CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Planuri rusești de colonizare a bandelor semi-sălbatice de cazaci în Basarabia cotropită

 

 

 

 

 

SCRISORI DIN BASARABIA /// Năvălirea bandelor semi-sălbatice de cazaci

 

 

 

Contele Dmitri Alexeievich Milioutin (foto) , născut pe 28 iunie 1816 la Moscova , a decedat la 25 ianuarie 1912, la Simeïz, lângă Ialta , a fost un militar și un politician rus , ministru de război  din 1861 până în 1881, ministru al afacerilor externe și ultimul feldmareșal al Imperiului Rus.

 

Дмитрий Милютин: последний генерал-фельдмаршал Российской империи ...

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă sub ministeriatul lui Miliutin s-au luat nişte dispoziţiuni privitoare la poporaţiunile semi-civile, semi-militare ale imperiului, adică la aşa-numiţii cazaci. 

Rusia se află locuită de trei soiuri de cazaci; unii, care locuiesc râul Don şi malurile est-nordice ale Mării Azoff, sunt cunoscuţi sub numele de cazaci de la Don (Donskie kazaki), alţii, cari locuiesc graniţa între Rusia şi Caucazul, pe malurile râurilor Kubani şi Terek şi pe malul nord-estic al Mării Negre, sunt cunoscuţi sub numele de cazacii de la Marea Neagră (Cernomorskie kazaki) şi, în sfârşit, cazacii de pe malurile râului Ural sun cunoscuţi sub numele de cazaci de la Ural (Uralskie kazaki). Din toate aceste soiuri de cazaci cei mai vestiţi, prin sălbăticia lor, sunt cazacii de la Don.

Poporaţiunea lor fiind favorizată şi având multe privilegiuiri, întotdeauna a stat, din punctul de vedere economic, mult mai bine decât popoarele civile ale imperiului, aceasta este cauza primordială care făcu că ea a crescut şi creşte mereu, aşa că guvernul rusesc fu silit de trebuinţa de a interveni prin nişte dispoziţiuni speciale pentru a găsi mijlocul de a lărgi raionul locuinţei lor.

Sub ministeriatul lui Miliutin a fost creată o comisie specială care fu însărcinată cu elaborarea proiectului de emigrare a prisosului poporaţiunilor căzăceşti; această comisiune, să aude prin ziarele capitalei, şi-a finit lucrările sale şi, între alte propuneri făcute de ea se află şi propunerea fatală pentru biata ţara noastră.

Luând în considerare că cazacii de la Don n-au tocmai înclinări pentru agricultura propriu-zisă şi familiile lor au gust pentru cultivarea grădinelor şi livezilor, pe când bărbaţii sunt buni pescari şi navigatori îndrăzneţi, prisosul poporaţiunii de la Don poate fi îndreptat cu mare utilitate pentru stat în sudul Basarabiei, unde se află terenuri nepopulate.

„Acolo – zice raportul comisiunii – pe malurile Dunării şi Mării Negre, de la Reni şi până la Akerman, să pot stabili staniţele (satele milităreşti) ale cazacilor. Dunărea şi Mare Neagră au destulă hrană în sânul apelor lor pentru a nutri această viguroasă poporaţiune”. „Fiind la hotarile ţării – adaogă mai departe raportul – cazacii pot servi de strajnici sau grăniceri şi prin urmare a fi exploataţi prin stat.”

Noutatea despre această hotărâre a guvernului ne-a venit ca un fulger, la multe ne-am aşteptat noi, dar niciodată la una ca aceasta.

Dacă se va pune în execuţiune acest proiect teribil, starea economică şi politică a 1.000.000 de români cari locuiesc în frumoasa Basarabie va deveni de nesuferit; să înţelege prin sine-le că dacă în momentul de faţă elementele tinere, nedepravate, elementele inteligente şi energice ale poporaţiunii indigene nu se vor pune la lucru, salvarea Basarabiei va deveni imposibilă, poporul român va începe a emigra, fiind forţat să o facă prin năvălirea bandelor semi-sălbatice de cazaci.

Unde se va duce el?! Este greu pentru orice popor agricol să părăsească ţara, mormintele strămoşilor şi căminele, cu mai mare bucurie el apucă furca şi din coasă-şi fabrică o armă pentru a se lupta, pentru a muri luptând decât a pleca, luând lumea în cap. (…)

 

 

 

06/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marxismul cultural și căile de distrugere a culturii occidentale şi a religiei creştine

După Primul Război Mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, o țară subdezvoltată economic, și nu prea a avut nicio legătură cu proletariatul.

„Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, cum o numea istoriografia comunistă, a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei, unde moralul și voința de luptă erau la pământ.

Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo-democratice din februarie, care l-a detronat pe țar, iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.

De această situație „revoluționară”, cum a numit-o Lenin, au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule.

De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, cu alte cuvinte, dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.

 

 

 

 

 

 

 

Vladimir Ilici Lenin

 

 

Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant, căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof!

Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune: „Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”.

O practică a filozofiei soldată cu asasinate în masă.
Înainte de Primul Război Mondial teoria marxistă spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă.

Când a izbucnit războiul, în vara anului 1914, acest lucru nu s-a petrecut, ci din contră, muncitorii din toate țările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic.

Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte țări, nefiind susţinută de muncitori.
După încheierea Primului Război Mondial, teoreticienii marxiști s-au întrebat oare ce n-a funcționat. Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala a III-a, comunistă, și o nouă teorie a revoluției socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezvoltată politic, unde apare o situație revoluționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic, cum a prorocit Marx!

În schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxiști, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai strălucit gânditor marxist după Marx încoace), în mod independent, au venit cu acelaşi răspuns: „cultura occidentală şi religia creştină au făcut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase”.

Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în Occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală, cât şi religia creştină.

Ca urmare, acestea au devenit cele două obiective principale ale marxismului cultural, şi nu s-au schimbat de atunci.

 

 

 

Antonio Gramsci

Foto: Antonio Gramsci

 

 

Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale, care s-a dovedit a fi foarte eficientă. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un „lung marş” al marxiștilor prin instituțiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.

Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent.

În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul efemerului regim bolșevic al lui Bela Kun din Ungaria. În această postură el îşi punea întrebarea: „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?”.

Și a instituit în cele din urmă ceea ce el a numit „terorismul cultural”.

Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării, atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria.

România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând guvernul bolșevic al lui Bela Kun.

Lukacs a dispărut, dar a reapărut în 1923, la „Săptămâna de studiu marxist” din Germania.
Georg Lukacs

Georg Lukacs (foto) a fost filosoful marxist care afirma prin 1970, deci la bătrânețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism.

Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulagurilor și după eșecul vizibil al socialismului în toate domeniile.

Mai rar atâta consecvență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?

În Germania, fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care moștenise o avere imensă și care, după modelul lui Frederich Engels – care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx -, dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială, Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a apărut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudine politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.

Aici, alături de Max Horkheimer, Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului, şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural.

Horkheimer şi alți membri ai Școlii de la Frankfurt au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud.

Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ trăiește într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de această represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.

Chiar şi mai important, ei au înţeles că psihologia le oferă un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lecție de marxism cultural fără ca să-şi dea seama.

De exemplu, pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care un homosexual este personajul pozitiv și acesta este oprimat de heterosexuali!
Un exemplu de condiționare psihologică „probabil involuntară” – căci nu credem că pe John Lennon l-au preocupat prea mult studiile Școlii de la Frankfurt dar, în același timp, el a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer – este ilustrat foarte bine în piesa muzicală Imagine.

În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc în orașul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel, obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru în Statele Unite.

Ceea ce se va dovedi o reușită pentru ei.

Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică”. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se pun la îndoială și sunt relativizate și orice fel de instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără încetare.

Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducând un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leagă credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism.

Astăzi, termenul preferat utilizat de personajul care se pretinde „corect politic” faţă de oricine nu este de acord cu el este „fascist”!

Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care susținea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de dominaţie asupra celorlalte grupuri. Anumite grupuri, şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă, au fost catalogate ca fiind „asupritoare”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca fiind „victime”.

„Victimele” au fost definite automat ca fiind „bune”, iar „asupritorii” ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte.

Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori, iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!
La începutul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă întrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revoluției marxiste?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În anii ’50, Marcuse a răspuns acestei întrebări spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre.

Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit, şi anume cel denumit „toleranţă”, pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinspre stânga, inducând antonimul de „intolerantă” pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta.

Astfel, atunci când îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la toleranţă, aceasta înseamnă, de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”.

Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbește despre „diversitate”, aceasta însemnând uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.
Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un nou limbaj cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment «1984» al lui George Orwell, unde Ministerul Adevărului stabilise că „Războiul este pace, libertatea este sclavie, iar ignoranța este putere”!
Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, ușor de înțeles pentru omul de rând, a scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt.

Cartea sa «Eros şi civilizaţie» a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersecție a lui Marx cu Freud, pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe”, s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. «Eros şi civilizaţie» a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

Deci, dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual, ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată, iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană, ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept „discriminare”!

Nu întâmplător un progresist român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie rromă, lesbiană şi atee, pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”.

Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii, adică verzi la exterior și roșii la interior!

 

Sursa: http://anonimus.ro/de-la-marxism-leninism-la-neomarxism-marxismul-cultural-si-corectitudinea-politica-de-astazi/

 

 

 

 

 

 

 

26/02/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

12 aprilie 1879 – Arborarea pavilionului român de cãtre generalul Davila pe Insula Şerpilor

 

 

 

 

 

Image result for insula serpilor photos

 

Foto: Insula Şerpilor

 

 

 Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din anul 777 a.Hr., aceasta fiind şi prima atestare scrisă a pământului românesc în literatura antichităţii) şi începuturi ce se pierd în negura miturilor şi legendelor antichităţii, înfruntând numeroase vicisitudini (dovedind, într-o manieră particulară, justeţea vechii zicale „sunt fata locorum”!), Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne şi pe mai departe – în ciuda statutului său juridic schimbător – parte organică a vechii vetre carpato-danubiano-pontice.

Înţelegerea corectă a „istoriei” acestui colţ al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării.

Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale, Insula Şerpilor, situată geografic în faţa braţului Sulina, a fost parte organică a pământului românesc.

(Insula Şerpilor este situată la 45°15’53’’ lat.N şi 30°14’41’’ long.E, la N-E de oraşul Sulina, altfel spus în estul Deltei, în faţa braţului mijlociu al Dunării; între Insula Şerpilor şi uscat distanţa este de cca.45 km – 22 Mm; suprafaţa Insulei Şerpilor este de cea. 17 ha); privită de la mare distanţă, ea oferă imaginea unei mici şi solitare stânci, de formă convexă; din apropiere, ea apare ca o stâncă uriaşă care se luptă cu valurile ce o lovesc necontenit; privită de sus, Insula Şerpilor are forma unui patrulater din piatră cu laturile neregulate, în formă de X, cu un promontoriu/peninsulă în colţul său N-E)

Până la 1857 nici un tratat juridic internaţional nu a consemnat-o nominal ca aparţinând altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc.

Tratatele de pace din 1812,1829 şi 1856 nu au consemnat Insula Şerpilor, Imperiul otoman şi Imperiul ţarist nefiind în măsură să se prevaleze de existenţa unui tratat care să le consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre puteri ar fi cedat-o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de jure, pământ românesc!

Ascensiunea politică, militară şi economică a Rusiei, dublată de o politică expansionistă ce viza gurile Dunării, Marea Neagră şi strâmtorile sale, tendinţele expansioniste antiromâneşti urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte declinul general şi politica de cedări repetate practicată de Imperiul otoman, numeroasele războaie dintre cei trei protagonişti – multe desfăşurate pe pământ românesc, soldate cu grele şi grave pierderi umane şi materiale -, au reprezentat contextul general dar şi cauzele care au făcut posibil modificarea repetată a statutului juridic al insulei.

“Diplomaţia” marilor protagonişti ai acestui “joc”, a oscilat permanent între forţa dreptului şi dreptul forţei, după cum le-au dictat interesele.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victorioasă smulgea Turciei dreptul de a naviga pe Dunăre, braţul Chilia (devenind pentru prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum şi singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Şerpilor (Anexarea insulei a fost un act de forţă, lipsit de orice temei juridic sau drept istoric, care nu poate fi în timp generator de drepturi câştigate, deoarece „Nemo sue jure moli uti debet”!).

În decurs de doar 17 ani, Rusia ţaristă a reuşit să smulgă Imperiului otoman – acesta făcând cesiuni teritoriale la care nu avea dreptul! – cele trei braţe ale Dunării (Chilia-1812, Sulina-1826 şi Sfântu Gheorghe-1829), devenind stăpâna gurilor Dunării, a Deltei Dunării şi ostroavelor sale.

Aceste rapturi de teritorii româneşti au avut consecinţe negative asupra intereselor noastre generale atât în bazinul gurilor Dunării, cât şi în bazinul nord-vestic al Mării Negre (Gurile Dunării, Strâmtorile, Peninsula Crimeea şi Insula Şerpilor au reprezentat de-a lungul timpului poziţii „cheie” privind geopolitica zonei Mării Negre).

Trei momente importante – Bucureşti-1812, Akkermann-1826 şi Adrianopol-1829 – au marcat fixarea Imperiului ţarist ca factor de putere în zonă (până la războiul Crimeii).

Congresul de pace din 1856 şi tratatul încheiat în urma războiului Crimeii (1853-1856) – „cel mai favorabil tratat dintre toate care s-au încheiat pentru Turcia” – au făcut ca importante părţi ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării ş.a.) să rămână sub suzeranitatea Imperiului otoman.

Conferinţa de la Paris – a puterilor semnatare a Tratatului de pace din 1856 – s-a încheiat cu primul document de drept internaţional care s-a referit în mod expres la Insula Şerpilor – „Protocole relatif aux limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et Pile des Serpents” (6 ianuarie 1857) – : „(…) comme les traites conclus anterieurement entre la Russie et la Turquie, garde le silence sur le sort de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île comme une dependance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence, en suivre la destination “.

Ultima parte a prevederii din acest Protocol, demonstrează fără echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre istorice, au dat câştig de cauza Imperiului otoman: primind Delta Dunării, acesta a intrat automat şi în posesia Insulei Şerpilor.

În perioada 1857-1878, dominaţia otomană asupra insulei a fost una formală, ea rămânând un reper natural pentru navigaţia în zona vestică a Mării Negre.

După războiul de independenţă, conform art. XLVI al Tratatului de pace de la Berlin (1878) „ Les îles formant le delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudie, Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kusîendje, Medjidie son reunis ŕ la Roumanie. (…)”.

Nevoită să suporte racilele noii „ordinii” politice instituite pe bătrânul continent, ca ţară europeană implicată activ în evenimentele în derulare, România n-a putut evita postura de victimă a politicii de compensaţii practicată de marile puteri ale timpului.

Formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu România au avut loc pe 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul (medic) Carol Davila.

 

 

 

 

 

 

Foarte puţini ştiu că marele nostru medic Carol Davila, a fost acela care, în fruntea unei comisii, a recepţionat Insula Şerpilor de la turci şi că el este acela care pentru prima dată a înfipt drapelul românesc pe această insulă.

 Fotografia, publicată numai în revista Ilustraţiunea română , nr. 45, anul II, din 30 octombrie 1930, p. 12, azi dispărută, se afla în posesia d-lui Constantin C. TONEGARU.

 

Sursa:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm

Prof. dr. Dominuţ PĂDUREAN

 

 

16/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: