia în componenţa căreia a intrat, împuternicitul DCS  tov. Anaţchii, inspectorul secţiei raionale de învăţământ tov. Goihman şi reprezentantul Ministerului Învăţământului  tov. Barbalat  au stabilit următoarele:  

1. După datele secţiei raionale de învăţământ în Grinăuţi analfabeţi  nu sunt, iar după datele DCS – sunt 37 de persoane.  

2. Controlând amănunţit cărţile de imobil  ale sovietului sătesc (un fel de primărie sovietică-Al.M.) (preşedintele sovietului sătesc tov. Badiuk N.A., secretar, Iacubovici M.F.) am depistat  43 de analfabeţi, în afară de copii, care învaţă la şcoala medie dar greu de explicat de ce sunt înscrişi la cei analfabeţi. 

   3. În numărul celor analfabeţi figurează t. Badiuc P.A. – născut în 1933, care de facto are termitate 5 clase, Perju C.D. – născut în 1922, care are 4 clase şi a terminat cursurile de tractorist, Buciaţchii N.I. –născut în 1914, care are terminată şcoala primară, Jerbalovschii P.I.-1928, cărturar, Ciornaia A.F.  din 1922, cărturară; Perju V.C. – din 1914, care poate scrie şi citi româneşte (aşa-i în document-Al.M.), Frecăuţan M.I. – din 1929 cărturar,care-i învaţă pe alţii carte; Bogaci E.I.-din 1923, Zaharciuc I.I.-din 1911 ; Cazac C.G.-din 1911; Ştefăneţ E.N. – din 1904 – care învaţă în grupele mici de licbez.

În afară de aceştea, după cărţile de imobil sunt înscrişi analfabeţi tovarăşii Petraş V.A., care a plecat în oraşul Stalino la lucru; Cruc A.D. – persoană de 58 de ani;Kostiucenco D.Z., persoană fără minte; Pânzari – un orb; trei femei în etate, care sunt ţintuite de pat de o boală incurabilă. Patru oameni s-au dovedit a fi analfabeţi (ei au învăţat în grupele de licbez în anii 1945-1946 şi 1946-1947, din care cauză nu au fost cuprinşi cu învăţătura în anul curent).         

În acest fel, se vede, că datele cu care operează DCS, pe departe nu corespund realităţii.        S-a stabilit, că inspectorii DCS , contrar instrucţiunilor au supus populaţia unor examene. Mai mult ca atât,  inspectorul de sector al DCS tov. Belan, neştiind  limba moldovenească, judeca despre analfabetism după gradul de cunoaştere al limbii ruse . (Mai clar fie spus, dacă omul nu ştia ruseşte, era scris la analfabeţi – Al.M. )

Considerat neepuizat, vom mai reveni la acest subiect .      

Alexandru Moraru, istoric-arhivist şi publicist

Sursa: Tribuna Basarabiei

12/06/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: